PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)
(2ore)
Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
Doctor în drept.

1. Tema:Adopţia
2. Obiectivele:
 să definească noţiunea de adopţie a copiilor;
 să explice importanţa adopţiei pentru copil, familie şi societate;
 să identifice organele cu atribuţii în domeniul adopţiei;
 să stabilească copiii care pot fi adoptaţi;
 să explice condiţiile de fond pentru încuviinţarea adopţiei;
 să elucideze procedura încuviinţării adopţiei de către instanţa de
judecată;
 să identifice efectele juridice ale actului juridic de adopţie.
3. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014.
2. Manualul judecătorului pentru cauze civile.Ediția II
/coordonator M. Poalelungi. – Chișinău, 2013,p.1008-1031
3. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
4. Florian E. Dreptul familiei. – Cluj-Napoca. Lumina lex, 2003;
5. Антокольская М.В. Семейное право. – Москва. Юристъ.
1996;
6. Гражданское право.Учебник. Часть 3 / Под.ред. Сергеева А.
П. и Толстого Ю.К. – Москва. Проспект. 1998 ;
7. Mareş C. Dreptul familiei. – Bucureşti, ed.C.H.Beck, 2013;
8. Culegere de acte normative în domeniul protecţiei drepturilor
copilului şi familiei. Coord/Danii R.,Chişinău, Trigraf-Tipar,
2007;
9. Lupaşcu D.,Crăciunescu C.M. Dreptul Familiei, ed. a II-a
amendată şi actualizată.—Bucureşti, Universul juridic, 2012.
 4. Tezele principale:
 Noţiunea, importanţa şi evoluţia instituţiei adopţiei;
 Condiţiile de fond pentru adopţie;
 Procedura prealabilă încuviinţării adopţiei;
 Procedura de încuviinţare a adopţiei în instanţa de judecată;
 Particularităţile adopţiei internaţionale;
 Efectele juridice ale adopţiei.

5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor studenţi:
 Rolul autorităţii tutelare în pregătirea actului juridic de adopţie;
Reglementarea juridică a instituţiei adopţiei în legislaţia şi doctrina
europeană.

Capitolul XIII. Adopţia

§ 1. Depistarea şi plasamentul copiilor rămaşi fără ocrotire părintească. § 2. Noţiunea şi

importanţa adopţiei. § 3. Condiţiile de fond la adopţie. § 4. Procedura adopţiei. § 5. Efectele
adopţiei. § 6. Încetarea adopţiei

§ 1. Depistarea şi plasamentul copiilor rămaşi fără ocrotire părintească

Copiii minori pot rămîne fără ocrotire părintească din diferite motive, cum ar fi:
– decesul părinţilor;
– decăderea părinţilor din drepturile părinteşti în baza unei decizii a instanţei judecătoreşti;
– copilul minor nu locuieşte cu părinţii şi ei nu vor să ia copilul la educaţie şi întreţinere din
motive neîntemeiate;
– copilul a fost luat de la părinţi în baza unei hotărîri judecătoreşti fără decăderea din
drepturile părinteşti;
– părinţii au fost recunoscuţi în modul stabilit de lege ca fiind incapabili sau avînd
capacitate restrînsă;
– în caz de boală sau absenţă îndelungată a părinţilor;
– în cazul refuzului părinţilor de a lua copilul din instituţiile curative sau educative;
– alte cazuri de lipsă a grijii părinteşti.
 Condiţiile social-economice din ţară (nestabilitatea economiei, plecarea populaţiei în
străinătate, creşterea criminalităţii etc.) au dus la majorarea numărului de minori lipsiţi de grija
părintească. Prin faptul că copiii sînt lipsiţi de grija părintească, lor li se încalcă unul dintre cele mai
importante drepturi – dreptul de a locui şi a fi educat în familie.
Ocrotirea minorilor rămaşi, din diferite motive, fără grija părintească constituie în Republica
Moldova o preocupare politică, socială şi economică de prim ordin.
Reglementarea juridică a ocrotirii copiilor abandonaţi şi orfani este expres prevăzută în art. 49
din Constituţia Republicii Moldova, în art. 20 alin. 1 din Convenţia privind drepturile copilului, în
art. 22 alin. 1 din Legea privind drepturile copilului, în Legea privind protecţia specială a copiilor
aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi şi alte acte normative.
Preocuparea de problemele minorilor rămaşi fără grija părintească se pune în sarcina
autorităţilor tutelare. Conform art. 3 din Legea 140/2013 şi art. 35 Codul Civil, autorităţi tutelare
sînt organele administraţiei publice locale.
Autoritate centrală pentru protecţia copilului sunt Consiliul Naţional pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, Comisia pentru protecţia
copilului aflat în dificultate. Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului.
Autorităţile tutelare sînt obligate să depisteze şi să ducă evidenţa tuturor copiilor care sînt
lipsiţi, din diferite motive, de grija părintească. Această obligaţie presupune culegerea informaţiei
privind copiii rămaşi, din diferite motive, fără grija părintească, cît şi controalele efectuate în
instituţiile educative, curative, locurile unde se adună copiii, case părăsite, locuinţe unde lipsesc
maturii etc. din raza teritorială a autorităţilor tutelare respective. Această obligaţie a autorităţilor
tutelare este totodată şi un drept absolut, deoarece altor organe, persoanelor fizice şi juridice le sînt
interzise activităţile de depistare şi de plasament al copiilor rămaşi fără ocrotire părintească .
Regula menţionată are scopul de a proteja interesele copiilor orfani şi ale celor abandonaţi şi
de a exclude folosirea copiilor în scopuri antiumane.
Totodată, art. 53 alin.6 Codul Familiei impune persoanelor cu funcţii de răspundere din
instituţiile de instruire, curative, de asistenţă socială şi din altele similare, precum şi tuturor
persoanelor care dispun de informaţii despre copiii abandonaţi sau orfani obligaţia de a comunica
această informaţie, autorităţii tutelare de la locul aflării copilului, făcînd tot posibilul pentru a
proteja drepturile şi interesele legitime ale copilului.
Primind informaţia despre copilul rămas fără ocrotire părintească, autoritatea tutelară este
obligată, imediat, să efectueze un control al condiţiilor de trai ale copilului în scopul confirmării
faptului că copilul este într-adevăr lipsit de ocrotirea părintească. Autoritatea tutelară, concretizînd
cauza din care minorul este lipsit de grija părintească, controlează dacă copilul are rude, locul aflării
lor, dorinţa şi posibilitatea de a lua copilul pentru a-l educa. În lipsa rudelor sau a imposibilităţii
luării copilului pentru îngrijire şi educaţie de către acestea, autoritatea tutelară este obligată să
asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor. Aceasta, de regulă, se realizează prin
plasarea temporară a copilului într-o instituţie educativă sau curativă. Se poate întîmpla ca copilul,
lipsit de grija părintească şi care este plasat temporar, să aibă nevoie de a fi reprezentat în unele
situaţii (primirea pensiei de urmaşi, a îndemnizaţiei, administrarea bunurilor etc.). Pînă la numirea
tutorelui (curatorului), a adopţiei, copilul va fi reprezentat de către autoritatea tutelară.
Copiii, depistaţi ca fiind lipsiţi de grija părintească, sînt luaţi la evidenţă la locul lor de trai. În
scopul evidenţei unice a tuturor copiilor rămaşi fără ocrotire părintească, datele despre aceştia sînt
transmise autorităţii centrale pentru protecţia copilului.
Autoritatea tutelară este obligată, după ce a depistat şi a luat la evidenţă copiii lipsiţi de
ocrotirea părintească, să le asigure plasamentul prevăzut de legislaţia în vigoare. La alegerea formei
de plasament se va ţine cont, în mod obligatoriu, de provenienţa etnică a copilului, de apartenenţa
lui la o anumită cultură, de religie, limbă, starea sănătăţii şi dezvoltarea copilului, pentru ca acestuia
să-i fie asigurate condiţii de viaţă care ar asigura continuitatea educaţiei acestuia.
Formele plasamentului copiilor rămaşi fără ocrotire părintească sînt prevăzute de diferite acte
normative:
a) adopţia (Legea nr.99/2010);
b) tutela asupra copiilor în vîrstă de pînă la 14 ani şi curatela asupra copiilor în vîrstă de la 14
pînă la 18 ani (art.142-147 Codul Familiei şi art.32-47 Cod Civil);
c) servicii de plasament de tip rezidenţial (art.12 Legea nr.140/2013). Această formă se
aplică doar în cazurile cînd nu există alte posibilităţi de plasament familial pentru copil.
Activitatea acestor instituţii este aprobată şi reglementată, în fiecare caz aparte de
organele administraţiei publice centrale sau locale.
Din toate formele de plasament cea mai reuşită este adopţia, deoarece prin adopţie copilului i
se oferă o familie în care el creşte şi se bucură de grija părintească ca un copil firesc. Totodată,
aceasta este o formă de plasament permanentă, spre deosebire de celelalte forme care sînt
temporare. Copiii sînt plasaţi temporar atunci cînd lipsa ocrotirii părinteşti este de scurtă durată sau
atunci cînd nu se poate găsi copilului orfan sau abandonat o familie care să-l adopte. Indiferent de
forma plasamentului ales, autoritatea tutelară ţine controlul asupra condiţiilor de întreţinere, creştere
şi educare a copiilor aflaţi în evidenţa ei. Familia adoptivă, de regulă, este supravegheată în primii
ani după ce copilul a fost adoptat. Dacă autoritatea tutelară s-a convins că relaţiile între adoptat şi
adoptator s-au stabilit definitiv şi educaţia decurge într-un mod normal, supravegherea încetează şi
copilul este scos de la evidenţă. În cazul plasării copilului sub tutelă (curatelă) în case de copii de
tip familial sau într-o instituţie rezidenţială pentru copii, autoritatea tutelară, în dependenţă de cauza
din care copilul este lipsit de ocrotirea părintească, controlează procesul de educare a copilului şi
acordă ajutorul necesar tutorilor, curatorilor, părinţilor-educatori sau educatorilor şi prelungeşte
căutarea unei familii potrivite pentru plasarea permanentă a copilului.

