UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea Istorie

REFERAT
Domniile lui Grigore al II-lea Ghica în Țara Românească și Moldova

Coordonator: Conf. Univ. Dr. Claudiu Neagoe

Student: Dumitru Petre

Istorie

Anul III
 Domnul Grigore al II-lea Ghica a fost coborâtorul unor familii celebre, fiind fiul lui
Matei Ghica şi nepotul lui Grigore I Ghica, fostul domn al Ţării Româneşti şi Moldovei.
Mama sa era Ruxandra Mavrocordat, fiica lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, fost mare
dragoman al Porţii, astfel că prin aceasta era şi nepot al lui Neculai Mavrocordat. Grigore al
II-lea Ghica a fost impulsionat de către bunicul său să înveţe limbile străine (după unele surse
cunoştea greaca, latina, turca, italiana, franceza, mai târziu şi româna). Acest lucru, precum şi
valoroasele sale competenţe diplomatice au făcut ca în 1716 să ajungă în funcţia de mare
dragoman, funcţie pe care o va deţine timp de 11 ani şi în care îl va urma pe unchiul său Ioan
Mavrocordat.1
Pentru Imperiul Otoman, începutul secolului al XVIII-lea a reprezentat o perioadă foarte
grea: în 1716 a început războiul turco-austro-veneţian 2. Un rol esenţial în dezamorsarea
acestui antagonism militar i-a revenit diplomaţiei otomane, în consecinţă şi marelui dragoman
Grigore Ghica, care trebuia să întreţină legături cu ambasadorii ţărilor europene acreditaţi la
Poartă şi să poarte corespondenţă cu diferite cabinete. Noul mare dragoman a întreţinut relaţii
amicale cu ambasadorii Franţei, Angliei şi Olandei la Istanbul, cu miniştrii rezidenţi ai Rusiei,
Poloniei, cu agenţi de la tătari şi cu internunţiul habsburgic Michael von Talmann.3
La 26 septembrie 1726, după ce domnul Moldovei Mihai Racoviţă este mazilit, Grigore
al II-lea Ghica este numit succesor al său, după ce unchiul său Nicolae Mavrocordat, domn al
Ţării Româneşti, intervine la Poartă în favoarea sa şi după ce, bineînţeles, acesta plăteşte către
Sublima Poartă suma de 500 de pungi.4 Noul domn a fost ajutat să achite această sumă de
socrul său Mihail Mano, grec din Fanar, de unchiul său Nicolae Mavrocordat şi de Constantin
Ipsilanti, pe care-l va numi în funcţia de postelnic. Domnul Grigore al II-lea Ghica şi-a făcut
intrarea în Iaşi o lună mai târziu. Letopiseţul Ţării Moldovei relatează primirea domnului:
''ieşitu-i-au înainte căimăcanii cu slujitorimea şi cu orăşenii şi l-au băgat cu mare cinste оn
Sfetii Nicolae, tâmpinându-l şi arhierei cu tot clirosul bisericii. Si l-au încununat spre domnie
părintele Gheorghie mitropolitul''.5
Grigore al II-lea Ghica a încercat să normalizeze situaţia economică din ţară,
restrângând o serie de impozite precum ''acele obiceiuri rele întroduse de curând, ca
pescăritul, morăritul, crâşmăritul, ţigărăritul şi altele ca acestea'' 6, dar ulterior domnul va
introduce un impozit nou, şi anume ''mucarea'', un impozit pe preoţi. 7 Nu toţi boierii au fost de
acord cu politica domnului, între aceştia aflându-se Dimitrie Racoviţă, fratele fostului domn,
care împreună cu ginerele său Iordache Costache a apelat la tătari cu scopul de a-i ridica pe
aceştia împotriva noului domn şi de a-l readuce pe Mihai Racoviţă pe tronul ţării. În
octombrie 1727 în Crimeea izbucneşte o răscoală împotriva hanului, la a cărei înăbuşire,
alături de trupele otomane participă şi trupe ale lui Grigore al II-lea Ghica, Moldova fiind
ameninţată de atacurile tătarilor. Aflăm din relatările contemporane că ''orăşenii s-au retras în
anumite mănăstiri înconjurate de ziduri puternice unde, au de gând să se apere cât vor putea
mai bine; cei de la ţară s-au refugiat, unii cu gândul de a nu se mai întoarce, ceilalţi s-au
adăpostit în nişte codri foarte mari.'' 8 Revolta a fost înăbuşită, iar domnul Moldovei a încheiat
cu tătarii un acord prin care aceştia se angajau să nu treacă limitele teritoriului lor din Bugeac 9

