CUPRINS:

ÎNTRODUCERE.......................................................................................................................p.3

1. BAZELE TEORETICE ALE APROFUNDĂRII LEXICULUI PREŞCOLARILOR

MARI PRIN INTERMEDIUL LITERATURII ARTISTICE

1.1 Impactul literaturii artistice asupra dezvoltării lexicului preşcolarilor...................................p.8

1.2 Specificul perceperii şi însuşirii lexicului de către preşcolari..............................................p.13

1.3 Aspecte metodologice ale valorificării literaturii artistice în extensiunea semnificatiei

lexemelorcopiilorpreşcolari.........................................................................................................
.....................p.26

2. ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A PROCESULUI APROFUNDĂRII LEXICULUI

COPIILOR DE VÎRSTĂ PREŞCOLARĂ MARE PRIN INTERMEDIUL LITERATURII
ARTISTICE

2.1. Constatarea nivelului iniţial a posedării de către copii a sensului şi semnificaţiilor

lexemelor ..................................................................................................................................p.43

2.2. Aprobarea experimentală a ipotezelor de cercetare............................................................p.48

2.3. Interpretarea rezultatelor experimentale.............................................................................p.80

Concluzii generale.....................................................................................................................p.83

Recomandări pentru cadrele didactice din instituţiile de educatie

timpuririe..............................................p.85

Cuvinte- cheie...........................................................................................................................p.86

Biblografie.................................................................................................................................p.87

Anexe

2
ÎNTRODUCERE

Actualitatea şi motivaţia alegerii temei. Schimbările actuale din Republica Moldova şi din alte
ţări au generat noi atitudini în procesul de educaţie şi instruire a personalităţii. Din Codul
Educatiei învăţămîntului art. 17 p.2 prevede drept scop principal, pregătirea armonioasă a
copilului pentru viaţă, în vederea integrării în activitatea şcolară, dezvoltarea capacităţilor
creative prin valorificarea potenţialului psihofiziologic şi intelectual al acestuia. Unul din
obiectivele învăţămîntului, indicat în art. 5 lit.(e), este educarea stimei faţă de părinţi, faţă de
identitatea, limba şi valorile culturale ale poporului, precum şi faţă de valorile naţionale ale ţării
în care trăieşte, ale ţării din care poate fi originar şi ale civilizaţiilor diferite. Reforma sistemului
de educaţie contemporan promovează noi strategii didactice în scopul formării personalităţii,
începând cu vârsta preşcolară, care asigură o adaptare la cerinţele curente ale realităţii.
Actualmente se intenţionează crearea unui nou model de educaţie, reeşind din perspectivele
noilor teorii, dinamice şi adaptabile la condiţiile sociale moderne. Poporul nostru dispune de o
vastă experienţă şi înţelepciune pedagogică, care se cere utilizată cu chibzuinţă, grijă şi
eficacitate în activitatea educaţională cotidiană. Asigurarea succesului instructiv - educativ al
copiilor în funcţie de potenţialul lor biologic şi psihic pe de-o parte şi depăşirea eşecului pe de
altă parte, se prezintă ca obiective educaţionale de mare complexitate de dezvoltare a teoriei şi
practicii pedagogice. Eficienţa activităţii preşcolarului mare depinde nu numai de capacitatea de
asimilare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, dar şi de anumite trăsături de
personalitate, în particular de o comunicare eficientă pe baza dezvoltării limbajului. Fără aceasta
este imposibilă acumularea abilităţilor necesare, este cu neputinţă formarea structurii de
personalitate în ansamblu a preşcolarului. În decursul anilor de grădiniţă, sub influenţa cerinţelor
crescânde ale activităţii şi comunicării, are loc o asimilare rapidă a diferitelor aspecte ale limbii
(compoziţia fonetică, aspecte lexicale, structura gramaticală) care dezvoltă noi funcţii şi forme
ale limbajului, devenind mai coerente. Limba constituie principalul mijloc de comunicare,
socializare a individului, fiind totodată mijlocul cel mai eficient, prin care acesta ajunge să
cunoască limba cu valorile ei materiale şi spirituale. În ce priveşte preşcolarii, însuşirea limbii şi
îndeosebi dezvoltarea lexicului condiţionează sporirea proceselor psihice şi intelectuale,
ajutîndu-i să însuşească treptat acele competenţe, care-i fac apţi pentru activităţi de tip şcolar în
continuare. Sarcinile dezvoltării limbajului copiilor trebuie abordate într-o viziune
interdisciplinară. Pedagogul va valorifica pe deplin fiecare posibilitate de cultivare a exprimării
verbale a copiilor în diferite împrejurări. La venirea în grădiniţă copilul are un limbaj cu caracter

3
situativ ce se exprimă prin dialog. Sensul cuvintelor şi propoziţiilor depinde de împrejurările
concrete, iar vorbirea situativă este completată de gesturi. La această vârstă raporturile gândire-
vorbire sunt deseori surprinzătoare. Uneori copilul nu este în stare să explice acţiunile inteligente
pe care, totusi, le stăpâneşte pe plan practic, alteori execută ordine pe care nu este în stare să le
repete. De dragul sonorităţii cuvintelor, prinde din zbor noţiuni pe care nu le înţelege şi le
foloseşte la întâmplare sau formează expresii fară să aibă o idee despre raportul pe care-l
exprimă. Limbajul la această vârstă este format din propoziţii scurte, abundă exclamaţiile,
interjecţiile, repetiţiile, onomatopeele. Pe lângă aceasta, este cunoscută dificultatea pe care o
întâmpină copilul în emiterea şi pronunţarea corectă a cuvintelor vorbirii. Încă de la vârstă
preşcolară, copilul stăpâneşte în linii mari sistemul gramatical al limbii pe care o vorbeşte, însă
achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor oportună, rămân un deziderat permanent de-a lungul
întregii vieţi. Bogatul conţinut cognitiv şi formativ al activităţilor din gradiniţa de copii devine
accesibil prin intermediul limbajului şi se transformă în deprinderi hotărâtoare pentru profilul
personalităţii acestuia, la etapele ulterioare ale evoluţiei sale. Preşcolarizarea este apreciată tot
mai mult, ca vârstă ce cuprinde cea mai importantă experienţă educaţională din viaţa unei
persoane; pe parcursul ei, se înregistrează ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea
individualitaţii umane şi unele din cele mai semnificative achiziţii cu ecouri evidente pentru
etapele ulterioare ale dezvoltării sale.
Legătura dintre istoria lexicului şi istoria societăţii este atât de strânsă şi de evidentă,
încât celebrul lingvist francez Antoine Meillert se consideră pe deplin îndreptăţit să afirme că
“orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizaţie”. De aici rezultă necesitatea de a-l studia cât mai
temeinic, şi ori de câte ori este posibil în indisolubila legatură, cu prefacerile de diversă natură,
care au loc în viaţa unei colectivităţi lingvistice.
Este de remarcat rolul grădiniţei în a-i sprijini pe copii în formarea unui vocabular cât mai
bogat pentru a se putea exprima liber, expresiv, coerent, fluent. Cadrele didactice din instituţiile
preşcolare trebuie să-şi propună obiective de ordin lexical la toate ariile curriculare, pentru a-l
înzestra pe copil cu un lexic bogat şi nuanţat. Sub aspect lexical copilul trebuie să-şi
îmbogăţească vocabularul activ şi pasiv pe baza experienţei, a activităţii sale şi/sau a relaţiilor cu
ceilalţi. Esenţială, pentru realizarea acestui obiectiv, trebuie să fie competenţa educatoarei de a
sesiza, în cursul evenimentelor obişnuite din viaţa de zi cu zi a grădiniţei, momentele propice
pentru a aduce în discuţie unul sau mai multe cuvinte (de exemplu, o discuţie despre soare aduce
în mod firesc în conversaţie şi luna, apoi stelele), de a verifica în ce măsură copiii le cunosc
corespondentul în realitatea lumii înconjurătoare, sau dacă e vorba de cuvinte abstracte, în ce
măsură ştiu să le utilizeze în contexte adecvate. Ele pot şi trebuie să reprezinte acea minunată

4
cutie de rezonanţă în care cuvântul, ca material sonor specific primei trepte a copilăriei, se poate
tranforma în cuvântul- muzică în care corespondenţa mentală către idee duce vădit la progres.
Dezvoltarea lexicului parcurge următoarele etape: de îmbogăţire, consolidare, activizare şi
aprofundare. Dacă la primele trei aspecte se mai duce lucrul cît de cît, atunci făcînd o evaluare a
lucrului cadrelor didactice, a proiectărilor şi a abilităţilor copiilor, deducem că direcţia spre
aprofundarea lexicului este defavorizantă.
Stimularea şi aprofundarea lexicului, adaptarea la cerinţele teoriilor noilor educaţii,
devine un imperativ pentru Republica Moldova. În învăţământul preşcolar, studiul evoluţiei
calitative a lexicului merită o atenţie mult mai mare decât i se acordă în momentul de faţă:

 bogăţia unei limbi este dată în primul rând de bogăţia şi de varietatea vocabularului ei.
 schimbările care au loc în societate precum şi spectaculoasele progrese ale ştiinţei
contemporane se reflectă în primul rând şi nemijlocit în vocabular, considerat ca fiind
compartimentul limbii cel mai labil şi mai deschis influienţelor din afară.

Am pornit de la premisă, că munca cu lexicul nu trebuie considerată, ca fiind epuizată, odată cu

explicarea amănunţită a cuvintelor necunoscute, ci trebuie continuată până când acestea sunt
integrate în vocabularul activ al copiilor, fiind atribuite corect în vorbire. Mi-am sugerat să tratez
în lucrare aspecte esenţiale referitoare la temă: de la fundamentarea teoretică şi psiho-pedagogică
a problemelor implicate, la metode şi procedee aplicate, privind aprofundarea lexicului copiilor
de vîrstă preşcolară mare. Fiind compus din multidudinea de sinonime, antonime, omonime,
diverse metafore şi comparaţii, îmbinări frazeologice ce fac exprimarea noastră mai colorată, mai
melodioasă, mai fascinantă. Mi-am propus să evidenţiez necesitatea dezvoltării şi mai ales a
aprofundării lexicului prin activităţile de tip preşcolar, progresele realizate de copii în acest sens
şi – implicit – în însusirea noţiunilor, toate acestea reflectate în formarea şi evoluţia personalităţii
copilului.
Sarcina principală a copiilor în grădiniţă este dezvoltarea cît mai variată a vocabularului
la toate aspectele, dar îndeosebi la aprofundarea lexicului, care se va realiza mai eficient, prin
intermediul literaturii artistice.

Aceste consideraţii ne-au condus la înaintarea temei de cercetare: Valenţele literaturii artistice
în aprofundarea lexicului copiilor de vîrstă preşcolară mare.

Obiectul de cercetare: Procesul de aprofundare a lexicului preşcolarilor de vîrstă mare prin

valorificarea literaturii artistice.

5
Scopul: Fundamentarea, elaborarea şi validarea experimentală a unui program axat pe
aprofundarea lexicului preşcolarilor de vîrstă mare prin aplicarea literaturii artistice.

Ipoteza: Aprofundarea lexicului la copiii de vîrstă preşcolară mare prin intermediul literaturii
artistice se va realiza eficient dacă:

a) nucleul valoric al mijloacelor de aprofundare a lexicului îl va constitui literatura artistică.

b) metodologia specifică de valorificare a literaturii artistice în aprofundarea lexicului copiilor se

va aplica sistemic, atît la activităţile didactice cît şi în afara lor.

c) va persista continuu activismul verbal al copiilor.

Obiectivele:

1. Determinarea bazelor ştiinţifice ale fenomenului de aprofundare a lexicului.

2. Argumentarea potenţialului literaturii artistice în aprofundarea lexicului preşcolarilor de vîrstă

mare.

3. Identificarea nivelului dezvoltării cantitative şi calitative a lexicului copiilor de vîrstă

preşcolară mare.

4. Elaborarea şi validarea experimentală a programului de dezvoltare a lexicului preşcolarilor

mari prin intermediul literaturii artistice.

5. Deducerea concluziilor şi elaborarea recomandărilor metodice.

Baza metodologică: Conceptele pedagogului clasic rus cu referire la relaţia dintre gîndire şi
lexic K. D. Uşinski:” Gîndirea, în înţelesul deplin al acestui cuvînt, în înţelesul lui uman, se
realizează prin cuvinte, iar noile generaţii îşi dezvoltă gîndirea, însuşindu-şi, prin limbaj, bogăţia
spirituală acumulată de generaţiile precedente”. Opiniile lui Ferdinand de Saussure, care
considera cuvântul, facând parte dintr-o structură, iar sensul cuvântului se defineşte negativ, în
funcţie de raporturile în care e angajat cu alte cuvinte. Menţiunile marelui psiholog
L. S. Vîgotski precum că: cuvîntul fără idee este mort, iar gîndirea nerealizată în cuvinte este ca
o umbră. Concepţia T. Slama-Cazacu care afirmă, că studierea cuvîntului ca aspect sonor şi
semnificaţie poate oglindi relaţiile dintre limbă şi gîndire prin urmărirea dezvoltării
semnificaţiilor şi a conştiinţei cuvîntului ca unitate sonoră şi semantică, precum şi a raportului

6
dintre folosirea corectă a cuvintelor în practică şi valoarea lor reală în vocabularul activ şi pasiv
al copiilor. Ea menţiona: „Cuvintele sunt ca nişte tăciuni, care mocnesc pe vatră, în cenuşă. Ca să
se aprindă, au nevoie de tensiunea noastră spirituală, de respiraţia noastră, de inima şi plamânii
unui vorbitor care, rostindu-le, le imprimă propria lui personalitate”.

Aprobarea rezultatelor cercetării la conferinţa ştiinţifică a studenţilor şi masteranţilor, UST,

din 16.04.2014, la şedinţele pedagogice din cadrul Instituţiei preşcolare nr.1 „Prichindel”, or.
Soroca.

Structura tezei este alcătuită din întroducere, două capitole, concluzii, recomandări pentru
cadrele didactice din instituţiile preşcolare, cuvinte-cheie, bibliografie, anexe.

