Complemente de fizică în criminalistică – noţiuni introductive

________________________________________________________________________________________

PARTEA a II-a: NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND BAZELE FIZICE

ALE METODELOR UTILIZATE ÎN CRIMINALISTICĂ

1. Obiectul de studiu al criminalisticii

Def.: Criminalistica este ştiinţa judiciară care studiază, elaborează şi aplică metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de examinare
a probelor judiciare, procedee tactice şi reguli metodologice destinate descoperirii şi cercetării infracţiunilor, identificării
făptuitorilor şi prevenirii faptelor antisociale.

Criminalistica a debutat ca ramură a ştiințelor juridice. Naşterea acesteia se consideră a fi anul 1893, când un cunoscut
judecător de instrucție austriac, Hans Gross, profesor de drept penal, a folosit pentru prima dată în literatura juridică termenul
de criminalistică în Manualul judecătorului de instrucție. Astăzi, criminalistica a devenit o ştiinţă conexă, apelând la un ansamblu
de cunoştinţe care interconectează multe domenii în realizarea obiectivelor sale, necesare dezvoltării unor metode şi mijloacele
tehnice, precum şi procedeele tactice, destinate descoperirii şi cercetării faptelor antisociale, identificării persoanelor implicate în
săvîrşirea lor, precum şi prevenirea pregătirii şi desfăşurării unor asemenea fapte.
Unul dintre principalele domenii ştiinţifice fundamentale pe care se bazează criminalistica este, evident, fizica. Această
ramură contribuie esenţial atât în dezvoltarea unor mijloace tehnice, cât şi în elaborarea metodelor prin care se îndeplineşte
obiectivul descris. Sunt implicate toate cele patru mari ramuri ale fizicii:
‒ mecanica,
‒ termodinamica,
‒ electricitatea magnetismul şi optica,
‒ fizica atomică şi nucleară.
Obiectul criminalisticii îl reprezintă, în principal, aflarea adevărului. Aceasta presupune descoperirea şi cercetarea
faptelor ilicite, identificarea infractorilor şi stabilirea circumstanţelor în care s-a produs infracţiunea şi se realizează prin acţiuni
care se desfăşoară pe mai multe planuri:
 elaborarea şi folosirea de metode şi mijloace tehnico ştiinţifice destinate descoperirii şi cercetării urmelor
infracţiunii, create de om, de instrumente, de arme de foc, mijloace de transport şi fenomene fizico-chimice, în
scopul identificării persoanelor sau obiectelor care s-au creat;
 preluarea elementelor din alte domenii ale ştiinţei şi adaptarea lor la nevoile criminalisticii: din fizică, chimie,
medicină legală, biologie, psihologie, logică, matematică, informatică, etc.
 elaborarea de metode şi procedee ştiinţifice şi tactice pentru efectuarea actelor şi activităţilor de urmărire penală
necesare în activitatea de cercetare a infracţiunilor.
 elaborarea metodologiei de cercetare a diverselor genuri de infracţiuni prin studierea practicii judiciare şi
valorificarea experienţei pozitive a organelor de urmărire penală.
 elaborarea şi folosirea de metode şi mijloace tehnico tactice care să ducă la prevenirea săvârşirii de infracţiuni.
 evidenţierea cauzelor şi condiţiilor care au generat sau favorizat săvârşirea infracţiunilor în vederea prevenirii
acestora.

2. Sistemul criminalisticii

Ca ştiinţă, criminalistica cuprinde patru mari subramuri:

I. Teoria generală a criminalisticii – este baza metodologică a ştiinţei. Ea cuprinde cunoştinţe privind obiectul,
principiile, sarcinile criminalisticii, stabileşte locul şi legătura ei cu alte ştiinţe. Teoria generală a criminalisticii constituie un
sistem de principii conceptuale, noţiuni şi categorii, definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în ansamblu.
II. Tehnica criminalisticii – prezintă un ansamblu de cunoştinţe ştiinţifice cu caracter sintetic, în baza cărora se
elaborează metode, procedee şi diverse tehnici, destinate colectării, examinării şi utilizării probelor. Sub aspect practic, ea
cuprinde tot arsenalul de mijloace şi metode destinate colectării informaţiilor cu semnificaţie criminalistică. Fundamentul acestui
compartiment îl formează datele unui rând de ştiinţe cu profund caracter tehnico-ştiinţific:

a. Traseologia

Traseologia este o ramură a tehnicii criminalistice, în care se studiază bazele teoretice ale mecanismului de formare a
urmelor, legităţile apariţiei urmelor ce oglindesc mecanismul infracţiunii. Tot ea, elaborează recomandări privind aplicarea