§ 2. Noţiunea şi importanţa adopţiei

Din toate formele de ocrotire a copiilor orfani şi lipsiţi de grija părintească adopţia este cea
mai reuşită, deoarece aici raporturile juridice se stabilesc nu pentru o perioadă anumită, ci pentru
totdeauna, acordîndu-i copilului o îngrijire permanentă în familie. De aceea statul contribuie la
dezvoltarea unei astfel de instituţii ca adopţia.
Doctrina conferă noţiunii de adopţie o triplă accepţiune: de act juridic, de raport juridic şi de
instituţie juridică.
Ca act juridic, noţiunea de adopţie desemnează acordul de voinţă al părţilor care participă la
încheierea sa şi care, încuviinţat de instanţa judecătorească, dă raţiune raportului juridic de adopţie.
După opinia savantului M.Antokol’skaia112, la baza apariţiei adopţiei este actul juridic al organului
competent despre încuviinţarea adopţiei – hotărîrea instanţei judecătoreşti şi acordul de voinţă al
adoptatorului.
Ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie pe care o creează între adoptat şi
descendenţii săi – pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale – pe de altă parte.
Ca instituţie juridică, adopţia desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează
condiţiile privind naşterea, efectele, nulitatea şi desfacerea ei113.
Însumînd cele trei laturi ale noţiunii, putem menţiona că adopţia poate fi definită ca actul
juridic încuviinţat de organul respectiv competent – instanţa de judecată – în rezultatul căruia între
adoptat şi descendenţii săi şi adoptator şi rudele acestuia apar drepturi şi obligaţii asimilate de
lege cu cele dintre părinţi şi copii şi încetează drepturile şi obligaţiile adoptatului faţă de rudele
sale de provenienţă.
În acte juridice vechi ale Moldovei instituţia adopţiei a fost desemnată, în decursul timpului,
prin denumiri diferite. Aşa întîlnim deopotrivă denumirile de luare de suflet, adopţiune şi înfiere.
Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967,
Convenţia Organizaţiilor Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989,
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la 29
mai 1993 la Haga şi ratificată de Republica Moldova la 26 februarie 1998 şi Legea privind regimul
juridic al adopţiei nr.99/2010 folosesc în acest sens termenul adopţie114.

112
Антокольская М. Семейное право, p. 312-313.
113
Albu I. Dreptul familiei. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagojică, 1975, p. 27-32.
114
Adoptio în limba latină înseamnă posibilitatea de a trece în altă familie devenind membru al ei.
 Adopţia sau înfierea îşi are rădăcinile din cele mai străvechi timpuri şi este cunoscută de toate
popoarele. Necesitatea adopţiei se baza, după opinia lui Z.Cernilovski 115, pe tradiţiile şi obiceiurile
strămoşilor care erau obligatorii după deces întru “pomenirea sufletului”. Obiceiurile urmau să fie
îndeplinite numai de către fii, şi dacă aceştia nu erau în familie, adopţia era modul cel mai natural
de a-i avea. De aceea şi denumirea instituţiei era înfierea, ceea ce însemna luarea în familie a unui
fiu. Pe parcursul istoriei, adopţia a urmărit diferite scopuri: politice, economice, de succesiune la
tron, ceea ce presupunea adopţia copiilor de gen masculin. În perioada contemporană, cînd scopul
adopţiei este de a-i oferi copilului minor, vitreg de soartă, o familie pentru a-i asigura o creştere şi
dezvoltare armonioasă, indiferent de sexul copilului, este mai completă denumirea de adopţie.
Conform legislaţiei în vigoare, sensul adopţiei constă în asigurarea intereselor şi drepturilor
copilului orfan sau lipsit de ocrotirea părintească. Scopul de bază al adopţiei constă în crearea
condiţiilor prielnice şi adecvate de dezvoltare fizică şi spirituală pentru aceşti copii. Concomitent se
face posibilă satisfacerea necesităţii vitale a unor persoane de a educa, de a-i purta grija părintească
copiilor, a-i iubi, a simţi ataşamentul reciproc, a se realiza ca părinţi. În urma adopţiei se stabilesc
relaţii de rudenie între adoptat şi adoptatori şi rudele acestora, se lărgeşte familia, devenind
completă, se înfăptuieşte un scop uman al societăţii şi fiecărei persoane în parte de a avea grijă de
copiii rămaşi orfani. La rîndul său, copiii, fiind crescuţi şi educaţi într-o atmosferă de dragoste,
stimă şi înţelegere, sînt un suport la adînci bătrîneţe pentru părinţii adoptivi.
Astfel, am putea menţiona că alături de rudenia firească, cînd filiaţia dintre părinţi şi copii,
precum şi raporturile de rudenie dintre membrii aceleiaşi familii sînt consecinţa exclusivă a
comunităţii de sînge, legislaţia Republicii Moldova, ca şi a multor altor state, reglementează şi
rudenia civilă, care ia naştere în temeiul actului juridic al adopţiei.
Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului din 15 decembrie 1994 a consfinţit
principiul conform căruia familia constituie locul natural de dezvoltare şi de educaţie al copilului.
Articolul 16 al Legii menţionate indică că “fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi
cunoască părinţii, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu aceştia, cu excepţia cazurilor în care
despărţirea de un părinte sau de ambii părinţi este necesară în interesul copilului”. Atunci cînd
copiii nu se pot bucura de ocrotirea părintească, actul juridic de adopţie are o importanţă deosebită
în realizarea acestor prevederi. Adopţia se efectuează în interesul suprem al copilului; ea este
menită să asigure copilului lipsit de grija părintească un mediu familial adecvat, o educaţie bună, un
climat de iubire, fericire, înţelegere; în persoana adoptatorului adoptatul capătă acea persoană care
trebuie să-i înlocuiască părinţii lui fireşti în plan moral, social şi material; prin adopţie copilul este
plasat în altă familie, are posibilitatea de a fi crescut şi educat în cadrul familiei.