În primul capitol „Bazele teoretice ale aprofundării lexicului preşcolarilor mari prin intermediul
literaturii artistice”, sunt expuse bazele ştiinţifico-teoretice, aspecte metodologice, specificul
perceperii fenomenului de aprofundare a lexicului prin intermediul literaturii artistice de către
preşcolari.

În al doilea capitol „Abordarea experimentală a procesului aprofundării lexicului copiilor de

vîrstă preşcolară mare prin intermediul literaturii artistice” cuprinde constatarea nivelului iniţial a
posedării de către copii a sensului şi semnificaţiilor lexemelor însuşite, descrierea modalităţilor şi
etapelor experimentului de formare, se determină eficienţa modelelor didactice aplicate şi
evaluarea efectivă a lor.

1. BAZELE TEORETICE ALE APROFUNDĂRII LEXICULUI PREŞCOLARILOR

MARI PRIN INTERMEDIUL LITERATURII ARTISTICE
7
1.1. Impactul literaturii artistice asupra dezvoltării lexicului preşcolarilor.

,,Copilul - scria Călinescu - se naşte pe lume curios şi nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura,
care îi satisface această dorinţă îl încântă. Ca să fie operă de artă, scrierile pentru copii trebuie
să-i intereseze pe oamenii maturi şi pe instruiţi. A ieşi din literatură cu stima sporită pentru om,
acesta este secretul marilor creaţii pentru copii”. Literatura pentru copii este arta, pe care mulţi
scriitori au abordat-o în operale sale. Marii scriitori precum: Mihai Eminescu, I.L Caragiale,
Ion Creangǎ şi-au întors privirea spre aceasta perioadǎ minunatǎ a omului, denumitǎ şi ,,vârsta
cea fericită”, şi ,,vârsta inocenţei”, şi ,,vârsta pantalonilor scurţi”.
Cartea îi oferă celui ce o parcurge, pe lângă satisfacţiile pe care le aduce orice fapt de
lectură, prilejuri unice de reflexie şi de trăiri spirituale. Ea îndeamnă la introspecţie, contribuie
substanţial la formarea şi modelarea comunicării şi a comportamentului copilului. Poate de aceea
cartea este mereu prezentă în viaţa omului modern. Cu toată „concurenţa” televizorului sau a
calculatorului cu acces la diverse reţele de Internet, literatura rămâne una din cele mai intense,
mai educative şi mai răspândite activităţi. Cu cât apropierea copilului de carte se face mai
devreme, cu atât mai importante şi mai durabile sunt efectele ei in domeniul comunicării, precum
şi cel al comportamentului şi al socializării. Adecvarea conţinutului operei la particularităţile de
vârstă ale copiilor, respectă principiul didactic, privind adecvarea nivelului cunoştinţelor
ştiinţifice la particularităţile de vârstă ale copiilor, fără a ştirbi din valoarea literară.
Este necesar ca literatura pentru copii să aibă valenţe educative şi formative, să contribuie
la cultivarea unor sentimente alese a dezvoltării. Această îmbinare între expresie frumoasă şi
bogăţia de idei şi sentimente, între expresie şi fond, înseamnă literatură, adică artă. Cu personaje
memorabile, ce exprimă esenţial lumea. Copiii au o deosebită înclinare către un anumit gen de
literatură, cu care rezonează afectiv, literatură care nu întotdeauna este inspirată din universul
vârstei lor. Literatura pentru copii se adresează tuturor vârstelor, cu un mod specific de viziune şi
expresie. Ea este intrumentul forte al pedagogului în a-l ajuta pe copil sǎ se formeze. Contribuie
într-o mare măsură la o comunicare aleasă, corectă şi literară, educarea sentimentelor estetice,
lărgirea lexicului preşcolarilor şi formarea unui vocabular activ, bogat şi variat. Încǎ de la cea
mai fragedǎ vârstǎ, gustul pentru literaturǎ al copilului trebuie stimulat cât se poate de mult. El
nu vine de la sine, ci se formează printr-o muncă, ce înglobează răbdare, perseverenţă,
continuitate, voinţă. Orizontul cunoştinţelor primite la activităţi este lărgit şi în afara lor. Fie că
este lectură dupa imagini, recitarea unei poezii, lectura educatorului, naraţiunea, dramatizarea,
povestirea, am avut întodeauna drept scop să-l ajut pe copil, să înţeleagă conţinutul, să ştie să
asculte, să ştie să intrebe, să-şi dezvolte lexicul, să comunice impresiile cu cei din jur printr-un
colorit literar. Este foarte important ca educătorul să cunoască formele de îndrumare a acesteia.
8
Întocmai ca aerul sau ca apa, copilăria este pretutindeni, este fluviul cu cei mai mulţi afluenţi,
minunea nicicând secătuită. Ea te întreţine în lumea basmului, gingăşia, zâmbetul, este puntea cu
care tentăm posteritatea. Trăim - orice am face şi la orice vârstă - între copii, într-o continuă
fraternitate cu lumea lor.
Referitor la problema de utilizare a literaturii artistice în cadrul activităţii de educaţie şi
instruire a copiilor de diferite vîrste,de dezvoltarea unei comunicări eficace, de necesitatea
efectuării treptate a dezvoltării literar – artistice vorbesc şi investigaţiile specialiştilor în
didactică: B.Bratu, A.Crişan, V.Pîslaru, L.Zancov, C.Ţeitlin, V.Vâsoţkaia, A.Usova,
N.Karpinskaia, şi psihologie T.Slama-Cazacu, U.Şchiopu, A.Roşca, N.Talâzina, D.Elconin,
A.Zaporojeţ etc.
La vârsta preşcolară, atât familia, cât şi grădiniţa depun eforturi pentru a influenţa universul
copilăriei prin basme, poveşti şi poezii. Literatura propriu-zisă începe, după ce copilul reuşeşte
singur să descifreze cu uşurinţă ideile ascunse ale cuvîntului artistic.

Exigenţele faţă de literatura destinată copiilor sunt:

- specificul extras dintr-o anume viziune asupra vieţii, de exemplu, acea a basmului şi a literaturii
ştiinţifico-fantastice;

- umorul;

- caracterul instructiv-educativ;

- elogiul, cu ajutorul artei cuvântului, al marilor valori umaniste, cultul pentru om şi omenie;

- lexicul variat pe care-l vor prelua;

- caracterul informativ;

- expresivitatea limbajului;

- caracterul formativ, mesajul educativ;

Acestor trăsături le corespund trei laturi esenţiale pentru realizarea dezvoltării şi

îndeosebi a aprofundării lexicului:

- adecvarea conţinutului la particularităţile de vârstă;

- înveşmântarea ideii artistice într-o formă concret-semantică;

- mesajul educativ.

Componentă a literaturii naţionale, literatura pentru copii, include totalitatea creaţiilor

care, prin profunzimea mesajului transmis, gradul de accesibilitate şi nivelul realizării artistice,
se dovedesc capabile să contribuie la dezvoltarea lexicului la preşcolari. S-a ajuns la părerea că
9
opera literară valoroasă pentru copii are aceleaşi valenţe lexicale, ca şi operele literare pentru
adulţi. La vârsta preşcolară literatura are un rol hotărâtor în cultivarea şi formarea gustului
estetic, a unui bagaj lexical enorm. Ea pune la dispoziţia copilului cunoştinţe despre mediul
înconjurător, despre viaţa oamenilor şi a animalelor, despre trecutul istoric al poporului, despre
muncă şi profesii, educaţie cultural –artistică şi moral-religioasă. Copiii ascultă atât creaţiile
literare dedicate lor, cât şi altele care-i fascinează prin problematica lor, frumuseţea lexicului şi a
mesajului transmis. Marea varietate a creaţiilor artistice aparţin unor genuri şi specii literare
diferite, care se integrează în sfera literaturii pentru copii, evidenţiază receptivitatea copiilor faţă
de frumos, dorinţa lor de cunoaştere şi de îmbogăţire a lexicului. Una din valenţe este dată de
varietatea şi interferenţa modurilor de expunere folosite: epic, dramatic şi liric.
Dintre creaţiile literare în proză, poveştile au rămas de-a lungul veacurilor operele cele
mai îndrăgite de copii, începând din primii ani ai copilăriei şi până aproape de adolescenţă.
Valoarea instructiv-educativă a lor este deosebită. Ele aduc o preţioasă contribuţie la dezvoltarea
proceselor de cunoaştere, a proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter, la
formarea lexicului variat a copiilor.[apud.9]
Înţelegând conflictul dintre cele două forţe care apar în poveşti, micii ascultători îşi
formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverenţă,
hărnicie. Ascultând-le, copii se fascinează de coloritul divers al limbii materne. Poveştile au
anumite trăsături specifice, atât prin subiect cât şi prin personaje, fiind mult mai apropiate de
realitatea vieţii de toate zilele. Prin caracterul lor satiric, poveştile au scopul de a combate unele
deprinderi morale sau trăsături de caracter dispreţuite de popor: zgârcenia, minciuna, lenea,
lăcomia, îngămfarea, viclenia etc., copiii înţeleg semnificaţia asestor cuvinte şi le folosesc pe
viitor în comparaţiile cotidiene. Valoarea educativă a acestor poveşti constă tocmai în contribuţia
pe care o aduc la formarea unei atitudini de combatere a unor manifestări negative din
comportamentul oamenilor. Neîntrecutul povestitor Ion Creangă a creat un bogat şi valoros
tezaur de poveşti, care au fermecat copilăria a zeci de generaţii şi vor constitui mereu literatura
preferată a copiilor. Ascultînd poveştile lui Creangă, copiii cunosc numeroase figuri din viaţa
satului – oameni harnici, curajoşi, dotaţi cu străduinţă şi dârzenie, optimişti, şi veseli, glumeţi,
dar şi hotărâţi să lupte pentru o viaţă mai bună, pentru izbânda dreptăţii, a cinstei, a adevărului.
Deosebit de valoroase sunt: „Povestea unui om leneş”, „Fata babei şi fata moşneagului”,
„Povestea lui Harap Alb” , „Capra cu trei iezi”, „Punguţa cu doi bani”, „Ursul păcălit de vulpe”
şi multe altele.
Deosebit de valoroase sunt şi poveştile, unde personajele sunt animale, dar au trăsături
omeneşti. Capra reprezintă hărnicia, isteţimea, dârzenia şi hotărârea de a lupta cu duşmanul, iar

10
iezii infăţişează zburdălnicia şi naivitatea copilărească. Vulpea este vicleană, perfidă şi şireată,
iar ursul este lacom şi credul până la prostie. Toate aceste cuvinte folosite, înfrumuseţează
lexicul copiilor, ajutîndu-i să caracterizeze cât mai amplu personajele din operele literare.
Atractive şi apreciate de micii ascultători sunt şi alte genuri literare cum sunt povestirile.
Ele sunt modalităţi extrem de importante în realizarea unor obiective instructiv-educative la
nivel preşcolar. Deosebit de apreciate de copii sunt povestirile : „Trofimaş”, „Bobocel cu ale lui”
de I.Druţă, „Pîine cu rouă”, „Cele mai frumoase flori” de Gr. Vieru, „Cuşma lui Guguţă” de
S.Vangheli etc. Un loc aparte în literatura pentru copii ocupă „Amintirile din copilărie” ale lui
Ion Creangă. Marele nostru povestitor a realizat pentru prima dată în literatură cea mai atractivă
şi mai accesibilă operă, de o deosebită valoare artistică, cu tema – viaţa copilului. În „Amintirile
din copilărie”, copiii fac cunoştinţă cu o variată galerie de personaje tipice, luate din lumea
satului de pe vremea lui Creangă, cu obiceiurile şi concepţiile lor, dar în acelaşi timp află despre
jocurile, bucuriile şi năzbâtiile copilăriei. Ele la fel aprofundează lexicul copiilor cu diverse
expresii înţelepte, specifice poporului nostru. [apud.8]
La formarea lexicului un rol de seamă îl are şi poezia, creaţia lirică în versuri care, pe
lăngă faptul, că le dezvoltă vocabularul, îi sensibilizează şi îi atrage prin ritm, rimă, imagini şi
expresii artistice. Muzicalitatea versurilor îi atrage pe copii încă din primii ani de viaţă.
Conciziunea cu care sunt redate faptele, ideile, tablourile sau sentimentele este un motiv pentru
care poeziile nu numai că sunt uşor accesibile copiilor, dar le memorează cu destulă uşurinţă.
Poeziile pentru copii le întîlnim la poeţii valoroşi ca: Vasile Alecsandri, Nina Cassian,
Otilia Cazimir, George Coşbuc, Mihai Eminescu, Elena Farago, Anatol Ciocanu, Alexandru
Donici, Grigore Vieru şi alţii.
O altă specie a genului epic deosebit de apreciată de preşcolari sunt legendele şi baladele,
o povestire de dimensiuni reduse, care, utilizând evenimentele miraculoase sau fantastice, tinde
să dea o explicatie genetică şi în general cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale
plantelor, animalelor, omului. Conţinutul legendelor şi baladelor aprofundează lexicul copilului
de vârstă preşcolară cu cuvinte deosebite, ce nu le întîlneşti în viaţa de zi cu zi. Analiza atentă a
structurii lor şi a personajelor supradimensionate îi ajută pe copii să descifreze mesajul poetic,
fondul real al operei, simplitatea şi expresivitatea limbii şi a stilului, fantasticele comparaţii, le
dezvoltă abilităţi intelectuale şi verbale, trăsături de voinţă şi de caracter. Se pot aminti:
„Legenda furnicii”, „Legenda albinei”, „Legenda mărţişorului”, „Baba Dochia”, „Pasărea păcii”,
Balada „Mioriţa”etc. Snoavele au un loc aparte în creaţia copiilor, îi fascinează cu umorul
deosebit, mai ales în toate peripeţiile personajelor Păcală şi Tîndală, care nu numai îi frapează şi