11
 Complemente de fizică în criminalistică – noţiuni introductive
________________________________________________________________________________________
metodelor şi mijloacelor de descoperire, fixare, ridicare şi cercetare a urmelor, în scopul stabilirii împrejurărilor importante pentru
descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.
Urmele, în accepţiune largă, sunt consecinţele materiale ale infracţiunii, modificările obiectelor şi a stărilor de fapt,
rezultatele contactului unui obiect cu un alt obiect, obiecte abandonate sau pierdute, precum şi rămăşiţe ale obiectelor
deteriorate.
Astfel de urme pot fi clasificate în limita a trei mari grupe:
a) urme formă:
 amprentele digitale;
 urmele de spargere, create de unealta infracţiunii etc.
b) urme obiecte (ale infracţiunii): reflectă caracteristicile obiectului, dar şi caracterul acţiunilor comise de infractor
c) urme resturi de substanţe: sunt urme cu însemnătate auxiliară, care se cercetează doar pentru a stabili mecanismul de
formare a acestora şi caracteristicile de grup; în dependenţă de obiectele care le-au produs, sunt de trei feluri:
 urme create de corpul uman (sunt analizate prin antroposcopie);
 urme lăsate de unelte, instrumente şi mecanisme de producţie (sunt analizate prin mecanoscopie);
 urme ale mijloacelor de transport (analizate prin traseologia transportului).
Principalele aspecte care stau la baza analizei urmelor sunt următoarele:
 Individualitatea obiectelor lumii materiale, inclusiv a construcţiei exterioare a obiectului;
 Aspectul exterior al obiectului, inclusiv şi caracteristicile lui particulare, care se pot reflecta în anumite condiţii,
suficient de exact pe alte obiecte, în formă de urme reflectate. Cu cît obiectul primitor este mai plastic iar
structura lui compoziţională este mai fină, cu atît mai clar şi mai ilustrativ reflectă detaliile obiectului creator;
 Reflectarea construcţiei exterioare a obiectului în urme este întotdeauna negativă, adică obiectul cu o structură
proeminentă lasă o urmă concavă în materialul plastic, deci urmele formă care prezintă obiectul principal al
studiului traseologic, se formează în rezultatul contactului a două obiecte. Obiectul pe care rămîne urma poartă
denumirea de obiect primitor de urmă, iar obiectul care formează această urmă, se numeşte obiect creator de
urmă.
Raportate la condiţiile de formare, urmele formează următoarele grupe:
a) statice sau dinamice;
 urmele statice ‒ sunt acelea care se formează în cazul cînd fiecare punct al obiectului creator, lasă o replică
adecvată a sa pe obiectul primitor; de exemplu, reflectarea tălpii încălţămintei cînd persoana este nemişcată:
 urmele dinamice ‒ apar în cazul strămutării unor puncte ale suprafeţei obiectului creator pe suprafaţa obiectului
primitor; de exemplu, urmele de tăiere sau de sfredelire.
b) de adîncime (de volum) sau de suprafaţă;
 urmele de volum ‒ sunt acele adîncituri, care se formează în cazul apăsării obiectului creator pe suprafaţa
obiectului primitor cu structură mai moale, care se formează sub această acţiune; de exemplu: urmele lăsate de
cauciucul unui automobil pe suprafaţa de nisip;
 urmele de suprafaţă ‒ apar în cazul cînd ambele obiecte ‒ şi anume creator de urmă şi mediu de contact ‒ sunt
aproximativ egale ca duritate, ceea ce conduce la formarea unor urme aproximativ plane (de exemplu
amprentele); în dependenţă de locul apariţiei modificărilor corespunzătoare, distingem:
 urme locale ‒ sunt formate de însăşi suprafaţa de contact; de exemplu, urma de încălţăminte,
formată ca urmare a modificării suprafeţei solului, în limitele acţiunii tălpii încălţămintei.
 urme periferice ‒ apar în urma schimbărilor produse în afara suprafeţei de contact; de exemplu,
partea de sus a încălţămintei infractorului este murdărită cu praf din tavanul deteriorat.
După gradul de percepere, urmele se împart în:
a) urme vizibile ‒ se depistează fără a utiliza procedee speciale, toate caracteristicile lor fiind observabile cu ochiul liber;
b) slab vizibile ‒ existenţa lor se observă cu ochiul liber, dar caracteristicile se pot decela doar prin mijlocirea unor
procedee speciale;
c) invizibile ‒ existenţa şi caracteristicile acestora se pot detecta numai prin mijlocirea unor procedee speciale.
Urmele lăsate de corpul uman ce prezintă importanţă traseologică sunt în general următoarele:
a) urmele de mâini
b) urmele picioarelor şi încălţămintei
c) urmele de dinţi
d) urmele de unghii
e) urmele de sânge

