Hemograma 

constă din măsurarea următorilor parametrii:

 număr de leucocite;
 număr de eritrocite;
 concentraţia de hemoglobină;
 hematocrit;
 indici eritrocitari: volumul eritrocitar mediu (VEM), hemoglobina
eritrocitară medie (HEM), concentraţia medie de hemoglobină
(CHEM) şi lărgimea distribuţiei eritrocitare (RDW);
 număr de trombocite şi indici trombocitari: volumul trombocitar
mediu (VTM) si lărgimea distribuţiei trombocitare (PDW);
 formula leucocitară.

Hemograma este un test screening de bază, fiind unul din cele mai frecvent cerute
teste de laborator, reprezentând adesea primul pas în stabilirea statusului
hematologic şi diagnosticul diverselor afecţiuni hematologice şi nehematologice.
Cuantificarea parametrilor hematologici, asociată uneori cu examinarea frotiului de
sânge, aduce informaţii preţioase, orientând în continuare spre efectuarea altor
teste specifice . 9

Pregătire pacient

Hemograma se poate recolta à jeun (pe nemâncate) sau postprandial (trebuie totuşi
evitate mesele bogate în lipide care pot interfera cu anumiţi parametrii ai
hemogramei).

Sexul, vârsta pacientului, precum şi anumite condiţii cum ar fi: starea de şoc,
vărsături incoercibile, administrarea masivă de lichide i.v. etc., care pot duce la
deshidratarea, respectiv hiperhidratarea pacientului, precum şi anumite tratamente
urmate de pacient trebuie comunicate laboratorului.

Este de preferat evitarea pe cât posibil a stresului în momentul recoltării.

In cazul monitorizării regulate (zilnic sau la două zile) a anumitor parametri, proba
de sânge pentru efectuarea hemogramei trebuie obţinută în acelaşi moment al zilei
(datorita fluctuaţiilor fiziologice circadiene ale unor parametrii)  .
4;6;9;19

Specimen recoltat, recipient şi cantitate recoltată – sânge venos recoltat pe

anticoagulant: EDTA tripotassium/dipotasium/disodium (vacutainer cu capac
mov/roz – K3 EDTA);

la copii mici se poate recolta sânge capilar din deget/călcâi pe heparina

(microtainer).
Se amestecă conţinutul prin inversiunea uşoară a tubului de cca. 10 ori.

Tubul trebuie să fie umplut cel puţin trei sferturi pentru ca raportul
sânge/anticoagulant să fie optim (concentraţia recomandată de EDTA este de 1.2 –
2.0 mg/mL de sânge)  . 4;6;9;19

Cauze de respingere a probei

 tub incorect;
 specimen coagulat;
 specimen hemolizat;
 cantitate insuficientă .
9

Prelucrare necesară după recoltare – dacă proba nu este trimisă imediat la laborator
trebuie refrigerată .
9

Stabilitate probă –   36-48 ore la temperatura camerei (18-26°C) sau la frigider (2–
8°C) – pentru determinarea hemoglobinei şi numă ră torile de celule. Este
recomandat ca probele să fie analizate în primele 6 ore de la recoltare. Nu se
recomandă depă şirea acestui interval pentru determinarea indicilor eritrocitari şi
hematocritului. Dacă proba a fost refrigerată , trebuie echilibrată la temperatura
camerei înainte de a fi analizată .9

Metoda de determinare – analizor automat pe principiul citometriei în flux cu

fluorescentă utilizând LASER semiconductor şi focusare hidrodinamică . 9

NUMARUL DE ERITROCITE (NUMARUL DE CELULE ROSII) 

Numă rul de eritrocite reprezintă testul de bază pentru evaluarea eritropoiezei.

Eritrocitele sunt investigate în continuare prin mă surarea concentraţiei de
hemoglobină şi a hematocritului, iar pe baza lor analizorul calculează indicii
eritrocitari: VEM, HEM, CHEM si RDW, care caracterizeaza din punct de vedere
calitativ populaţia eritrocitară .

Eritrocitele sunt cele mai numeroase celule din sânge, sunt anucleate, fiind
necesare pentru respiraţia tisulara. Eritrocitele sunt cele mai specializate celule ale
organismului, principala funcţie constând în transportul 0  de la plă mân la ţesuturi
2

şi transferul CO  de la ţesuturi la plă mân. Acest lucru se realizează prin

2

intermediul hemoglobinei conţinute în eritrocite. Forma eritrocitelor de disc

biconcav conferă raportul volum/suprafaţă optim pentru schimbul de gaze şi le
asigură acestora deformabilitatea în timpul traversă rii microcirculaţiei.
Indicaţii – în combinaţie cu hematocritul şi concentraţia de hemoglobină , numă rul
de eritrocite este util în detectarea şi monitorizarea anemiei şi
eritrocitozei/policitemiei.

Metoda de determinare – eritrocitele sunt numă rate de analizorul automat în timpul

trecerii acestora printr-un orificiu prin care sunt dirijate într-un singur rând prin
metoda de focusare hidrodinamică .
4;6-8;9;14;16;19

Valori de referinţă – valori diferite în funcţie de vârstă şi sex (vezi anexa 7.1.1); se

exprimă în numă r de eritrocite x10 /μL (mm ) sau numă r de eritrocite x10 /L .
6 3 12 9

Semnificaţie clinică

Numă rul de eritrocite ca singur parametru are valoare diagnostică mică ; o evaluare
corectă a masei de eritrocite a organismului poate fi obţinută doar în corelaţie cu
hematocritul. Numă rul de eritrocite este influenţat de modifică rile volumului
plasmatic, ca de exemplu în sarcină sau în tulbură ri ale echilibrului hidro-
electrolitic .
4;6;14

1. Scă derea numă rului de eritrocite: determină  anemie. Anemia este definită din punct
de vedere funcţional printr-o masă eritrocitară insuficientă pentru asigurarea unei
cantită ţi adecvate de oxigen ţesuturilor periferice. In practică , se
consideră  anemie atunci când concentraţia de hemoglobină , hematocritul şi/sau
numă rul de eritrocite sunt sub valorile de referinţă . Diagnosticul este dificil dacă
7

doar unul din parametrii este sub valorile limită ; în acest caz hemograma trebuie
monitorizată în continuare pentru stabilirea unui diagnostic corect.

In anemia acută datorată hemoragiei, numă rul de eritrocite şi concentraţia de

hemoglobină ră mân nemodificate în primele ore datorită pierderii concomitente de
plasmă ; ele încep să scadă pe mă sură ce se produce corecţia deficitului volemic.

In anemiile cronice volumul sanguin este aproape normal prin creşterea

compensatorie a volumului plasmatic, iar numă rul de eritrocite şi hematocritul sunt
de obicei scă zute. Totuşi, în condiţiile asociate cu microcitoza marcată (anemie
feriprivă severă , talasemie), numă rul de eritrocite poate ră mâne în limite normale
sau poate fi chiar crescut.

Anemia relativă este o condiţie caracterizată prin masa normală de eritrocite, dar cu

volum sanguin crescut prin creşterea volumului plasmatic, ca de exemplu în
sarcină , splenomegalie masivă . In această situaţie proteinele totale plasmatice sunt
la limita inferioară a normalului, spre deosebire de anemia cronică  în care
proteinele totale sunt în limite normale . 19

Pentru a identifica cauza anemiei, informaţiile privind istoricul bolii şi examinarea

fizică trebuie integrate cu câteva teste de laborator cheie, cum ar fi determinarea
numă rului de reticulocite, indicilor eritrocitari, examinarea frotiului de sânge colorat
şi eventual a mă duvei osoase. Prezenţa altor anomalii hematologice
(trombocitopenie, anomalii ale leucocitelor) orientează diagnosticul spre o posibilă
insuficienţă medulară datorată  anemiei aplastice, unei boli hematologice maligne
sau dislocă rii mă duvei osoase prin procese patologice de cauza extrahematologică .
Pancitopenia poate apă rea şi ca urmare a distrucţiei periferice sau sechestră rii
celulare prin hipersplenism.

2. Creş terea numă rului de eritrocite (concentraţiei de hemoglobină şi/sau

hematocritului) determină eritrocitoza. Eritrocitoza poate fi rezultatul creşterii
masei eritrocitare totale (policitemie/eritrocitoza absolută ) ori poate fi consecinţa
reducerii volumului plasmatic (eritrocitoza relativă /falsă ) .
14

Clasificarea eritrocitozei14

A. Eritrocitoza/policitemie relativă (peudoeritrocitoza): hemoconcentraţie;

sindromul Gaisbő ck.

B. Policitemie (eritrocitoza absolută )

1. Policitemie primară : policitemia vera; policitemia primară

familială .
2. Policitemie secundară :   
 Secundară scă derii oxigenă rii tisulare (eritrocitoza
fiziologică /hipoxică ):
o eritrocitoza de altitudine;
o boli pulmonare: cord pulmonar cronic; hipertensiune
pulmonară primară ;
o boli congenitale de cord cianogene;
o sindroame de hipoventilatie: hipoventilatie alveolară
primară ; sindromul Pickwick; apneea de somn;
o hemoglobine anormale: ereditare/dobândite (medicamente,
substanţe chimice, fumat: carboxihemoglobina);
o policitemia familială .
 Secundară producţiei aberante de eritropoietina (eritrocitoza
nefiziologică ):
o boli renale: carcinomul renal şi alte tumori renale; rinichiul
polichistic; rinichiul în potcoavă ; hidronefroza; stenoză de
arteră renală ;
o carcinomul hepatocelular şi alte tumori hepatice;
o tumori vasculare cerebeloase;
o leiomiomul şi tumori fibroide uterine;
 o boli endocrine: sindrom Cushing, hiperaldosteronism
primar, tumori ovariene virilizante, sindrom Barter,
feocromocitom;
o medicamente: androgeni, abuz de eritropoietină ;
o policitemia familială .

3. Policitemie idiopatică .

Interferenţe 4;6;8;16;19

1. Recoltarea cu pacientul în poziţie culcată determină scă derea numă rului de

eritrocite (şi hematocritului) cu 5 – 10% (prin redistribuirea lichidului din spaţiul
interstiţial spre circulaţie datorită modifică rii presiunii hidrostatice la nivelul
membrelor inferioare).

2. Stresul poate determina creşterea numă rului de eritrocite.

3. Staza venoasă prelungită >2 minute în timpul venopuncţiei determină creşterea

numă rului de eritrocite cu ~10% (si creşterea semnificativă a hematocritului). De
asemenea, recoltarea după  efort fizic intens determină creşterea numă rului de
eritrocite cu până la 10% (ca şi creşterea concentraţiei de hemoglobină ). Toate
acestea se datorează hemoconcentraţiei.

4. Deshidratarea cu hemoconcentraţie consecutivă (şoc, arsuri severe, obstrucţie

intestinală , vă rsă turi/diaree persistente, abuz de diuretice) poate masca
prezenţa anemiei. De asemenea, hiperhidratarea pacientului (administrarea masivă
de lichide i.v.) poate determina niveluri fals scă zute ale numă rului de eritrocite.

5. Prezenţa aglutininelor la rece în titru mare determină , dacă sângele este pă strat la

temperatura camerei, niveluri fals scă zute ale numă rului de eritrocite şi un VEM
fals crescut; în consecinţă hematocritul este fals scă zut, iar HEM şi CHEM sunt
crescute.

6. Prezenţa de crioglobuline în concentraţie mare poate interfera cu determinarea

numă rului de eritrocite.

7. Trombocitele mari/macrotrombocitele (ex.: din trombocitemia esenţială ) pot fi

numă rate ca eritrocite.

8. Numeroase medicamente pot determina creşterea sau scă derea numă rului de

eritrocite:

 pot scă dea numă rul de eritrocite aproape toate clasele de

medicamente;
  pot determina creşteri ale numă rului de eritrocite: corticotropina,
glucocorticoizii, danazolul, eritropoietina, antitiroidienele,
hidroclorotiazida, pilocarpina, mycophenolatul .
6

HEMATOCRITUL (VOLUMUL PACHETULUI DE CELULE)

Hematocritul mă soară raportul dintre volumul ocupat de eritrocite şi volumul

sanguin total.

Indicaţii – detectarea şi monitorizarea anemiei şi policitemiei.

Metoda de determinare –
analizorul automat calculează hematocritul prin
determinarea numă rului de eritrocite/L de sânge şi mă surarea amplitudinii
impulsurilor în eritrocite prin metoda luminii dispersate . 9

Valori de referinţă – diferite în funcţie de vârstă şi sex (vezi anexa 7.1.1).

Hematocritul se exprimă ca fracţie decimală /ca procent . 9

Semnificaţie clinică

Hematocritul depinde de masa eritrocitară , volumul eritrocitar mediu şi volumul

plasmatic.

De obicei, atunci când hematiile sunt de mă rime normală , modifică rile

hematocritului le urmează pe cele ale numă rului de eritrocite. Totuşi în anemia
micro-/macrocitară relaţia poate să nu se pă streze. De exemplu, în talasemie
hematocritul scade deoarece hematiile microcitare ocupă un volum mai mic, în
timp ce numă rul de eritrocite poate fi normal/crescut . 8;16

1.Scă derea hematocritului:

– anemie; la un Hct <30% (0.30) un pacient este moderat – sever anemic;

– creşterea volumului plasmatic (sarcină ).