115
Черниловский З. Лекции по римскому частному праву. – Москва: Юридическая литература, 1991, p. 76.
 Un alt aspect al adopţiei constă în aceea că cuplurile care nu au copii şi doresc să se realizeze
ca părinţi au această posibilitate. De obicei sînt adoptaţi copii orfani, copii abandonaţi sau părinţii
cărora au fost decăzuţi din drepturile părinteşti. Adopţia are ca scop înlăturarea pricinilor care
influenţează negativ la formarea personalităţii copilului. Actul juridic de adopţie are o însemnătate
pozitivă nu numai în cazurile cînd copilul este orfan sau lipsit de grija ambilor părinţi, dar şi în
cazul lipsei unuia din părinţi. Astăzi, în ţara noastră, ca şi în lumea întreagă, sînt destul de frecvente
divorţurile. După datele oficiale ale organelor de înregistrare a actelor de stare civilă ale Republicii
Moldova în ultimii 5 ani numărul căsătoriilor desfăcute depăşesc 44 la sută din numărul căsătoriilor
încheiate. Avînd în vedere că majoritatea soţilor care desfac căsătoria au copii, devine evident
faptul că numărul copiilor care sînt lipsiţi de ocrotirea părintească creşte. Şi aici adopţia de către
soţul părintelui îi permite copilului, care suferă cel mai mult în rezultatul divorţului, să-şi recapete
familia integră, ceea ce influenţează pozitiv procesul de educare, creştere şi formare a personalităţii
copilului.
A.Neceaeva116 consideră că la temelia adopţiei se află nu simpla transformare a relaţiilor de
familie, dar înlăturarea lacunelor în familia incompletă sau crearea unei noi familii pentru copil. De
aceea este în interesul adoptatului ca să aibă nu orice educator, dar unul care corespunde celor mai
înalte cerinţe înaintate faţă de un educator; transmiterea lui nu în orice familie, dar într-o familie
sănătoasă, unde domneşte o atmosferă de înţelegere reciprocă şi bunăvoinţă. Adopţia nu poate servi
mijloc de refugiu al unei familii în care predomină neînţelegerile. Acest criteriu a impus legislatorul
să stabilească cerinţe deosebite faţă de adoptator, indiferent dacă el este soţul părintelui, rudă sau
oricare altă persoană. Cerinţele sînt cele prevăzute de lege în mod direct; vîrsta, capacitatea de
exerciţiu etc., cît şi cele care urmează a fi concretizate de autoritatea tutelară; date despre starea
sănătăţii, capacităţile morale care ar putea asigura educarea copilului în familie, condiţiile de trai
etc.
Adopţia este un act juridic complex. Încheierea lui necesită săvîrşirea a două operaţii juridice:
a) actul juridic al părţilor în vederea adopţiei; b) încuviinţarea acestui act de către instanţa
judecătorească. Fiecare dintre cele două operaţii este un element esenţial al adopţiei. Aceste două
operaţii nu numai că se săvîrşesc în momente diferite, dar au şi o natură juridică deosebită. Astfel,
prima operaţie juridică este un act de dreptul familiei, pe cînd cea de a doua operaţie este un act de
drept procesual civil.
În doctrină întîlnim mai multe opinii în ceea ce priveşte natura juridică a adopţiei. 117 Într-o
opinie se supraapreciază actul de încuviinţare şi se reduce actul de voinţă al părţilor la o condiţie
cerută de lege pentru validitatea actului adopţiei, la un act preliminar care urmează să fie ratificat
de autoritatea competentă prin încuviinţare.
116
Нечаева А. Правовые проблемы усыновления // Советское государство и право. – 1986. – Nr. 7, p. 46.
117
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei, p. 380.
 Într-o altă opinie, supraapreciindu-se actul de voinţă al părţilor, s-a considerat că adopţia este
un act de dreptul familiei, care se analizează în consimţămîntul părţilor, decizia de încuviinţare a
adopţiei fiind numai o condiţie cerută de lege pentru formarea acestui act.
Fiecare din aceste din urmă păreri accentuează pe unul din cele două acte, subapreciind
însemnătatea celuilalt, deşi, aşa cum s-a arătat, ele valorează adopţie numai luate împreună.
Considerăm că adopţia este un act de dreptul familiei, deoarece el se încheie la
consimţămîntul părţilor, la constatarea faptului că copilul este adoptabil iar persoanele care s-au
adresat cu cererea de adopţie au calitatea de adoptatori şi numai după îndeplinirea tuturor condiţiilor
de fond urmează adoptarea hotărîrii de adopţie de către instanţa judecătorească. Deoarece adopţia ia
naştere din momentul cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti devine definitivă, ea poate fi considerată
act juridic care valorează efecte juridice atunci cînd sînt îndeplinite toate cerinţele legii materiale şi
ale legii procedurale.

§ 3. Condiţiile de fond ale adopţiei

Pentru încuviinţarea adopţiei este necesară prezenţa anumitor circumstanţe pe care le prevede
legislaţia şi care pot fi clasificate în:
– condiţii de fond sau condiţii pozitive, adică acele circumstanţe care trebuie să existe
pentru încheierea actului juridic de adopţie;
– impedimente sau condiţii negative – acele împrejurări de fapt sau de drept existenţa cărora
nu permite încheierea adopţiei;
– condiţii de formă sau condiţii de procedură.
Atît condiţiile de fond, cît şi impedimentele la adopţie sînt reglementate de legea materială,
iar condiţiile de formă – de legea materială (Legea nr.99 din 28 mai 2010 privind regimul juridic al
adopţiei) şi de legea de procedură civilă (Codul de procedură civilă).
Condiţiile. Articolul 10 alin. 1 Legea nr. 99/2010 stipulează că, persoana poate fi adoptată
doar pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani. Prin derogare de la alin. 1 persoana care a dobîndit
capacitate deplină de exerciţiu pînă la vîrsta de 18 ani poate fi adoptată numai în cazul în care
adoptator este persoana sau familia care a crescut-o, dacă a conveţuit cu aceştia nu mai puţin de trei
ani pînă la depunerea cererii de adopţie.
Scopul oricărei adopţii este interesul copilului, care este şi cea mai importantă condiţie de
fond pentru efectuarea actului juridic de adopţie. Prin interesul adoptatului trebuie de înţeles că de
la adoptator se cere de a prezenta condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare asigurării
dezvoltării armonioase a copilului. Trebuie, aşadar, avute în vedere satisfacerea intereselor
personale nepatrimoniale ale adoptatului, cît şi cele patrimoniale ale acestuia. Adoptatul trebuie să
găsească în familia adoptatorului o atmosferă de familie prielnică pentru dezvoltarea sa fizică şi
morală, pentru o educaţie satisfăcătoare.
Asigurarea intereselor copiilor în condiţiile vieţii familiale legiuitorul consideră o problemă
prioritară a adopţiei. Interesele copiilor minori diferă considerabil de interesele membrilor majori ai
familiei, deoarece copilul, fiind, totuşi, o personalitate, oricum este încă dependent de grija
părintească din cauza neputinţei sale. Interesele copilului în familie condiţionat pot fi divizate în
două grupe:
– sănătatea fizică şi psihică;
– dezvoltarea spirituală.
Prima grupă de interese a copilului este inclusă în sfera materială a familiei. Prin aceasta se
subînţelege asigurarea copilului cu condiţii de trai, de alimentare, cu îmbrăcăminte, jucării, cu
studii, ajutor medical etc.
Cea de-a doua grupă a intereselor copilului corespunde domeniului spiritual, aşa cum copilul
nu e numai un organism biologic, nu e numai o personalitate psihologică cu caracter şi calităţi
personale – copilul mai e şi un suflet viu. Stabilirea sferei spirituale a copilului are loc într-o familie
în care deja s-au creat anumite închipuiri despre moralitate, cultură, religie, în baza cărora s-a
format imaginea concretă a vieţii de familie. De aceea interesele copilului nu pot fi privite separat
de interesele familiei în întregime.
Viaţa spirituală a familiei şi a copilului adoptat de această familie se bazează pe dragoste,
prietenie. Conform art. 20 pct. 3 din Convenţia O.N.U din 20 noiembrie 1989, la ocrotirea copilului,
lipsit de îngrijirea părintească, este necesar să se ţină seama în mod corespunzător de necesitatea
unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală
şi lingvistică.
Adopţia este posibilitatea copilului de a vieţui în familie şi anume în aceasta constă esenţialul
interes al copilului. Toate celelalte doar reies din acest interes sau corespund acestui interes.
Articolul 12 alin. 1 Legea nr. 99/2010 stipulează că în calitate de adoptatori pot fi cetăţeni de
ambele sexe, care au împlinit vîrsta de 25 de ani. Actul juridic de adopţie poate fi înfăptuit numai
cu acordul de voinţă al persoanei sau al familiei care urmează să adopte şi acest acord de voinţă
trebuie să fie exprimat de persoana (persoanele) care are capacitatea de exerciţiu şi este suficient de
matură pentru a adopta un copil. Alineatul 3 al aceluiaşi articol, prin derogare de la alin. 1, permite
ca doar unul dintre soţi să aibă împlinită vîrsta de 25 de ani. Legislaţia în vigoare prevede o
diferenţă de vîrstă de cel puţin 18 ani, dar nu mai mare de 48 de ani. Diferenţa de vîrstă de 18 ani
poate fi micşorată, pentru motive temeinice, pînă la 16 ani.
După cum s-a mai menţionat, adoptatori pot fi persoane de ambele sexe. Aceste persoane pot
fi atît soţii căsătoriţi, cît şi bărbaţii sau femeile singure. În cazul adopţiei de către soţi copilul este
luat într-o familie deja formată, aşa cum în al doilea caz prin adopţie se formează o nouă familie
compusă din adoptator şi adoptat.
O altă cerinţă de fond a actului juridic al adopţiei – aptitudinea de a adopta a persoanei sau
familiei care doreşte să adopte – face obiectul unei verificări atente, înfăptuită în etapa
administrativă a procedurii de încuviinţare. Stabilind că nu pot adopta decît persoanele sau familiile
care prezintă garanţii morale şi materiale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului,
legislaţia în vigoare implică candidaţilor să prezinte aceste dovezi prin intermediul organelor
tutelare. Dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc al copilului şi el urmează a fi supus aceleiaşi
condiţii de atestare a aptitudinii de a adopta. Oricum, în fapt el exercită ocrotirea părintească faţă de
cel ce urmează a fi adoptat.
Consimţămîntul la adopţie.
1) Pentru încuviințarea adopției sunt necesare:
a) consimțământul copilului adoptabil;
b) în cazul adopției copilului de către celălalt soț – consimțămintele în formă scrisă ale
părinților biologici ai copilului, cu excepția situațiilor, confirmate prin acte corespunzătoare, în care
consimțământul respectiv nu poate fi obținut deoarece:
– există o hotărâre judecătorească privind decăderea din drepturile părintești a părintelui
copilului;
– în privința părintelui este instituită o măsură de ocrotire judiciară sub forma tutelei;
– părintele este declarat ca fiind dispărut fără veste sau decedat;
– datele despre părinte din certificatul de naștere al copilului au fost înscrise în temeiul
declarațiilor celuilalt părinte.