b. Armologia (sau balistica judiciară)

Balistica judiciară este o ramură a criminalisticii care studiază metodele ştiinţifice şi tehnice de cercetare a armelor de
foc, a muniţiilor şi a obiectelor cu urme de împuşcături care sunt corpuri delicte şi foloseşte unele date furnizate de balistica
generală, aceasta fiind ştiinţa care studiază construcţia şi funcţionarea armelor de foc, efectele produse de acestea, construcţia
şi funcţionarea muniţiei, precum şi miscarea proiectilului sau a glonţului.
Balistica judiciară se bazează pe generalizarea experienţei muncii de cercetare în descoperirea infracţiunilor săvârşite
prin folosirea armelor de foc, precum şi pe adaptarea activă în scopurile ei speciale, a cunoştinţelor ştiinţei tehnico-militare care
studiază armele de foc şi acţiunile acestora. La baza celor mai importante cercetări balistico-judiciare stau principiile generale
ale identificarii criminalistice. Spre deosebire de balistica generală, balistica judiciară se ocupă cu studierea si stabilirea tipului,
modelului si exemplarul armei cu care s-a comis infractiunea, de constructia muniţiei folosite de acestea, de stabilirea distanţei
şi direcţiei de tragere, de stabilirea posibilităţilor producerii unei împuşcături accidental etc.
Balistica judiciară cuprinde două ramuri:
 balistica internă (pirostatica, pirodinamica si dinamica gazelor) ‒ studiază fenomenele ce se produc în canalul
ţevii armei dupa percutare;