2. Creş terea hematocritului:

– eritrocitoză /policitemie;

– hemoconcentraţie (ex.: şoc; aport insuficient de lichide: copii mici, vârstnici;

poliurie etc.) .
8

Valori critice   – Hct < 20% poate determina insuficienţă cardiacă şi deces;

                               – Hct > 60% se asociază cu coagularea spontană a sângelui . 6

Interferenţe

1. Excesul de anticoagulant (cantitate insuficientă de sânge) determină scă derea

volumului eritrocitar şi în consecinţă scă derea Hct determinat manual (efect mai
pronunţat pentru K3-EDTA decât pentru K2-EDTA).

2. In sângele arterial Hct este cu ~2% mai mare decât în sângele venos.

3. In reticulocitoză, leucocitoza marcată , prezenţa
de crioglobuline sau macrotrombocite analizorul automat poate determina valori fals
crescute ale Hct (volumele mai mari ale reticulocitelor şi leucocitelor intră în
calculul Hct).

4. Valori fals scă zute ale Hct pot apă rea în cazuri de hemoliză in vitro, autoaglutinare,
microcitoza .
4;6;8;16;19

HEMOGLOBINA

Hemoglobina reprezintă componentul principal al eritrocitelor (95% din proteinele

citoplasmatice eritrocitare) şi serveşte ca vehicul pentru transportul O  şi CO . 2 2

Hemoglobina este o proteină conjugată constând dintr-un tetramer format din 2

perechi de lanţuri polipeptidice (globine), fiecare dintre acestea fiind conjugat cu
un grup hem, un complex al unui ion de fier cu pigmentul roşu, porfirina, care
conferă sângelui culoarea roşie. Fiecare gram de hemoglobină poate transporta
1.34 mL O  per 100 mL de sânge.
2

Hemoglobina serveşte de asemenea ca tampon în lichidul extracelular. In ţesuturi,

la pH scă zut, O  se disociază de Hb; Hb deoxigenată se leagă de ionii de hidrogen;
2

în eritrocite anhidraza carbonică converteşte CO  în bicarbonat şi ioni de hidrogen.

2

Pe mă sura ce ionii de hidrogen se leagă de hemoglobină , ionii bicarbonat pă ră sesc

celula; pentru fiecare ion bicarbonat care pă ră seşte celula intră un ion de clor . 6

Formele de hemoglobină prezente în mod normal în circulaţie includ:

deoxihemoglobina (HHb), oxihemoglobina (O Hb), carboxihemoglobina (COHb)
2

şi methemoglobina (MetHb), toate acestea fiind determinate împreună  în sângele

total. In anumite situaţii clinice diferitele forme de Hb pot fi determinate
individual .
19

Indicaţii  –  împreună cu Hct şi numă rul de eritrocite, este utilă pentru detectarea şi
monitorizarea anemiei şi policitemiei.
Metoda de determinare – Hb este determinată automat prin metoda fotometrică în
urma conversiei în SLS-Hb cu ajutorul unui surfactant Sodium Lauryl Sulfate . 9

Valori de referinţă – diferite în funcţie de vârstă şi sex (vezi anexa 7.1.1). Hb se

exprimă în g/L sau g/dL. In cazul exprimarii ca şi concentraţie în mmol/L se
utilizează urmă torii factori de conversie : 19

                                 mmol/L = g/L x 0.0621

                                 mmol/L = g/dL x 0.621

                                       g/dL = mmol/L x 1.61

                                         g/L = mmol/L x 16.1

Numă rul de eritrocite, Hb şi Hct pot fi analizate aplicând “regula lui trei” : dacă
4

eritrocitele sunt normocitare/normocrome: nr. Er x3 ~ valoarea Hb.

Hematocritul poate fi estimat din hemoglobină utilizând urmă toarea formula:

                Hct = Hb (g/dL) x 2.8 + 0.8 sau Hct = Hb x 3

Dacă există o deviere semnificativă de la această regulă trebuie verificată

existenţa de anomalii ale indicilor eritrocitari şi aspectul frotiului de sânge .
9

Semnificaţie clinică

1. Scă derea hemoglobinei sub nivelurile de referinţă determină apariţia anemiei. Hb

trebuie evaluată împreună cu Hct, numă rul de eritrocite, indicii eritrocitari şi
morfologia celulară pe frotiu pentru clasificarea anemiei. O valoare normală a
concentraţiei de Hb nu exclude anemia datorată hemoragiei acute.

In sarcină concentraţia de hemoglobină scade cu 2–3 g/dL datorită unei creşteri

disproporţionate a volumului plasmatic faţă de masa eritrocitară .
19

La nou-nă scut masa eritrocitară este mai mare la naştere decât la adult şi scade
continuu în prima să ptă mână de viaţă , Hb putând ajunge până la 9 g/dL în
să ptă mânile 11–12 de viaţă (anemie fiziologică ). Scă derea apare mai precoce şi
este mai pronunţată la prematuri. Nivelurile de la adult sunt atinse în jurul vârstei
de 14 ani; la vârstnici apare o scă dere graduală a concentraţiei de hemoglobină .

2. Creş terea hemoglobinei apare în eritrocitoza/policitemie. După convieţuirea un

timp îndelungat la altitudine survine o creştere a Hb corespunză toare la 1 g/dL
pentru 2000 m.
Valori critice  – la Hb <5g/dL apare insuficienţa cardiacă şi poate surveni decesul;

                              – o concentraţie de Hb >20 g/dL poate duce la blocarea

capilarelor ca urmare a hemoconcentraţiei . 6

Interferenţe

1. Turbiditatea serului
datorată  hiperlipemiei (hipertrigliceridemiei), leucocitozei >50000/μL, trombocitozei >
700000/μL sau hiperproteinemiei determină valori fals crescute ale hemoglobinei.

2. Prezenţa de crioglobuline în concentraţie mare poate afecta determinarea Hb (prin

fenomenul de floculare).

3. Efortul fizic intens poate determina creşterea Hb.

4. Interferenţe medicamentoase 6

– numeroase medicamente pot scă dea Hb;

– pot creşte Hb: gentamicina, methyldopa 4;6;8;16;19

.

INDICII ERITROCITARI

Evaluarea eritrocitelor din punct de vedere al volumului şi conţinutului in

hemoglobină se realizează prin mă surarea sau calcularea urmă torilor parametri:

Volumul eritrocitar mediu (VEM) – reprezintă volumul ocupat de un singur

eritrocit.

Metoda de determinare – VEM este calculat după urmă toarea formulă :                                             

                  Hct (%) x 10

VEM =    ——————–   

               Nr.Er.(x10 /μL)

6

Prin metoda automată , VEM este determinat prin impă rţirea sumei volumelor
eritrocitare la numă rul de eritrocite .9

Valori de referinţă  – VEM se exprimă in micrometri cubi sau femtolitri (fL). La

adult este cuprins intre 80–100 fL (valori mai mari la nou-nă scuţi, precum şi la
varstnici; valori mai mici la copii pană la 18 ani – vezi anexa 7.1.1) . 9
Semnificaţie clinică

VEM este un indice util pentru clasificarea anemiilor şi poate sugera mecanismul
fiziopatologic al afectă rii eritrocitare. Impreună cu ceilalţi indici eritrocitari, poate
permite detectarea precoce a unor procese care vor cauza anemie. VEM depinde de
osmolaritatea plasmatică şi numă rul diviziunilor eritrocitare.

1. VEM normal: anemie normocitară (dacă se asociază cu RDW <15).

Clasificarea anemiilor normocitare

 I. Anemie asociată cu ră spuns eritropoietic adecvat:

 Anemie posthemoragică .
 Anemie hemolitică (poate fi şi usor macrocitară ).

II. Anemie asociată cu secreţie scă zută de eritropoietina:

 Afectarea sursei de eritropoietina:

o Renală : anemia din insuficienţă renală .
o Hepatică : anemia din bolile hepatice.
 Reducerea stimulului (scă derea nevoilor tisulare de oxigen):
o Anemia din insuficienţele endocrine.
 Malnutriţia protein-calorică .
 Anemia din bolile cronice (poate fi şi microcitară ) .
7

III. Anemie asociată cu ră spuns medular inadecvat:

 Aplazia eritroidă pură , anemia aplastică (pancitopenie).

 Boli medulare infiltrative: primare hematologice sau secundare
(anemia mieloftizică ).
 Anemii mielodisplazice.
 Anemii diseritropoietice (anemia diseritropoietică congenitală tip
II).
 Deficit de fier precoce.

2. VEM scă zut (<80 fL): anemie microcitară . Majoritatea anemiilor microcitare se

datorează sintezei deficitare de hemoglobină , adesea asociată cu deficitul de fier
sau cu alterarea utiliză rii fierului, precum şi cu unele condiţii ereditare. Datorită
acestei deficienţe precursorii eritroizi parcurg mai multe diviziuni decât in mod
normal, ducând la formarea de eritrocite mature de dimensiuni mai mici. RDW este
>15 .
7;19

Clasificarea anemiilor microcitare

I. Afecţiuni ale metabolismului fierului:

 Anemia feriprivă .
 Anemia din bolile cornice.
 Atransferinemia congenitală .
 Anemia microcitară hipocromă congenitală cu supraîncă rcare cu
fier (sindromul Shahidi-Nathan-Diamond).

II. Boli ale sintezei moleculelor de globină :

 Alfa- şi beta- talasemia.

 Sindroamele de hemoglobină E (AE, EE, E-beta-talasemia).
 Sindroamele de hemoglobină C (AC, CC).
 Hemoglobinele instabile.

III. Boli ale sintezei de hem şi porfirină :

 Anemia sideroblastică ereditară (X-linkată , autosomală ).

 Anemia sideroblastică dobândită (anemia sideroblastică idiopatică
cu sideroblaşti inelari, anemia sideroblastică asociată cu boli
mieloproliferative sau alte boli maligne).
 Anemia sideroblastică dobândită reversibilă (din alcoolism, indusă
de medicamente: izoniazida, cloramfenicol, din intoxicatia cu
plumb – de obicei normocitară ).

Cea mai frecventă cauză este deficitul de fier, anemia feriprivă fiind cea mai
întâlnită formă de anemie de pe glob . 7

3. VEM crescut (>100 fL): anemia macrocitară . Pe baza criteriilor biochimice şi

morfologice anemiile macrocitare se pot împă rţi în două grupuri: anemii
megaloblastice şi non-megaloblastice . 3

In anemiile megaloblastice  marca morfologică este reprezentată de prezenţa

3

precursorilor eritroizi anormali în mă duva osoasă , caracterizaţi prin dimensiuni

crescute şi alteră ri specifice în aspectul cromatinei nucleare. Aceste celule distincte
reprezintă expresia morfologică a unei anomalii biochimice, respectiv întârzierea
sintezei de ADN. Rata sintezei hemoglobinei, respectiv sinteza ARN, nu este
afectată în timp ce rata diviziunilor celulare este redusă , în consecinţă
componentele citoplasmatice, în special Hb sunt sintetizate în exces în timpul
întârzierii între diviziunile celulare, ducând la formarea unor eritrocite de
dimensiuni crescute. Cele două modifică ri caracteristice de pe frotiul de sânge care
permit diferenţierea anemiilor megaloblastice sunt prezenţa macroovalocitelor şi a
neutrofilelor cu nucleu hipersegmentat. In anemia megaloblastică VEM este de
obicei >110 fL (110 – 130 fL, chiar până la 160 fL).
Clasificarea patogenică a anemiilor megaloblastice

I. Deficitul de vitamina B12:

A. Dieta deficitară (rară : vegetarianismul strict, de lungă durată , fă ră ouă şi

produse lactate; mai frecventă la copiii nă scuţi din mame strict vegetariene sau la
cei cu diete restrictive în fenilcetonurie).

 B.  Malabsorbţie de vitamina B12:  

 Anemia pernicioasă (boala autoimună caracterizată prin atrofie

gastrică şi pierderea factorului intrinsec).
 Deficienţă ereditară de factor intrinsec (anemia pernicioasă
ereditară ).
 Malabsorbţia vitaminei B12 din alimente (chirurgia gastrică ,
pacienţi cu gastrita şi aclorhidrie, infecţia cu Helicobacter pylori).
 Insuficienţă pancreatică .
 Sindromul Zollinger-Ellison.
 Competiţia biologică pentru vitamina B12: proliferarea bacteriană
a intestinului subţire (anomalii structurale: diverticuli, stricturi,
fistule, ansa oarbă sau ale motilităţii: disfuncţia autonomă din
diabet); infestarea cu Diphyllobothrium latum.
 Boli ileale: sprue tropical, boli intestinale inflamatorii, boala
celiacă , rezecţii ileale, by-pass jejuno-ileal pentru obezitate,
radioterapia cu afectarea ileonului, boli ileale infiltrative (limfom,
sclerodermie).
 Malabsorbţia familială selectivă a vitaminei B12 (Sindromul
Imerslund-Gräsbeck).
 Malabsorbţia vitaminei B12 indusă de toxice şi medicamente:
alcool, colchicina, metformin, neomicina, colestiramina, acid
paraaminosalicilic.