Sensul acestui consimţămînt reiese din aceea că adopţia, spre deosebire de tutelă, nu este o
sarcină temporară şi obligatorie al cărei scop se limitează la ocrotirea copilului pe perioada
minorităţii acestuia.
Consimţămîntul adoptatorului va trebui să îndeplinească cerinţele generale de valabilitate ale
consimţămîntului în actele juridice, ceea ce înseamnă că el trebuie să provină de la o persoană care
are discernămînt şi are aptitudinea de a adopta.
Dacă copilul este adoptat de persoane căsătorite,este obligatoriu consimţămîntul simultan al
ambilor soţi.
În caz dacă soţul va refuza să adopte împreună cu celălalt soţ sau nu va da consimţămîntul la
adopţie, atunci cererea despre încuviinţarea adopţiei va fi respinsă, deoarece pentru înfăptuirea
actului juridic de adopţie e necesar îndeplinirea tuturor cerinţelor concomitent şi nu numai a uneia
sau a unui oarecare număr din ele.
 Până în august 2020, articolul 24, actual abrogat prevedea că, pentru adopţie se cere
consimţămîntul părinţilor biologici. Acest consimţămînt trebuie să fie exprimat printr-o declaraţie
autentificată de notar sau de autoritatea tutelară de la domiciliul copilului ori a părinţilor. Instanţa de
judecată poate solicita confirmarea consimţămîntului în procesul de adopţie asigurînd
confidenţialitatea informaţiilor despre adoptatori şi despre părinţii biologici.
Un număr mare de copii adoptaţi sînt copii din afara căsătoriei, mamele acestora fiind
persoane foarte tinere, care nu realizează efectele definitive pe care le produce consimţămîntul la
adopţie. De aceea este corect ca în aceste cazuri să fie cerut şi acordul ocrotitorilor legali ai mamei
minore care nu a împlinit vîrsta de 16 ani. După această vîrstă mama îşi exprimă personal
consimţămîntul. Consimţămîntul părinţilor la adopţie trebuie să fie dat ferm, să nu fie condiţionat, şi
nu mai devreme de cît după 45 de zile de la naştere.
Legea nr. 99/2010 (art.24 alin.3) prevede că, copilul poate fi adoptat fără acordul părinţilor în
cazurile cînd aceştia:
a) sînt decăzuţi din drepturile părinteşti;
b) sînt declaraţi de instanţa judecătorească dispăruţi sau decedaţi;
c) sînt declaraţi, în modul stabilit, incapabili;
Copilul, părinţii căruia au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, declaraţi dispăruţi sau
incapabili, poate fi propus pentru adopţie numai atunci cînd există hotărîrea instanţei de judecată
care constată aceste fapte.
O consecinţă firească a egalităţii părinţilor în exercitarea drepturilor părinteşti este ca ei să
consimtă deopotrivă la adoptarea copilului lor minor. Această regulă se aplică fără a deosebi, după
cum părinţii locuiesc împreună, sînt despărţiţi de fapt ori divorţaţi şi, în acest din urmă caz, fără a
deosebi după cum copilul este încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, unei terţe
persoane sau unei instituţii de ocrotire.
De asemenea, adopţia nu poate avea loc în cazul în care unul dintre părinţii fireşti dă
consimţămîntul la adopţia copilului său minor, iar celălalt părinte firesc nu consimte acest fapt.
Hotărînd problema adopţiei unui copil de către părintele vitreg, este necesar de a examina
minuţios cauzele care determină neparticiparea părintelui, mai des a tatălui, ce nu locuieşte cu
copiii, la educaţia şi întreţinerea acestora.
Respectiv, nu poate fi încuviinţată adopţia fără acordul tatălui, dacă acesta are grijă de copii,
de educaţia şi întreţinerea lor, se interesează de viaţa lor, într-un cuvînt, îşi îndeplineşte îndatoririle
părinteşti şi se foloseşte de drepturile părinteşti în conformitate cu destinaţia acestora.
Consimţămîntul părinţilor la adopţie poate fi dat pentru un adoptator concret sau fără a fi
indicat adoptatorul.
 În cazurile cînd minorul se află sub tutelă, pentru adopţia lui se cere consimţămîntul tutorelui
(curatorului), exprimat în formă scrisă. Dacă părinţii minorului, aflat sub tutelă, trăiesc şi sînt
îndreptăţiţi de lege să-şi dea consimţămîntul pentru adopţie, atunci se cere şi consimţămîntul lor.
În mod excepţional, instanţa de judecată poate să nu ţină seama de refuzul părinţilor biologici
sau, după caz, de cel al tutorelui sau curatorului de a consimţi la adopţia copilului dacă se dovedeşte
prin orice mijloc de probă că aceştea refuză în mod abuziv să-şi dea consimţămîntul la adopţie, iar
instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, motivînd expres acest fapt în
hotărîrea judecătorească (art.24 alin.9 Legea nr. 99/2010).
Cel din urmă consimţămînt la adopţie, care este cerut doar în unele cazuri, este
consimţămîntul celui ce urmează a fi adoptat.
Articolul 26 Legea nr. 99/2010 prevede că,
Pentru a-și exprima consimțământul, copilul beneficiază de consiliere și informare, asigurate
de autoritatea tutelară teritorială, privind scopul, etapele și efectele adopției, ținând cont de opinia,
dorințele și sentimentele copilului în funcție de vârsta și de gradul său de maturitate. 
(2) Copilul își exprimă consimțământul în formă scrisă (sau, după caz, în mod verbal, în
prezența psihologului și a reprezentantului autorității tutelare teritoriale, care confirmă în scris
consimțământul copilului) de a fi:
a) vizitat de adoptator;
b) încredințat în vederea adopției;
c) adoptat.