11
amuză pe micuţi cu “prostia omenească” cu care se pot întălni în viaţa cotidiană, dar şi cu
varietatea expresiilor care le conţin.
Frumuseţea limbii şi puterea vie a imaginilor se găsesc în cărţile trecutului şi în creaţia
anonimă a folclorului spre care ne îndreptăm mereu cu interes şi dragoste şi pe care le-am învăţat
de la dascălii noştri. Fără limba pe care părinţii noştri ne-au transmis-o din prima clipă de viaţă,
n-am putea exista ca fiinţe cuvântătoare, ca popor vrednic şi plin de demnitate din punct de
vedere intelectual. Folclorul reprezintă o parte a culturii naţionale a unui popor, reflectând în
modul cel mai direct profilul spiritual şi talentul artistic al unei naţiuni. “Folk” înseamnă
“ popor”, iar “lore” înseamnă “ştiinţă, înţelepciune”. Deci “ folclor” înseamnă înţelepciunea unui
popor. Prin definiţie folclorul este o parte semnificativă a literaturii, care cuprinde totalitatea
creaţiilor literare ce se caracterizează prin tradiţionalism, autor anonim, spirit colectiv, el
constituind aşa numita literatură nescrisă, produs al gândirii şi simţirii oamenilor simpli.
„Folclorul oglindeşte o serie de trăsături specifice dezvoltării copiilor la diferite etape de
vârstă. El se caracterizează prin bogăţia lingvistică şi frumuseţea poetică. Se conturează ca un
gen universal, care a luat naştere în mod firesc la o vârstă foarte fragedă, când jocul este
preocuparea principală a activităţii copiilor. Copiii, împrumutînd această măiestrie lexicală,
încearcă a compune şi a improviza texte scurte şi dialoguri. Cu silabe sau cuvinte care se repetă,
cu înlocuiri sau adăugiri de sunete. Aşadar creaţiile copiilor păstrează o străveche modalitate de
comunicare şi exteriorizare lexical-artistică, rădăcini străvechi în viaţa colectivă, care precede
naşterea limbilor vorbite şi a limbajului muzical. Folclorul reprezintă o formă de manifestare a
poporului în care se reflectă existenţa materială şi spirituală a acestuia în creaţii artistice ca:
muzică, dans, poezie, teatru, arte plastice ş.a. Această categorie literară există ca o ramură
distinctă a literaturii universale, în ea incluzându-se producţiile artistice realizate chiar de copii.
Prin cântece, jocuri, creaţii folclorice copii i-au contact cu mediul înconjurător, încercând
să-l cunoască. Anumite creaţii folclorice îi familiarizează pe copii cu diferite fenomene şi obiecte
din mediul înconjurător, cu lumea animală şi vegetală cu care cei mici sunt în contact în primii
ani de viaţă - etapă importantă în dezvoltarea lor intelectuală, dar şi lexicală. El vrea să se joace
cu orice. În acest fel el ajunge să se joace şi cu cuvântul. Astfel ajunge să cunoască subtilităţile
limbii materne, îşi însuşeşte muzicalitatea ei şi ceea ce metaforic se numeşte sufletul limbii. Prin
intermediul acestui gen îşi exprimă bucuriile, supărările, dorinţele, părerile personale. Din
folclorul copiilor fac parte: frămîntări de limbă, ghicitori, numărători, strigături, proverbe,
zicători, descântece, cîntece de leagăn. Ghicitoarea este procedeul ce-l mai efficient în
activizarea, consolidarea, dar şi mai mult în aprofundarea lexicului la preşcolari. Ea este bazată
pe diverse comparaţii ce se atribuie părţilor componente ale obiectelor. De ex.: cozile cepei sunt

12
asemuite cu cosiţele leliţei; frunzele curechiului cu multe cămăşi; curcubeul cu brîu vărgat şi
colorat; picăturile de ploaie cu mărgele; zăpada cu făina ce se cerne etc. [apud.28]

În ghicitori s-a cristalizat spiritul fin de observaţie a poporului, prin care dezvoltăm atît logica,
cît şi semnificaţia cuvintelor. Ea fiind exprimată în versuri, dezvoltă auzul poetic, simţul ritmic,
formează un lexic variat. Numărătorile oglindesc receptivitatea la nou, păstrarea unor elemente
de limbă arhaică. Universul tematic este foarte larg. Se referă la activităţile lor de fiecare zi,
plăcerea copiilor. În unele numărători numeralele îşi modifică forma, primesc alte terminaţii, ori
sunt înlocuite cu alte cuvinte, cu sau fără sens, păstrându-se numărul lor până la zece. Proverbele
şi zicătorile sînt o comoară a gîndirii umane. Ele apar în primele scrieri ale omenirii, şi acest fapt
a favorizat, în multe cazuri, răspîndirea lor încă din timpuri străvechi.
În lucrarea sa însemnată “Metodica familiarizării preşcolarilor cu proverbe şi zicători”,
Teodosia Armaşu, subliniază aspectele principale de contribuţie a proverbelor şi zicătorilor la
dezvoltarea perceperii de a descrie, compara, la dezvoltarea gîndirii abstracte, agerimii, dar cel
mai principal, copiii devin mai sensibili faţă de limba maternă, îşi îmbogăţesc şi aprofundează
vocabularul, îşi lărgesc orizontul de cunoaştere.

În concluzie, dacă grădiniţa are ca finalitate instruirea şi educarea copilului, dacă viitorul
adult trebuie sa fie un om bine educat şi format, aceasta se realizează la aprofundarea lexicului
prin valorificarea literaturii artistice. Toate creaţiile literare conţin variate metafore, comparaţii,
expresii frazeologice ce redau un colorit aparte, înfrumuseţînd lexicul copilului încă de la vîrsta
preşcolară. Copilul trebuie permanent îndrumat spre literatură pentru a-şi forma şi cizela lexicul,
ajutat să aleagă acele opera, care să se potrivească cerinţelor şi dorinţelor lui de cunoaştere. După
cum se spune ,că ”frumosul va salva lumea”, atunci numai aprofundînd un lexic literar, a-l
apropia pe copil de nepreţuitul tezaur folcloric, de literatura atît clasică, cît şi contemporană,
copiii vor obţine o competenţă de comunicare la un nivel înalt, încîntîndu-ne auzul.

1.2. SPECIFICUL PERCEPERII ŞI ÎNSUŞIRII LEXICULUI DE CĂTRE PREŞCOLARI.

Etimologic, termenul „comunicare” provine din latinescul „communius” (comun), care a

dat naştere verbului „communico”, ceea ce înseamnă „a fi împreună, a face în comun, a pune în
comun” informaţii, cunoştinţe, mesaje, reflecţii, idei, confesiuni, impresii, păreri, opinii, atitudini
etc. Comunicarea este un „comportament de schimb” (Wiener), de transferuri, intenţionate sau
nu, între indivizi, din dorinţa de informare şi din nevoia firească a oamenilor de a fi în legătură
permanentă unii cu alţii; comunicarea se defineşte, astfel, ca factor explicativ fundamental al
vieţii sociale. Ea constituie un lanţ social, îi uneşte pe oameni şi îi angajează în acţiune,
contribuie la fiinţarea şi dezvoltarea comunităţii, la dezvoltarea şi întreţinerea relaţiilor sociale. A
13
comunica cu ceilalţi, nu înseamnă doar a emite o informaţie, ci şi a o prelucra, iar a comunica
eficient, presupune: să convingem şi să obţinem adeziunea auditoriului; să dezvoltăm gândirea,
personalitatea receptorilor; să sesizăm şi să conştientizăm reacţiile, atitudinile şi modificările
comportamentale ale celor cu care ne aflăm în relaţie de comunicare. Prin definiţie, comunicarea
este modalitatea fundamentală de interacţiune psihosocială a persoanelor, interacţiune ce
presupune realizarea unor schimburi informaţionale prin intermediul unor simboluri şi
semnificaţii sociale, generalizate în vederea conservării stabilităţii, a obţinerii unor modificări
atitudinal-comportamentale la nivelul unui individ sau a unui grup. Situaţiile economico-sociale,
cultural-educative în care acţionează şi se implică oamenii, constituie izvorul comunicării
interpersonale şi interumane. Aceste situaţii crează variate şi complexe teme de dialog,
conversaţie. Fiecare mod de comunicare impune reguli şi procedee, fără de care comunicarea nu-
şi poate atinge scopul propus. Ceea ce trebuie subliniat este importanţa cunoaşterii cuvintelor şi a
rolului pe care-l au în dezvoltarea capacităţilor intelectuale a copilului. Pentru a comunica însă e
nevoie de cuvinte, cuvinte cu înţeles atît pentru cel ce transmite, cât şi pentru cel ce receptează.
Copilul este dornic de a cunoaşte mai multe cuvinte şi aceasta nu se reduce doar la curiozitate, ea
se naşte, se formează şi se dezvoltă prin comunicare: formală, informală, nonformală.

Comunicarea didactică priveşte direct relaţia educator-educat şi de eficienţa ei depinde

scopul final al educaţiei. În învăţământul preşcolar educatorul stabileşte la grupă relaţii formale
şi informale, ţinând cont de vârsta copiilor care este critică pentru formarea unui cetăţean al
societăţii cu un valoros bagaj de cuvinte şi expresii. Comunicarea se face la toate etapele zilei,
începând cu sosirea la grădiniţă şi plecarea acasă. Comunicarea didactică are rol hotărâtor în
derularea şi eficientizarea actului educaţional. Constituie o premisă a reuşitei actelor pedagogice,
dar şi o finalitate a acestora, deoarece, un obiectiv general al învăţământului îl constituie
formarea şi dezvoltarea competenţei comunicative a preşcolarilor. Întreg procesul educativ-
instructiv înseamnă: comunicare, limbaj, lexic. Pentru a comunica cu ceilalţi, pentru a-şi exprima
ideile şi sentimentele, copiilor le este necesară o anumită experienţă în utilizarea cuvântului. În
creşterea calitǎţii actului educaţional o mare importanţǎ revine modului în care dascǎlul reuşeşte
sǎ comunice cu copii, modului cum acesta faciliteazǎ comunicarea între copii. În instituţiile
preşcolare unul din obiectivele prioritare este asigurarea dezvoltării intelegenţei copiilor: a-i
învăţa să comunice liber în limba maternă şi să-şi exprime clar gîndurile. Limbajul copilului
poate deveni un mijloc de comunicare eficientă, atunci cînd este înţeles de cei din jur.
Investigaţiile fundamentale din domeniul psiholingvisticii (J.Piaget, L.Vâgotski, T.Bever,
L.Bloom, J.Bruner, A.Elliot, R.Krouss, W.Labov, A.Liublinskaia, E.Sohin, T.Slama-Cazacu)
propun diverse teorii referitor la procesele de dezvoltare a limbajului copiilor, de însuşire a
14
lexicului, de influenţă a mediului social şi a literaturii în dezvoltarea lor verbală. Actualmente
cele mai recunoscute sunt: teoria învăţării, teoria nativităţii şi teoria cognitivă. Adepţii teoriei
învăţării (L.Slavin, G.Şerman) consideră că rolul decisiv în însuşirea limbii materne îl are
învăţarea, care mizează pe observare, pe imitarea modelelor prezentate de adulţi. Ei susţin, că
„vorbirea copiilor capătă rapid trăsăturile vorbirii adulţilor, fiindcă ea reprezintă o formă de
comportare care este susţinută de adulţii ce îl înconjoară pe copil”. După părerea lor, cu cît
activitatea verbală a copilului este încurajată mai mult, cu atît mai repede însuşeşte el lexicul şi
legităţile limbii materne. Conform concepţiilor expuse de reprezentanţii teoriei nativităţii în
procesul de însuşire a limbii, rolul decisiv îi revine factorilor biologici. N.Chomsky consideră că
creerul nou-născuţilor posedă un mecanism special, destinat procesului de însuşire a limbii.
A.Elliot susţine că perioada senzitivă este de la un an şi jumătate pînă la perioada de pubertate.
Nativiştii insistă că dezvoltarea verbală a copiilor, independent de limba pe care o însuşesc, trece
prin aceleaşi etape: gînguritul, primele cuvinte la un an, îmbinări din două cuvinte în a doua
jumătate a anului doi de viaţă, însuşirea corectitudinii gramaticale la patru-cinci ani, a bazelor
limbajului coerent şi a aprofundării lexicului la şase-şapte ani. Reprezentanţii teoriei cognitive
consideră, că procesul însuşirii limbii de către copil, depinde în mare măsură de predispoziţia lui
cognitivă înnăscută, de darul de a acumula şi a prelucra informaţia, de perceperea de a motiva.
J.Piaget şi adepţii lui susţin, că însuşirea limbii este determinată de nivelul dezvoltării cognitive a
copilului şi că anume dezvoltarea verbală depinde de cea cognitivă şi nu invers. Pentru ai
convinge pe oponenţi, reprezentanţii teoriei cognitive îşi argumenteză tezele prin faptul, că la
prunci sfera senzitiv-motrică se dezvoltă cu mult înaintea vorbirii. Însuşirea limbii începe abia
după ce copilul acumulează anumite deprinderi cognitive. [apud.4]