12
 Complemente de fizică în criminalistică – noţiuni introductive
________________________________________________________________________________________
 balistica externă ‒ examinează fenomenele ce se produc din momentul în care glonţul părăseşte gura ţevii şi
până la atingerea ţintei;
 balistica ţintei ‒ are drept scop cercetarea fenomenelor ce se produc la atingerea ţintei de către proiectil sau
glont.
In cercetările sale, balistica judiciară se bazează pe cele mai moderne metode ale diferitelor ştiinţe, în special fizica şi
chimia. Astfel, se aplică metoda cercetării optice a gloanţelor, proiectilelor, tuburilor arse şi a altor urme balistice (microscopia
comparativă), fotografia, spectrografia, gammagrafia, cercetari cu ajutorul razelor infrarosii, ultraviolete etc. Acestea vin să
răspundă concret la mai multe probleme şi întrebări specifice:
 descoperirea şi studierea urmelor create prin întrebuinţarea armelor de foc;
 descoperirea armelor de foc şi a muniţiei;
 în cazul descoperirii unui cadavru ce prezintă leziuni, balistica judiciara trebuie să stabilească, împreună cu
medicina legală, dacă acestea sunt cauzate de o armă de foc sau nu;
 care este orificiul de intrare şi ieşire a glonţului ce a pătruns prin diferite obiecte sau prin corpul uman şi
stabilirea ordinei împuşcăturilor;
 care este vechimea (relativă a) împuşcăturii;
 care este distanţa şi direcţia de tragere precum şi descoperirea locului de unde s-a executat tragerea;
 care este unghiul de tragere;
 dacă tubul şi glonţul găsit la locul faptei au format acelaşi cartuş;
 examinarea gloanţelor, tuburilor, alicelor şi burelor, a compoziţiei lor chimice şi a modului de fabricare a
acestora;
 care este natura pulberii folosite (pe baza particulelor identificate pe îmbrăcămintea sau pe corpul victimei) ;
 care este natura materialului din care este confecţionat glonţul şi natura obiectelor prin care a trecut el;
 verificarea tehnică a armei, stabilirea faptului dacă este în stare de functionare, a posibilităţilor de tragere cu o
armă defectă şi a faptului dacă o armă se poate declanşa accidental;
 stabilirea faptului dacă arma cuprinde piese străine de prima ei forma de fabricaţie sau piese modificate;
 restabilirea seriei de pe armă ori de pe unele părţi componente;
 stabilirea identităţii de gen şi individuală a armei folsită la comiterea infracţiunii cercetate.
Menţionăm că în sfera preocupărilor balisticii judiciare intră şi alte probleme importante, o parte din acestea sunt
rezolvate de organele de urmărire penala chiar pe parcursul cercetarii locului faptei, însă cea mai mare parte a lor nu poate fi
rezolvată decât în condiţiile cercetărilor de laborator, efectuate de către experţii criminalişti, în colaborare cu experţi militari şi
(sau) armurieri ai Ministerului Apărării sau ai Ministerului de Interne.
Din perspectivă criminalistică, clasificarea armelor de foc prezintă o utilitate practică pentru identificare datorită
posibilitaţii determinării grupului, categoriei, mărcii. Clasificarea se referă, în principal la armele portabile, întrucât acestea sunt
folosite în general de către infractori. Armele de foc se clasifică în funcţie de caracteristicile de construcţie ale diferitelor
componente şi după modul de funcţionare (încărcare, percuţie), caracteristici capabile să faciliteze identificarile de grup şi
individuale:
A. După destinaţie:
•militare (de luptă) ‒ puşti, carabine, pistoale, pistoale mitralieră
• de vânătoare
• sportive sau de tir
•cu diverse destinaţii speciale (pistoale de semnalizare, de start, de alarmă, cu gaze lacrimogene etc.).
• ascunse
B. După lungimea ţevii :
• cu ţeava lungă (carabine ,puşti , puşti mitralieră , arme de vânătoare şi tir)
• cu ţeava mijlocie (pistoale mitralieră)
• cu ţeava scurtă (pistoale şi revolvere )
C. După construcţia canalului ţevii:
•cu ţeava netedă sau lisă→arme de vânătoare cu alice , pistoale de semnalizare , arme de tir redus
•cu ţeava ghintuită→tirul cu cartuşe cu proiectil unic (pistoale, revolvere, carabine, pistoale mitralieră,etc.)
• cu ţevi combinate (lise şi ghintuite).
D. După modul de funcţionare:
• cu repetiţie (reîncărcare prin acţiunea trăgătorului)
• semiautomate (încărcarea şi scoaterea tubului tras se fac automat, percuţia se face pentru fiecare tragere prin
apăsarea trăgaciului)
• cu tragere automată (reîncărcarea prin energia gazelor în acţiunea de recul).Acestea permit tragerea în serii şi în foc
continuu printr-o singură apăsare pe trăgaci.
E. După calibru:
• cu calibru mic-4,50―6,35 mm
• cu calibru mijlociu-6,35―9,00 mm
• cu calibru mare-peste 9,00 mm
La armele de vânătoare calibrul se apreciază,de regulă, după criteriul numărului de alice fabricate dintr-un pfunt
englezesc (calibrul 12 corespunde diametrului de 18,5 mm).
F. După modul de fabricaţie:
• de fabricaţie industrială—caracteristici proprii pentru fiecare tip şi model
• de fabricaţie meşteşugărească (armele vechi în general)
• de foc rudimentare din materiale improvizate
• de foc modificate prin retezarea ţevii şi patului.
G. Din punct de vedere al destinaţiei, armele se clasifică în:
• militare – arme destinate uzului militar;