C. Defecte în tranportul şi metabolismul intracelular al vitaminei B12: 

 Boli genetice: mutaţii genetice care afectează metabolismul

intracelular al cobalaminei (aciduria metilmalonică şi
hiperhomocisteinemia); deficienţa de transcobalamina II.
 Toxicitatea oxidului nitros .
3;7

 II. Deficitul de folaţi:

A. Dieta deficitară (prematuri, dietă exclusiv lactată la sugari fă ră suplimentare cu

folaţi, dieta restrictivă din fenilcetonurie, abuzul de alcool).
 B. Nevoi crescute: sarcină , ală ptare, copii în perioada de creştere, anemia
hemolitică cronică , boli neoplazice, hipertiroidism.

 C.  Pierderi crescute: dializa cronică .

 D.  Malabsorbţie de folaţi: 

 Boli intestinale: sprue tropical, boala celiacă , boli intestinale

inflamatorii, rezecţii jejunale.
 Dermatita herpetiformă .
 Aclorhidria endogenă sau iatrogenică .
 Insuficienţa pancreatică in care se administrează terapie de
substituţie orală .

E.  Deficit de folaţi indus toxic/medicamentos: abuzul de alcool, sulfasalazina,

anticonvulsivante (în special hidantoinele; acidul valproic), antifolaţi (metotrexat,
trimetoprim-sulfametoxazol, pirimetamina), contraceptivele orale.

F.  Defecte moştenite ale transportului şi metabolismului: 

 Deficitul de tetradidrofolat reductază .

 Malabsorbţia ereditară de folat.

III. Boli moştenite ale sintezei de ADN: aciduria orotică , sindromul Lesch-Nyhan,

anemia megaloblastică responsivă la tiamina.

IV. Defecte ale sintezei ADN induse toxic/medicamentos:

 Antagonisti purinici (6-mercaptopurina, 6-tioguanina, azatioprina).

 Antagonisti pirimidinici (citozinarabinozida).
 Hidroxiuree.
 Agenti alchilanţi (ciclofosfamida).
 Zidovudina (AZT).
 Arsenic.

V. Cauze diverse: eritroleucemie, leucemie acută mieloida, sindrom mielodisplazic3;7.

Anemiile macrocitare non-megaloblastice7 nu au un mecanism patogenic comun; ele

reprezintă anemiile macrocitare în care precursorii eritroizi medulari sunt normali;
sinteza ADN nu este afectata; VEM este de obicei, uşor crescut (100 – 110 fL).

 Clasificarea anemiilor macrocitare non-megaloblastice   7

 I.  Asociate cu eritropoieza accelerată : anemia hemolitică şi posthemoragică .

II. Alcoolism (creşterea medie este ~5 fL, adică 5-10% peste valoarea medie a
subiecţilor de control; normalizarea VEM se produce după 3-4 să ptă mâni de
abstinenţă ); VEM reprezintă un test screening util pentru depistarea alcoolismului
ocult.

III. Boli hepatice.

IV. Sindroame mielodisplazice.

 V. Anemia mieloftizică .

VI. Anemia aplastică .

VII. Anemia sideroblastică dobandită .

VIII. Anemia diseritropoietica ereditară (tipurile I şi III).

IX. Anemia Diamond-Blackfan.

X. Hipotiroidism.

Interferenţe

1. Prezenţa de dublă populaţie eritrocitară (micro- şi macrocitară , când se asociază

anemia feriprivă cu anemia megaloblastică ) poate determina un VEM normal. In
această situaţie RDW este >15, pe histograma efectuată de analizorul automat se
observă aspectul caracteristic de “curbă cu două cocoaşe”, iar confirmarea
prezenţei dublei populaţii eritrocitare se face prin examinarea frotiului de sânge.
Dubla populaţie este caracteristică pentru anemiile sideroblastice (o populaţie
microcitară hipocromă şi una relativ normocitară ) şi anemiei feriprive după
începerea terapiei de substituţie cu fier.

2. VEM fals crescut: reticulocitoza marcată (>50%), leucocitoza marcată

(>50000/µL) hiperglicemie marcată (>600 mg/dl), prezenţa de aglutinine la rece,
intoxicaţia cu metanol (şi, în consecinţă creşte Hct, iar CHEM scade).

3. VEM fals scă zut: hemoliza in vitro, prezenţa de eritrocite fragmentate, excesul de

EDTA.

4. Dacă pragul inferior al analizorului este fixat prea sus, este calculat un VEM mai
mare deoarece eritrocitele mai mici nu sunt mă surate, iar dacă pragul superior este
prea mare sunt mă surate şi leucocitele, iar VEM este crescut .
4;6;8;15;18

Hemoglobina eritrocitară medie (HEM) – este o mă sură a conţinutului mediu de

hemoglobină pe eritrocit.
Metoda de determinare – HEM este calculat de analizorul automat conform formulei:

                                                   Hb(g/dL) x 10

                                HEM =    ——————–

                                                  Nr.Er.(x10 /μL)

6

Valori de referinţă – HEM se exprimă în picograme (pg/10-12g). Valorile normale la

adult sunt 26–34 pg sau 0.4-0.53 fmol (valori mai mari la nou-nă scut; vezi anexa
7.1.1).

Semnificaţie clinică – în majoritatea anemiilor HEM se corelează cu VEM, astfel

anemiile microcitare sunt de obicei hipocrome (uneori hipocromia poate preceda
microcitoza), cele normocitare sunt de obicei normocrome, iar condiţiile care cresc
HEM determină în general, dacă nu întotdeauna, VEM crescut, deoarece
conţinutul eritrocitar normal de Hb este ~95% din concentraţia de Hb maxim
posibilă (anemiile macrocitare, anemia regenerativă observată de exemplu în
timpul substituţiei cu fier a anemiei feriprive, la nou-nă scut).

Interferenţe

1. Hiperlipidemia, leucocitoza >50000/μL determină HEM fals crescut (Hb fals

crescută ).
2. Concentraţie crescută de heparină determină HEM fals crescut.
3. Prezenţa aglutininelor la rece determină HEM fals crescut . 4;6;8;15;18

Concentraţia eritrocitară medie de hemoglobină (CHEM) – mă soară concentraţia

medie de Hb dintr-un volum dat de eritrocite (sau raportul dintre masa de Hb şi
volumul de eritrocite).

Metoda de determinare – CHEM este calculat de analizorul automat conform

formulei : 9

                                                    Hb (g/dL) x 100

                                CHEM =    ——————–

                                                           Hct (%)

Valori de referinţă – CHEM se exprimă în g/dL. Valorile normale la adult sunt 32-
36 g/dL (320-360 g/L) (vezi anexa 7.1.1)9.

Semnificaţie clinică – VEM este un indice extrem de valoros în clasificarea

anemiilor, dar HEM şi CHEM, de obicei, nu aduc în plus informaţii relevante
clinic. Totuşi, au un rol important în controlul de calitate al laboratorului, deoarece
aceşti indici variază foarte puţin de la o zi la alta pentru un specimen dat, dacă
pacientul nu este transfuzat.

Datorită comportamentului similar al volumului eritrocitar şi conţinutului în Hb al

fiecă rui eritrocit în parte, CHEM ră mâne constant în multe afecţiuni
hematopoietice . 4;6;8;16;19

1. CHEM scă zut (<30g/dL): apare în anemiile hipocrome (anemia feriprivă , unele

talasemii).

2. CHEM crescut: cu excepţia sferocitozei ereditare şi a unor cazuri homozigote de

siclemie şi hemoglobina C, CHEM nu depă şeşte valoarea de 37 g/dL; această
valoare este aproape de nivelul de solubilitate a Hb şi creşterea în continuare a
concentraţiei de Hb poate duce la cristalizarea ei. Acurateţea determină rii CHEM
depinde de factorii care afectează mă surarea fie a Hct, fie a Hb.

Interferenţe

1. CHEM poate fi fals crescut în hiperlipemie, prezenta de aglutinine la rece în titru

mare, prezenţa de rulouri.

2. In hiperglicemia marcată (>600 mg/dL) CHEM poate fi fals scă zut (VEM si Hct
fals crescute)  .
4;6;8;16;19

Lărgimea distribuţiei eritrocitare (RDW) – este un indice eritrocitar care cuantifică

heterogenitatea volumului celular (gradului de anizocitoză ).

Metoda de determinare – RDW este calculat de analizorul automat în funcţie de

prezenţa de anomalii ale frecvenţei relative la anumite niveluri de discriminare,
existenţa a două sau a mai multor “peak”-uri şi lă rgime de distribuţie anormală .
Distribuţia VEM într-o probă este prezentată sub forma unui grafic în care pe
abcisă se proiectează volumul eritrocitar, iar pe ordonată frecvenţa relativă . 9

                                                Deviaţia standard a mă rimii eritrocitelor x 100

                RDW (CV%) =   ————————————————————-

                                                                                         VEM

Valori de referinţă – 11.6-14.8 coeficient de variaţie (CV) a volumului eritrocitar9.

Semnificaţie clinică

RDW este util în caracterizarea iniţială a anemiilor, în particular a anemiei

microcitare, deşi alte teste sunt de obicei necesare pentru confirmarea
diagnosticului. Astfel RDW este util în diferenţierea beta-talasemiei minore
necomplicate, în care VEM este scă zut, iar RDW normal de anemia feriprivă , în
care VEM este scă zut, iar RDW crescut (creşterea RDW este un semn precoce în
deficitul de fier) . RDW este uşor crescut în beta-talasemia minoră cu anemie
7

uşoară . Unele studii au ară tat că RDW nu diferenţiază beta-talasemia minoră de

4

anemia feriprivă decât dacă este utilizat un cut-off mai mare (17%) . De asemenea 4

permite diferenţierea între anemia din bolile cronice (VEM normal/scă zut, RDW
normal) şi anemia feriprivă incipientă (VEM normal/scă zut, RDW crescut) . 7;16

RDW crescut:  anemia feriprivă , anemia megaloblastică , diferite hemoglobinopatii

(S, S-C, S-β-talasemia), anemia hemolitică imună , reticulocitoza marcată , prezenţa
de fragmente eritrocitare, aglutinare, dimorfism eritrocitar (inclusiv pacienţii
transfuzaţi sau cei trataţi recent pentru deficienţe nutriţionale).

RDW normal: anemia din bolile cronice, beta-talasemia heterozigotă , anemia

hemoragică acută , anemia aplastică , sferocitoza ereditară , boala cu Hb E, siclemia.

Nu există o cauză cunoscută pentru RDW scă zut 4;6;8;16;19

.

Interferenţe:

1. Alcoolismul creste RDW.

2. Prezenţa aglutininelor la rece 4;6;8;16

NUMARUL DE TROMBOCITE (NUMARUL DE PLACHETE)  

Trombocitele sunt fragmente citoplasmatice anucleate bogate în granule, rotund-

ovalare, plate, în formă de disc, cu diametrul de 2-4μ. Trombopoieza are loc în
mă duva osoasă începând cu celula progenitoare multipotentă , continuă cu
megakariocitopoieza care include proliferarea megakariocitară şi maturarea
megakariocitelor cu formarea de trombocite. In mod normal, două treimi din
trombocite se gă sesc în circulaţie, iar o treime sunt stocate în splină . Trombocitele
sunt implicate în hemostază şi în iniţierea proceselor de reparare tisulară şi
vasoconstricţie după injuria vasculară şi în timpul proceselor inflamatorii, aderarea
şi agregarea plachetară având ca rezultat formarea trombusului plachetar care
astupă rupturile din pereţii vaselor mici.

Indicaţii
 investigarea unei sângeră ri neexplicate, unei boli hemoragice sau a
unei boli trombotice;
 în cadrul unui profil de coagulare;
 monitorizarea bolilor asociate cu insuficienţă medulară ;
 monitorizarea în timpul tratamentelor care pot induce supresie
medulară (iradiere, chimioterapie etc.)  .4;6;8;10;12-14;16;17;19
Metoda de determinare – trombocitele sunt numă rate de analizorul automat prin
aceeaşi metodă ca eritrocitele, în timpul direcţionă rii lor într-un singur rând printr-
un orificiu, prin metoda de focusare hidrodinamică . 9

O estimare a numă rului de trombocite pe un frotiu de sânge bine efectuat constituie

un control valoros al numă rului de trombocite determinat prin metoda automată . In
general, când frotiul este examinat cu obiectivul de 100x fiecare trombocit
observat/câmp reprezintă ~10000 Tr x10 /L. In consecinţă , un frotiu normal trebuie
6

să prezinte în medie cel puţin 14 Tr/câmp . 15

Valori de referinţă9 – 150-450 x 103/μL.

Semnificaţie clinică

1. Creş terea numă rului de trombocite (trombocitoza/trombocitemie)

A. Trombocitoza tranzitorie – se datorează mobiliză rii trombocitelor din pool-ul

extravascular: efort fizic, naştere, administrare de epinefrină .