1
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea I, Dela moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul
epocei fanariote (1601-1821), ed. a II-a, revăzută şi adăogită, Bucureşti, 1944, p. 231.
2
Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor. Bucureşti, 1976, p. 256.
3
Anastasie Iordache, Principii Ghica, o familie domnitoare din istoria României. Bucureşti, 1991, p. 44.
4
Ibidem, p. 45.
5
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domniei a lui Constantin
Mavrocordat în Letopiseţele… Chişinău, 1990, p. 427.
6
Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754, ed. îngrijită de N. Camariano şi A. Camariano-
Cioran. Bucureşti, 1965, p. 257.
7
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 231.
8
Călători străini despre ţările române, vol. IX, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexadrescu-Dersca Bulgaru şi
Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 2000, p. 150.
9
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 232.
şi prin care s-au cerut compensaţii pentru jafurile întreprinse de tătari în ţară. 10 În 1729, la
împlinirea a trei ani de stăpânire a tronului, Grigore al II-lea Ghica a primit de la Poartă
firmanul de reînnoire a domniei pe încă trei ani.
După aceste evenimente, Grigore al II-lea Ghica şi-a asigurat liniştea necesară pentru a
întreprinde o îmbelşugată activitate ctitoricească. Dintre construcţiile din această perioadă, o
impresie deosebită a lăsat asupra contemporanilor palatul domnesc de la Frumoasa (lângă
Iaşi), ridicat în 1729. Cu prilejul călătoriei sale la Iaşi din anul 1742, călătorul grec Markos
Katsaitis descrie palatul de la Frumoasa ca fiind ''un palat de desfătare'', proiectat ''în parte
după manieră turcă, în parte după cea franceză şi este cel mai frumos edificiu din întreaga
Moldovă''.11 Ion Neculce relatează, de asemenea, că: ''Făcut-au şi turnu mare pe poartă, în
curtea domnească, şi ceasornic mare, aşijdere şi două cişmele, fântâni aduse pre oale, cu
multă cheltuială, una denaintea porţii curţii domneşti şi una denaintea feredeului''.12
După decesul lui Nicolae Mavrocordat, survenit în anul 1730, lui Grigore al II-lea Ghica
i s-a propus de către unii boieri tronul Ţării Româneşti, însă acesta a refuzat pe motiv că era
mulţumit cu tronul Moldovei.
În septembrie 1730, la Istanbul a izbucnit o răscoală a ienicerilor, care l-au mazilit pe
marele vizir Nevşehirli Damat Ibrahim Pasha şi l-au ucis prin strangulare, apoi l-au obligat pe
sultanul Ahmed al III-lea să abdice în favoarea nepotului său Mahmud I. 13 Odată cu aceste
evenimente, Grigore al II-lea Ghica a rămas fără principalii săi susţinători, fiind chiar
ameninţat cu detronarea în favoarea lui Ianaki Buţucachi.14
În aprilie 1733, lui Grigore al II-lea Ghica i s-a oferit din nou domnia în Ţara
Românească, ofertă pe care nu a mai refuzat-o, date fiind împrejurările în care se afla: ''a şi
sosit veste de la terdzimanul la frate-său, la Grigore Vodă, precum… ca să se mute cu domnia
în Ţara Rumânească…''.15 În Moldova a fost numit domn Constantin Mavrocordat. În drum
spre scaunele lor de domnie, Grigore al II-lea Ghica şi Constantin Mavrocordat s-au întâlnit la
Focşani, ceea ce duce la concluzia că domnii se aflau în bune relaţii, care însă ulterior s-au
înrăutăţit, Constantin Mavrocordat plătind sume mari la Poartă pentru a recăpăta tronul Ţării
Româneşti, acţiune încununată de succes.
În timpul primei domnii în Muntenia, Grigore Ghica a reformat întreg sistemul vamal,
sporind taxele şi revizuind cotele pe care le aveau mănăstirile în urma diferitelor donaţii
domneşti, din aceste taxe. Lui i se datorează totodată vama din Bucureşti, înfiinţată în 1733,
prin intermediul căreia au ajuns noi venituri în vistieria domnească, pe baza mai bunei
reglementări a taxelor la mărfurile vehiculate în schimburile economice.16
Evoluţia situaţiei politice în sud-estul şi centrul Europei a impus domniei urmărirea cu
atenţie a intereselor marilor puteri, aceasta şi în legătură cu misiunile îndeplinite de
dragomanul Porţii, Alexandru Ghica, în preajma declanşării războiului ruso-austro-turc
(1735).17
10
*** Istoria românilor, vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821). Bucureşti,
2002, p. 465.
11