Legea nr. 99/2010 a introdus o condiţie nouă pentru adoptatori, şi anume: adopţia copilului de
către soţi este permisă numai în cazul în care căsătoria lor durează de cel puţin 3 ani pînă la
momentul depunerii cererii de adopţie.
Impedimentele. Legislaţia în vigoare stipulează că, nu pot fi adoptatori persoanele în privinţa
cărora există împrejurări de fapt sau de drept ce opresc încuviinţarea actului juridic de adopţie.
Aceste circumstanţe sau impedimente pot avea un caracter bine determinat sau pot exista ca o
posibilitate ce poate opri atingerea scopului adopţiei pentru viitor.
Articolul 12 alin 4 Legea nr. 99/2010 stipulează că, nu pot fi adoptatori persoanele decăzute
din drepturile părinteşti în baza unei hotărîri judecătoreşti, ceea ce e şi real, deoarece o persoană
decăzută din drepturile părinteşti nu poate să-i acorde copilului o viaţă şi educaţie prielnică.
Conform art. 67 Codului Familiei, pot fi decăzute din drepturile părinteşti persoanele care se
eschivează să-şi îndeplinească îndatoririle de educare a copiilor, între care şi refuzul nemotivat de a
lua copilul de la maternitate, alte instituţii preşcolare, curativ-profilactice şi instructiv-educative sau
abuzează de drepturile lor părinteşti, se comportă cu cruzime faţă de copii, exercită o înrîurire
dăunătoare asupra copiilor prin purtarea lor amorală, antisocială, precum şi dacă părinţii sînt
alcoolici sau narcomani cronici. Aşadar, în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată persoana
dată nu are dreptul de a creşte şi educa un copil propriu, cu atît mai mult nu poate adopta un copil
străin.
Un alt impediment la adopţie prevăzut de art. 12 Legea nr. 99/2010 este prezenţa unor boli
psihice şi a altor maladii ce fac imposibilă îndeplinirea drepturilor şi a obligaţiilor părinteşti.
Persoana care adoptă trebuie să-şi exprime consimţămîntul valabil pentru încheierea adopţiei,
dar acesta nu poate fi exprimat de cît de cel cu capacitate deplină de exerciţiu. În conformitate cu
prevederile Codului Civil, punerea persoanei sub ocrotire judiciară sub forma tutelei este un
impediment pentru adopție, deoarece această măsură se aplică, de regulă, persoanelor fără
discernământ. În ce priveşte alte maladii, acestea trebuie să fie confirmate prin documente eliberate
de instituţiile medicale.
Practica judiciară a constatat că adopţia nu poate fi încuviinţată atunci cînd persoana care
doreşte să adopte suferă de una din următoarele boli:
– HIV/SIDA;
– boli psihice şi de comportament;
– narcomanie;
– alcoolism cronic;
– boli somatice cronice, cu statutul de invalid de gradul I şi II;
– boli oncologice, forme maligne;
– hepatite virale B, C, D şi alte maladii care împiedică realizarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor de părinte.
Faptul că persoanele au fost adoptatori şi prin hotărîrea instanţei de judecată ei au fost
decăzuţi din exerciţiul acestor drepturi din cauza îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor sau
copilul a fost luat de la ei, la fel serveşte drept impediment pentru adopţie. În această prevedere
legală legiuitorul expres indică din ce cauză persoana fostă adoptator nu poate adopta un copil.
Încetarea adopţiei, în majoritatea cazurilor, este o necesitate pentru a îngrădi interesele minorului
adoptat fie din considerentele că adoptatorii n-au putut îndrăgi adoptatul că să-l trateze ca pe un
copil firesc, fie că copilul s-a dovedit a avea o boală incurabilă care cere tratament în condiţii
speciale şi despre care adoptatorii nu au fost informaţi înainte de adopţie, fie din cauza divorţului
adoptatorilor şi neînţelegerilor cu cine să locuiască copilul, fie din cauza bolilor care au fost
determinate la adoptatori etc. Este indiferent faptul că adoptatorul nu şi-a îndeplinit îndatoririle faţă
de adoptat din motive subiective sau din alte motive ce nu au fost în dependenţă directă de el.
Important este că au fost încălcate interesele minorului şi adoptatorul nu a putut sau nu a dorit să le
îngrădească.
 Dreptul familiei cunoaşte şi instituţia tutelei ca fiind “ansamblul dispoziţiilor legale prin care
se înfăptuieşte ocrotirea minorului cînd acesta este lipsit de ocrotirea părintească”. Tutela, fiind o
sarcină socială, de onoare, de încredere, obligatorie, personală şi gratuită, se instituie în scopul
creşterii şi educaţiei tinerei generaţii. Atunci cînd tutorele nu corespunde scopului pentru care a fost
numit, el este înlăturat de la îndeplinirea funcţiei. Înlăturarea de la funcţia de tutore, din motivul că
tutorele nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile, la fel este prevăzut de legislaţie ca impediment
la adopţie (art. 12 alin. 4 Legea nr. 99/2010).
Articolul 12 alin. 5 Legea nr. 99/2010 stipulează că adoptatorii trebuie să îndeplinească
garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării multilaterale şi armonioase a
personalităţii copilului. Legislaţia în vigoare nu determină noţiunea de calităţi morale. Noţiunea de
morală este dată în Dicţionarul explicativ al limbii române. Potrivit acestuia, morala este
“ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de
colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică”.
De aceea la adopţie sînt examinate calităţile personale ale viitorilor adoptatori. Corespunderea
calităţilor morale se apreciază de către instanţa de judecată în fiecare caz concret în baza actelor
prezentate, cît şi în baza avizului autorităţii tutelare. În ceea ce priveşte condiţiile materiale se va
porni de la necesităţile copilului care urmează a fi adoptat ca acesta să aibă un domiciliu stabil şi să-
i fie asigurate necesităţile vitale conforme vîrstei.
Legislaţia în vigoare stabileşte ca impediment la adopţie faptul prezentării documentelor
false de către persoanele care doresc să obţină adopţia unui copil. Prin documente false se
subînţelege orice act, document oficial, certificat prin care s-ar falsifica careva informaţie sau vreo
condiţie de fond pentru încheierea adopţiei. Dacă în cadrul examinării cauzei instanţa de judecată a
stabilit că persoana – viitorul adoptator – a prezentat documente false, atunci lui îi este refuzată
satisfacerea cererii despre încuviinţarea adopţiei în temeiul art. 12 alin. 4 lit. “f” Legea nr. 99/2010,
fapt care trebuie menţionat în hotărîre.
Nu pot adopta copii persoanele care au fost condamnate pentru săvîrşirea unor infracţiuni
contra vieţii şi sănătăţii persoanei; contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei; referitoare la
viaţa sexuală; contra familiei şi copiilor.
Conform art. 12 alin. 7 Legea nr. 99/2010 cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul în
Republica Moldova pot adopta copii,conform procedurii de adopţie naţională, dacă întrunesc
condiţiile prevăzute de lege pentru cetăţenii Republicii Moldova şi dacă domiciliază în ţară de cel
puţin 3 ani pînă la depunerea cererii de adopţie.
În ce priveşte cetăţenii Republicii Moldova cu domiciliul în străinătate aceştia pot adopta
copii cetăţeni ai Republicii Moldova în condiţiile prevăzute de art. 34 Legea nr.99/2010, conform
procedurii de adopţie internaţională. Cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi în Republica Moldova în scop
de serviciu şi cu reşedinţa pe teritoriul acesteia de cel puţin 2 ani la fel pot adopta un copil cetăţean
al Republicii Moldova în condiţiile adopţiei internaţionale. Adopţia internaţională se încuviinţează
dacă adoptatorii întrunesc condiţiile prevăzute de legislaţia Republicii Moldova şi legislaţia statului
al cărui cetăţeni sunt adoptatorii şi dacă statul primitor este parte la Convenţia de la Haga asupra
protecţiei copiilor şi cooperare în materia adopţiei internaţionale sau dacă are încheiat un acord
bilateral în domeniu cu Republica Moldova.