13
 Complemente de fizică în criminalistică – noţiuni introductive
________________________________________________________________________________________
• de apărare şi pază – arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege, destinate să
asigure apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice, precum şi bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;
• de autoapărare – arme neletale scurte, special confecţionate pentru a împrăştia gaze nocive, iritante, de neutralizare şi
proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
• de tir – arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
• de vânătoare – arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe ţevi, care folosesc muniţie cu glonţ sau/şi cu
alice, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
• utilitare – arme destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare a unor activităţi din domeniil industrial, agricol,
piscicol, medico-veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei împotriva dăunătorilor, precum şi desfăşurarea de către societăţile
specializate de pază a activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor sau a transporturilor unor valori importante;
• de asomare – arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un şoc mecanic, în
scopul sacrificării ulterioare;
• cu destinaţie industrială – arme de foc utilitare, semiautomate, destinate uni scop industrial de uz civil şi care au
aparenţa unei arme de foc automate;
• cu tranchilizante – arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de substanţe tranchilizante;
• de panoplie – arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a transformării lor de către un armurier autorizat;
• de colecţie – armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele aflate sau nu în stare de funcţionare, care
constituie rarităţi sau care au valoare istorică, artistică, ştiinţifică, documentară sau sentimentală deosebită;
• vechi – arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate să fie păstrate în colecţii;
• de recuzită – arme special confecţionate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor de către un
armurier autorizat, necesare activităţii instituţiilor specializate în domeniul artistic.
Din punct de vedere constructiv, armele se clasifică astfel:
• cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forţa de expansiune a
aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;
• de foc scurte – arme de foc a căror ţeavă nu depăşeşte 3 cm sau a căror lungime totală nu depăşeşte 60 cm;
• de foc lungi – arme de foc a căror lungime a ţevii sau lungime totală depăşeşte dimensiunile armelor de foc scurte;
• de foc automate – arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat şi trag o serie de mai multe cartuşe
prin apăsarea continuă pe trăgaci;
• de foc semiautomate – arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de
mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
• de foc cu repetiţie – arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe ţeavă a unui
cartuş preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
• de foc cu o singură lovitură – arme de foc fără încărcător, care sunt încărcate după fiecare tragere prin introducerea
manuală a cartuşului în camera de încărcare sau într-un lăcaş special prevăzut la intrarea în ţeavă.
Muniţia folosită la armele portabile este constituită în general de cartuşe cu sau fară glonţ. Glonţul se constituie ca fiind
partea componentă a cartuşului care produce urme asupra obiectului cu care intră în contact în urma tragerii cu o armă de foc.
Gloanţele se clasifică în:
• obişnuite (normale) - se compun din cămaşa de oţel şi un miez din oţel sau din metal masiv, de regulă plumb. În
funcţie de geometria lor (diferă în funcţie de distanţa de zbor şi viteză), gloanţele se clasifică în:
• cu vârf alungit şi rotunjit
• cu vârful rotunjit
• cu vârful retezat
• speciale – trasor, perforant-incendiare, explozive
Glonţul trasor este compus din cămaşă, miez de plumb, paharul în care este presată substanţa trasoare. În momentul
tragerii flacăra de la încărcătura de pulbere aprinde substanţa trasoare şi astfel glonţul lasă o urmă luminoasă în urma sa.
Glonţul perforant incendiar se compune din cămaşa cu coafa de tambac, miez de oţel cu cămaşă de plumb, subfund de
plumb şi substanţă incendiară.
Glonţul exploziv conţine o încărcătură care explodează fie la impactul cu ţinta, fie după ce acesta a intrat în interiorul
ţintei. Ca o varietate, glonţul exploziv intern, la impactul cu ţinta se împrăştie în interior.
Conform legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, există 3 categorii de arme şi muniţii:
• muniţii interzise – arme şi muniţii a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice,
cu excepţia instituţiilor care au competenţe în domenuil apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale;
• muniţii letale – arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauzamoartea ori rănirea gravă a persoanelor;
• muniţii neletale – arme şi muniţii destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement, confecţionate astfel încât, prin
utilizarea lor, să nu se cauzeze maortea persoanelor; sunt asimilate acestei categorii şi armele vechi.

c. Gabitoscopia (identificarea dupa semnalmentele exterioare)