***, Călători străini despre ţările române, p. 287.
12
Ion Neculce, op. cit., p. 430.
13
Anastasie Iordache, op. cit., p. 49.
14
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 232.
15
Ion Neculce, op. cit., p. 434.
16
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 250.
17
*** Istoria românilor, vol. VI, p. 466.
 Grigore al II-lea Ghica a domnit în Ţara Românească timp de doi ani şi jumătate, până
la 17 noiembrie 1735, după care a revenit pe tronul Moldovei, în urma unor plângeri pornite
din ţară şi a unor intrigilor. Totodată, Constantin Mavrocordat revine pe scaunul muntenesc.
Ion Neculce relatează că la întoarcerea sa în Moldova ''numai i să cunoşte faţa, că-i pare rău şi
i-i ruşine, unde l-au scos văru-său din Ţara Muntenească''. 18 Încă de la începutul acestei noi
domnii, nevoile şi obligaţiile financiare îl determină să stabilească noi impozite apăsătoare. În
ceea ce priveşte contextul extern, o posibilă cauză a readucerii lui în Moldova ar putea să o fi
reprezentat războiul ruso-austro-turc. Ruşii doreau să ajungă la Marea Neagră, iar habsburgii,
bazându-se pe victoriile anterioare, voiau să împingă graniţa cu Imperiul Otoman spre sud.19
La aflarea veştii că trupele ruse se îndreaptă spre Crimeea şi spre Azov, Poarta a declarat
război Rusiei la 28 mai 1736. Însă armatele ţariste au cucerit şi au ars Bağçasaray (reşedinta
hanului), Or Qapi, Kinburn şi chiar Azov.20
Grigore al II-lea Ghica era considerat de către Poartă omul cel mai indicat să se afle în
acele împrejurări critice pentru imperiu pe tronul de la Iaşi. Se poate spune că alegerea a fost
inspirată, deoarece acţiunile sale au coincis cu sarcinile cerute de otomani. Conform
documentelor otomane, Grigore al II-lea Ghica a primit în primul rând ordin să asigure
armatei otomane proviziile necesare: ''în principatul Moldovei să nu rămână gol nici un loc
bun pentru arătură, de asemenea să vă irosiţi cu toţii forţele şi puterile pentru bunăstarea…
oştilor islamice''. La dispoziţia Porţii au fost puşi lucrători pentru întreţinerea drumurilor sau
repararea cetăţilor turceşti. Dar în urma unei puternice reacţii antiotomane din Rusia, susţinută
şi de ofiţeri originari din principate trupele ruse pătrund în Moldova în a doua jumătate a
anului 1739.
O altă importantă misiune acordată domnului Moldovei a fost cea diplomatică.
Cunoscându-i abilităţile politico-diplomatice, Poarta i-a încredinţat să poarte trative directe cu
Rusia în vederea încheierii păcii. După ce şi Imperiul Habsburgic a declarat război Imperiului
Otoman (27 mai 1737), un corp de oaste de 5000 de oameni a pătruns din ordinul generalului
conte Franz Paul von Wallis, pe la Câmpulung Moldovenesc, Oituz şi Trotuş, pentru a-l
determina pe domn să accepte suzeranitatea imperialilor sau să părăsească tronul. Cu oştenii
ţării şi cu ajutor de la turci şi tătari, Grigore Ghica a reuşit să respingă trupele austriecilor, fapt
apreciat de marele vizir.21 Grigore al II-lea Ghica a participat în calitate de mediator la
tratativele de pace dintre ruşi şi imperiali pe de o parte, şi otomani pe de altă. La 3 septembrie
feldmareşalul Münich intră în Iaşi şi îi încredinţează pe boieri că ''acest ţinut a eşit de acum de
sub stăpânirea turcă prin puterea armelor împărătesei sale şi că în nici un caz nu se va încheia
pacea fără a avea stăpânire pe acest ţinut''.22
Grigore al II-lea Ghica a fost nevoit să se retragă spre Galaţi. În Moldova pătrund unităţi
ale armatei ruse, completată cu emigranţi din principatele române aşezaţi în Rusia, conduse de
fiii lui Antioh Vodă – Constantin (în rang de general de brigadă) şi Dimitrie (maior).
Feldmareşalul Münich impune boierilor condiţii de trecere în supuşenia rusă, aşa-numitele
“ponturi”, care mai prevedeau o contribuţie de 20.000 de ducaţi, orânduirea a tot atâţia oşteni,
instalarea unei garnizoane ruse la Iaşi. Se mai prevedea 12.000 de ducaţi care urmau să fie
18
Ion Neculce, op. cit., p. 444.
19
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 235.
20
Ibidem, 235.
21
*** Istoria românilor, vol. VI, p. 467.
22
Cronica Ghiculeştilor…, p. 445.
plătiţi lui Münich personal. Dar din cauza victoriei Imperiului Otoman asupra celui
Habsburgic, la 7 septembrie 1739, este încheiată pacea de la Belgrad. Trupele ruse părăsesc