B. Trombocitoza primară :

 Trombocitemia ereditară (rară ; autosomal dominantă ; mutaţie a

genei trombopoietinei de pe cromozomul 3).
 Sindroame mieloproliferative (hematopoieza clonală ):
trombocitemia esenţială , policitemia vera, leucemia mieloida
cronică , metaplazia mieloida cu mielofibroză .

C. Trombocitoza secundară /reactivă (producţia persistentă a unuia sau mai multor

factori trombopoietici, în special interleukina 6, care acţionează asupra
megakariocitelor):

 boli infecţioase;
 boli inflamatorii;
 boli maligne;
 regenerarea rapidă după hemoragie/anemie hemolitică ;
 rebound după refacerea post-trombocitopenie;
 asplenia anatomică (splenectomie)/funcţională (de exemplu din
siclemie);
 deficitul de fier;
 postchirurgical .
13

In sindroamele mieloproliferative cronice trombocitoza este frecventă şi poate

constitui un mecanism fiziopatologic important în producerea hemoragiei şi
trombozei. Trombocitele circulante sunt mari, dismorfice şi anormale funcţional.
Pacienţii cu trombocitoză reactivă pot avea valori ale trombocitelor la fel de mari
ca în bolile mieloproliferative (de ordinul milioanelor), dar hemoragia şi tromboză
sunt neobişnuite. Trombocitele circulante sunt mari, rotunde, normale funcţional . 4;13

2. Scă derea numă rului de trombocite (trombocitopenia): este cea mai frecventă cauză de
sângerare. Trombocitopenia poate apă rea prin mecanisme diferite:

A. Distrucţie accelerată a trombocitelor: este cea mai frecventă cauză de

trombocitopenie; aceasta determină stimularea trombopoiezei ducând la creşterea
numă rului, mă rimii şi maturaţiei megakariocitelor medulare.

 Datorată unor procese imunologice:

o autoimune: idiopatica/secundară (infecţii, sarcină , boli
vasculare de colagen, boli limfoproliferative, tumori solide,
medicamente etc.); mecanismul este reprezentat de prezenta
de autoanticorpi anti-trombocitari de tip IgG şi/sau IgA, mai
rar IgM, care activează complementul şi determină
scurtarea duratei de viaţă a trombocitelor prin îndepă rtarea
din circulaţie de că tre sistemul fagocitic mononuclear
splenic;
o aloimune: trombocitopenie neonatală ; purpura
posttransfuzională .
 Datorata unor procese non-imunologice:
o microangiopatii trombotice: coagulare intravasculară
diseminată , purpura trombotică trombocitopenică , sindrom
hemolitic uremic, sindromul HELLP din sarcină
(hemoliza/eclampsie, creşterea enzimelor hepatice şi
scă derea trombocitelor);
o alterarea trombocitelor prin suprafeţe vasculare anormale
(valvulopatii, ateroscleroza extensivă , proteze vasculare,
catetere, circulaţie extracorporeală etc.);
o infecţii: virusuri (rubeolă /oreion neonatal, citomegalovirus,
parvovirus B19, vaccinuri), bacterii (septicemie,
meningococemie, boala Lyme), Mycoplasma pneumoniae,
protozoare (malarie).

B. Producţe scă zuta de trombocite:

 Hipoplazie megakariocitară : medicamente mielosupresive (agenţi

alchilanti, antimetaboliti, medicamente citotoxice), radiaţii
ionizante, anemie aplastică , boli medulare infiltrative,
medicamente care produc hipoplazie medulară prin mecanism
idiosincrazic (cloramfenicol), substanţe care supresează selectiv
megakariocitele (clorotiazide, estrogeni, etanol).
 Trombopoieza ineficientă : anemia megaloblastică .
  Alterarea mecanismului de reglare a trombopoiezei: deficit de
trombopoietina; trombocitopenia ciclică .
 Trombocitopenii ereditare: trombocitopenia amegakariocitara
congenitala, trombocitopenia cu absenţa radiusului, anomalia
May-Hegglin, sindromul Wiskott-Aldrich (microtrombocitopenia
X-linkata), macrotrombocitopenia X-linkata cu diseritropoieza,
sindromul Bernard-Soulier, sindromul plachetelor gri etc.
 Purpura trombocitopenică amegakariocitară pură dobandită (rară ).

C. Distribuţie anormală a trombocitelor:

 Boli ale splinei (neoplazice, congestive, infiltrative, infecţioase);

de obicei trombocitopenie uşoară = 50-100×10 /μL. 3

 Hipotermia.
 Diluţia trombocitelor prin transfuzii masive.

Numeroase medicamente au fost asociate cu trombocitopenia imună . Cele mai

comune medicamente incriminate sunt: heparina (1% din pacienti), quinidina,
quinina, rifampicina, trimetoprim-sulfametoxazol, danazol, metildopa,
acetaminofen, digoxin, interferon-alfa etc.

Trombocitopenia se asociază clinic cu sângeră ri cutaneo-mucoase: petesii,

purpură , gingivoragii, epistaxis, până la sângeră ri gastrointestinale, pulmonare şi
genitourinare. Sângeră rile spontane sunt rare la >60×10 Tr/μL (pot apă rea
3

sângeră ri posttraumatice, postoperatorii)  . 12;17

Valori critice

1. Trombocitoza >1.5×10 /μL, precum şi trombocitoza la pacienţii vârstnici şi/sau

9

cu boli cardiovasculare prezintă risc de tromboză , mai rar de hemoragie . 6

2.  Trombocitopenia <20×10 /μL se asociază cu risc de sângeră ri spontane

3

interne/externe (risc 1% de hemoragii intracraniene) . 6

Interferenţe

1. Trombocitele cresc la altitudine, în timpul iernii, după efort fizic intens, traume.

2. Trombocitele scad înaintea menstruaţiei şi în sarcină .

3. O falsă trombocitopenie poate fi indicată de analizorul automat şi se datorează

unei erori de numă rare:

 formarea de agregate/aglutinate trombocitare

(pseudotrombocitopenie) induse de anticoagulantul EDTA – se
 datorează prezentei de aglutinine (autoanticorpi), care sunt
imunoglobuline de tip IgG, IgA/IgM şi care induc aglutinarea in
vitro a trombocitelor dependente de anticoagulant (care induce
expunerea unor situsuri antigenice la care se vor lega anticorpii);
nu există nici o asociere cunoscută cu vreo boală /medicament; este
cea mai frecventă cauză de falsă trombocitopenie. Frotiul de sânge
periferic evidentiază agregatele trombocitare; pentru o
numă ră toare exactă a trombocitelor se recomandă recoltarea unei
pică turi de sânge din pulpa degetului şi folosirea modulului capilar
al analizorului.
 prezenţa de trombocite gigante;
 satelitismul plachetar (adsorbţia trombocitelor pe suprafaţa
neutrofilelor segmentate);
 prezenta aglutininelor la rece care poate determina aglutinare
independentă de EDTA.

4. Prezenţa de fragmente eritrocitare, microsferocite, fragmente leucocitare

(fragmente nucleare şi citoplasmatice limfocitare în leucemia limfoida cronică )
poate determina niveluri fals crescute ale trombocitelor .
4;6;8;16;17;19

5. Interferenţe medicamentoase:

 Cresc trombocitele: cefazolin, ceftriaxon, clindamicin, danazol,

diltiazem, dipiridamol, epoetin alfa, eritropoietina, fludarabina,
gemfibrozil, glucocorticoizi, imipenem, imunoglobuline,
interferon alfa-2a, isotretinoin, lansoprazol, litiu, lomefloxacin,
megestrol, meropenem, metilprednisolon, metoprolol, miconazol,
moxalactam, netilmicina, ofloxacina, contraceptive orale,
penicilamina, propranolol, steroizi, ticlopidina, zalcitabina,
zidovudina .6

 Scad trombocitele: abciximab, acetaminofen, acetazolamida,

albendazol, albuterol, alemtuzumab, alopurinol, acid
aminocaproic, aminoglutetimid, amiodarona, amitriptilina,
amoxicilina, amfotericina B, ampicilina, amrinona, anagrelid,
anticonvulsivante, antineoplazice, trioxid de arseniu, asparaginaza,
aspirina, aur, azatioprina, azitromicina, barbiturice, vaccin BCG,
benazepril, betaxolol, subsalicilat de bismut, bleomicina,
candesartan, capecitabina, captopril, carbamazepin, carbenicilin,
carmustina, carvedilol, cefaclor, cefamandol, cefazolin, cefoxitin,
ceftriaxon, cefuroxim, clorambucil, cloramfenicol, clordiazepoxid,
clorochina, clorotiazida, clorfeniramin, clorpromazina,
clorpropamid, cimetidina, cladribina, clindamicina, clofibrat,
clonazepam, clopidogrel, cotrimoxazol, codeina, colchicina,
ciclofosfamida, citarabina, dacarbazina, dalteparin, danazol,
diazoxid, diclofenac, didanozina, dietilstilbestrol, digitala, digoxin,
 diltiazem, difenhidramina, disopiramida, docetaxel, doxepin,
doxorubicin, doxiciclina, enalapril, epirubicin, eprosartan,
eritromicina, esomeprazol, etanercept, acid etacrinic, etosuximid,
etidronat, etopozid, etretinat, factor VIIa, famotidina, fenoprofen,
flecainida, fluconazol, flucitozin, fludarabina, 5-fluorouracil,
flufenazin, fluvastatin, fondaparinux, furosemid, gabapentin,
ganciclovir, gemcitabina, gentamicina, glimepirid, gliburid,
granisetron, vaccin antihepatita B, hidralazina, hidroclorotiazida,
hidroxiclorochina, hidroxiuree, ibuprofen, idarubicina, ifosfamida,
imatinib, imipenem, imipramina, imunoglobulina, indinavir,
indometacin, infliximab, interferon alfa-2a, interleukina-2,
irinotecan, isoniazida, isosorbid, isotretinoin, itroconazol,
ketoprofen, lamivudina, lansoprazol, lepirudin, levamizol,
levodopa, lisinopril, lomefloxacin, lomustin, lovastatin, loxapin,
vaccin antirubeolic, vaccin antirujeolic, mecloretamina, acid
mefenamic, meloxicam, melfalan, meprobamat, 6-mercaptopurina,
meropenem, mesalamina, metformin, metazolamida, meticilina,
metotrexat, metsuximid, metildopa, metisergid, metoprolol,
metronidazol, milrinona, mitoxantrona, moricizina, morfina,
moxalactam, micofenolat, acid nalidixic, naproxen,  netilmicina,
nicardipina, nitrofurantoin, nitroglicerina, nizatidina, norfloxacin,
nortriptilina, nistatin, ofloxacin, paclitaxel, pamidronat,
penicilamina, penicilina, pentamidina, pentostatin, pentoxifilina,
fenobarbital, fenotiazine, indolol, piroxicam, vaccin antipolio,
pravastatin, prednison, probenecid, procainamida, procarbazina,
promazina, prometazina, propafenona, propranolol, protriptilina,
pirazinamida, pirimetamina, raloxifen, ramipril, rezerpina,
rifampicina, vaccin antirubeolic, sargramostin, spironolactona,
stavudin, streptomicin, sulfametoxazol, sulfasalazina, sulfoniluree,
sulindac, tacrolimus, tamoxifen, tetraciclina, tiabendazol, tiazide,
tioguanina, tioridazina, tiotepa, ticarcilina, ticlopidina, timolol,
tinzaparin, tobramicina, tocainida, tolbutamid, tolmentin,
topotecan, trimetoprim, vaccin antiurlian, acid valproic,
vancomicina, vinblastina, vincristina, vinorelbina, zidovudina .
6

VOLUMUL TROMBOCITAR MEDIU (VTM)4;6;16;17  – indică uniformitatea de

mă rime a populaţiei trombocitare. Este util în diagnosticul diferenţial al
trombocitopeniei . 4;6;16;17

Metoda de determinare: este calculat de analizorul automat după urmă toarea

formula:

                                          PCT (Plachetocrit) (%)

                VTM (fL) = ————————————- x1000

                                         Nr. trombocite (x103/μL)

De asemenea, analizorul automat calculează  lărgimea distribuţiei

trombocitare (PDW) asemă nă tor cu calcularea lă rgimii distribuţiei eritrocitare . 9

Valori de referinţă –  VTM = 7.4-13 fL sau μm3.

                                            PDW = 8-16.5 coeficient de variaţie (CV) a volumului

trombocitar . 9

Semnificaţie clinică – VTM poate fi utilizat împreună cu PDW pentru distingerea

condiţiilor asociate cu producţie scă zută de trombocite de cele asociate cu
distrucţie plachetară crescută .

1. VTM crescut:

In general VTM variază invers proporţional cu numă rul de trombocite, cu volume

plachetare mai mari observate la pacienţii trombocitopenici la care trombocitele
sunt scă zute datorită  distrucţiei periferice şi unui turn-over plachetar crescut (ca în
purpura trombocitopenică idiopatică ) . 16

VTM este caracteristic crescut în hipertiroidism şi în bolile mieloproliferative  . 4;16

In trombocitopoieza ineficientă asociată cu hematopoieza megaloblastică

din deficitul de vitamină B12 şi/sau acid folic trombocitele circulante sunt anormal de
mari.