Gabitoscopia reprezintă o ramură criminalistică ce studiază legităţile de reflectare a înfăţişării exterioare a persoanei şi
care elaborează, în baza acestor cunoştinţe, metode şi mijloace tehnico-criminalistice de colectare, sistematizare şi aplicare a
datelor în scopul desfăşurarii diferitor activităţi de căutare, descoperire, identificare a persoanelor sau a cadavrelor.
Astfel, printre informaţiile care permit descoperirea autorului sunt cele furnizate de un martor care a reţinut trăsăturile
exterioare ale făptuitorului. Frecvenţa situaţiilor de acest gen a condus la crearea în timp a unui un sistem organizat de evidenţă
a persoanelor după semnalmentele exterioare. Ideea nu este însă nouă; cercetând papirusuri egiptene, cercetatorul Heindel
care, a descoperit două metode de descriere a persoanelor: una amplă şi una prescurtată. Apoi, bazele portretului vorbit au fost
argumentate ştiinţific de către Leonardo da Vinci. Acesta a sistematizat organele corpului uman şi a demonstrat că tehnica
descrierii exteriorului unei persoane constă în maniera de a reţine şi de a reproduce profilul unei persoane după ce a fost vazută
o singura dată. Totuşi, aplicabilitatea practică a metodei portretului vorbit aparţine lui Alphonse Bertillon, considerat
intemeietorul poliţiei ştiinţifice moderne, cel care a creat şi implementat metoda portretului vorbit şi albumul fotografic, ultimul
având însemnatate pentru punerea la punct a fotografiei signalifice.

14
 Complemente de fizică în criminalistică – noţiuni introductive
________________________________________________________________________________________
Metoda portretului vorbit este o metoda ştiinţifică de descriere a semnalmentelor şi trăsăturilor exterioare ale persoanelor
sau cadavrelor în vederea identificării făptuitorului sau a altor persoane implicate în activitatea infracţională.
Principiile şi premisele ştiintifice care permit identificarea persoanei şi a cadavrului în baza semnalmentelor exterioare
sunt:
 unicitatea persoanelor
 stabilitatea relativă a trăsăturilor exterioare.
Perceperea şi memorarea semnalmentelor exterioare prezintă un element relevant pentru identificare. La audierea
martorului care a văzut făptuitorul este necesar de a ţine cont de totalitatea factorilor care pot influenţa perceperea şi
memorarea. Acestia sunt clasificaţi în:
 factorii obiectivi (caracterizează natura locului în care s-a realizat perceperea):
 vizibiliatea în acel moment,
 condiţiile atmosferice,
 distanţa dintre locul desfăşurării faptei şi cel al perceperii,
 durata perceperii,
 poziţia persoanei observate,
 îmbrăcămintea ei,
 factorii subiectivi în care sunt puse deficienţele celui care percepe:
 varsta înaintată sau fragedă,
 capacitatea de memorare,
 nivel intelectual,
 experienţa de viaţă,
 profesia persoanei,
 factorul emotiv.
Semnalmentele exterioare reprezintă trăsăturile exterioare generale şi particulare în baza cărora o persoană poate fi
recunoscută sau identificată. Acestea sunt clasificate in 4 mari categorii:

 anatomice (statice) – particularităţile morfofiziologice ale corpului, capului, ale feţei şi regiunilor adiacente ale
acestora, care vor conduce la determinarea sexului, vârstei, înălţimii, constituţiei fizice;

Semnalmentele anatomice sunt:

1. Talia: scundă <1.60; mijlocie >1.60 <1.75; înaltă >1.78;
2. Constituţia fizică: se determină în funcţie de sistemul osos, masa musculară, ţesutul adipos; constituţia poate fi
solidă/robustă, mijlocie/atletică, uscativă. Aspectul general sau ţinuta corpului poate fi evaluată ca sportivă, elegantă,
atletică, greoaie, asociată unor profesiuni (militar, muncitor etc.);
3. Aspectul capului:
‒ forma capului ‒ alungită, ovală, dreptunghiulară, triunghiulară, baza sus sau jos, romboidală, colturoasă;
‒ conturul feţei ‒ rombic, asimetric etc.; în dependenţă de regiunile fronto-nazale, poat fi: profil continuu, frânt,
paralel, curbat, ondulat;
‒ părul ‒ se descrie dupa culoare, inserţie frontală, formă, desime;
‒ fruntea ‒ se descrie după lăţime, contur, înclinare, modul de ridicare, formă şi distanţa dintre riduri;
‒ ochii ‒ se descriu după formă, poziţie, mărime, aşezare în orbite, culoare, particularităţile pleoapelor, genelor,
sprancenelor, forma siculoarea acestora;
‒ nasul ‒ se apreciază dupa formă: rectiliniu, concav, convex; în raport cu baza, se apreciază după înălţime,
proeminenţă, laţimea bazei; dupa varf, poate fi: sferic, turtit, bilobat, dublu, ascuţit.
‒ gura şi buzele ‒ se descriu după contur, mărime, culoare, proeminenţa buzei superioare faţă de cea inferioară.
‒ barbia ‒ se descrie după profil, înălţime, lăţime, particularităţi (plată, ascuţită).
‒ urechea ‒ prezinta un dublu caracter din punct de vedere al poziţiei sale statice, a nivelului informaţional care
poate fi asociat desenelor papilare, fiind unice; după depărtarea urechilor, acestea pot fi: lipite de cap, depărtate
total etc.