§ 4. Procedura adopţiei

Alături de îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor, pentru valabilitatea

adopţiei se cer întrunite şi cîteva condiţii de formă. Acestea îşi iau începutul de la depunerea cererii
de adopţie de către persoana sau familia care a hotărît să adopte unul sau mai mulţi copii. Dorinţa
persoanelor de a adopta este un element al capacităţii juridice familiale şi poate fi realizat de către
orice persoană care corespunde cerinţelor legii privitor la adopţie. Ea se manifestă printr-o cerere
scrisă depusă la autoritatea tutelară de la domiciliul copilului sau al solicitantului. În ultimul caz, de
regulă, copilul locuieşte deja în familia viitorilor adoptatori. La cerere se anexează actele necesare
(buletinul de identitate, acte ce confirmă locul de trai, veniturile, starea sănătăţii a celor care doresc
să adopte etc.).
În momentul adresării, viitorii adoptatori obţin informaţii cu privire la procedura adopţiei.
Autoritatea tutelară, în cadrul unei discuţii particulare cu candidatul adoptator, află motivaţia
acţiunii de adopţie şi dă sfaturile necesare persoanelor în cauză. În baza unor investigaţii preventive
privind îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor prevăzute de legislaţie, persoana sau
familia care pretinde să adopte este luată la evidenţă de către autoritatea tutelară în temeiul art. 13
Legea nr.99/2010, ceea ce îi dă posibilitatea de a face cunoştinţă cu copiii din instituţia de copii
respectivă propuşi spre adopţie.
Legislaţia în vigoare prevede că, autoritatea tutelară ţine evidenţa copiilor care urmează a fi
adoptaţi precum şi a persoanelor care doresc să adopte. Pot fi propuşi spre adopţie doar copii care
au statut de copil adoptabil stabilit de către autoritatea tutelară în conformitate cu art.20 Legea
nr.99/2010.
Familia sau persoana care doreşte să adopte poate fi luată la evidenţă de către autoritatea
tutelară, dacă s-a constatat existenţa condiţiilor materiale şi a garanţiilor morale necesare dezvoltării
armonioase a copilului.
Evidenţa copiilor care sînt lipsiţi de grija părintească şi, în particular, a celor care pot fi
propuşi spre adopţie, cît şi a persoanelor care doresc să adopte copii se ţine de către autorităţile
tutelare la nivel local şi de către Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei la nivel
republican. Evidenţa cetăţenilor străini şi a apatrizilor care doresc să adopte copii cetăţeni ai
Republicii Moldova se efectuează de către Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei .
Baza datelor unice privind copiii care pot fi adoptaţi şi persoanelor care doresc să primească
în familia lor unul sau mai mulţi copii pentru educare şi întreţinere facilitează procesul de a alege
familia potrivită pentru fiecare copil concret. Informaţia documentată privind copiii care pot fi
adoptaţi este deschisă şi accesul la ea este liber pentru persoanele care solicită adopţia. În ce
priveşte informaţia despre persoanele care doresc să adopte, trebuie de menţionat că aceasta este
confidenţială şi este ocrotită de lege.
După ce candidatul la adopţie a primit atestatul de adoptator în conformitate cu art. 17 Legea
nr.99/2010 autoritatea tutelară îi propune copilul selectat şi începe procedura de potrivire a acestora.
Dacă potrivirea adoptatorului cu copilul a avut loc autoritatea tutelară îl încredinţează adoptatorului
pentru o perioadă de 90 de zile. Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară în cazul:
a)adopţiei copilului de către soţul sau soţia părintelui biologic al copilului;
b)adopţiei copilului care a dobîndit capacitate deplină de exerciţiu pînă la împlinirea vîrstei de
18 ani;
c)adopţiei copilului de către tutore sau curator,de către părintele educator sau de către
asistentul parental profesionist în cazul în care copilul s-a aflat în grija lor cel puţin 90 de zile.
Autoritatea tutelară este obligată să examineze condiţiile materiale şi garanţiile
corespunzătoare dezvoltării armonioase a copilului pe care le au adoptatorii. În acest scop,
specialistul în domeniu, căruia i-a fost repartizat cazul, analizează la domiciliul celui care a depus
cererea de adopţie următoarele aspecte:
– profilul individual al adoptatorilor;
– situaţia materială şi relaţiile actuale de muncă;
– lipsa de copii sau atitudinea faţă de copiii proprii;
– capacitatea de a fi părinte;
– descrierea fiecărui copil din cadrul familiei, dacă în familie mai sînt alţi copii;
– stilul de viaţă al familiei este o familie simplă sau lărgită;
– motivaţia şi înţelegerea actuală a sarcinilor adoptatorilor;
– aşteptări faţă de mediul de provenienţă al copilului;
– condiţiile de trai, locuinţa;
– veniturile şi vecinătatea.
Aceste aspecte nu sînt exhaustive, ele doar în linii generale pot determina capacitatea
persoanei sau a familiei de a adopta.
La încheierea procesului de potrivire a adoptatorului autoritatea tutelară întocmeşte un aviz
privind adopţia, care conţine informaţii referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptator, la
compatibilitatea adoptatorului cu copilul adoptabil, precum şi la corespunderea adopţiei interesului
superior al copilului.
Persoanele care şi-au ales copilul pe care vor să-l adopte depun o cerere de adopţie la
judecătoria de la domiciliul sau locul aflării copilului sau, dacă aceasta corespunde interesului
copilului, la domiciliul lor (art. 286 Codul de Procedură Civilă).
La cererea de adopţie se anexează, conform art. 288 Codul de Procedură Civilă, actele care
confirmă că persoanele ce doresc să adopte îndeplinesc condiţiile de fond şi nu există impedimente
pentru ca actul juridic de adopţie să fie înfăptuit. Printre aceste acte legislaţia menţionează
adeverinţa de sănătate a adoptatorilor, declaraţia privind locul de muncă şi veniturile, acte ce
confirmă că adoptatorii au în proprietate sau folosinţă un spaţiu locativ etc.
Articolul 290 Codul de Procedură Civilă stipulează că, în cadrul pregătirii pricinii pentru
dezbaterile judiciare, judecătorul adoptă o încheiere prin care trimite copiile cererii de adopţie şi a
documentelor anexate la ea organului de tutelă şi curatelă de la domiciliul copilului şi îl obligă de a
prezenta în judecată o concluzie privind respectarea interesului copilului care urmează să fie
argumentată cu actele necesare. Prin această încheiere procesul se suspendă pînă la primirea
concluziei de la autoritatea tutelară.
Concluzia autorităţii tutelare urmează să fie prezentată în judecată cu următoarele anexe:
1) certificat privind depunerea cererii de adopţie la autoritatea tutelară de către persoanele
care doresc să adopte;
2) raport de evaluare a candidatului;
3) atestatul de adoptator;
4) decizia cu privire la luarea în evidenţă a adoptatorului;
5) certificat de participare la cursuri de instruire pentru părinţii adoptivi;
6) permisul de vizită;
7) decizia de încredinţare a copilului în familie;
8) copia certificatului de naştere al adoptatului;
9) concluzia medicală cu privire la starea sănătăţii, dezvoltarea fizică şi mintală a
adoptatului;
10) consimţămîntul în scris al copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani referitor la adopţie, la
schimbarea numelui, prenumelui, patronimicului şi înscrierea adoptatorilor în calitate de
părinţi;
11) consimţămintul în scris la adopţie al părinţilor şi, după caz, al tutorelui, curatorului
copilului.
 După primirea concluziei autorităţii tutelare instanţa de judecată printr-o încheiere dispune
reînceperea procesului şi fixează termenul de judecare a pricinii în şedinţa de judecată, cu citarea
participanţilor la proces, a procurorului, cît şi a autorităţii tutelare .
Cererea de adopţie se examinează în şedinţă secretă cu participarea obligatorie a adoptatorilor,
a procurorului, a reprezentantului autorităţii tutelare şi a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de
10 ani. După caz, pot fi atrase şi alte persoane interesate, cum ar fi: instituţia de stat, tutorele sau
curatorul în întreţinerea şi educarea căruia se află copilul, unul dintre soţi, în cazul cînd el nu şi-a
exprimat dorinţa de a adopta copilul împreună cu soţul său; soţul solicitantului fiind pătinte firesc al
copilului.
Instanţa judecătorească poate admite sau respinge cererea de adopţie. Admiţînd cererea
solicitanţilor, instanţa va încuviinţa adopţia pentru care fapt va pronunţa o hotărîre care să
corespundă cerinţelor prevăzute de art. 292 Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova.
Hotărîrea trebuie să conţină în mod obligatoriu:
– adopţia copilului (numele de familie, prenumele, data naşterii şi cetăţenia lui) şi de către
cine este adoptat copilul (numele de familie, prenumele şi data naşterii fiecăruia dintre ei,
în cazul cetăţenilor străini se indică cetăţenia şi domiciliul adoptatorilor);
– se schimbă sau nu numele de familie, prenumele, locul naşterii adoptatului şi dacă da,
atunci ce modificări în acest sens trebuie efectuate de către organele de înregistrare a
actelor de stare civilă. În cazul adopţiei unui copil care a împlinit vîrsta de 10 ani, pentru
efectuarea acestor schimbări este nevoie de consimţămîntul copilului, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege;
– urmează sau nu a fi înregistrat adoptatorul în calitate de părinte;
– menţinerea raporturilor juridice cu unul dintre părinţi.
Împotriva hotărîrii se poate promova în termenul de 15 zile un apel. Poate fi atacată atît
hotărîrea de încuviinţare a adopţiei, cît şi hotărîrea de refuz în satisfacerea cererii de adopţie.
În cinci zile de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti privind adopţia, instanţa
trimite o copie autentificată de pe hotărîre organului de stare civilă de la locul pronunţării hotărîrii
pentru a se efectua înregistrarea de stat a adopţiei (art. 292 alin. 5 Codul de Procedură Civilă).
Oficiul de stare civilă va executa hotărîrea judecătorească privind încuviinţarea adopţiei,
indiferent de faptul dacă există sau nu cererea adoptatorilor sau a persoanelor împuternicite de ei
pentru a efectua înregistrarea. Dacă hotărîrea instanţei judecătoreşti prevede schimbarea numelui de
familie a copilului adoptat, a prenumelui lui şi a locului de naştere pe actul de naştere al copilului la
rubrica menţiuni se vor face toate rectificările. Copilului i se poate da numele de familie comun al
adoptatorilor sau, în baza acordului lor, numele unuia dintre soţii adoptatori.
 Dacă hotărîrea instanţei judecătoreşti prevede înscrierea adoptatorilor în calitate de părinţi,
organul de înregistrare a actelor de stare civilă, după înscrierea menţiunilor pe actul de naştere al
copilului, va elibera adoptatorilor un certificat de naştere nou în care ei vor figura ca părinţi ai
copilului adoptat. În caz că ei nu sînt înscrişi ca părinţi, lor li se eliberează un certificat de
adoptatori.