VTM poate fi crescut după  splenectomie; este crescut în pre-eclampsie, la fumătorii

aterosclerotici (creşterea VTM la fumă tori a fost propusă ca factor de risc pentru
ateroscleroză ) . 4

Plachete mari sunt prezente în faza de recuperare după trombocitopenia indusă

de alcool . Există cateva forme de trombocitopenie ereditară caracterizate prin
4

prezenţa de trombocite gigante (VTM = 16-30 fL): sindromul Bernard-

Soulier şi macrotrombocitopeniile ereditare cu transmitere autosomal
dominanată (sindroamele Fechtner, Sebastian, May-Hegglin si Epstein) . 16;19

In trombocitoză , VTM este de obicei crescut în bolile mieloproliferative (asociat

cu morfologie anormală ) şi normal în trombocitozele reactive (infecţii, tumori, boli
inflamatorii etc.) . 13

2. VTM scă zut:

Numă rul de trombocite şi VTM sunt de obicei scă zute în condiţiile asociate
cu alterarea producţiei de trombocite: hipoplazia megakariocitară , anemia aplastică ,
chimioterapie, de asemenea în trombocitopenia septică . Odată cu ameliorarea
4;16;17

tabloului clinic şi refacerea după chimioterapie, VTM creşte înaintea creşterii

numă rului de trombocite.

Pacienţii cu hipersplenism au trombocite mai mici decat cei cu PTI, astfel mă rimea
trombocitelor poate servi ca mijloc pentru diferenţierea între trombocitopenia
cauzată de distrucţia imunologică a plachetelor fată de sindroamele cu
splenomegalie . 4;16

Prezenţa de fragmente trombocitare (de ex. în leucemie) se poate asocia cu VTM

scă zut .
4

Dintre trombocitopeniile ereditare sindromul Wiskott-Aldrich şi trombocitopenia X-

linkată se asociază cu microcitoza trombocitară (VTM ~jumă tate faţă de valorile
normale) .10;19

Există dovezi ca VTM se corelează cu tendinţa de sângerare la pacienţii

trombocitopenici: la VTM >6.4 fL scade semnificativ frecvenţa sângerarilor; astfel
VTM ar putea fi util în aprecierea oportunită ţii administră rii de transfuzii de
trombocite . 4

Interferenţe

Plachetele tind să se mă reasca în primele două ore în EDTA, micşorându-se din

nou o dată cu prelungirea stocă rii probei, fă când dificilă standardizarea
mă sură torilor. De aceea interpretarea VTM şi PDW trebuie fă cută cu precauţie . 16

VTM şi PDW pot avea valori false dacă numă rul de Tr este <10000/µL . 4

NUMARUL DE LEUCOCITE (NUMARUL DE CELULE ALBE) SI FORMULA

LEUCOCITARA 

Leucocitele se împart în două grupe principale: granulocite şi a-/non-granulocite.

Granulocitele sunt denumite astfel datorită prezenţei în citoplasmă de granulaţii
distincte şi se identifică trei tipuri de granulocite în funcţie de afinităţile de
colorare pe frotiul de sânge colorat Wright: neutrofile, eozinofile şi bazofile. De
asemenea, aceste celule sunt denumite şi leucocite polimorfonucleare datorită
nucleului multilobulat. Nongranulocitele care constau din limfocite şi monocite nu
conţin în general granulaţii citoplasmatice distincte şi au nucleul nonlobulat, fiind
denumite şi leucocite mononucleare .
2;4;6;8;12;16;18-20

Indicaţii – evaluarea infecţiilor, inflamaţiilor, necrozelor tisulare, intoxicaţiilor,

alergiilor, bolilor mieloproliferative şi limfoproliferative acute şi cronice, tumorilor
maligne, depresiei medulare (iradiere, medicamente citotoxice, imunosupresoare,
antitiroidiene etc.) .
6;8;12

Metoda de determinare – leucocitele sunt determinate de analizorul automat (după ce

hematiile sunt lizate, iar leucocitele sunt colorate cu o substanţă fluorescentă cu
afinitate pentru acizii nucleici) prin metoda de citometrie în flux cu fluorescentă
utilizând LASER semiconductor. De asemenea, sunt efectuate două scatergrame
bidimensionale. In scatergrama 4 DIFF axa x reprezintă intensitatea luminii
dispersate lateral (respectiv complexitatea internă a celulelor), iar axa y intensitatea
fluorescentei laterale (respectiv conţinutul de acizi nucleici), sunt proiectate cele
cinci clase leucocitare şi grupul de umbre eritrocitare, precum şi anumite semnale
de avertizare. In scatergrama WBC/BASO axa x reprezintă intensitatea luminii
dispersate lateral, iar axa y intensitatea luminii dispersate frontal (respectiv
mă rimea celulelor) şi sunt proiectate trei grupuri, respectiv grupul de umbre
eritrocitare, grupul de bazofile şi grupul de alte leucocite .9

Valori de referinţă – la adult = 4000-10000/µL sau 4-10×109/L;

                                        – la copii valori mai mari, diferite în funcţie de

vârstă  (vezi anexa7.1.1).

Semnificaţie clinică

1.Variaţii fiziologice ale leucocitelor

 creşterea şi dezvoltarea: la nou-nă scuţi şi copii numă rul de

leucocite este crescut, cu scă derea treptată a valorilor, cu atingerea
valorilor de la adult între 18-21 ani;
 variaţii rasiale: la negrii din Africa numă rul de neutrofile şi
monocite este mai mic, iar numă rul de eozinofile mai mare;
 fluctuaţii diurne şi de la o zi la alta: influenţate de lumină ; de
asemenea activitatea obişnuită determină valori mai mari ale
leucocitelor după -amiază , dar care tind să ră mână în limite
normale;
 variaţii climatice şi sezoniere: că ldura şi radiaţiile solare intense ar
determina leucocitoza, iar rezidenţa prelungită în Antarctica
determina leucopenie; lumina artificială şi ultravioletă determină
limfocitoza;
 anoxia acută determină neutrofilie;
 în primele zile de rezidenţă la altitudine crescută apare leucocitoza
asociată cu limfopenie şi eozinopenie, urmate de limfocitoză şi
eozinofilie usoare;
 exerciţiile fizice intense determină leucocitoza marcată , de obicei
pe seama neutrofilelor segmentate (se datorează trecerii
neutrofilelor marginate în circulaţie), dar poate fi prezentă şi
 limfocitoza; normalizarea survine în mai puţin de o oră ; gradul
leucocitozei se corelează cu intensitatea efortului fizic şi nu cu
durata sa;
 crizele convulsive determină creşterea numă rului de leucocite;
 injecţiile cu epinefrină determină leucocitoza, în special
neutrofilie;
 atacurile de tahicardie paroxistică pot determina leucocitoza;
 durerea, greaţa, vă rsă turile, anxietatea pot determina leucocitoza
în absenţa infecţiei, prin redistribuirea celulelor marginate spre
circulaţie;
 anestezia cu eter determină leucocitoza, iar narcoza cu compuşi
barbiturici de obicei scade numă rul de leucocite;
 în  perioada ovulatorie poate apă rea leucocitoza uşoară şi
eozinopenie;
 în sarcină apare leucocitoza uşoară , iar neutrofilia se accentuează
odată cu apropierea termenului; de asemenea, în timpul travaliului
apare neutrofilie uneori pronuntată , cu normalizarea valorilor după
4-5 zile şi asociată cu eozinopenie.

Majoritatea variaţiilor fiziologice se explică prin stimularea cortexului adrenal.

Administrarea de cortizon şi hidrocortizon se asociază cu neutrofilie (datorată
probabil scă derii fluxului din sânge şi creşterii eliberă rii medulare), urmată de
eozinopenie şi limfopenie .
18

2. Leucocitoza: L >10000/µL sau >10×10 /L –  se datorează de obicei unei creşteri a

9

numă rului de neutrofile sau limfocite; mai rar celelalte clase de leucocite
determină creşterea numă rului absolut de leucocite. O creştere proporţională a
tuturor tipurilor de leucocite se datorează hemoconcentraţiei.

   a. Infecţiile  reprezintă cauza majoră de leucocitoză . O infecţie

acută tipică se caracterizează printr-o fază de atac neutrofilică , o
fază reactivă monocitică şi o fază de recuperare limfocitico-
eozinofilică . In infecţiile cronice poate persista oricare din aceste
trei faze. Infecţiile virale şi unele infecţii bacteriene (febra tifoidă )
nu urmează în mod normal acest curs. Gradul leucocitozei depinde
de severitatea infecţiei, vârsta şi rezistenţa pacientului, precum şi
de rezerva medulară .
   b. Alte cauze de leucocitoză:
o hemopatii maligne;
o traumatisme/injurii tisulare, de exemplu intervenţii
chirurgicale, necroze tisulare;
o tumori maligne (in special carcinomul bronsic);
o toxine, uremie, eclampsie, comă , tireotoxicoză ;
o medicamente: cloroform, chinină , factori de crestere etc.;
 o hemoliza acută ;
o hemoragie acută ;
o postsplenectomie .18

3. Leucopenie: <4000/µL sau <4×10 /L  (valorile cuprinse între 2500-4000/µL sunt

9

considerate borderline, în timp ce valorile <2500/µL sunt cert anormale)  se poate

datora urmă toarelor cauze:

 infecţii virale, unele infecţii bacteriene, infecţii bacteriene severe;

 hipersplenism;
 depresie medulară produsă de intoxicaţie cu metale grele, benzen,
radiaţii ionizante, medicamente: chimioterapice, barbiturice,
antibiotice, antihistaminice, anticonvulsivante, antitiroidiene,
arsenic, diuretice, analgezice şi antiinflamatorii;
 boli medulare primitive: leucemie (aleucemică ), anemie
megaloblastică , sindroame mielodisplazice, anemie aplastică , boli
congenitale (anemia Fanconi, discheratoza congenitală );
 boli medulare secundare: granuloame, metastaze . 18

Interferenţe

1. Numă r fals crescut de leucocite: prezenţa de eritrocite rezistente la liza (la nou-

nă scuţi, reticulocitoza), prezenţa de eritroblasti circulanţi în numă r
mare, trombocitele gigante (pot fi numă rate ca leucocite), prezenţa
de crioglobuline (la temperatura camerei se formează cristale proteice care sunt
numă rate ca leucocite; dispar după încă lzirea probei la 37°C), paraproteinemia,
prezenţa de aglutinine la rece.

2. Numă r fals scă zut de leucocite: prezenţa de leucocite alterate (chimioterapie,

sepsis) – nu sunt incluse în numă ră toare .4;6;8;19

Valori critice -numă r de leucocite <500/µL, respectiv >30000/µL6.

Formula leucocitară constă în diferenţierea numă rului total de leucocite

circulante în cele cinci tipuri de leucocite, exprimate procentual şi respectiv în
numă r absolut, fiecare dintre acestea îndeplinind o funcţie specifică . Actualmente
este de preferat raportarea fiecă rui tip de leucocite în valori absolute. Formula
leucocitară este efectuată automat de că tre analizor. Există anumite situaţii însă  în
care este necesară efectuarea manuală a formulei leucocitare: numă r de leucocite
prea mic/prea mare, prezenţa de celule anormale semnalizată de analizor prin
anumite mesaje de avertizare/chiar eşecul analizorului de a indica formula
leucocitară . In aceste cazuri se efectuează numă ră toarea microscopică : frotiu de
sânge venos (recoltat pe EDTA; heparina poate produce deformă ri ale leucocitelor)
sau frotiu de sânge capilar .9
 

Neutrofilele (granulocitele polimorfonucleare neutrofile) – cel mai numeros tip de

leucocite, joacă un rol major în apă rarea antiinfecţioasă primară a organismului
prin fagocitarea şi digestia microorganismelor, iar activarea lor necorespunză toare
poate duce la lezarea ţesuturilor normale ale organismului prin eliberarea de
enzime şi agenţi piogeni. In momentul apariţiei infecţiei sunt produşi agenţi
chemotactici care determină migrarea neutrofilelor la locul infecţiei şi activarea
funcţiilor defensive ale acestora, cu fagocitarea agentului respectiv, urmată de
eliberarea granulelor în vezicula de fagocitoză şi distrugerea agentului infecţios.
Acest efect este adesea asociat cu creşterea producţiei şi eliberă rii neutrofilelor din
mă duva osoasă .

Granulopoieza are loc la nivelul mă duvei osoase, considerându-se că granulocitele

neutrofile, eozinofile şi bazofile urmează acelaşi model de proliferare, diferenţiere,
maturare şi eliberare în sânge. Mieloblaştii, promielocitele şi mielocitele reprezintă
compartimentul mitotic, celulele fiind capabile de replicare, iar metamielocitele,
neutrofilele nesegmentate şi neutrofilele segmentate reprezintă compartimentul
postmitotic/de diferenţiere. In afara mă duvei osoase, granulocitele neutrofile se
gă sesc în ţesuturi, circulante la nivelul vaselor de sânge şi marginate care aderă la
endoteliul vascular. Creşterea neutrofilelor circulante se datorează fie eliberă rii din
mă duva osoasă , fie mobiliză rii neutrofilelor marginate. In cazul unei stimulă ri
puternice metamielocitele şi mielocitele pot ajunge în sângele periferic .  18

Valori de referinţă: –  la adult = 2000-8000/µL sau 2-8×10 9/L; 45-80% din

leucocite;

                                         –  la copii valori mai mici în funcţie de vârstă  (vezi anexa

9

7.1.1).