 funcţionale (dinamice) – ţinuta corpului, poziţia capului, alura mersului, expresia fetei, vocea, vorbirea, gesturi,
activităţi;

Semnalmentele funcţionale se referă la acele trăsături exterioare caracteristice unei persoane care apar şi pot fi
observate în timpul desfasurarii anumitor activităţi:
‒ ţinuta corpului este determinată de comportarea muschilor şi de armonia miscării şi poate fi rigidă, sportivă, agresivă,
cochetă (se ţine cont de poziţia mâinilor în timpul mişcării şi staţionării).
‒ alura mersului este determinată de elementele sale constitutive: lungimea pasului, lăţimea pasului, unghiul acestuia,
modul de desprindere a tălpii în timpul mersului, atitudinea corpului in timpul mersului, formele exagerate (balansarea umerilor,
ondulaţiile bazinului);
‒ expresia fizionomiei poate fi calmă, enervată, mirată, confuză, frustrată, obosită, tristă, rictus, ticuri;
‒ expresia ochilor poate fi imobilă, tristă, fixă, care denotă suparare, tristeţe, varstă, boală, bucurie.
‒ gesticulatia este determinata prin acte flexorice ale persoanei create prin obicei, care pot fi manifestate prin diverse
forme, mişcări voluntare sau involuntare (clipirea rapidă a ochilor, ridicarea sprâncenelor, mişcarea capului, scobitul în dinţi,
roaderea unghiilor, pocnitul palmelor.
‒ vocea şi vorbirea pot fi de copil, adult, femeie, bătrân, cu pronunţie şuierată, bâlbâită, afectată, peltică; o atentie
deosebită se atrage asupra particularităţilor vorbirii manifestate prin utilizarea cuvintelor străine, dialectice, neologisme,
regionalisme, defecte de vorbire;
‒ semne particulare: patologice, ereditare, datorate unor plăgi, cicatrice etc.

15
 Complemente de fizică în criminalistică – noţiuni introductive
________________________________________________________________________________________

 particulare – anumite particularităţi anatomice sau deficiente ale persoanei dobândite ereditar sau pe parcursul
vieţii (cicatrici, culoarea parului, tatuaj, riduri etc.);
 haine şi obiecte purtate de persoană – acestea nu constituie elemente stabile şi reprezintă un nivel scăzut de
informaţii în vederea recunoaşterii si identificării persoanei.

III. Tactica criminalistică – constă dintr-un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora se elaborează diferite reguli de
organizare şi planificare a urmăririi penale, precum şi procedeele de realizare cu maximă eficienţă a diferitelor acţiuni
procesuale. Tactica se bazează pe experienţa pozitivă a practicii judiciare, avînd menirea să adapteze la necesităţile actului
concret de investigaţii, preconizările altor ştiinţe.

IV. Metodologia criminalistică ‒ include un ansamblu de recomandări şi indicaţii metodice, validate ştiinţific şi aprobate
în practică, care privesc cercetările unor categorii de infracţiuni.