§ 5. Efectele adopţiei

Adopţia ca act juridic produce efecte juridice din momentul cînd hotărîrea instanţei de
judecată rămîne definitivă, adică la expirarea termenului de 15 zile de la pronunţarea hotărîrii, dacă
ea în acest termen n-a fost atacată.
Rudenia creată prin adopţie este asimilată cu rudenia de sînge, deci, se nasc drepturi şi
obligaţii asimilate de lege cu cele care apar în cazul rudeniei fireşti între părinţi şi copiii lor. Astfel,
în rezultatul adopţiei apar drepturi şi obligaţii reciproce:
– între adoptat şi adoptator;
– între descendenţii adoptatului şi adoptator;
– între rudele adoptatorului şi cel adoptat;
– între descendenţii adoptatului şi rudele adoptatorului.
Este posibilă şi o altă clasificare a consecinţelor juridice ale adopţiei:
– care determină poziţia juridică a adoptatului în familia adoptatorului;
– care se referă la relaţiile de drept ale adoptatului cu părinţii şi alte rude de sînge.
Efectele juridice de prima categorie constau în apariţia noilor relaţii familiale cu participarea
adoptatului, iar efectele celei de a doua constau în încetarea parţială sau completă a relaţiilor
familiale existente anterior. Adoptatul intră în familia adoptatorului, locuieşte la el, iar acesta este
dator să-l crească şi să-l educe pentru a se putea integra în societate. De aceea este normal ca
drepturile şi îndatoririle părinteşti să treacă de la părinţii fireşti la cei adoptivi.
Legea privind regimul juridic al adopţiei stipulează că, adoptaţii şi descendenţii lor faţă de
adoptatori şi rudele acestora, iar adoptatorii şi rudele acestora faţă de adoptaţi şi descendenţii lor
au aceleaşi drepturi şi îndatoriri personale şi patrimoniale ca şi rudele de sînge. Aceste drepturi şi
obligaţii apar indiferent de faptul dacă au fost sau nu adoptatorii înscrişi în registrul de înscriere a
naşterilor în calitate de părinţi ai adoptatului.
Ocrotirea părintească a adoptatului este cîrmuită de capitolul XI din Codul Familiei şi
întitulat“Drepturile şi obligaţiile părinţilor”. Educarea copiilor este cel mai important drept şi
obligaţie a părinţilor, inclusiv şi a celor adoptivi faţă de copii. Educaţia este acţiunea sistematică
asupra psihologiei copilului pentru a-i forma deprinderi şi calităţi dorite de educator. Dreptul la
educaţie permite de a lua hotărîri şi a efectua măsuri pentru formarea personalităţii copilului.
Educaţia include şi grija de sănătatea copiilor, de dezvoltarea fizică, morală, instruirea lor,
pregătirea pentru viaţa de sine stătătoare.
Dreptul şi obligaţia de a-şi educa copilul include şi dreptul părinţilor de a comunica cu el, de
a-l controla, de a acţiona asupra lui.
Problemele educaţiei copilului aparţin ambilor părinţi în egală măsură chiar şi atunci cînd
părinţii locuiesc separat. Dacă soţii adoptatori divorţează, se aplică, în privinţa relaţiilor dintre ei şi
minorul adoptat, prin asemănare, prevederile legale cu privire la desfacerea căsătoriei pentru cazul
în care există copii minori.
În conformitate cu art. 53 p. 2 Codul Familiei, apărarea drepturilor şi intereselor copiilor
minori revine părinţilor, care sînt reprezentanţi legali ai copiilor, fără o împuternicire specială. Ca şi
părinţii fireşti, adoptatorii sînt obligaţi să întreţină adoptaţii, iar în caz de necesitate să le plătească
întreţinerea în conformitate cu Capitolul XII Codul Familiei. Copiii adoptaţi, la rîndul lor, sînt
obligaţi să întreţină părinţii lor adoptivi şi să le acorde ajutor. Întreţinerea adoptatorilor incapabili de
muncă şi care au nevoie de ajutor este o îndatorire a adoptaţilor majori apţi de muncă.
În rezultatul adopţiei se stabilesc drepturi şi obligaţii între adoptaţi şi rudele adoptatorilor,
între descendenţii adoptaţilor şi adoptatorilor, precum şi între descendenţii adoptaţilor şi rudele
adoptatorilor. Deci, acestor relaţii de familie li se pot aplica regulile art. art. 86 – 91 din Codul
Familiei privind obligaţia de întreţinere între alţi membri ai familiei, cum sînt nepoţi şi bunei; fraţi
şi surori; copii vitregi şi părinţi vitregi.
Pe lîngă consecinţele juridice, prevăzute de legislaţia cu privire la căsătorie şi familie,
legiuitorul a stabilit un şir de înlesniri pentru adoptatori.
Femeia care a adoptat un copil nemijlocit dintr-o instituţie medicală, unde s-a născut,
primeşte, ca şi mama după naşterea copilului, dreptul la concediu de maternitate plătit pentru
perioada din momentul adopţiei şi pînă la expirarea a 56 zile din ziua naşterii copilului, în caz de
adopţie a doi sau mai mulţi copii – 70 de zile; de asemenea, în conformitate cu art. 127 Codul
Muncii, ea are dreptul la concediu plătit pentru îngrijirea copilului pînă la împlinirea vîrstei de trei
ani, iar la dorinţa mamei i se acordă un concediu suplimentar, fără menţinerea salariului pînă ce
copilul va împlini vîrsta de şase ani.
Un alt efect al adopţiei priveşte numele şi prenumele adoptatului. Aici avem două probleme
specifice, care sînt în strînsă legătură cu ideea de bază a adopţiei – crearea condiţiilor mult mai
favorabile pentru viaţa şi educaţia copilului într-o familie nouă, şi anume:
– cu privire la dreptul adoptatorului de a schimba numele şi prenumele copilului adoptat ;
– cu privire la dreptul adoptatorului de a se înscrie pe sine însuşi ca părinte firesc al
adoptatului .
 Articolul 44 alin. 1 Legea nr.99/2010 stipulează că copilul adoptat pierde drepturile
personale şi patrimoniale şi este scutiti de îndatoriri faţă de părinţii lui şi rudele de sînge. Aşadar,
orice legătură bazată pe faptul rudeniei de sînge încetează din momentul cînd hotărîrea instanţei de
judecată devine definitivă.
De regulă, menţinerea legăturilor juridice cu unul din părinţi se întîlneşte în cazul cînd copilul
este adoptat de soţul părintelui său (tata sau mama vitregă), adică în cazul cînd copilul este adoptat
de o persoană de sex opus părintelui. După cum am mai menţionat, adopţia imită natura, care îi
oferă copilului un tată şi o mamă, de aceea în cazul cînd copilul are numai mamă care îşi dă
consimţămîntul la adopţia copilului său de către o femeie – legăturile juridice dintre copil şi mama
biologică nu pot fi menţinute chiar şi la acordul adoptatoarei.
Drepturile succesorale ale copiilor adoptaţi sînt reglementate de legea care se aplică
succesiunii – lex rei sitae pentru succesiunea imobiliară şi legea ultimului domiciliu al defunctului
în cazul succesiunii mobiliare. În acest sens, art. 2178 Codul Civil al Republicii Moldova prevede
că în cazul succesiunii legale la clasa întîi succesorală sînt plasaţi copiii, inclusiv cei adoptaţi.
Copilul adoptat în timpul vieţii părinţilor îşi pierde drepturile succesorale asupra patrimoniului
părinţilor săi drepţi şi al rudelor, deoarece la adopţie a pierdut faţă de ei drepturile şi obligaţiile
personale şi patrimoniale, exceptînd cazul în care el a fost adoptat după decesul părinţilor.