Semnificaţie clinică

1. Neutrofilia:  >8000/µL sau 8×10 /L: 9

 Pseudoneutrofilia (creşterea numă rului de neutrofile circulante pe

seama neutrofilelor marginate): efort fizic intens, stres (plansul la
copii), travaliu, menstruaţie.
 Infecţii bacteriene acute localizate şi generalizate: neutrofilie până
la 15000-20000/µL, foarte rar chiar până la 50000/µL; pot apă rea
granulaţii toxice şi devierea la stânga a formulei leucocitare, cu
creşterea procentului de neutrofile nesegmentate (normal 1-4% din
neutrofile), iar în cazul unui stimul puternic cu eliberarea de
precursori medulari (metamielocite, mielocite). In infecţii foarte
severe poate apă rea deviere la stânga degenerativă cu creşterea
formelor imature fă ră leucocitoză (prognostic nefavorabil) sau
 reacţie leucemoidă (leucocite >25000/µL, devierea formulei
leucocitare, uneori până la mieloblast).
 Infecţii virale, fungice şi parazitare: de obicei, neutrofilia este
uşoară şi este prezentă doar în faza iniţială .
 Sepsis neonatal.
 Boli inflamatorii cronice: vasculite, artrită reumatoidă , bronşită ,
colită , dermatită , pielonefrită , pancreatită .
 Boli metabolice: comă diabetică , comă uremică , comă hepatică ,
atacul acut de gută , eclampsia, tireotoxicoza.
 Necroză tisulară : arsuri, infarct miocardic.
 Toxice şi medicamente: corticosteroizi, plumb, mercur, monoxid
de carbon, digitală veninuri.
 Hemoragia acută (neutrofilie până la 25000/µL in a 3 -a 5  zi),
a a

proceduri chirurgicale majore, anemia hemolitică ,

postsplenectomie.
 Tumori maligne, în special carcinoame (gastrointestinal,
pulmonar): neutrofilia apare ca urmare a reacţiei inflamatorii,
necrozei tumorale, producerii de factori de creştere granulopoietici
de că tre tumoră .
 Boli mieloproliferative cronice (leucemia mieloida cronică ,
policitemia vera, trombocitemia esenţială , metaplazia mieloida cu
mielofibroză ) .
4,6;8;18;19

2. Neutropenia: se clasifică în uşoară (1000-1500/µL), moderată (500-1000/µL) şi

severă (<500/µL); agranulocitoza reprezintă o formă severă de neutropenie cu
absenţa totală a neutrofilelor circulante. Neutropenia severă se asociază cu risc
crescut de infecţii cu localizare orală (ulcere, periodontita), cutaneo-mucoasă
(piele, perirectal, genital), iar în neutropenia prelungită infecţii sistemice
(pulmonare, gastrointestinale, hematogene). Cauze de neutropenie:

   A. Pseudoneutropenia: efectuarea hemogramei după un timp îndelungat de la

recoltare, prezenţa paraproteinemiei care produce aglutinarea neutrofilelor,
marginarea neutrofilelor.

   B.  Neutropenia dobândită: 

 Infecţii bacteriene severe, septicemie în special cu bacterii Gram

negative; infecţii virale: neutropenia survine în primele 1-2 zile şi
persistă 3-7 zile, de obicei fă ră semnificaţie clinică ; neutropenie
prelungită poate apă rea în infecţii cu virusul hepatitic B, virusul
Epstein-Barr, HIV; infecţii cu protozoare (malarie), fungi,
rickettsii.
 Substanţe chimice, toxice şi medicamente:
 o Neutropenie indusă imun: aminopirina, penicilina,
antitiroidiene, aur, quinidina.
o Inhibiţia granulopoiezei dependentă de doza: antibiotice β-
lactamice, carbamazepina, acid valproic.
o Lezarea directă a micromediului medular sau a
precursorilor mieloizi de că tre medicament sau metaboliţii
acestuia.
 Medicamente care pot produce neutropenie: 
o Metale grele: aur, arseniu, mercur.
o Analgezice şi antiinflamatorii: aminopirina, fenilbutazona,
indometacin, ibuprofen, acid acetilsalicilic, barbiturice,
mesalazina, quinina.
o Antipsihotice şi antidepresive: fenotiazine, imipramin,
desipramin, diazepam, clordiazepoxid, meprobamat,
haloperidol.
o Anticonvulsivante: acid valproic, fenitoin, etosuximid,
carbamazepin, lamotrigin.
o Antitiroidiene: tiouracil, propiltiouracil, metimazol,
carbimazol, perclorat de potasiu, tiocianat.
o Medicamente cardiovasculare: procainamida, captopril,
propranolol, hidralazina, metildopa, diazoxid, nifedipin,
propafenona, ticlopidina, enalapril, amiodarona, quinidina.
o Antihistaminice: cimetidina, ranitidina, famotidina.
o Antimicrobiene: peniciline, cefalosporine, vancomicina,
cloramfenicol, gentamicina, clindamicina, doxiciclina,
flucitozina, nitrofurantoin, griseofulvin, metronidazol,
rifampicina, izoniazida, streptomicina, mebendazol,
pirimetamina, levamisol, sulfonamide, etambutol,
ciprofloxacin, trimetoprim, imipenem.
o Antimalarice: clorochin, hidroxiclorochin, quinacrin,
dapsona.
o Antivirale: zidovudina, aciclovir, ganciclovir, terbinafin.
o Antidiabetice: clorpropamid, tolbutamid.
o Diuretice: acid etacrinic, acetazolamida, tiazide,
spironolactona.
o Diverse: alopurinol, colchicina, bezafibrat, tamoxifen,
penicilamina, acid retinoic, metoclopramid, Rauwolfia,
etanol, imunoglobuline intravenoase, omeprazol, levodopa.
 Neutropenia nutriţională : casexie, stă ri debilitante, anorexie
nervoasă , deficit de vitamina B12 şi folat, deficit de cupru.
 Neutropenia imună (prezenţa de anticorpi anti-neutrofile): 
 Neutropenia autoimună primară (80% din cazuri apar la copii
<1an; neutropenia autoimună cronică idiopatică ) sau secundară
(lupus eritematos sistemic, granulomatoza Wegener, artrită
 reumatoidă , hepatită cronică , limfocitoza T-γ, transplant medular,
transfuzii);
 Neutropenia isoimuna neonatală .
 Sindromul Felty: artrita reumatoidă , splenomegalie şi neutropenie.
 Neutropenia asociată cu activarea complementului: expunerea
sângelui la membrane artificiale (dializă , afereza, by-pass
cardiopulmonar), anafilaxie. Are loc agregarea şi aderarea
neutrofilelor la endoteliul vascular, in special pulmonar.
 Hipersplenism.
 Chimioterapia în cancer, tratamentul cu metotrexat în artrită
reumatoidă .
 Radiaţii ionizante.
 Boli hematopoietice: leucemia (aleucemica), anemiă aplastică .

C. Neutropenia congenitală şi cronică:

 Neutropenia congenitală severă (sindromul Kostmann).

 Neutropenia ciclică (oscilaţii periodice ale numă rului de neutrofile
de la neutropenie severă <200/µL la niveluri aproape normale):
ereditară sau dobândită .
 Neutropenia benigna cronică : familială şi nonfamilială .
 Neutropenia idiopatică cronică severă .
 Neutropenia asociată cu defecte imune congenitale:
agamaglobulinemia X-linkată , sindromul de hiper-IgM, dis-
gamaglobulinemia tip I, deficienta de IgA, hipo-gamaglobulinemia
familială .
 Disgeneza reticulară (neutropenie severă , limfopenie,
agamaglobulinemie şi absenţa imunităţii mediate celular).
 Neutropenia asociată cu anomalii fenotipice: sindromul
Shwachman, hipoplazia cartilaj-pă r, diskeratoza congenitală ,
sindromul Barth, sindromul Chédiak-Higashi.
 Mielokathexis.
 Sindromul leucocitelor “lenese”.
 Boli metabolice: glicogenoza tip Ib, metilmalonic acidemia .1

Interferenţe – vezi variaţii fiziologice ale leucocitelor, pseudoneutrofilia şi

pseudoneutropenia.

Valori critice – numă r de neutrofile <200/µL sau agranulocitoza – risc de infecţii

sistemice fatale.

Limfocitele – reprezintă o populaţie celulară heterogenă care diferă în funcţie de

origine, durata de viaţă , localizare la nivelul organelor limfoide şi funcţie. Deşi
unele caracteristici morfologice ca: mă rimea, granularitatea, raportul nucleo-
citoplasmatic diferenţiază populaţiile limfocitare una de cealaltă , ele nu oferă
indicii privind tipul şi funcţia lor. Majoritatea limfocitelor din sange sunt mici, deşi
sunt comune şi forme mai mari, cum ar fi limfocitele mari granulare care conţin
granulaţii azurofile în citoplasmă .

65-80% din limfocite sunt celule T, 8-15% sunt celule B, iar ~10% sunt celule
natural killer (NK) (celulele NK sunt morfologic distincte, unele dintre acestea
fiind identice cu limfocitele mari granulare). Numai 2% din limfocite sunt prezente
în sange. Limfopoieza are loc la nivelul organelor limfoide. Organele limfoide
primare sunt mă duva osoasă şi timusul, unde are loc diferenţierea antigen-
independentă a limfocitelor din precursorii imaturi (limfocitele B se maturează în
mă duva, iar limfocitele T în timus unde migrează de la nivel medular). După acest
stadiu precoce de diferenţiere, limfocitele imunocompetente sunt eliberate şi se
localizează în arii specifice din organele limfoide secundare: splină , ganglionii
limfatici, placile Peyer de la nivelul intestinului şi inelul Waldeyer, unde are loc
stadiul final, antigen-dependent al diferenţierii limfocitare şi distribuirea de celule
efectoare complet diferenţiate a produsilor acestora spre alte zone ale
organismului.

Plasmocitele reprezintă celule B complet diferenţiate, cu citoplasma abundentă ,

intens bazofilă , uneori granulară şi nucleu excentric, rotund-ovalar, cu cromatină
densă cu aspect de “spiţe de roată ”. Plasmocitele nu sunt prezente in mod normal
in sange. Frecvent sunt intalnite celule intermediare (limfoplasmocite), ca in
infecţiile virale, inclusiv mononucleoză infecţioasă sau in bolile imunologice cu
hipergamaglobulinemie.

Celulele B controlează ră spunsul imun umoral mediat de anticorpi specifici

antigenului ofensator. Celulele B cu memorie au durată lungă de viaţă şi nu
produc anticorpi pană in momentul restimulă rii antigenice, cand ră spund la doze
mult mai mici de antigen, proliferează clonal şi produc o cantitate de anticorpi de
7-10 ori mai mare decat celule B neexperimentate antigenic.

Celulele T sunt implicate in ră spunsul imun mediat celular şi includ celulele T

helper CD4 , celulele T supresor CD8  şi celulele T citotoxice .
+ + 6;15;19

Valori de referinţă – adult: 1000-4000/µL sau 1-4×109/L; 20-55% din leucocite;

                                        – la copii valori mai mari in funcţie de varstă  (vezi

9

anexa7.1.1).

Semnificaţie clinică

1. Limfocitoza: >4000/µL:
   A. Cauze benigne:

 Infecţii virale:
 Limfocitoza infecţioasă (apare in special la copii).
 Mononucleoza infecţioasă : produsă de virusul Epstein-Barr,
afectează in special adolescenţii şi adulţii tineri, produce un tablou
hematologic caracteristic cu limfo-monocitoză şi prezenţa pe
frotiul de sange de limfocite atipice, activate (celulele Downey).
 Alte infecţii virale: infecţii virale ale tractului respirator superior,
infecţii cu citomegalovirus, rujeolă , oreion, varicelă , hepatită
acută virală , infecţie acută cu HIV.
 Alte infecţii: infecţii cronice (tuberculoză , sifilis), tuse convulsivă ,
toxoplasmoza, febra tifoidă , bruceloza.
 Numă rul de limfocite poate depă şi 15000/µL in limfocitoza
infecţioasă , mononucleoza infecţioasă , tusea convulsivă .
 Boala Crohn, colita ulcerativă .
 Boala Addison.
 Boala serului, hipersensibitate medicamentoasă .
 Vasculite.
 Limfocitoza policlonala persistentă (condiţie benigna rară , care
afectează tipic femei  fumă toare de varsta mijlocie, cu tendinţă
familiala, cu prezenţa de limfocite binucleate cu citoplasmă
abundentă ).
 Sindromul de splenomegalie hiperreactivă din malarie.

  B. Cauze maligne:

 Cu celula B: leucemia limfocitară cronică , leucemia

prolimfocitară cu celula B, leucemia cu celule pă roase, faza
leucemică din limfoamele nonhodgkin, macroglobulinemia
Waldenström.
 Cu celula T: leucemia prolimfocitară cu celula T,
leucemia/limfomul cu celula T al adultului, sindromul Sézary,
leucemia cu limfocite mari granulare.