În prezent, atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect practic, sunt confirmate următoarele sarcini ale ştiinţelor
criminalistice:
 Studierea practicii infracţionale. Datele empirice obţinute contribuie la clasificarea infracţiunilor după anumite
elemente caracteristice privind modul de acţiune şi, în ultimă instanţă, la elaborarea metodelor de investigare
specifice anumitor categorii de infracţiuni;
 Studierea legităţilor creării urmelor infracţiunii şi elaborarea, în baza cunoaşterii acestor legităţi, a mijloacelor şi
metodelor adecvate de cercetare criminalistică;
 Studierea şi adaptarea la necesităţile practicii de investigare criminalistică a realizărilor altor ştiinţe, cu
preponderenta a celor naturale;
 Analiza practicii de investigare a faptelor penale în vederea elaborării unor noi metode tactice de organizare şi
efectuare a acţiunilor procesuale, necesare stabilirii adevărului într-un proces penal;
 Elaborarea mijloacelor tehnice şi a metodelor privind aplicarea lor în activitatea operativă de prevenire şi
curmare a infracţiunilor;
 Elaborarea mijloacelor tehnice şi a principiilor metodice ale expertizei criminalistice;

3. Metodele de cercetare criminalistice

La baza metodologiei criminalistice se situează modalitățile generale de cunoaștere cum sunt:

 observația,
 analiza,
 sinteza,
 deducția,
 inducția,
 comparația,
adaptate la specificul obiectului Criminalisticii. Cele mai importante metode adaptate sunt cele de analiză fizico-chimică a
urmelor și micro-urmelor care se prezintă sub formă de resturi de obiecte și materii, metodele biologice de examinare a urmelor
de secreții, excreții ori țesuturi moi, metodele antropologice, metodele de examinare optică cu radiații vizibile sau invizibile.
Metode de examinare proprii Criminalisticii, care țin de particularitățile obiectului său de cercetare, sunt următoarele:
 metode destinate descoperirii și examinării îndeosebi comparative, a urmelor sau mijloacelor de probă;
 metode de identificare a persoanelor și cadavrelor după semnalmente exterioare ori după resturi osoase;
 metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute etc..

4. Caracterul criminalisticii

1. Caracterul judiciar
Caracterul judiciar este determinat de legătura strînsă a Criminalisticii cu activitățile de cercetare și urmărire penală, cît și
cu activitatea de judecată. În majoritatea cazurilor, activitatea de soluționare a cauzelor penale este precedată de cea a
strîngerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvîrșită fapta ilicită, identificării autorului și cîteodată, chiar a victimei.
Acest proces începe din faza cercetării la fața locului și continuă cu activitățile de investigare, analiză, verificare în laborator a
urmelor sau mijloacelor materiale de probă, precum și cu alte acte de urmărire penală, guvernate de reguli tactice elaborate de
Criminalistică.

2. Caracterul autonom
Obiectul științei Criminalisticii este unul specific, deosebit de cel al altor științe juridice sau judiciare. Caracterul autonom
al Criminalisticii subzistă în faptul că, nici o altă știință din cadrul celor juridice sau judiciare nu are același obiect, adică cel de a
elabora metode și mijloace tehnico-științifice de descoperire, ridicare și examinare a urmelor infracțiunii sau de identificare a
infractorilor și nici cel de a prelua și adapta, din diverse domenii ale științelor naturii, procedee sau metode capabile să faciliteze
clarificarea împrejurărilor de fapt în care s-a comis actul ilicit.

3. Caracterul unitar
Criminalistica se constituie într-un sistem armonios și unitar, determinat de însăși finalitatea acestei științe, aflarea
adevărului în procesul judiciar. Criminalistica reprezintă un sistem unitar, dacă avem în vedere structura sa:

16
 Complemente de fizică în criminalistică – noţiuni introductive
________________________________________________________________________________________
 Tehnica criminalistică care cuprinde totalitatea metodelor și mijloacelor tehnico-științifice de descoperire, fixare,
ridicare, examinare și interpretare a urmelor infracțiunii.
 Tactica criminalistică care cuprinde ansamblul procedeelor și regulilor specifice de efectuare a activităților de
urmărire penală și de judecată.
 Metodologia criminalistică care se referă la particularitățile investigării unor categorii de infracțiuni.

4. Caracterul pluridisciplinar
În activitatea complexă de prevenire a fenomenului infracțional, se face tot mai mult simțită nevoia recurgerii la mijloace,
metode, procedee din ce în ce mai perfecționate și eficiente. Criminalistica preia descoperirile științelor, cum sunt cele din
domeniul fizicii, chimiei, medicinii, biologiei, matematicii, perfecționîndu-și metodele de investigare proprii și utilizîndu-le în
cercetările sale.

17