Metodica dezvoltării limbajului în comunicarea orală, fiind ca obiect de cercetare, este procesul
dinamic. De aceia este necesară o scurtă privire de ansamblu asupra dicotomiei
“Limbă-vorbire”, cercetată de Ferdinand de Saussure.
După cum menţionează majoritatea cercetătorilor, limbajul copiilor se formează la vîrsta
preşcolară şi este important, ca el să fie conştient de rolul deosebit pe care îl are în viaţă cu
exprimarea sa corectă şi frumoasă. Majoritatea lingviştilor susţin că orice copil trebuie să
însuşească, să înţeleagă şi să posede sensul cuvîntului. Ei trebuie să conştientizeze, că a înţelege
ceea ce li se spune şi să poată reda ideile şi dorinţele cu ajutorul cuvintelor în aşa fel, încît să-i
înţeleagă şi alţii, înseamnă să se simtă stăpîn pe cuvînt. În perioada preşcolară limbajul devine un
sistem activ şi deosebit de complex al relaţiilor copilului cu cei din jurul său şi în acelaş timp un
instrument de organizare a activităţii psihice. Continuînd dezbaterile problemei despre corelaţia
proceselor dezvoltării verbale şi a celei cognitive, reprezentanţii diverselor teorii psiholingvistice
15
subliniază, în fond, necesitatea utilizării folclorului şi a literaturii artistice atît în scopul
îmbogăţirii lexicului şi dezvoltării unui limbaj coerent, cât şi în dezvoltarea personalităţii in
general.
Un cadru didactic trebuie să posede o vorbire expresivă, gestică potrivită situaţiei
respective, capacitatea de demonstra logic şi să folosească un vocabular accesibil copiilor, să
aibă capacitatea de a antrena copiii într-un dialog ori de câte ori este nevoie. Educatoarea trebuie
să aibă o atitudine pozitivă faţă de întreaga grupă, să accepte greşelile, fără a-i ironiza pe copii,
să fie creativă, să fie corectă, să-i felicite pe copii, să-i încurajeze şi să-i recompenseze aşa, încât
să realizeze o bună cooperare în dezvoltarea limbajului.
Limbajul este forma de comunicare a unor mesaje între emiţători şi receptori - constituind esenţa
întregului proces educativ-instructiv de formare a limbajului, ca proces de educare a comunicării.
În mod curent, limbajul este definit ca un „instrument” de comunicare interumană, iar cuvîntul
poate fi asemuit cu o „unealtă” care i-a dat posibilitatea omului să fie acumulată şi stocată
într-un volum integru. Fiecare om îşi însuşeşte treptat, din cea mai fragedă copilărie, limba
poporului în mijlocul căruia trăieşte, limba pe care o vorbesc oamenii în jurul său, şi foloseşte
această limbă în relaţiile sale cu ceilalţi oameni, respectând anumite reguli (fonetice, lexicale,
morfologice şi sintactice), proprii limbii respective. Precum se ştie, vorbirea este o activitate
comunicativă ce se însuşeşte treptat, se învaţă şi sistematizează prin nenumărate exersări,
experienţe ce se dublează şi se extinde pe parcursul întregii vieţi. Limbajul este deci un mijloc de
comunicare specific omului şi nu apare spontan la copil, cum nu a apărut nici în cursul istoriei, ci
constituie un lung şi dificil proces de învăţare. Când comunicăm nu ne mai gândim decât la
sensul cuvintelor, la conţinutul lor. Limbajul serveşte ca mijloc de comunicare a gândirii şi se
dezvoltă deci în strânsă legătură cu gândirea . Nu se poate comunica fără gândire şi comunicarea nu
are sens dacă nu exprimă o gândire suficient de dezvoltată. Dar comunicarea şi gândirea umană,
acte atât de importante şi de complexe nu sunt nişte fapte misterioase, ci, ele sunt rezultatul
activităţii materiei organizate la cel mai înalt grad.
Întreaga perioadă de aflare a copiilor în instituţia preşcolară este marcată, preponderent,
de realizarea obiectivelor ce vizează educarea limbajului. Limbajul rămâne o marcă de
reprezentativitate intelectuală pentru oameni. Dacă urmărim pentru o clipă comunicarea dintre
doi copii constatăm că, prin vorbe, ei îşi transmit ceea ce gândesc, ceeea ce simt şi ceea ce vor să
facă, precum şi acţiunile necesare vieţii. Până la vârsta preşcolară, copilul dezvoltă lexicul după
un „program propriu” – este etapa constituirii primare a limbajului, cu dificultăţi de pronunţie,
unde copilul utilizează cuvinte onomatopee, foloseşte o vorbire sincretică sau holofrazică, apoi
îşi formează limbajul situativ, încărcat cu cuvinte „concrete”, cu gestică, exclamaţii şi forme

16
verbale eliptice. Treptat, apare limbajul contextual (vorbirea în propoziţii), copilul poate intra în
relaţii verbale de comunicare şi înţelegere reciprocă cu vorbitorii din afara mediului imediat.
Adaptarea este mai dificilă, dacă preşcolarul nu ştie să se exprime şi nu înţelege prea bine ce i se
spune. Limba nu este un dar natural şi nici nu se transmite ereditar, ci se dobândeşte cu ajutorul
acumulării unui volum variat de lexime. Limba maternă este cel mai de preţ lucru dintre bunurile
noastre; cunoaşterea limbii materne constituie un capital pe care nimeni nu-l poate răpi, dar de
care, fiecare se bucură după osteneala pe care şi-a dat-o spre a-l îmbogăţi, adică pentru a o
cunoaşte mai bine. Nu se poate spune, decât cu aproximaţie cât este de bogat vocabularul unei
limbi (spre deosebire de fonologie şi morfologie, unde se poate stabili cu precizie inventarul
unităţilor). Din cele câteva sute de mii de cuvinte ale unei limbi moderne, vorbitorii folosesc în
mod obişnuit, numai câteva mii, cunoaşterea şi întrebuinţarea unui număr mai mare de termini,
fiind dependentă de o serie de factori precum: vârstă, grad de cultură, ocupaţie etc.
Limbajul îşi defineşte „teritoriul” sub câteva coordonate: în educarea spontană a vorbitorilor
(îmbogăţirea vocabularului, comunicarea verbală - orală ), în cultivarea riguroasă a normelor
lingvistice. În întregul proces de cultivare a vorbirii preşcolarilor, atât prin activităţi specifice, cât
şi prin toate celelalte, se urmăreşte realizarea obiectivelor prevăzute de aspect lexical, îmbogăţirea
vocabularului cu substantive, adjective, pronume, numerale cardinale, verbe. Atenţie deosebită se
va acorda expresivităţii vorbirii, efectuîndu-se exerciţii de dezvoltare a exprimării orale şi redarea
conţinutului poveştilor, al diafilmelor sau redarea unor fragmente din poveşti. [apud.5]
Lexicologia este o disciplină a lingvisticii care studiază vocabularul. Prin vocabular sau
lexic se poate înţelege totalitatea cuvintelor existente, dar şi a celor care au fost cândva utilizate
într-o limbă. Aceasta se ocupă cu delimitarea sferelor lexicului, dar şi cu schimbările care se
petrec în el.

Lexicologia are mai multe ramuri:

- semantică, o ramură care studiază sensul cuvintelor, precum şi schimbările de sens pe care le
suferă cuvintele;
- etimologia are ca obiect stabilirea originii şi evoluţiei cuvintelor;
- lexicografia stabileşte principii şi metode de alcătuire a dicţionarelor.
Studiul structurii morfematice a cuvintelor şi al procedeelor de îmbinare a morfemelor în
scopul formării cuvintelor aparţine atât morfologiei, cât şi lexicologiei (morfemele constituie
obiectul morfologiei, iar derivatele şi compusele sunt categorii ale lexicului).
Precum afirmă savanţii J.Davidz, S.Ball, T.Slama-Cazacu, B.Bratu, M.Râbnicov,
V.Ostrogorski, relevînd importanţa dezvoltării la copii a abilităţii de a reda prin „cuvîntul viu”
propriile idei şi sentimente şi competenţa, de a da expresie, cu ajutorul lui, într-o formă
17
adecvată, fundamentează importanţa îmbogăţirii lexicului prin intrermediul educaţiei
literar-artistice de la vîrsta preşcolară.
Valorice pentru cercetarea noastră sunt ideile psihologilor N. Şvacikin, M.Coliţova ce au
prevăzut că generalizarea pe baza cuvîntului la copii trece prin cîteva stadii:

Stadiul I- numit “zero”, cînd copilul nu poate generaliza, vîrsta 1-2 ani.

Stadiul II- copilul face generalizări pe baza semnelor externe, vîrsta 2-3ani.

Stadiul III- copilul face generalizări interne, de gen, vîrsta 3-4 ani.

Stadiul IV-cuvintele se codifică, generalizarea noţiunilor abstracte, vîrsta 4 ani şi…

La vîrsta preşcolarului mare se observă deacum începutul stadiului al patrulea de

generalizare, cînd copilul printr-un cuvînt subînţelege mai multe obiecte, datorită dezvoltării
gîndirii abstracte. [apud.15]

De asemenea, în atenţia educatorilor stă şi organizarea activităţilor, menite să le dezvolte copiilor

capacitatea de a percepe frumuseţea limbii literare, a normelor de comunicare orală, de adresare
politicoasă, exprimare nuanţată prin utilizarea unor expresii artistice. Pentru a asigura participarea
verbală activă a copiilor, este necesar, ca în acţiunea educativă din grădiniţă preşcolarii să fie
stimulaţi în a deveni subiecţi ai actului pedagogic, participând la toate activităţile atât pe plan
acţional, cât şi mental, în consecinţă, în toate activităţile comune şi la alegere, nu trebuie neglijată
antrenarea copiilor în rezolvarea unor situaţii şi în verbalizarea acestora, în această direcţie un rol
esenţial îl au exemplul conduitei verbale a educatorului şi a grupului. Cunoaştem că la această
vârstă copiii, neavând o experienţă proprie, imită foarte mult, iar în jocurile lor aplică ceea ce au
învăţat mai ales sub aspectul exprimării verbale.
Prin diversitatea şi natura activităţilor, instituţia preşcolară contribuie la procesul de dezvoltare a
lexicului, ce prevede formarea şi educarea prin interrelaţionare, la adaptarea şi socializarea copiilor,
la dezvoltarea relaţiilor de cooperare între aceştia.
Dezvoltarea lexicului la copii în gradiniţă este una din sarcinile importante, care stau în faţa
educătorilor. Ei ştiu să chibzuiască cum anume să povestească copiilor, cum să înveţe cu ei
poeziile, cum să organizeze convorbirile, dar, totuşi, o atenţie deosebită trebuie acordat
variabilităţii lexicului. El pare un detaliu în procesul general de însuşire a limbii, dar să nu uităm
că fără o prelucrare precisă a detaliilor nu putem obţine niciodată un întreg desăvîrşit. Munca cu
vocabularul are o importanţă covârşitoare, cuvintele alcătuind materialul de construcţie al limbii.
Înflorirea vorbirii, cultivarea şi îmbogăţirea ei, constituie preocupare majoră a fiecărei

18
educatoare. Cuvântul reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau cu un
înveliş sonor, susceptibil de o întrebuinţare gramaticală în procesul comunicării. Ca unitate
lexicală între o formă sonoră, acustică sau materială şi un conţinut semantic, cuvântul este
reprezentat nu numai de forma tip, ci de toate formele lui gramaticale sau flexionare.

Sensul - suma de cunoştinţe atribuită unui cuvînt.

Semnificaţia - suma de cunoştinţe atribuită unui cuvînt de fiecare individ.

Scopul general al muncii de dezvoltare a lexicului constă, în formarea unui astfel de vocabular
pasiv şi activ, care să-i permită preşcolarului să înţeleagă vorbirea celor din jur, conţinutul
operelor literare, al filmelor şi diafilmelor, să-i îngăduie să folosească cuvîntul adecvat,
exprimarea impresiilor, necesităţilor şi doleanţelor sale.
Lexicul educatorului, continuu înconjurat de copii, trebuie să fie cult şi literar, să se
caracterizeze prin simplitate, claritate, expresivitate exterioară şi semnificaţia exactă a fiecărui
cuvânt. În ajutor poate să ne vie numai creaţia literar-artistică. Între fiinţele vii numai omului îi
este dat darul limbajului logic. Omul trebuie să facă destul de multe eforturi pentru că, de la
primul gangurit, care nu este altceva decât începutul comunicării lui cu cei din jur, să ajungă la
posibilitatea de a reda prin cuvinte cele mai fine nuanţe ale gândurilor şi sentimentelor sale.
Îmbogaţirea lexicului la preşcolari se referă la dobândirea unei corecte pronunţări a cuvintelor,
lărgirea bagajului de cuvinte pe care copilul le foloseşte în comunicare, explicaţia semnificaţiei
cuvintelor şi dezvoltarea capacităţii de a se folosi liber de ele în povestiri. Ea se face nu de dragul
de a mări numărul de cuvinte, ci din necesitatea de cunoaştere şi comunicare.
În grădiniţă se acordă un loc deosebit de important dezvoltării lexicului la preşcolari, respectînd
etapele de îmbogăţire, consolidare, activizare şi îndeosebi, aprofundare, utilizându-se toate
mijloacele accesibile preşcolarului. Constituirea semnificaţiei cuvântului trece prin trei etape:

- copilul, întâi dobândeşte cuvântul – denumire cu semnificaţie redusă, aproximativă,

vagă;
- apoi se conturează, cuvântul – noţiune empirică, cu semnificaţie largă, comună în
vorbirea curentă şi mai târziu când acumulările, achiziţiile sunt bogate, pe baza
reprezentărilor clare;
- se fixează cuvântul – noţiune ştiinţifică.
Pentru a ajunge la aşa performanţe trebuie găsite metodele şi căile de muncă cu lexicul copiilor,
deoarece cuvântul este baza întregii lui activitaţi verbale. Lexicul activ al preşcolarului este
modest şi cunoaştem, că în limbajul lui predomină substantivele, că el nu înţelege complet

