A șaptea cerere din Rugăciunea

Domnească
1.
Știm cu toții cât de important este să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru că doar prin
rugăciune noi putem să comunicăm cu El, putem să îi cerem ajutor in problemele și
necazurile noastre și desigur prin ea Îl putem slăvi și totodată mulțumi pentru ascultarea
rugăciunii și pentru tot ce ne-a oferit și ne oferă.
Omul care nu se roagă lui Dumnezeu este un om rupt de Dumnezeu prin simplul fapt că
nu comunică cu El. Precum nici un om nu poate trăi fără să comunice cu un alt om,
lucru văzut și trăit chiar de către noi în această perioadă dificilă, cu atât mai mult omul
nu poate trăi fără să comunice cu Dumnezeu. Această lipsă de comunicare poate avea
mai multe cauze printre care necredința în existența lui Dumnezeu, credința că poți să
faci orice lucru fără ajutor sau datorită unei încercări de rugăciune adresată Lui dar care
nu a primit nici un răspuns.

2.
În cateheza trecută am vorbit despre a şasea cerere din Rugăciunea Domnească
care după cum am aflat este „Și nu ne duce pe noi în ispită" cerere din care am aflat, ce
este ispita (unealta diavolului, cea care amăgeşte şi împinge pe credincios sub robia
acestuia).
În continuare vom vorbi despre a șaptea cerere din Rugăciunea Domnească
care este „Ci ne mântuieşte (scapă) de cel rău".

3.
Ce credeți că se înţelege prin cuvântul „cel rău" din această cerere?

După învăţătura Sfinţilor Părinţi şi marilor teologi ai Bisericii, „cel rău" din această
cerere este diavolul; Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „cel rău" este «diavolul cel
potrivnic» iar Sf. Grigorie al Nissei spune că ispititorul este diavolul, „cel rău" fiind o altă
numire dată diavolului.
Prin această cerere ne rugăm «să ne păzească Dumnezeu de tot răul, adică de
păcat şi de toată răutatea care aţâţă mânia lui Dumnezeu spre pedepsirea noastră.

Ce credeți că este păcatul?

După părerea comună a teologilor, păcatul ar fi “călcarea conștientă și liberă a
legii morale sau împotrivirea conștientă și liberă față de voia lui Dumnezeu, exprimată în
legea morală”.
 S-au făcut și diverse împărțiri și categorisiri a păcatelor. Păcatul cu care ne
naștem și-l moștenim de la Adam este păcatul strămoșesc, de care ne curățim prin
Sfântul Botez. Sunt apoi păcatele personale, adică păcatele pe care le săvârșim fiecare
din noi în parte. Și acestea sunt două feluri: păcate ușoare și păcate grele sau de
moarte. “Este păcat de moarte… dar este și păcat care nu este de moarte” (1Ioan 5, 16-
17).

Păcatul este înainte de toate un fenomen spiritual, metafizic. Rădăcinile păcatului

se află în profunzimea mistică a omului căzut iar esența păcatului nu stă în încălcarea
unei norme etice, ci în ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, în îndepărtarea de viață
dumnezeiască și veșnică pentru care a fost creat omul și la care în mod firesc este
chemat.

Odată săvârșit, păcatul se răsfrânge asupra stării psihice și fizice a omului care l-
a comis și-i influențează viață întreagă; el depășește inevitabil și limitele vieții personale
individuale, a păcătosului și influențează viață comunității, distruge comuniunea de
iubire dintre oameni și afectează destinul lumii întregi. Păcatul, ajuns obișnuință, are o
putere teribilă și devine o a două natură.

Cum biruim păcatul și pe cel rău?

Primul lucru cu care trebuie să începem este mărturisirea păcatelor, care se face
la spovedanie pentru că ea este însăși, eliberatoare. Atâta vreme cât nu ți-ai recunoscut
păcatele și nu ți le-ai dezvăluit duhovnicului, ele se înrădăcinează în suflet, cresc și se
raspandesc prin contaminare, inveninand viața ta interioară.

Omul modern adeseori se rușinează să-și mărturisească păcatele și socoate

nedemn acest act de umilire în față unui preot. Ba chiar se întreabă de ce este
necesară mărturisirea păcatelor pentru iertarea lor. Raspunusl l-a dat Tertulian în
antichitatea creștină: Dumnezeu nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar ști, ci
pentru că mărturisirea lor este un semn de căință reală și de încredere în Dumnezeu și
în preotul care-L reprezintă pe Dumnezeu. Dumnezeu se bucură atunci când omul se
spovedește, pentru că prin acest act penitentul reintră în comuniune cu Hristos, prin
intermediul slujitorului care primește destăinuirea în numele lui Hristos.