Moldova, Grigore al II-lea Ghica se întoarce la Iaşi, unde începe să-i persecute pe boierii care
au colaborat cu ruşii şi austriecii, printre aceştia fiind şi Ion Neculce, care menţionează că “…
şi pe mine, Ioan Neculce vornic, tâmplându-mă de am fost la vremea moscalilor în Ieşi, m-au
amestecat… la Gligori Vodă. Şi m-au închis la başbulucbaş câteva dzile… socotind că am
fost şi eu amestecatu la niscaiva fapte. Şi atunce, la ace primejdie, am cheltuit mulţi bani…''.23
Odată cu terminarea războiului, cei doi domni din principate ajung la concluzie că e mai
bine să conlucreze decât să se duşmănească. La începutul anului 1740 ei încheie o înţelegere
secretă de susţinere reciprocă. Însă această înţelegere ia sfârşit la 21 februarie 1741, când
dragomanul Alexandru Ghica este decapitat. Grigore al II-lea Ghica, speriat de executarea
fratelui său, trimite pentru orice eventualitate sultanului 200 pungi cu aur. Cu toate acestea, nu
reuşeşte să se menţină prea mult pe tronul Moldovei şi la 13 septembrie 1741 este mazilit. 24
          În mai 1747, după ce domnul Moldovei, Ioan Mavrocordat, este mazilit, tronul este
cedat pentru ultima oară lui Grigore al II-lea Ghica (mai 1747-aprilie 1748). Este bine primit:
''Cînd s-au apropiat de Eşi, i-au eşit toţi boierii şi caimacamii, cu toate alaiurile înainte,
întrând în Sfete Neculai de s-au închinat''. 25 Ca şi în primele domnii, Grigore al II-lea Ghica
este preocupat şi de această dată de starea contribuabililor din ţară. Neculce relatează că ''mari
stăpân au stătut acest domnu în ţările aceste şi cu mari orânduele, căci giudecăţile foarte le
căuta şi nu lipsie în toată săptămâna să nu facă divan săracilor''. De aceasta, evident, sunt
nemulţumiţi boierii.
Domnia lui Grigore al II-lea Ghica în Moldova ia sfârşit şi din nou se schimbă cu
Constantin Mavrocordat, devenind domn al Ţării Româneşti (1748-1753). În timpul acestei
domnii, Ghica păstrează aşezământul fiscal al lui Mavrocordat. Domnia este una liniştită, fără
evenimente notabile, atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Grigore al II-lea Ghica
construieşte în această perioadă mănăstirile Pantelimon (1750) şi Visarion, precum şi două
spitale în vecinătatea lor, destinate tratării bolnavilor de ciumă.
După o domnie de aproape patru ani şi jumătate, Grigore al II-lea Ghica moare fiind în
scaunul domnesc la 23 august 1752. Este înmormântat la mănăstirea Pantelimon. Moartea
unui domn în timp ce se afla pe tron este un eveniment rar în epoca fanariotă. Grigore Ghica a
fost căsătorit cu Doamna Zoiţa; ea a încetat din viaţă la 25 martie 1759 şi a fost înmormântată
lângă soţul ei. Au avut mai mulţi copii, între care Scarlat, fiul cel mai mare, şi Matei, au
domnit amândoi.
Îndelungata domnie în Moldova şi Ţara Românească a principelui luminat şiu
reformator Grigore al II-lea Ghica se datorează, în primul rînd, concordanţei dintre acţiunile
sale şi conjunctura politică din principatele române în acea perioadă, în al doilea fireşte,
datorita devotamentului cu care a slujit Poarta şi, în al treilea, datorită pregătirii şi calităţilor
deosebite pe care le-a avut. În cele cinci domnii din Moldova şi Ţara Românească a căutat să
asigure o cale mai bună de dezvoltare a Principatelor şi de stabilitate a vieţii locuitorilor.

23
Ion Neculce, op. cit., p. 467.
24
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 237.
25
Cronica Ghiculeştilor…, p. 513.
*** Călători străini despre ţările române, vol. IX, îngrijit de Maria Holban, M.M.
Alexadrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 2000.
*** Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754, ed. îngrijită de N.
Camariano şi A. Camariano-Cioran. Bucureşti, 1965.
*** Istoria românilor, vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-
1821). Bucureşti, 2002.
GIURESCU, Constantin C., Istoria românilor, vol. III, partea I, Dela moartea lui Mihai
Viteazul până la sfârşitul epocei fanariote (1601-1821), ed. a II-a, revăzută şi adăogită,
Bucureşti, 1944.
IORDACHE, Anastasie, Principii Ghica, o familie domnitoare din istoria României.
Bucureşti, 1991.
MEHMED, Mustafa Ali, Istoria turcilor. Bucureşti, 1976.
NECULCE, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domniei a lui
Constantin Mavrocordat în Letopiseţele… Chişinău, 1990.