19
cuvintele. De aceea trebuie să ne ocupăm de familiarizarea lui cu cuvinte noi, iar literatura
artistică ne va ajuta în acest sens, dar trebuie să fie intercalată cu toate ariile curriculare.
La vîrsta de 5 – 7 ani - stăpâneşte cam 3500 – 4000 de cuvinte (dintre care 1500 – 1600
vocabularul activ). Atunci, se înţelege că cele şapte – zece mii de cuvinte folosite de poeţi şi
scriitori într-o operă întreagă, înseamnă un vocabular funcţional destul de restrâns. Deja la şase
ani ei au bagajul necesar de cuvinte, dar nu întotdeauna sunt competenţi să-l folosească corect.
Accentuînd că aproximativ la această vîrstă un copil este disponibil pentru a-şi exprima propriile
gînduri şi sentimente, lingviştii subliniază în mod deosebit necesitatea dezvoltării la preşcolari
competenţele de auto exprimare, de verbalizare a ceea ce gîndesc şi simt, că pe una din sarcinile
primordiale ale educaţiei. Ei consideră că numai atunci cînd ajung să „stăpînească cuvîntul”,
copilul poate reda cu ajutorul lui o idée proprie. Lexicul, pe care îl deţine, îi permite să
însuşească experienţa acumulată de generaţiile anterioare şi constituie suportul, graţie căruia se
formează ulterior şi limbajul. Dar pentru a comunica clar, liber, trebuie să ne îmbogăţim cultura
proprie, să luptăm pentru a poseda un limbaj corect, să dezvoltăm lexicul şi numai atunci vom
înţelege şi vom fi înţeleşi. Inventarierea completă a unităţilor lexicale ale unei limbi nu este
posibilă, datorită faptului, că în permanenţă se creează şi se pierd cuvinte, iar astfel specialiştii
nu reuşesc niciodată să înregistreze toate formaţiunile.
După capacitatea de receptare, de codificare şi transmitere a mesajelor, vocabularul este pasiv şi
activ.
Prin fondul activ, al fiecărei persoane se disting, din punct de vedere funcţional, adică după
raportul dintre achiziţia de tip reproductiv şi cea de tip combinat – creativ, două stocuri de
elemente lexicale:
- un fond activ reproductiv
- un fond activ productiv.
Educatorii trebuie să urmărească în ce măsură copiii şi-au dezvoltat fondul reproductiv
lexical şi care este stadiul dobândirii, prin exerciţii, a vocabularului activ productiv şi în raport cu
nivelul fiecăruia, să se organizeze activităţi speciale pentru dezvoltarea limbajulu.
În acest fond reproductiv intră acele cuvinte şi expresii pe care vorbitorul le-a însuşit ca modele
şi le foloseşte prin simpla reproducere, în structuri identice, când situaţiile de viaţă se potrivesc.
În fondul activ productiv – intră acele cuvinte şi expresii pe care vorbitorul le utilizează
creativ, în îmbinări şi combinaţii personale, fiind constructor de enunţuri, manifestându-i
independenţa şi supleţea gândirii, competenţa de a-şi activiza şi valorifica cunoştinţele şi
potenţialul asociativ-verbal, dovedind spirit creativ şi de a lărgi şi mobiliza fondul de cunoştinţe.
Fondul lexical activ productiv al copiilor creşte pe seama fondului lexical activ reproductiv care

20
dau încredere în forţele proprii şi dezvoltă creativitatea. Pentru utilizarea exerciţiilor de
activizare a vocabularului copiilor, cadrele didactice trebuie să ţină cont de dezvoltarea reală a
vocabularului care este legată nu numai de memorarea complexului sonor al unui cuvânt, ci şi,
mai ales, de constituirea semnificaţiei cuvântului. Descifrarea semnificaţiei cuvântului este
dependentă de formarea unor interese cognitive, de creşterea volumului de cunoştinţe, de
sporirea experienţei de viaţă a copilului. Fără suport cognitiv, deci fără o clară reprezentare a
semnificaţiei fundamental – raţionale a cuvântului nu se poate vorbi de dezvoltarea
vocabularului activ, cu atât mai mult a celui activ – productiv. Este greşit să-i obligi pe copii să
înveţe cuvinte care apar ocazional într-o activitate cu diverşi termeni, de care copiii nu se vor
folosi în nici o împrejurare de viaţă. Precum afirma C. Uşinskii - fondatorul metodicii dezvoltării
limbajului, care a contribuit cu un şir de idei referitoare la dezvoltarea lexicului la preşcolari, ce
presupune o mulţime de gînduri, sentimente, imagini artistice exprimate prin cuvîntul viu. Este
cunoscută şi atitudinea lui faţă de influenţa folclorului asupra sufletului copilului, dar îndeosebi a
vocabularului artistic. Teoria şi practica lui C.Uşinskii a lăsat o amprentă semnificativă în
formarea metodicii dezvoltării limbajului, care apoi au fost continuate de renumiţii cercetători
precum sunt V.Tiheeva (a divizat activităţile de dezvoltare a limbajului în cele bazate pe
materialul intuitive şi cele effectuate prin cuvîntul viu), E. Vodovozova şi E. Conradi.
Un aport considerabil a adus L. Vîgotski, cercetînd sensul şi semnificaţia cuvîntului şi însuşirea
lui de preşcolari. Aplicînd un şir de experimente a dovedit că întîi apare sensul, apoi
semnificaţia. Cercetînd formarea noţiunilor la copii, L. Vîgotski vedea relaţii de reciprocitate
între conţinutul şi sensul cuvîntului afirmînd, că gîndirea nerealizată în cuvinte este ca o umbră,
iar cuvîntul fără idee este mort. Tot L. Vîgotski a cercetat şi a demonstrat trăsăturile cuvîntului
ca sens şi conţinut. Sensul cuvîntului constituie suma de înţelesuri adunate social, iar conţinutul
reflectă cunoştinţele individului ce se aprofundează în procesul de cunoaştere, în baza sensului,
care adună mai multe nuanţe pe parcursul vieţii.
De mare preţ pentru teza noastră cunt lucrările cercetătorilor: Aristotel, I.Kant, Hegel,
W.von Humboldt, St.Lupascu, T.Vianu, R.Bartes, M.Heidegger, Iu.Lotman, H.Taine, A.I.Burov,
S.D.Bezclubenko, M.Corti, U.Eco, M.Carpov, R.Jauss, J.Mukarovsky, P.Cornea, O.Papadima,
A.Marino, C.Radu, I.Tobosaru s.a., care au definit principiile artei şi literaturii, au marcat
caracterul emoţional-afectiv al receptării artistice, au dezvăluit modul de reflectare a realitătii
exterioare şi interioare în opera de artă şi în receptare, au indicat asupra caracterului dinamic al
imaginii şi gândirii artistice; au stabilit relaţii între textul literar şi receptarea cuvintelor literare,
au definit raportul subiect-obiect în opera de artă, din care s-a dedus valoarea receptorului de al
doilea subiect creator al operei de artă; au dezvăluit specificul şi valorile receptării artistice, au

21
formulat principii ale comunicării literare, au elaborat teoria experienţei literare şi estetice şi
teoria lecturii; au delimitat gândirea artistică de cea ştiinţifică, au fundamentat lexicologia
literară, caracteristicile definitorii ale raportului autor-carte-cititor şi principii semnificative
receptării artistice şi influienţei asupra lexicului. Ca mijloc principal de comunicare între
oameni, limba constituie, în deosebi, un sistem de mijloace lexicale, care asigură procesul de
comunicare. Prin ea se transmite tezaurul de cunoştinţe şi experienţă umană, acumulată de
veacuri, cu ajutorul ei se păstreză avuţia literară şi bogăţia lexicală a unui popor. [apud.11]

S. Rubenştein a cercetat etapele de formulare a gîndirii la om şi a descoperit că, omul

formulîndu-şi gândul în procesul comunicării îşi selectează cele mai adecvate cuvinte sau
îmbinări pentru a fi mai explicit celor ce-l receptează. În decursul istoriei sale poporul a turnat
semnificaţiile în forme sonore, supuse selectării, iar acestea constituie rezultatul unei îndelungate
activităţi de cunoaştere a realităţii, a unor operaţii complicate de reliefare a esenţialului, de
abstractizare şi de generalizare. Datorită acestui fapt gîndirea este ajutată să se precizeze, să se
exprime, conţinutul ei fiind îmbogăţit prin cuvinte.

Multe lucruri interesante descoperite de T. Slama-Cazacu ce se atribuie la temă au fost

editate în divese publicaţii. Ea menţiona: „Cuvintele sunt ca nişte tăciuni, care mocnesc pe vatră,
în cenuşă. Ca să se aprindă, au nevoie de tensiunea noastră spirituală, de respiraţia noastră, de
inima şi plamânii unui vorbitor care, rostindu-le, le imprimă propria lui personalitate”.
Copilul preşcolar - receptorul - se află la un anumit nivel de asimilare a textului literar, nivel
condiţionat atât de particularităţile de vârstă, cât şi de factorii legaţi de nivelul socio-familial. De
mic, copilul este atras de poveşti. Aproape că nu există familie cu copii, care să nu aibă în
biblioteca proprie cărţi de poveşti. De aceea, în organizarea şi desfăşurarea activităţilor de lectură
ale educatoarei, trebuie respectate cerinţele pedagogice ce decurg din particularităţile de vârstă
ale preşcolarilor şi specificul lecturilor ca mijloc de îmbogăţire a lexicului.

Cercetările s-au făcut prin aplicarea celor trei modalităţi:

a) lectura orală auxiliară de mijloace audio-vizuale-context verbal, extralingvistic şi mijloace
audio;
b) lectura orală auxiliară de mijloace audio-context verbal extralingvistic şi mijloace audio;
c) lectura orală iconică intermediată de imagine, context verbal, context extralingvistic şi
mijloace audio-vizuale;
Relaţiile reciproce dintre gîndire şi limbă i-au preocupat pe savanţii L. Vîgotski, J. Piaje. Datorită

22
legăturii stînse dintre cuvînt şi obiect evidenţiem trei direcţii principale de dezvoltare a lexicului
la preşcolari:
1. Creşterea cantitativă prin lărgirea sferei de obiecte, concomitant creşterea numărului de
cuvinte, care denumesc obiecte şi trăsăturile lor distinctive.
2. Asimilarea particularităţilor semantice ale cuvîntului: relaţiile de sinonomie, polisimie şi
anatomie în formă accesibilă pentru preşcolari.
3. Formarea deprinderilor de analiză a cuvîntului fonetic ca realitate lingvistică.
Prin experimentele sale, S. Carpova a demonstrate, că complexul sonor şi sensul
cuvîntului pentru copil este integru, atît timp cît gîndirea lui este concret intuitivă, dezvoltîndu-se
cea abstractă, copilul începe a deosebi aceste noţiuni. [apud.8]
Datorită cercetătorilor de valoare în studierea mecanismelor fiziologice ale vorbirii, N
Jinkin considera, că selectarea cuvîntului potrivit nu constituie o simplă trecere a lui din
vocabularul pasiv în cel active, ea presupune procese complicate ale vorbirii interne, legate de
consolidarea cuvîntului, de asocierea lui cu alte cuvinte, adică de cîmpurile semantice. În anii
1960-70 se aprofundează cercetările în dezvoltarea vocabularului de I. Leahovskaia, ce
elaborează un şir de strategii de dezvoltare şi aprofundare a lexicului la preşcolari ce au fost
binevenite pentru teza noastră. Sunt de nepreţuit cercetările experimentale, interesante şi
complexe de N.Vetlughina, privind problema activităţii verbal-artistice, îmbinarea cuvîntului
viu cu arta. Obţine rezultate îmbucurătoare, afirmînd cu certitudine, că emoţiile pozitive în
perceperea artei stimulează şi îmbogăţesc lexicul. Specificul limbajului poetic evidenţiază unele
valori expresive, afirmă Gheorghe Bulgăr, adică bogăţia lexicului, în care vechimea stă alături cu
noutatea cerută de evoluţia civilizaţiei, semnificaţiile logice se completeză cu cele metaforice.
Imaginile definesc un stil, fixează o inspiraţie poetică şi dovedesc potenţarea capacităţii
limbajului, cu infinita lui bogăţie lexicală. Lexicul poetic are un important aspect instructiv al
cuvintelor, o sinonimie lexicală, poate fi un exerciţiu de dezvoltare a gîndirii şi imaginaţiei,
ascultînd mlădierea limbii sub condeiul scriitorului inspirat. Cultura literară rafinează intelectul
şi sporeşte exigenţele estetice faţă de lexic. Valoarea pe care o aduce o operă literară între tradiţie
şi inovaţie, între cantitatea şi calitatea mijloacelor de comunicare ne motivează să o dezvoltăm şi
ne stimulează la noi căutări. Deci, valoarea educativă a lexicului artistic, reprezintă calea cea mai
simplă şi mai eficace, accesibilă oricui, de formare intelectuală şi estetică. Cunoaşterea
cuvintelor neînţelese dintr-o operă literară înainte de a o citi sau povesti m-a ajutat mult la
activarea lexicului copiilor. Fiecare cuvânt i-a fost explicat, fie arătandu-se obiectul ânsuţi şi
denumindu-l, fie aratîndu-i imaginea lui printr-o explicaţie amanunţită. Copilul cunoscând
semnificaţia cuvântului, înţelege mai uşor, deoarece se bazează pe experienţa proprie. Ne vine în

23
ajutor şi munca depusă la aprofundarea lexicului de către cercetătorii F. Sohin şi G. Leamina,
care au scos în evidenţă lucrul ce concretizează sfera semantică a cuvîntului. Ei menţionează, că
este necesar pătrunderea copilului în bogăţia de sensuri, de formare pentru aceste noţiuni.
Copilului nu-i este străin aspectul poetic al limbii, deseori rugîndu-ne să le recitim operele
literare pentru a mai asculta încă o dată felul cum este scrisă ea, pentru a audia limbajul melodios
şi poetic al autorului.

Sunt benefice şi elaborările E. Strunina, privind realizarea sarcinii de aprofundare a lexicului.