2. Limfopenie: <1000/µL:

 Imunodeficienţe congenitale: sindroame de imunodeficienţă

combinată . 
 Infecţia HIV (scă derea selectivă a celulelor CD4 ). +

 Chimioterapia (in special analogii nucleozidici: fludarabina,

cladribina – produc scă derea marcată a celulelor CD4 , care poate
+

persista ani de zile), radioterapia, medicaţia imunosupresoare. 

  Lupus eritematos sistemic (sunt prezenţi anticorpi anti-limfocitari
care produc liza complement mediată a limfocitelor); boala mixtă
de ţesut conjuctiv; dermatomiozită . 
 Tuberculoza avansată (miliară ): scă derea marcata a celulelor
CD4 . 
+

 Virusul gripal (limfopenia apare tipic după rezolvarea infecţiei). 

 Boala Hodgkin şi alte malignitaţi. 
 Anemia aplastică . 
 Administrarea de ACTH/corticosteroizi; tumori hipofizare
secretoare de ACTH; boala Cushing. 
 Pierderi crescute la nivelul tractului intestinal prin obstrucţia
drenajului limfatic: tumori, boala Whipple, limfangiectazie
intestinala; boli inflamatorii intestinale.  
 Uremia. 
 Diverse: sarcoidoza, insuficienţa cardiacă congestivă , boli
debilitante severe, muşcă turi de şarpe, arsuri, anestezie, proceduri
chirurgicale, by-pass cardiopulmonar. 

3. Plasmocitele: nu sunt prezente in mod normal in sange; sunt crescute in:

 Mielom multiplu, leucemia cu plasmocite.

 Cancer: ficat, san, prostată .
 Ciroză .
 Artrita reumatoidă , lupusul eritematos sistemic.
 Boala serului.
 Unele infecţii bacteriene, virale, parazitare .
4;6;8;15;19

Interferenţe – vezi variaţii fiziologice ale leucocitelor; efortul fizic, stresul,

menstruaţia pot produce limfocitoza.

Interferenţe medicamentoase6:

 Cresc limfocitele: acidaminosalicilic, cefaclor, ceftazidim,

clorambucil, clorpropamid, dexametazona, gabapentin, G-CSF,
griseofulvin, haloperidol, levodopa, narcotice, ofloxacin,
propiltiouracil, quazepam, spironolactona, triazolam, acid
valproic.
 Scad limfocitele: alprazolam, asparaginaza, benzodiazepine,
ceftriaxon, clorambucil, ciclosporina, dexametazona, eprosartan,
fludarabina, acid folic, furosemid, hidrocortizon,       ibuprofen,
irinotecan, levofloxacin, litiu, mecloretamina, mirtazepina,
muromonab-CD3, nelfinavir, ofloxacin, olsalazina, pamidronat,
pentostatin, fenitoin, quazepam, terbinafina,       tiamina,
trastuzumab, triazolam.
Valori critice – numă r de limfocite <500/µL creşte riscul de infecţii, in special
virale .
6

Numă r de celule CD4  sever scă zut este cel mai bun indicator unic de infecţii
+

oportuniste .
18

Monocitele – sunt cele mai mari celule din sânge; fac parte din sistemul fagocitic
mononuclear/reticuloendotelial compus din monocite, macrofage şi precursorii lor
medulari. Monocitele sunt eliberate in sânge şi, după un scurt timp in circulaţie,
migrează in diferite ţesuturi, intâmplă tor sau specific, ca ră spuns la diferiţi factori
chemotactici. In ţesuturi, ca ră spuns la diferiţi stimuli solubili, ele se diferenţiază
in macrofage tisulare, cu calită ţi morfologice şi funcţionale caracteristice, proces
care a fost denumit “activare” şi care este reversibil (“dezactivare”). Celulele
sistemului fagocitic mononuclear sunt foarte primitive filogenetic, nici un animal
neputand tră i fă ră ele. Indeplinesc o varietate largă de funcţii importante in
organism, incluzând indepă rtarea particulelor stră ine şi celulelor senescente,
moarte sau alterate, reglarea funcţiilor altor celule, procesarea şi prezentarea de
antigene in reacţiile imune, participarea in diferite reacţii inflamatorii, distrugerea
bacteriilor şi celulelor tumorale. Monocitele şi macrofagele produc numeroşi
factori bioactivi: enzime, factori ai complementului, factori de coagulare, specii
reactive de oxigen şi azot, factori angiogenetici, proteine de legare (transferina,
transcobalamina II, fibronectina, apolipoproteina E), lipide bioactive (derivaţi ai
acidului arahidonic), factori chemotactici, citokine şi factori de creştere (IFN α şi
γ, IL 1,3,6,8,10,12, FGF, PDGF, TNF, M-CSF)  . 1;6;16

Valori de referinţă – 0-1000/µL sau 0-1×109/L; 0-15% din leucocite9.

Semnificaţie clinică

1. Monocitoza:  >1000/µL:

 Cele mai frecvente cauze sunt infecţiile bacteriene, tuberculoza,

endocardita bacteriană subacută , sifilisul, bruceloza.
 Leucemia mielomonocitara cronică , leucemia monoblastică acută ,
boli mieloproliferative cronice.
 Carcinoame: stomac, sân, ovar.
 Boala Hodgkin, limfoame.
 Recuperarea după neutropenie, chimioterapie, transplant medular
(semn favorabil).
 Tezaurismoze (boala Gaucher).
 Boli parazitare (malarie, Kala-azar, tripanosomiaza), rickettsioze,
infecţii micotice.
  Boli gastrointestinale: colita ulcerativă , enterita regională , sprue,
ciroza hepatică .
 Boli de colagen, sarcoidoza.
 Postchirurgical, postsplenectomie.
 Reacţii medicamentoase.
 Intoxicaţie cu tetracloretan.
 Tratament cu factori de creştere granulo-monocitari.

2. Monocitopenie: <100/µL  (condiţie extrem de rară ):

 Tratament cu prednison (tranzitoriu). 

 Leucemia cu celule pă roase. 
 Infecţii severe care determină şi neutropenie. 
 Infecţie HIV. 
 Anemie aplastică . 1;4;8;19

Interferenţe – vezi variaţii fiziologice ale leucocitelor.

Interferenţe medicamentoase:

Cresc monocitele: alprazolam, ampicilina, carbenicilina, clorpromazina,

griseofulvin, haloperidol, lomefloxacin, metsuximid, penicilamina, piperacilina,
prednison, propiltiouracil, quazepam.

Scad monocitele: alprazolam, triazolam6. 

 Eozinofilele (granulocitele eozinofile)6;9;18– au fost iniţial descrise pentru granulaţiile

lor intracitoplasmatice caracteristice care manifestă afinitate crescută pentru
coloranţii acizi, cum ar fi eozina, şi care apar colorate roşu-stră lucitor în
microscopia optică . Eozinofilele sunt celule mobile, cu originea în mă duva osoasă ,
urmând acelaşi model de proliferare, diferenţiere, maturare şi eliberare în sânge ca
şi granulocitele neutrofile; nucleul lor este de obicei bilobat, dar sunt adesea
observaţi şi trei sau mai mulţi lobi.

La indivizii să nă toşi se gă sesc în numă r mic în sânge, dar devin predominante în

sânge şi ţesuturi în asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne.
Prezenţa eozinofilelor în că ile respiratorii şi mucoasa intestinală , numă rul cât şi
starea lor de activare, a fost asociată atât cu maifestă rile IgE-dependente cât şi IgE-
independente ale bolilor alergice. Totuşi, rolul imunologic şi importanţa
eozinofilului în patogeneza astmului nu sunt pe deplin clarificate. Eozinofilele
conţin cel puţin cinci tipuri diferite de granulaţii intracitoplasmatice; granulaţiile
cristaloide conţin cea mai mare parte a proteinelor cationice cu încă rcă tura mare,
incluzând proteina bazică majoră , peroxidaza, proteina cationica eozinofilică şi
neurotoxina derivată din eozinofil, implicate în alteră rile tisulare observate în astm
şi alte boli alergice. Eozinofilia indusă de alergeni sau paraziţi este dependentă de
celula T şi este mediată de citokine eliberate de limfocitele sensibilizate.
Eozinofilul produce şi stochează până la 29 de mediatori cunoscuţi, citokine,
chemokine şi factori de creştere, importante în reacţiile inflamatorii în care este
implicată această celulă (produşi ai acidului arahidonic, interleukine 1α-6, 8, 9-13,
16, IFNγ, TNF, TGFα, TGFβ1, NGF, PDGF-B,SCF, GM-CSF, eotaxina, MIP-1α,
RANTES).

Valori de referinţă: 0-700/µL sau 0-0.7×109/L (0-7% din leucocite); valori mai mici
la copiii până la 1 an (vezi anexa 1).

  Semnificaţie clinică 4;6;8;9;18

1. Eozinofilia >700/µL:

 Boli alergice:
o Astmul bronsic: există o corelaţie între hiperreactivitatea
bronsică şi gradul eozinofiliei; biopsia bronşică identifică
prezenţa eozinofilelor în că ile respiratorii; în astmul
intrinsec/nonatopic în care lipseşte dependenţa de un
ră spuns imun dependent de IgE, există o creştere similară a
eozinofilelor în că ile aeriene.
o Dermatita atopică , urticaria, edemul angioneurotic,
sensibilizarea la aspirină , alergii medicamentoase
(trimetoprim-sulfametoxazol, penicilină , tetraciclină ,
nitrofurantoin), febra fânului.
o Esofagita eozinofilică (posibil asociată cu alergie la
alimente), gastroenterita eozinofilică , proctocolita
eozinofilică (asociată cu alergia la laptele de vacă , deşi
poate apă rea şi la copii hră niţi cu formule de soia sau
alimentaţi la sân).
 Asocierea dintre infiltrate pulmonare şi eozinofilie apare în:
o Sindromul Löffler (infiltrat eozinofilic pulmonar
tranzitoriu) – se poate asocia cu infestarea cu specii de
Ascaris.
o Angeita alergică şi granulomatoasă (sindromul Churg-
Strauss – tablou astmatiform, eozinofilie şi vasculită
sistemică ).
o Vasculita de hipersensibilizare.
o Aspergiloza bronho-pulmonară alergică (se caracterizează
printr-un tablou de astm, test cutanat pozitiv la aspergilus şi
prezenţa de anticorpi precipitanţi anti-aspergilus).
 o Eozinofilia tropicală (infestare parazitară pulmonară :
filariaza).

 In plus, reacţiile medicamentoase, sindromul hipereozinofilic şi infestaţiile

parazitare se pot asocia cu eozinofilie şi infiltrate pulmonare.

 Boli neoplazice:
o Sindromul hipereozinofilic idiopatic: rar, mai frecvent la
bă rbaţi (B:F=9:1), eozinofilie până la 50000/µL, diferenţiat
de leucemia eozinofilică prin absenţa blastilor, determină
afectare organică multiplă , alterare nervoasă centrală şi
deces de obicei prin disfuncţie cardiacă .
o Leucemia eozinofilică .
o Boala Hodgkin şi limfoamele maligne.
o Bolile mieloproliferative cronice.
o Carcinomul bronşic (prin producţie excesivă de IL5).
 Boli gastrointestinale: boala Crohn, colita ulcerativă .
 Infecţia HIV: se poate datora infestaţiilor parazitare intercurente,
reacţiei la trimetoprim-sulfametoxazol utilizat pentru tratamentul
infecţiei cu Pneumocystis carinii.
 Infestă ri parazitare în special helmintice (trichineloza, chist
hidatic, schistosomiaza, fascioloza, toxocaroza – “larva migrans”
viscerala, cisticercoza, scabie), în special în timpul fazei de
migrare tisulară .
 Boli cutanate: pemfigus vulgaris, dermatita herpetiformă , eritem
exsudativ multiform.
 Boli infecţioase (febra roşie), în convalescentă după alte infecţii.
 Eozinofilia familială (rară ).
 Eozinofilie iatrogena: tratamentul bolilor maligne cu IL-2,
administrarea de GM-CSF, rejetul alogrefei.
 Sindromul eozinofilie-mialgie: produs de ingestia de L-triptofan,
potenţial fatal (polineuropatie ascendenta Guillain-Barré-like).
 Rinita eozinofilică nonalergică .

!Cele mai mari valori ale numărului de eozinofile (>1500/µL) apar în sindromul
hipereozinofilic idiopatic, leucemia cu eozinofile, trichineloza şi dermatita herpetiformă6;18.

2. Eozinopenia  se datorează în general unei producţii crescute de steroizi, care

acompaniază majoritatea condiţiilor de stres şi se asociază cu:

 Sindromul Cushing.
 Medicamente: ACTH, corticosteroizi, epinefrina, tiroxina,
prostaglandine.
 Infecţii acute.
Interferenţe  4;6;8: vezi variaţii fiziologice ale leucocitelor.

1. Ritmul circadian: numă rul de eozinofile este minim dimineaţa şi creşte de la

prânz până după miezul nopţii.