§ 6. Încetarea adopţiei

Legislaţia Republicii Moldova prevede că încetarea adopţiei poate avea loc prin desfacere sau
declararea adopţiei nule.
Adopţia este o instituţie juridică stabilă. O dată încuviinţată, ea este ocrotită de lege. Conform
art.48 Legea nr,99/2010 adopţia se desface în cazul în care părintele sau părinţii adoptivi au
decedat, iar copilul adoptat este propus spre o nouă adopţie. Adopţia anterioară se consideră
desfăcută la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii dacă,
anterior, nu a fost emisă o altă hotărîre judecătorescă în acest sens.
Nulitatea adopţiei este constatarea de către instanţa de judecată a invalidităţii actului de
adopţie, care are ca urmare anularea din momentul încuviinţării adopţiei a tuturor raporturilor
juridice de adopţie.
Articolul 49 Legea nr.99/2010 cuprinde temeiurile pentru declararea adopţiei nule care sînt
exhaustive:
a) hotărîrea instanţei de judecată despre adopţie s-a bazat pe documente false (certificat fals
despre decesul părinţilor, acordul la adopţie). De exemplu, în 2005 copilul B a fost adoptat de
către tata vitreg, la bază fiind acordul tatălui de provenienţă. După doi ani de zile tata
 copilului s-a reîntors acasă, a aflat despre adopţia copilului său şi a înaintat în instanţa de
judecată Briceni o cerere despre declararea adopţiei nule, motivînd faptul că consimţămîntul
pentru adopţie nu este scris de el şi nici oral el nu şi-a exprimat acordul ca copilul lui să fie
adoptat. Instanţa de judecată a constatat că consimţămîntul era scris de mama copilului (fosta
soţie), care lucra la direcţia asistenţă socială şi autentificat de şeful acestei direcţii. Ca rezultat
a fost luată hotărîrea despre declararea adopţiei nule. În cazul existenţei temeiurilor pentru
declararea adopţiei nule, instanţa de judecată întotdeauna va declara adopţia nulă, deoarece
este clar că scopul adopţiei, interesul superior al copilului, nu poate fi atins;
b)adopţia s-a încuviinţat fără consimţămîntul părinţilor biologici ai copilului sau al soţului
adoptatorului, dacă acest consimţămînt era obligatoriu conform legii;
c)adopţia a fost încuviinţată cu încălcarea condiţiilor de fond sau de procedură stabilite de
legislaţie;
d) adopţia a fost solicitată şi încuviinţată fără intenţia de a produce efecte juridice
caracteristice acestei forme legale de protecţie a copilului (adopţie fictivă). Adopţia fictivă
înseamnă că ea s-a produs nu pentru satisfacerea interesului minorului – de a-i oferi o
familie, ci pentru obţinerea unor scopuri străine, fără intenţia de a educa un copil. Aceste
scopuri pot fi de diferit ordin, spre exemplu primirea ori îmbunătăţirea spaţiului locativ,
obţinerea unor avantaje pentru familiile care au copii, precum şi atunci cînd se presupune
primirea unor avantaje materiale sau foloase de alt ordin.
Declararea adopţiei nule se face pe cale judecătorească la cererea autorităţii tutelare, a
procurorului, a părinţilor biologici sau adoptivi, cît şi a copilului adoptat care a împlinit vîrsta de 14
ani.
La pregătirea dosarului pentru dezbaterile judiciare este necesar de a atrage în judecarea
cauzei autoritatea tutelară, care să prezinte actul de cercetare ce elucidează nu numai circumstanţele
constatate, dar şi opinia autorităţii tutelare, vizînd problema despre declararea adopţiei nule.
Instanţele judecătoreşti vor examina minuţios toate probele din dosar, inclusiv actul cercetării.
La declararea nulităţii adopţiei, instanţa de judecată va ţine cont şi de interesul superior al
copilului. Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea adopţiei dacă va constata că menţinerea
adopţiei este în interesul celui adoptat.
Hotărîrea instanţei de judecată despre declararea adopţiei nule rămasă definitivă este trimisă
la organele de înregistrare a actelor de stare civilă de la locul unde a fost înregistrată adopţia.
Adopţia declarată nulă produce efecte juridice din momentul când hotărîrea instanţei de
judecată privind nulitatea adopţiei a rămas definitivă. Aşadar, se recunoaşte că între adoptator,
rudele lui şi cel adoptat nu mai există nici un fel de drepturi şi obligaţii şi se restabilesc toate
drepturile şi obligaţiile copilului faţă de părinţii săi fireşti şi rudele de provenienţă.