Ea recomandă următoarele procedee:
a. Găsirea comparaţiilor potrivite: lanul de grîu- ca o mare de valuri; brăduleţii- ca nişte
ursuleţi; soarele- ca o minge de foc; iarba – ca o plapumă moale; frunzele- ca aurul.
b. Folosirea antonimelor: mare-mic; frumos-urît; merge-stă; curat- murdar.
c. Găsirea sinonimelor: frumos-plăcut, minunat, încîntător; glumeţ- vesel, poznaş; localitate,
aşezare, sat, oraş; conversaţie- discuţie, dialog; etc.
d. Lucrul asupra cuvintelor polisemantice: aspră- poate fi pîinea, barba tăticului, peria de haine,
ţesătura, mai tîrziu va înţelege sensul - vorbă aspră, vreme aspră.
Evidenţierea comparaţiilor, a epitetelor, a expresiilor frazeologice în procesul de cunoaştere cu
opera literară, dezvoltă gustul artistic şi le aduce copiilor bucuria de a percepe frumosul în artă.
Reapariţia unor epitete, comparaţii în calitate de cuvinte-cheie la alcătuirea naraţiunilor va
încuraja încercările copiilor de a compune.
Cercetările făcute la lexicul utilizat în operele literare a celor mai de seamă scriitori, poeţi ai
omenirii, atestă faptul că, deşi au exprimat cele mai profunde gânduri şi sentimente, într-un
limbaj care a atins deseori nivelul perfecţionării, au folosit în creaţiile lor între şapte şi zece mii
de cuvinte.
Odată cu asimilarea fondului lexical, copilul îşi însuşeşte şi semnificaţia cuvintelor, adică
rolurile, care se schimbă, se îmbogăţesc şi se precizează treptat, pe măsura acumulării experienţei
şi a perfecţionării operaţiilor de gândire. Aspectul lexico-semantic este uneori deficitar, mai ales
din cauza comunicării insuficiente cu adulţii, precum şi a unei slabe influenţe educative în
familie. Astfel, sunt unii copii cu un lexic sărac şi folosit uneori neadecvat. Pe lângă
particularităţile vorbirii copiilor arătate, la un număr mic de copii continuă disfluenţe în
cursivitatea vorbirii în aşa-zisa bâlbâială, mai ales la copiii care din cauza lexicului activ
insuficient nu au posibilitatea să comunice liber cu cei din jur. Sunt copii la care se pot întâlni
„blocaje” în vorbire, când copilul nu poate comunica cu persoanele necunoscute, dar lucrînd
intens asupra îmbogăţirii lexicului, la cei mai mulţi aceste deficienţe sunt trecătoare. Deci,
lexicul şi dezvoltarea lui la copii se face în legatură cu activitatea desfăşurată de ei, în procesul
24
de cunoaştere a mediului înconjurător prin intermediul literaturii artistice şi în contactul
permanent cu adulţii. Astfel, copilul începe să ştie că fiecare obiect are o denumire şi însuşire
caracteristică. Apoi cu ajutorul cuvântului educatoarea dirijează percepţia copiilor, le formează
spiritul de observaţie învaţându-i cum să observe şi ce să observe. Prin întrebări le stimulează
gândirea, care la rândul ei se exteriorizează cu ajutorul limbajului. Noile cuvinte se transmit
copilului pe baza materialului intuitiv, prezentându-li-se obiecte pe care le desemnează prin
cuvintele respective sau explicându-le conţinutul pe baza reprezentărilor existente. Cu alte
cuvinte, dezvoltarea vocabularului cu diverse substantive, adjective, verbe, pronume, numerale,
prepoziţii, conjuncţii şi interjecţii se realizează în cadrul tuturor activităţilor, dar nemijlocit
însoţit de cuvîntul artistic. Dezvoltînd şi aprofundînd lexicul, copilul dobândeşte mijlocul prin
care poate să realizeze comunicarea cu cei din jur în forme superioare, poate ajunge la
cunoaşterea cât mai deplină a realităţii obiective. Imposibilitatea de a comunica prin limbaj ar
modifica relaţiile lui cu oamenii, cu realitatea înconjuratoare, l-ar împiedica, în mare măsură, să
participe la o activitate sau alta, dacă nu s-ar organiza o muncă instructiv-educativă specială.
Limbajul copilului preşcolar se dezvoltă masiv sub influenţa adulţilor, cu care stabileşte relaţii de
comunicare din cele mai complexe. Vocabularul copilului creşte, numărând la vârsta de 5- 6 ani
circa 3500 de cuvinte, în condiţiile în care există o preocupare în această direcţie din partea
adulţilor. Atunci când nu au la îndemâna cuvinte potrivite pentru diversele situaţii, preşcolarii şi
le construiesc, pornind de la cele însuşite. Cuvintele sunt ca nişte tăciuni care mocnesc pe vatră,
în cenuşă. Ca să se aprindă, au nevoie de tensiunea noastră spirituală, de respiraţia noastră, de
inima şi plamânii unui vorbitor care, rostindu-le, le imprimă propria lui personalitate. Copilul
preşcolar - receptorul - se află la un anumit nivel de asimilare a textului literar, nivel condiţionat
atât de particularităţile de vârsta cât şi de factorii legaţi de nivelul socio-familial.Foarte mulţi
copii dau dovadă de o bună competenţă de comunicare în cadrul familiei, însă atunci când ajung
în contexte sociale nu pot susţine o conversaţie. Este nevoie în acest caz de lărgirea sferei
vocabularului activ, pentru a se realiza, pe cît posibil, un echilibru între acesta şi vocabularul
pasiv. Atunci când, odată cu înaintarea în vârstă, decalajul dintre vocabularul pasiv şi cel active
este foarte mare, afectând capacitatea de comunicare a copilului, este nevoie de corectarea
deficienţelor de vorbire. Putem, de asemenea, întâlni situaţia în care copilul poate folosi cuvinte
a căror semnificaţie nu a fost înţeleasă. De aceea este bine ca atunci când îl surprindem, folosind
cuvinte noi, să verificăm dacă le înţelege sau dacă au legatură cu contextul, într-un mod cât mai
puţin intruziv, fără să-i creem impresia că îl criticăm, pentru a nu genera la copil reacţii
defensive, care pot duce în timp la timiditate în comunicare. Pentru dezvoltarea calitativă a
vocabularului activ, scopul nostru nu este să-l învăţăm cât mai multe cuvinte noi, ci cît mai multe

25
cuvinte uzuale, cu mare frecvenţă în vorbirea curentă, care să-i sporească în primul rând
capacitatea de comunicare de zi cu zi. Odată aşezată această bază în mod solid, putem trece la
etapele următoare, vizând achiziţia de cuvinte noi, care pot duce la dezvoltarea unui limbaj
elevat.
Din cele relevate putem concluziona că, vocabularul preşcolarului este restrîns la venirea
lui în gradiniţă, însă aici se desfăşoară extinderea şi adâncirea relaţiilor copilului cu mediul,
îmbogăţirea cunoştinţelor despre mediul natural şi social, precum şi activităţile adulţilor.
Educătorul trebuie să lucreze sistematic asupra precizării semnificaţiei fiecărui cuvânt pronunţat
de copil şi, astfel, cuvintele se fixează şi intră în viaţa de toate zilele. Fixarea şi aprofundarea este
procesul cel mai lung şi mai greu, care cere o muncă atentă şi cu străduinţă, multă sensibilitate,
folosind orice ocazie pentru a-i aminti copilului cuvântul introdus. Dar să nu-l plictisim, să nu-i
provocăm surmenaj, dar totodată să fixăm acest cuvînt sau expresie, pentru a fi folosit în mod
conştient. Cu cît lexicul copiilor va fi mai bogat, cu atît mai uşor vor înţelege şi însuşi noile
cunostinţe, cu atât mai clar şi mai precis îşi vor exprima gândurile şi dorinţele.

1.3. ASPECTE METODOLOGICE ALE VALORIFICĂRII LITERATURII PENTRU

DEZVOLTAREA ŞI APROFUNDAREA LEXICULUI LA PREŞCOLARI

Cunoscând particulatităţile copiilor de vîrstă preşcolară, în aplicarea strategiilor didactice de

predare-învăţare-evaluare, se acordă o atenţie sporită comunicării prin limbaj oral, contribuind la
dezvoltarea lexicului.
Amintesc doar câteva dintre formele de comunicare, folosite cu eficienţă maximă la
preşcolari:
- transmiterea orală, concisă şi clară a conţinuturilor.
- substituirea parţială a cuvintelor cu materiale imagistice elocvente.
- îmbinarea cerinţelor didactice cu elemente de joc, cu fragmente literare sugestive, cu ghicitori,
rime, frământări de limbă etc.,
- folosirea constantă a cărţii, ca mijloc de dezvoltare a lexicului, în toate tipurile de activităţi.
- îmbinarea armonioasă a comunicării orale cu comunicarea imagistică şi altele.
Consider că ultima modalitate menţionată oferă educatorului satisfacţii imediate,
măsurabile prin trezirea interesului copiilor faţă de obiectul, comunicării printr-un lexic bogat,
prin accesibilizarea conţinuturilor şi prin asigurarea unui grad ridicat de înţelegere a mesajului
transmis. Folosirea cărţii potrivite ca auxiliar didactic este o alegere inspirată, deoarece la această
vârstă copilul descoperă o lume magică ce ţine de domeniul imaginaţiei, dar şi de cel al

26
cunoaşterii nemijlocite. El va fi atras de personaje şi de întâmplările frumos ilustrate, dar şi de
jocul de litere de pe pagina cărţii manipulate, iar acestea din urmă căpătând treptat sens îl vor
subjuga total pe copil, facilitând în acelaşi timp trecerea spre etapa citit- scrisului.
Eficientă în activitatea de dezvoltare şi îndeosebi de aprofundare a lexicului este, dacă educătorul
răspunde la câteva întrebări:
1. CE vreau să obţin prin mesajul transmis - pe baza căruia îmi pregătesc materialul didactic?
2. CARE sunt lexemele care doresc să le expun, având ca reper esenţializarea acestora în
conţinuturi clare?
3. CÂT vreau să transmit într-o activitate?
4. CUM pot ordona conţinuturile pentru a-mi atinge obiectivele stabilite ?
Consider că indiferent de conţinuturile transmise într-o activitate didactică trebuie să se respecte
câteva exigenţe:
- folosirea cuvintelor pe care copiii le înteleg.
- exprimarea clară si concisă.
- utilizarea limbii literare în vorbire, fără repetiţii inutile sau expresii complicate.
- sublinierea mesajului.
- asigurarea empatiei,
- obţinerea feed-back-ului.
Pentru o reuşită aplicativă vom avea nevoie de un mediu educaţional bine organizat şi
care să favorizeze învăţarea activ-participativă, prin încercare, investigare, descoperire. Teatrul
de păpuşi, operele literare, jocul de rol, jocurile didactice, jocurile de creaţie oferă tot atâtea
prilejuri de îmbogăţire a lexicului într-o manieră accesibilă, variată şi incitantă pentru copilul
aflat la vârsta de aur a copilăriei. Un loc aparte între activitătile din grădiniţă le au jocurile
intelectuale prin contribuţia lor la formarea şi stimularea lexicului activ. Se folosesc cu succes
pentru cultivarea limbii vorbite, pentru stimularea achiziţiilor privind cunoaşterea mediului,
pentru exersarea proceselor cognitive specifice vârstei şi nu în ultimul rând de dezvoltarea
lexicului. Treptat, spre vârsta de 5-7 ani, copiii conştientizează atât regula de joc în sine cât şi
importanţa / necesitatea respectării ei, acest lucru explicându-se prin mai multe aspecte ale
evoluţiei personalităţii preşcolarului, printre care se observă lărgirea evidentă a lexicului. Prin
jocul intelectual preşcolarii pot fi îndrumaţi mai eficient pe calea însuşirii active şi conştiente a
unei vorbiri corecte pe baza activităţilor de discriminare fonetico-analitico-sintetică şi de
exersare a vorbirii prin procedee specifice vârstei. Important este să introducem în vocabularul
copiilor cuvinte cu o pronunţie corectă şi cu un înţeles clar şi care treptat vor constitui baza unei
exprimări coerente şi expresive. O metodă bună care se aplică în această direcţie este folosirea

27
cuvintelor în contexte variate prin acţiunea corelată dintre joc şi învăţarea, având ca material
verbal de lucru diminutive, omonime, sinonime, antonime sau paronime. Este ştiut că vorbirea se
dezvoltă începând de la naştere şi continuă pe tot parcursul vieţii şi că părinţii sunt primii
profesori ai copiilor lor, iar mai apoi ei devin partenerii principali ai unităţilor de învăţământ. În
acest context, este necesar să se stabilescă un parteneriat real între grădiniţă şi părinţi. Familiile
copiilor au fost în mod constant informate cu privire la toate aspectele legate de dezvoltarea
propriului copil, inclusiv de aspectele principale ce vizează formarea şi dezvoltarea lexicului la
vârsta preşcolară. Dar alegînd strategiile diactice trebuie de luat în consideraţie următoarele
principii pedagogice, prezentînd o condiţie de bază a activităţilor literar – artistice în dezvoltarea
lexicului, oglindite în concepţiile educaţiei preşcolare incluse de către S. Cemortan. [apud.9]

Procesul formării personalităţii prin intermediul literaturii în instituţiile preşcolare se

realizează în baza următoarelor principii:
1.Respectarea particularităţilor de vîrstă. În planificarea acţiunilor educaţionale se va porni
de la acest principiu, utilizîndu-se cele mai variate strategii didactice la diverse grupe de vârstă,
care vor contribui la dezvoltarea verbal-artistică cu lărgirea bagajului lexical. Pedagogii şi
părinţii vor lua în consideraţie aceste particularităţi specifice pentru a obţine succes.
2.Principiul etno-cultural. Este absolut necesar de a cunoaşte copii cu tezaurul popular,
folclorul, literatura, istoria naţională şi tradiţiile autohtone. Procesul de dezvoltare lexicală va
derula după trei etape: informarea, asimilarea, reproducerea. Preşcolarii se vor cunoaşte cu
conţinuturile textelor folclorice, a celor mai valoroase opere din literatura naţională şi universală
pentru copii. În cadrul activităţilor practice se va acorda o atenţie spotiţă dezvoltării şi
aprofundării lexicului literar şi activizarea lui.
3.Principiul sistematizării şi al continuităţii. Copilul poate distinge numai cele mai elementare
noţiuni. În procesul de formare cu ajutorul educatorului, sistematic, el învaţă să sesizeze şi mai
complicate lexime din creaţia literară. Prin intermediul textelor educatorul va stimula
curiozitatea copilului, va dezvolta gustul pentru frumos.

4.Principiul accesibilităţii. Acest principiu prevede formarea personalităţii cu un lexic bogat şi

variat în baza celor mai simple texte artistice din folclor şi literatura pentru copii. În procesul
activităţilor, în deosebi cele de literatură, copii vor însuşi texte de mic volum, îşi vor forma
competenţe elementare de lucru cu cartea, vor obţine deprinderi de comunicare, vor acumula un
anumit volum lexical din domeniul literaturii, în acelaş timp se vor crea condiţii pentru o
orienrtare treptată a copiilor prin intermediul textelor literare în cele patru sfere ale realităţii:
natura, lumea obiectelor create de om, fenomenele vieţii sociale, activitatea omului.