2. Condiţiile de stres scad numă rul de eozinofile.

3. Interferenţe medicamentoase:

 Cresc eozinofilele: alopurinol, alprazolam, acid aminosalicilic,

amoxicilina, amfotericina B, ampicilina, aztreonam, benazepril,
captopril, carbamazepin, carbenicilina, cefoperazon, cefotaxim,
ceftazidim, ceftriaxon, cefalexin, cloramfenicol, clorpromazina,
ciprofloxacin, clindamicina, clofibrat, clonazepam, danazol,
dapsona, desipramina, diazoxid, diclofenac, doxepin,
doxorubicina, doxiciclina, enalapril, etosuximid, flucitozina,
fluorouracil, flufenazina, furazolidon, famciclovir, gemfibrozil,
gentamicina, haloperidol, vaccin anti-hepatita A, ibuprofen,
imipenem, isoniazida, lamotrigin, lansoprazol, levodopa, acid
mefenamic, mefenitoin, metsuximid, metisergid, moxalactam,
naproxen, nitrofurantoin, nizatidina, norfloxacina, ofloxacina,
penicilinamina, pentazocin, perfenazina, piperacilina, piroxicam,
procarbazina, propafenona, ramipril, ranitidina, rifampicina
spironolactona, streptomicina, sulfametoxazol, sulfasalazina,
tetraciclina, tioridazina, ticarcilina, ticlopidina, tobramicina,
triazolam, trifluoperazina, trimipramina, trovafloxacin, acid
valproic, zalcitabina .6

 Scad eozinofilele: amitriptilina, aspirina, captopril, clozapin,

corticotropin, desipramina, etosuximid, indometacin, nortriptilina,
olsalazina, procainamida, rifampicina, sulfametoxazol, triazolam .
6

Bazofilele (granulocitele bazofile) şi mastocitele – sunt două populaţii de leucocite

bazofile care prezintă multe asemă nă ri, dar şi unele diferenţe. Ambele tipuri de
celule conţin granulaţii intracitoplasmatice care se colorează metacromatic cu
coloranţi bazici. De asemenea, ambele exprimă pe suprafaţa lor o isoformă
tetramerică (αβγ2) a receptorului cu afinitate mare pentru IgE. Când acest receptor
cu afinitate mare este legat de alergenul sensibilizant sau de anticorpii anti-IgE,
atât bazofilele, cât şi mastocitele sunt activate, fiind indusă sinteza şi secreţia de
mediatori. Prin aceste mecanisme bazofilele şi mastocitele sunt factori importanţi
în inflamaţiile alergice şi alte fenomene imune şi inflamatorii.

Bazofilele sunt celule având kinetica şi istoria naturală a granulocitelor, care se

maturează în mă duvă , circulă în sânge şi reţin anumite tră să turi ultrastructurale
caracteristice după migrarea în ţesuturi în timpul proceselor inflamatorii şi
imunologice (hipersensibilitate cutanată bazofilică , astm). Nu există evidenţe
convingă toare că bazofilele se metamorfozează în mastocite după migrarea în
ţesuturi.

Mastocitele se maturează în mod obişnuit în afara mă duvei osoase sau circulaţiei –

în general în ţesutul conjunctiv şi cavită ţile seroase. Există anumite condiţii în
care numă rul de progenitori mastocitari din circulaţie poate fi crescut.

Bazofilele şi mastocitele diferă semnificativ în ceea ce priveşte fenotipul de

suprafaţă , forma şi structura nucleului; bazofilele au în general mai puţine granule
şi o morfologie mai omogenă decât mastocitele. Există , de asemenea, diferenţe în
ceea ce priveşte mediatorii stocaţi şi cei nou sintetizaţi după activare. Ambele
celule conţin histamină , PAF şi metaboliţi ai acidului arahidonic, considerate
importante în patogeneza bolilor inflamatorii, cum ar fi astmul. O distincţie majoră
constă în proteinazele care sunt conţinute în cantitate abundentă în mastocite.
Ambele celule produc citokine, spre exemplu bazofilele produc cantităţi mari de
IL-4 şi IL-13, în timp ce repertoriul mastocitelor include un spectru larg de
citokine, asociate cu fenotipurile Th1 si Th2 (cum ar fi TNF).

De asemenea, rolul bazofilelor şi mastocitelor în inflamaţiile alergice diferă în

funcţie de stimulii care activează fiecare celulă . Câteva populaţii mastocitare
ră spund la unele neuropeptide, iar asocierea anatomică strânsă dintre mastocite şi
nervi constituie evidenţa componentei neurogenice-dependente de mastocite a
reacţiilor alergice.

Degranularea anafilactică survine după stimularea receptorului pentru IgE sau prin
alti stimuli cum ar fi componente ale complementului. Degranularea anafilactică
poate fi extensivă implicând majoritatea granulelor. Dar, în numeroase reacţii
inflamatorii, în care apare infiltrare mastocitară şi bazofilică , cum ar fi
hipersensibilitatea cutanată întârziată , poate apă rea o degranulare şi secreţie de
mediatori mult mai puţin explozivă (“piecemeal degranulation”). După
degranulare, celule sunt capabile să se refacă şi să funcţioneze din nou .2

Valori de referinţă – bazofile = 0-200/µL sau 0-0.2×109/L (0-2% din leucocite)9.

Semnificaţie clinică

1. Bazofilia: >200/µL:

 Numă rul de bazofile şi precursori mastocitari este crescut în boli

alergice: rinita alergică , polipoza nazală , sinuzita cronică , astm,
dermatita atopică , alergii medicamentoase.
 In leucemia megakarioblastica din sindromul Down (trisomia 21)
există diferenţiere bazofilică (care poate include mastocitele) din
progenitorii leucemici.
  Leucemia mieloidă cronică şi alte sindroame mieloproliferative
cronice (policitemia vera, metaplazia mieloida cu mielofibroza).
Nivelul bazofiliei are valoare prognostică , iar criza bazofilică
anunţă faza blastică terminală din leucemia mieloidă cronică .
Hiperhistaminemia din leucemia mieloidă cronică şi celelalte
sindroame mieloproliferative se corelează cu numă rul şi turn-
overul bazofilelor (şi posibil şi al mastocitelor). 
 Mastocitoza sistemică , urticaria pigmentosă (o formă pediatrică de
proliferare mastocitară limitată , cu localizare cutanată ) – numă r
crescut de bazofile şi precursori mastocitari în sânge.
 Leucemie bazofilică .
 Boala Hodgkin.
 Anemie hemolitică cronică , postsplenectomie.
 Postradiaţii ionizante.
 Infecţii: tuberculoza, varicela, gripa.
 Injectarea de particule stră ine.
 Hipotiroidism.

2. Bazopenia: <20/µL:

 Infecţii în fază acută .

 Reacţii de stres (sarcină , infarct miocardic).
 După tratament prelungit cu steroizi, chimioterapie, iradiere.
 Absenţa ereditară a bazofilelor.
 Febra reumatică acută la copii.
 Hipertiroidism.

3. Prezenţa de precursori mastocitari în sange:

 Urticarie, astm.
 Soc anafilactic.
 Mastocitoză sistemică , urticaria pigmentoasă , leucemia cu
mastocite.
 Macroglobulinemie, limfoame cu invazie medulară .
 Insuficienţa corticosuprarenaliana.
 Boli hepatice şi renale cronice.
 Osteoporoza  . 4;6;8;19

Interferenţe medicamentoase:

 Creşteri ale bazofilelor: desipramina, paroxetin, tretinoin, triazolam.

 Scăderi ale bazofilelor: procainamida, tiopental6.

Anexa 7.1.1
 Nr.

Nr. eritro- leuco-

cite cite
Hb Ht VEM HEM CHEM
Vârstă (x106/µL) (g/dL) (%) (fL) (pg) (g/dL) (x103/µL)

<1 luna 3.9-5.9 13.4-19.8 41-65 85-120 30-37 28-35 5.0-20.0

1 luna 3.3-5.3 10.7-17.1 33-55 85-110 29-36 28-35 5.0-20.0

2-3 luni 3.3-5.3 9.4-13.0 28-42 84-106 27-34 28-35 6.0-17.5

4-5 luni 3.5-5.1 10.3-14.1 32-44 76-97 25-32 29-37 6.0-17.5

6-8 luni 3.9-5.5 11.4-14.0 33-41 70-89 25-30 32-37 6.0-17.5

9-11 luni 4.0-5.3 11.4-14.0 33-41 70-89 25-30 32-37 6.0-17.5

1 an 4.1-5.3 11.3-14.1 32-40 70-89 22-30 32-38 6.0-17.5

2-3 ani 3.7-4.9 11.0-14.0 32-42 73-89 25-31 32-37 6.0-17.0

4-5 ani 3.7-4.9 11.0-14.0 32-42 73-89 25-31 32-37 5.5-15.5

6-8 ani 3.8-4.9 11.5-14.5 33-41 75-89 25-31 32-37 5.0-14.5

9-11 ani 3.9-5.1 12.0-15.0 34-43 76-90 26-32 32-37 4.5-13.5

B 4.1-5.2 12.0-16.0 35-45 77-94 26-32 32-37

12-
14
ani F 3.8-5.0 11.5-15.0 34-44 76-95 26-32 32-36 4.5-13.5

B 4.2-5.6 11.7-16.6 37-48 79-95 27-32 32-36

15-
17
ani F 3.9-5.1 11.7-15.3 34-44 78-98 26-34 32-36 4.5-13.0

18- B 4.3-5.7 13.2-17.3 39-49 80-99 27-34 32-37 4.0-10.0

44
ani

F 3.8-5.1 11.7-15.5 35-45 81-100 27-34 32-36

 B 4.2-5.6 13.1-17.2 39-50 81-101 27-35 32-36

45-
64
ani F 3.8-5.3 11.7-16.0 35-47 81-101 27-34 31-36 4.0-10.0

B 3.8-5.8 12.6-17.4 37-51 81-103 27-34 31-36

65-
74
ani F 3.8-5.2 11.7-16.1 35-47 81-102 27-35 32-36 4.0-10.0

Bibliografie

1. B Weinberg. Monunuclear Phagocytes. In Wintrobe’s Clinical Hematology. Philadelphia

ed. 2004, 349-377.
2. Befus D, Denburg J. Basophilic Leukocytes: Mast Cells and Basophils. In Wintrobe’s
Clinical Hematology. Lippincott, Williams, and Wilkins, Philadelphia, 11 ed. ed. 2004, 336-
345.
3. Carmel L. Megaloblastic Anemias: Disorders of Impaired DNA Synthesis. In Wintrobe’s
Clinical Hematology. Lippincott, Williams, and Wilkins, Philadelphia, 11 ed. 2004, 1367-
1413.
4. DeMott W, Tilzer L. Hematology. In Laboratory Test Handbook. Hudson (Cleveland) ed.
1994, 517-617.
5. Desai S. Complete Blood Count. In Clinicians’s Guide to Laboratory Medicine. Hudson
(Cleveland) ed. 2004, 13-18.
6. Fischbach F. Blood Studies: Hematology and Coagulation; Appendix J: Effects of the
Most Commonly Used Drugs on Frequently Ordered Laboratory Tests. In A Manual of
Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, 8 ed. 2009,
67-110, 1227-1247.
7. Glader B. Anemia: General Considerations. In Wintrobe’s Clinical Hematology,
Philadelphia. 2004, 948-975.
8. J Wallach. Hematologic Diseases. In Interpretation of Diagnostic Tests. Philadelphia ed.
1996, 293-316.
9. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate. 2010. Ref Type:
Catalog
10. Lacy P, Becker A, Moqbel R. The Human Eosinophil. In Wintrobe’s Clinical
Hematology. Philadelphia, ed. 2004, 311-329.
11. Levine S. Miscellaneous Causes of Thrombocytopenia. In Wintrobe’s Clinical
Hematology, Philadelphia. Philadelphia ed. 2004, 1565-1570.
12. Levine S. Thrombocytopenia: Pathophysiology and Classification. In Wintrobe’s Clinical
Hematology. Philadelphia ed. 2004, 1529-1531.
13. Levine S. Thrombocytosis. In Wintrobe’s Clinical Hematology. Philadelphia ed. 2004,
1591-1597.
14. Means R. Erythrocytosis. In Wintrobe’s Clinical Hematology. Philadelphia ed. 2004,
1495-1505.
15. Paraskevas F. Lymphocytes and Lymphatic Organs. In Wintrobe’s Clinical Hematology.
Philadelphia, ed. 2004, 409-433.
16. Perkins S. Examination of the Blood and Bone Marrow. In Wintrobe’s Clinical
Hematology. Philadelphia, ed. 2004, 3-21.
17. Rodgers G. Diagnostic Approach of the Bleeding Disorders. In Wintrobe’s Clinical
Hematology. Philadelphia ed. 2004, 1511-1526.
18. Skubitz K. Neutrofilic Leukocytes. In Wintrobe’s Clinical Hematology. Philadelphia ed.
2004, 268-303.
19. Thomas L, Bartl R. Hematology. In Clinical Laboratory Diagnostics. 1998, 463-547.
20. Watts R. Neutropenia. In Wintrobe’s Clinical Hematology. Philadelphia ed. 2004, 1777-
1795.