Al-II-lea lucru este pocăința, ea fiind călătoria, lucrarea omului în care se

înfăptuiește asemănarea cu Dumnezeu, care prin lucrarea harului poate duce până la
totala identitate a omului cu Dumnezeu, se numește pocăință.

Adevărata dimensiune a pocăinței începe cu moralitatea- dar ceea ce căutăm noi

și ceea ce trebuie să căutăm este ceea ce strigă inimile noastre dintru începutul
zămislirii noastre în lumea aceasta: Viața! Pocăința este întoarcere de la moarte la
viață. Pocăința începe numai în măsura în care lumina harului deschide înțelegerea
inimii omului. Numai văzând diferența între lumina adevărată și întuneric putem să
vedem cât zacem în întuneric.
 De aceea în pocăînță, toate trebuie îndreptate și centrate în rugăciune. Dacă
vedem că ne este greu să trăim o viață morală, știm, dibuim că nu suntem la nivelul
dumnezeiesc la care Dumnezeu ne așteaptă, să cerem lui Dumnezeu, așa cum găsim
și-n Psalmi și-n rugăciuni: “Arată-mi calea în carea voi merge,”

Deși pocăința este o cale pe care o numim anevoioasă, este calea cea strâmtă,
este poarta cea îngustă, este cu răstignire și cu durere; astfel fiind caracterizată de
Biserică, deoarce ea nu vrea să dea hrană închipuirilor noastre care crede că drumul va
fi ușor. Dar totuși ea trebuie văzută ca și chipul nașterii, mama naște în durere, pruncul
se naște plângând. Dar ce vedem noi este nu atâta durera și plânsul, cât bucuria
nașterii.

Mantuirorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinței ca fiind fericiri, asta și
este. Noi toți căutăm fericirea și nici unul dintre noi nici noi, nici strămoșii noștri nu am
știut s-o găsim până nu a venit însuși Dumnezeu, întrupat în firea omului, că să ne arate
iarăși un paradox de nedescris. Calea pe care ne-a arătat-o este calea Fericirilor. Dar
paradox este fericirea dumnezeiască în viața aceasta, paradox pe care îl vom înțelege
când vom trăi fericirea într-o măsură, și într-o mai mare măsură în desăvârșirea noastră
în veacul care vine.

Călătorind prin fericiri ajungem la dobândirea Împărăției Cerurilor. Prima treaptă

spre aceasta este prima fericire, adică smerenia- acest realism duhovnicesc este primul
element a ceea ce numim smerenie- dacă smerenia s-a dus, toate treptele cad dintr-o
dată, de la orice treaptă am fi. Dacă pierdem prima Fericire, totul cade că un castel de
nisip.

Pocăința este numită de Părinții, știința științelor și arta artelor. Desăvârșirea

filosofiei și a gândirii omenești ajunge să cunoască că “Nimic nu cunosc”. Atunci poate
veni Dumnezeu cu cuvântul Lui. Fericirile și calea către veșnicie sunt singura adevărata
filosofie. Aceasta este cea mai înaltă gândire, dar singură și vrednică de om, și singura
pe care omul o poate înfăptui și în lumea aceasta și în veșnicie.Nici o altă filosofie nu a
putut infăptui, nici în lumea aceasta, în desăvârșire, si ce să mai spunem în vesnicie. Și
atunci pocăința, este știința științelor, adevărata știință.

4.
Prin urmare care este cea de-a șaptea cerere din Rugăciunea Domnească?
Și cum putem birui păcatul?
5.

Prin urmare rugăciunea cu toate că este un factor important în a avea un dialog

cu Dumnezeu nu este singurul. Ea se completează de către Sfânta Biserică prin
slujbele care se savârsesc în ea. Astfel pe un dialog cât mai roditor împreună cu
Dumnezeu acești doi factori trebuie să se completeze și să lucreze împreună.
  

6.                         

Așadar a șaptea cerere din Rugăciunea Domnească face referire la diavol, prin

ea cerând să fim păziți de el și de păcat care reprezintă arma lui folosită împotriva
noastră, păcatul fiind călcarea conștientă și liberă a legii morale sau împotrivirea
conștientă și liberă față de voia lui Dumnezeu, exprimată în legea morală iar modul în
care putem lupta contra păcatului fiind spovedania și pocăința.

7.

În încheiere aș dori să subliniez faptul că pentru a avea o viață frumoasă și o

pace interioară ferită de orice tulburare sau rău, noi ca și creștini ar trebui să ne
împărtășim de câte ori avem ocazia cu Trupul și Sângele Mântuitorului și să ne rugăm
în fiecare zi și ori de câte ori avem nevoie.

Bibliografie:
Cultura duhului Ieromonah- Rafail Noica
Spovedanie și comuniune- Andrei Andreicuț