28
 5.Principiul integrării conţinuturilor se va realiza prin:
a) activitatea adulţilor.
b) activitatea copiilor.
c) activitatea în comun.
Toate aceste activităţi vor avea ca scop educarea dragostei de carte, de a îmbogăţi vocabularul
prin intermediul operelor literare, de a-l activiza, de formare a competenţei de comunicare
folosind expresii literare.

6.Principiul unităţii. Prevede ca educarea şi instruirea preşcolarilor prin intermediul operelor

literare să nu fie separată. Instruirea prevede însuşirea de către copii, prin intermediul textelor, a
cuvintelor şi expresiilor despre lume, dar educaţia prevede curiozitatea şi atitudinea respectuoasă
faţă de sistemul de valori ce vor constitui premisele viitorului lexic ce-l vor poseda.

7.Principiul ilustrativităţii. Respectarea acestui principiu în procesul devoltării şi aprofundării

lexicale prevede utilizarea diverselor materiale intuitive: jucării, imagini, tablouri, materiale
audio-vizuale. În cadrul lucrului cu operele literare se vor folosi cărţi ilustrate, teatre de diferit
gen, diafilme, slaiduri etc. Jucăria va fi pe primul loc, deoarece numai ea îi asigură un comfort
deosebit copilului.

8.Principiul variabilităţii. Se vor organiza diverse activităţi (tematice, integrate,

distractive etc.). Pedagogii vor lucra creativ, individual şi variat cu copiii pentru fiecare grup de
vîrstă, contribuind la îmbogăţirea lexicului prin diferite srategii şi tehnologii didactice. [apud.8]

După cum am mai zis, literatura artistucă şi-a adus un aport mare în dezvoltarea şi
aprofundarea lexicului la preşcolari. De acest aspect s-au ocupat mulţi cercetători de peste
hotare, dar şi în Moldova au contribuit aşa personalităţi ca: V.Pîslaru, R. Suveică, N.Băieşu,
I.Gantea, I.Negură, investigaţiile cărora în acest domeniu au completat esenţial ideile existente.
Ei au dovedit că în cadrul activităţilor literar-artistice, dar şi alte activităţi unde predomină
cuvîntul artistic, copiii se dezvoltă armonios, posedînd un lexic literar şi admirabil.
Pentru a crea cu succes procesul menţionat în instituţiile preşcolare este necesar :
 Să se creeze un mediu socio-cultural favorabil.
 Să se creeze baza materială necesară activităţii literare şi a celei de joc.
 Să se conlucreze în mod sistematic cu familia.
 Să se formeze o continuitate de dezvoltare a copilului sub influenţa operelor literare.
În pedagogia contemporană o atenţie deosebită se acordă colaborării pedagogice, iar în
legătură cu aceasta şi metodelor tradiţionale-clasice, dar şi celor netradiţionale-moderne.

29
 “Din punct de vedere etimologic, termenul “metodă” este derivat din grecescul
“methodes”, care înseamnă “drum spre”, “cale de urmat”. Sensul iniţial al acestui concept s-a
păstrat până în zilele noastre, el fiind însă extins şi îmbogăţit succesiv pe baza cercetărilor de
didactică ce au surprins caracteristici noi ale sferei şi conţinutului noţiunii de metodă” 1. Metoda
este calea de urmat în vederea atingerii unor obiective instructiv-educative dinainte stabilite, ca
cele de transmitere şi însuşire a unor cunoştinţe, de formare a unor priceperi şi deprinderi. Pe
lângă metodele care contribuie în mod expres la dezvoltarea limbajului, celelalte contribuie la
îmbogăţirea vocabularului, la dezvoltarea capacităţii de comunicare. Noţiunea „metodă” include
în sine atât modalităţile activităţii speciale, felul activităţii celui ce instruieşte, îndreptate spre
organizarea activităţii copilului, cît şi modalităţile activităţii celui ce învaţă sinestătător,
monitorizat de adulţi. Fiecare metodă conţine atît aspecte interioare, cît şi exterioare. Partea
exterioară include un sistem de modalităţi ale activităţii. Partea interioară-procesele psihice ale
activităţii de cunoaştere, care sunt puse la baza diferitor modalităţi de activitate. În aprofundarea
lexicului la preşcolari prin intermediul literaturii artistice se folosesc toate cele trei tipuri de
metode pedagogice tradiţionale :intuitive, verbale, şi practice.

Specifica selectării anumitor metode:

 este selecţionată de cadrul didactic şi aplicată în activităţi;
 se foloseşte sub formă de variante sau procedee în funcţie de nivelul, interesele sau trebuintele
copiilor, având ca scop asimilarea temeinica a cunoştinţelor;
 a duce o mai bună cooperare cu preşcolarii .
Intuitive (observarea, examinarea, demonstrarea), verbale (citirea, povestirea, convorbirea sau
conversaţia, repovestirea, descrierea, memorizarea) şi practice ( jocurile, modelarea, înscenarea,
exerciţiul). Prin toate metodele se urmăreşte eficienţa în cunoaştere, participarea activă, creatoare
a copilului, întreţinerea curiozităţii şi a plăcerii de a afla cît mai multe cuvinte pentru a lărgi
volumul lexical. Pentru a alege metodele potrivite într-o anumită situaţie de învăţare, cadrul
didactic trebuie să ţină seama de factorii obiectivi şi de factorii subiectivi. Factorii obiectivi se
referă la obiectivele educaţiei şi la logica internă a ştiinţei din cadrul căreia sunt selectate
informaţiile transmise. Factorii subiectivi se referă la contextul uman şi social, personalitatea
profesorului, psihologia copiilor şi a grupei în întregime. Metodele pedagogice derivă din
metodele de cercetare sau ştiinţifice, dar între ele există o deosebire esenţială. În timp ce
metodele de cercetare ajută la descoperirea propriu-zisă a cunoştinţelor, la producerea şi
elaborarea lor într-o formă ştiinţifică, metodele pedagogice ajută la prezentarea şi transmiterea
acestor cunoştinţe şi ajută copiilor să le descopere ca pe adevăruri noi, deşi ele sunt deja parte
1

30
integrantă a experienţei umane. Metodele intuitive se utiliziază în procesul activităţii literar-
artistice a copiilor cu următoarele scopuri:
1. pregătirea copiilor pentru a percepe textul.
2. mărirea volumului de cuvinte pe baza conţinutului operei literare.
3. consolidarea şi aprofundarea lexemelor acumulate anterior despre fenomenele naturii
şi a vieţii sociale.
Un loc important în pregătirea copiilor îl ocupă aşa metode şi procedee intuitive ca :
Observarea- constă în urmărirea independentă, premeditată, intenţionată, cu scop, realizată
planificat şi sistematic folosind, dacă este nevoie, instrumente tehnice. Ea trezeşte la copii
curiozitatea şi interesul faţă de diferite lucruri, în cazul nostru la cuvinte noi necunoscute. Copiii
acumulează cuvinte despre tot ce văd şi-i înconjoară, apoi se manifestă în activitatea sa,
folosindu-le în orice context. Educatoarea poate influenţa calitatea observării prin:
 expunerea de subiecte care pot capta atenţia preşcolarului;
 întreţinerea interesului de cunoaştere;
 organizarea unor condiţii materiale propice observaţiei;
 dirijarea activităţii prin cuvânt;
 propunerea de activităţi de fixare a rezultatelor;
 acordarea timpului necesar pentru observaţie;
 valorificarea cunoştinţelor obţinute prin observaţie în explicaţii,
conversaţie.
În cadrul activităţilor de dezvoltare a lexicului din grădiniţă, observarea ca metodă este folosită
în: examinarea tablourilor, ilustraţiilor, cărţilor cu illustrate, demonstrarea diafilmelor, filmelor
cu desene animate, televizate. Examinarea- se practică în toate grupele de vîrstă, atît la
activităţile de literatură, cît şi în cadrul altor domenii. Scopul acestei metode este de a pregăti
micuţul să înţeleagă mai bine conţinutul textului literar, formarea unor reprezentări concrete,
discifrarea semantică a leximelor, ajută la aprofundarea volumului lexical. Demonstrarea - este
una din metodele de baza ale grădiniţei. Este intuitivă, utilizată în activităţile dobândite de noi
cunoştinţe, dar şi de formare de deprinderi, consolidare şi sistematizare. Metoda aceasta
răspunde caracterului senzorial al percepţiei copilului. Demonstrarea este însoţită de explicaţie,
raportul dintre acestea fiind determinat de nivelul de cunoştinţe şi de viaţă al copiilor. În
grădiniţă, demonstrarea se poate face :

 cu obiecte şi jucării ( grupa mică şi mijlocie, în special );

 cu material didactic structurat ( grupă mare şi pregătitoare ).

31
În cadrul activităţilor de educare a limbajului din grădiniţă, metoda aceasta este folosită cu
eficienţă în cazul memorizărilor, al povestirilor, al corectării unor greşeli în vorbire, de lărgire şi
aprofundare a bagajului de cuvinte şi expresii, când se îmbină demonstraţia cu explicaţia şi
exerciţiul, jocuri- didactice, jocuri-exerciţiu etc. Citirea - este metodă care trezeşte la copii
interesul faţă de carte, faţă de conţinutul textului literar. Preşcolarilor acasă le citeşte părinţii,
buneii, fraţii mai mari, iar la grădiniţă acest lucru îl îndeplineşte educatorul. Copiii deseori
apeleză să fie recitită o operă sau alta, inspirîndu-se din farmecul limbajului auzit, a expresiilor
melodioase. Povestirea este o specie a naraţiunii căreia îi este caracteristica prezentarea unei
întâmplări simple, în mod exemplar, de către un participant la fapte, deci la persoana I. Povestea
sau basmul presupun o desfăşurare epică, amplă, cu mai multe episoade, în versuri sau în proză,
în care intervin evenimente supranaturale şi personaje fantastice, având rol distractiv de
încurajare a isteţimii care învinge prostia, sau moralizator – de condamnare a răului care
întotdeauna este înfrânt de bine, contribuind la un lucru enorm de îmbogăţire a lexicului.
La grupa mare, copiii pot ajunge să stăpânească foarte bine mai multe poveşti.
Preşcolarul îi cere celui care povesteşte fidelitate faţă de prima versiune a poveştii. El acceptă
uşor cuvintele cunoscute ale povestirii, dar o dată expusă o variantă, e necesară păstrarea ei.
Altfel, copilul contestă aceste cuvinte şi le valorifică în activitatea sa. Conversaţia- este o metodă
verbală de învăţare cu ajutorul întrebărilor şi al răspunsurilor. Bazându-se pe cuvânt este o
metodă de cunoaştere imediată. Conversaţia euristică – de descoperire – îl conduce pe copil la
cunoştinţe noi prin întrebări asupra altor cunoştinţe dobândite deja. Pentru că rezolvarea nu poate
fi sesizată dintr-o data de copil, adultul îl conduce prin întrebări; el atrage atenţia asupra unor
elemente importante pentru înţelegere şi astfel îl ajută să sesizeze noi relaţii, să contureze
probleme mai restrânse a căror rezolvare simplifică explicaţia integrală. Dacă întrebările
adultului sunt prea simple, efortul de înţelegere este redus, iar contribuţia conversaţiei la
descoperirea cuvintelor noi este redusă. Aici copilul îşi exprimă simţurile, folosind acel
vocabular care-l posedă, dar şi acumulînd cuvinte noi. Conversaţia de verificare – examinatoare
urmăreşte sa evidenţieze gradul, de însuşire a anumitor cunoştinţe. Întrebările condiţionează
calitatea cunoaşterii copilului prin adunarea conţinutului de idei la principiile euristice, prin
accesibilitatea lor, prin corectitudinea şi calitatea formei lor. Folosite corect, întrebările gradează
dificultăţile şi sistematizează, conduc pe copil spre sinteze. Conversaţia-joc are la origine nevoia
copilului de a-şi afirma posibilitatea de a pune întrebări. El ne va adresa uneori mai multe zile la
rând o întrebare care i-a reţinut atenţia, sau va încerca sa prelungească la nesfârşit o conversaţie
gratuită. Convorbirile dintre educatoare şi copii pot fi făcute cu un singur copil, cu un grup mic
sau cu întreaga grupa. În convorbirile cu întreaga grupa, riscurile de îndepărtare de interesele

32
copilului de formalism şi neparticipare sunt mari. Deosebite obligaţii îi revin educatoarei în
antrenarea repetată în dialog a copiilor timizi sau recalcitranţi. Repovestirea - este o metodă care
se aplică pentru a forma la copii deprinderi de reproducere a textului literar, de a antrena copii să
utilizeze lexime şi expresii din conţinutul operei pentru a înfrumuseţa limbajul copilului cu
diverse metafore, epitete, comparaţii etc. Descrierea - se practică de obicei ca modalitate de
particularizare a unui individ, obiect, fenomen, prin prezentarea însuşirilor neesenţiale mai
pregnante, pe fondul însuşirilor generale, esenţiale, ale clasei din care face parte. Preşcolarul
foloseşte descrierea incomplet. Cu ajutorul adultului, copilul poate forma adevăraţi algoritmi de
descriere pentru ceea ce este interesat şi obişnuit pentru copil. Dacă este solicitat, copilul poate
descrie: persoane, animale, plante, obiecte, prezentându-le părţile principale, folosind şi expresii
literare. În cadrul activităţilor de educare a limbajului, descrierea îşi găseşte o largă aplicabilitate
mai ales in cadrul activităţilor de lectură după imagini, repovestire, convorbiri tematice, jocuri
didactice etc. Memorizarea- este o activitate de educare a limbajului, axată pe obiectivele
învăţământului preşcolar şi pe particularităţile de vârstă ale copiilor. Valoarea formativă a acestei
activităţi se concentrează pe dezvoltarea memoriei logice, însuşirea voluntară şi involuntară a
cuvintelor. Memoria este un proces psihic constituit din trei faze succesive: faza de achiziţie,
( memorare ), faza de reţinere ( păstrare ) şi faza de reactivare ( actualizare ) cu două momente:
recunoaşterea şi reproducerea.

Memoria preşcolarilor are caracteristici specifice:

 caracterul concret-intuitiv;
 mare plasticitate;
 uşurinţa cu care copilul memorează, păstrează şi reproduce cuvintele ce-i sunt pe plac.
Memorarea este procesul psihic care constă în înregistrarea şi reţinerea în memorie a
informaţiilor din lumea înconjurătoare. Memorarea poate fi mecanică şi logică, involuntară şi
voluntară. Memorarea mecanică este o formă a memorării care duce la fixarea, conservarea şi
reproducerea cunoştinţelor, informaţiilor, fără a le prelucra şi înţelege. Memorarea logică este o
formă a memorării susţinută de înţelegerea relaţiilor raţionale, a cauzalităţii, a legilor, care
privesc informaţiile ce urmează a fi păstrate în memorie. În memoria logică, gândirea este foarte
activă, realizând asociaţii între date şi integrarea lor în sisteme de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi. Ea se opune memorării mecanice. Memorarea involuntară sau neintenţionată, ca
formă a memorării este facilitatea de: proprietăţile sensibile şi de conţinutul materialului, de
prelucrarea lui activă, de semnificaţia materialului şi scopul principal al activităţii, de factori
motivaţionali. În opoziţie cu memorarea involuntară, activă, este memorarea voluntară sau

33
intenţionată, „caracterizată prin prezenta intenţiei de a memora’’; este o activitate orientată
conştient spre scop, cu un efort acceptat. Memoria se află în interacţiune şi interdependenţă cu
toate procesele psihice, însuşiri şi capacităţi psihice. Memoria are funcţie reflectorie. În
comparaţie cu alte procese psihice, memoria are caracteristici specifice :
 activă / pasivă;
 selectivă – adică se reactualizează ceea ce concorda cu preocupările, dorinţele,
interesele subiectului;
 situaţională – în concordanţă cu particularităţile situaţiilor şi cu starea subiectului;
 relativ fidelă – nu o copie a realităţii ( cauzele sunt personalitatea subiectului, dar şi
uitarea );
 mijlocită – pentru a fi temeinica şi pentru a facilita reproducerea, trebuie folosite
anumite instrumente ,,stimuli – mijloc” : obiecte concrete, cuvântul, gândul, asociaţii de gânduri;
 inteligibilă – ceea ce înseamnă înţelegerea celor memorate şi reactualizate; această
caracteristică relevă interacţiunea memoriei cu gândirea, relevă caracterul ei logic, raţional,
conştient. Formele artistice ale poeziilor sunt receptate de către copii şi, prin memorarea
acestora, pot fi introduse în limbajul lor activ. Educatoarea trebuie să sublinieze frumuseţea
limbajului artistic, muzicalitatea lui, să-i solicite pe copii să redea ei însuşi astfel de expresii
artistice. Cuvintele şi expresiile necesită explicaţii. Jocul - este metoda cea mai practicabilă
pentru preşcolari, care cere de la copil un efort maxim, dar totodată plăcut, pentru aşi demonstra
competenţele acumulate, a aprofunda tot cei nou aflat, pentru o însuşire mai trainică. Această
metodă se practică atît la activităţi, cît şi în timpul sinestătător rezervat copilului. Micuţul îşi
imaginează că este unul din eroii operei alese, povestind sau recitînd fragmente din textul
solicitat. Jocul parcurge drumul de la o anticipaţie a preocupărilor serioase la un antrenament, de
la efortul involuntar la cel voluntar şi ajută la formarea autonomiei personalităţii copilului, la a
cea schemă practică pe care le-o va solicita activitatea de adult. Modelarea – ca metodă practică
a căpătat în ulimii ani o rezonanţă largă în cadrul activităţilor. La activităţile literar – artistice se
pot folosi două tipuri de modelare: cu obiecte, cînd primesc figurile obiectelor sau a personajelor
din creaţia artistică şi cu modele-scheme, adică obiectele se prezintă ca nişte semne grafice.
Întroducerea modelelor în activităţile literar – artistice este posibil numai în grupele mari,
deoarece cere o pregătire minuţioasă a copiilor, o anumită dezvoltare a gîndirii logice. Această
metodă formează la copii un sistem de abilităţi însoţite de un lexic estetic şi fermecător.
Înscenarea - una din metodele practice ce se bazează pe cele acumulate de copil, pregătindu-I
pentru jocurile-dramatizări şi activitatea teatralizată. Ea se utilizează cu scopul: formării
atitudinii creatoare faţă de conţinutul operei literare, formarea unei competenţe de a dramatiza
34
eroii din creaţiile literare, folosind expresiile literare din texte. Numai cu un conţinut literar bogat
şi variat preşcolarul sinestătător va fi capabil să alcătuiască texte literare. Exerciţiul- la fel este o
metodă practică foarte eficientă, deoarece cere de la copii aplicarea în practică a competenţelor
dobîndite, aplicînd şi aprofundînd totalitatea leximelor şi a expresiilor literare auzite în cadrul
altor activităţi. Această metodă se aplică atît frontal, cît şi individual. Exerciţiile sunt cu caracter:
 imitativ,cînd copilul imită modelul pedagogului sau a autorului, folosind întocmai frazele
expuse.
 Creator, cînd micuţii singuri caută posibilităţi şi mijloace pentru o exprimare literară şi
expresivă, adică compun o variantă proprie.
 De joc dinamic, cînd copiii crează anumite situaţii de joc, imitînd mişcările şi expresiile
personajului, aprofundînd lexicul propriu.
Utilizarea acestei metode trezeşte o bună dispoziţie la copii, ceia ce ajută la o însuşire mai
uşoară, dar totodată şi profundă a îmbinărilor de cuvinte, prin intermediul tezaurului
literar-artistic. “A învăţa pe copil … nu înseamnă să-i dăm adevărul nostru, ci să-i dezvoltăm
propria-i gândire, aducând-o până la gândirea noastră, cu alte cuvinte, nu să-i impunem lumea
noastră, creată de gândirea noastră, ci să-l ajutăm să inţeleagă cu gândirea lui lumea sensibilă,
nemijlocit evidenţa.” (G.N.Volkov) [apud.7]
Sub genericul metode interactive se incadrează acele metode care promovează un tip
activ de invăţare, o „invăţare activă” sau „operatorie”. Proverbul ,,Exersarea este mama
învăţăturii”, îl ţin minte şi îl aplic în munca mea cu copiii. Ei au posibilitatea să folosească
ilustraţiile, cărţile, revistele pentru copii, să se joace cu personajele teatrului de păpusi, să-şi
povestească zilnic întâmplări, impresii în cadrul ,,Întrunirii de dimineaţă”. Exercitiul, un alt
procedeu, pe cale de întrebări şi răspunsuri îl consider obligatoriu în munca de dezvoltare a
limbajului logic, coerent. Întrebarea educatoarei legată de obiecte observate nemijlocit face să
lucreze memoria, imaginaţia, în sfârsit activează vocabularul copilului. De asemenea foarte
important este analiza ilustraţiilor, succesiunea întrebărilor. Toată problema este ca noi,
educătorii, cunoscând particularităţile vârstei preşcolare, le dăm copiilor exerciţii cu pricepere şi
să nu transformăm munca noastră în activităţi aride fără nici o legatură cu stările sufleteşti ale
copilului. În activitatea de îmbogaţire a lexicului şi a dezvoltării priceperii de comunicare cu cei
din jur am tins către o influenţare coordonată a copilului din partea mea şi a familiei, am folosit
toate momentele din gradiniţă, toate jocurile şi activităţile în îmbunătaţirea comunicării copilului
cu cei din jur. Efectul acţiunii verbale depinde nu atât de intenţia noastră, cât, mai ales, de ecoul,
de rezonanţă pe care mesajul educatorului îl are în conştiinţa şi conduita cărora li se adresează.
În instituţiile preşcolare, ca şi în celelalte niveluri ale educaţiei, metodele interactive de învăţare

35
fac parte din activitatea comună a personalului didactic şi a copiilor educaţi. În afara de eficienţa
limitată, concretizată la un moment dat în dobândirea anumitor scopuri şi de economia de timp şi
de mijloace necesare educaţiei, metodele sunt importante şi pentru că vor genera atitudini
pozitive faţă de propria educaţie, faţă de educaţia organizată, sistematică, în general, precum şi
pentru că vor iniţia un stil cognitiv dominant, mai mult sau mai puţin productiv, mai mult sau
mai puţin aducător de rezultate şi satisfacţii, ceea ce constituie aporturi formative majore.
Metodele nu au valoare fixă, ci capătă valoare prin eficienţa cu care conduc activitatea
subiectului spre un obiectiv, în condiţii date. Procesul de educatie fiind foarte divers, necesită, în
ansamblul său, metode diferite, fiecare utilă în anumite situaţii, singura sau în asociaţie, şi
nepotrivită în alte situaţii. Pentru obiective restrânse, punctuale şi în condiţii date, este de obicei
mai utilă o anumită metodă. Pentru obiective complexe se apelează la strategii didactice, adică la
ansambluri in care metode diferite îşi completează reciproc efectele şi constituie un demers
coerent de educare. Pornind de la această ipoteză, actul didactic în grădiniţă va uza srategii
didactice moderne care:
 Facilitează înţelegerea şi explicarea de către copii a opiniilor proprii, acceptarea
diversităţii de idei.
 Stimulează schimbul de opinii între copii.
 Stimulează copiii să argumenteze , să pună şi să-şi pună întrebări cu scopul de a înţelege,
a realiza sensul unor concepte.
 Facilitează şi moderează învăţarea prin cooperare.
 Permit măsurarea şi aprecierea competenţelor, cu accent pe elementele de ordin calitativ
 Asigură progresul în învăţare.
Clasificarea metodelor interactive, ce contribuie la aprofundarea lexicului:
 metode de predare-învăţare (Cubul, Comunicarea rotativă ,Harta cu figure, strategii
de lectură a textelor, examinaarea expunerii, Învîţarea în cerc).
 metode de fixare,consolidare şi evaluare (Piramida, Diamantul, Diagrama Venn,
Turnirul întrebărilor, Turnirul enunţurilor, Cvintetul, analiza şi interpretarea
imaginilor).
 metode de stimulare a creativităţii (Brainstormingul, Tehnica viselor).
 metode de problematizare (Interviul, Explozia stelară, Pălăriile gînditoare).
Învăţarea activă angajează operaţii de gândire şi imaginaţie, apelează la structuri mintale –
structuri operatorii şi structuri cognitive de care dispune copilul, dar şi de care el se foloseşte ca
de nişte instrumente în susţinerea unei noi învăţări. Prin aceste metode se stimulează: strângerea
de informaţii, producerea de idei, căutarea de soluţii, organizarea şi reorganizarea progresivă a

36
ideilor, interpretare, reflecţie personală, comunicare, inventivitate şi creaţie, ceea ce nemijlocit
aprofundează lexical preşcolarului.
Metodele interactive solicită efortul personal de gândire, imaginaţie, memorie şi voinţă, dar şi
valorifică maximal potenţialul de cunoaştere, acţiune şi trăire al copilului. Efectele formativ –
educative ale învăţării sunt în raport direct proporţional cu nivelul de angajare şi participare
individuală şi colectivă. [apud.25]
În opoziţie cu metodologia tradiţională, pentru care preşcolarul rămâne mai mult
un auditoriu sau un simplu spectator, gata să recepteze pasiv ceea ce i se transmite ori i se
demonstrează, metodele active au tendinţa să facă din acesta un actor, un participant activ în
procesul învăţării, pregătit să-şi formeze şi cizeleze competenţele, în deosebi în aprofundarea
lexicului, pe calea activităţii proprii, a unei angajări optime a gândirii, a mobilizării tuturor
funcţiilor intelectuale şi energiilor emoţional – motivaţionale în raport cu sarcina de învaţare
dată. Esenţial în pregătirea cadrului didactic pentru activitate este de a putea pune în joc toate
abilităţile sale, nu pentru a transmite pur şi simplu nişte informaţii de-a gata ce trebuie să fie
însuşite, ci de a insufla preşcolarului dorinţa şi posibilitatea de a le dobîndi, descoperi pe cît este
cu putinţă, prin ei înşişi, printr-un studiu cît mai activ, mai intensiv şi pasionat.
Sunt considerate metode interactive, metodele capabile să mobilizeze energiile copiilor,
să le capteze atenţia, să le capteze atitudinea logică şi afectivă faţă de ceea ce fac, care-i
îndeamnă să-şi pună în joc imaginaţia, înţelegerea, memoria, creativitatea, logica, lexcul etc.
Metoda proiectelor este o strategie adoptată în învăţământul preşcolar. În cadrul acesteia se
recomandă promovarea unei aşa metode ca învăţarea prin descoperire.

-Metoda descoperirii. Este aplicată posibilităţilor prescolarilor, pentru a insuşi noi cuvinte,
descoperind, cu ajutorul educatorului tehnicile de lărgire a lexicului. Prin tehnica analitică, un
proces de formare a cuvintelor compuse, ca în exerciţiul „Ghici din ce cuvinte sunt formate”.
Copiii vor descoperi diverse cuvinte compuse: „căine-lup”, „gură-cască”, „buna-cuviinţă”,
„după-masă”, „aeromodel”, „farădelege”, „mînicar”, „devreme”. Prin tehnica sintetică
preşcolarul este pus în situaţia ca din elementele date de educator sau cunoscute de el să realizeze
sinteze noi, respectiv alte cuvinte, diverse propoziţii. Astfel, în exerciţiile „Să descoperim noi
cuvinte” sau „Să construim propoziţii”, unde copiilor li se dă un număr de cuvinte cerându-li-se
să le reunească pentru a găsi un cuvânt nou („lemn”, „de”, „unt” pentru „untdelemn”), de pildă,
sau pentru a construi o propozitie („ursul”, „de”, „păcălit”, „vulpe” pentru „Ursul păcălit de
vulpe.”). Prin tehnica compoziţiei, descoperirea unui cuvânt nou, a unor grupuri de cuvinte sau
propoziţii este rezultatul comparării unui obiect, fenomen, situaţii asemănătoare cu altele din
aceeaşi categorie, clasă, grupă sau din clase diferite. Ea apare în: „Cu cine seman eu?”, „Care
37
obiect este mai mare?”, „Cine este mai greu?”, „Care obiect este mai lung?”, „Care obiecte se
pot pune împreuna?”. Tehnica observării situaţiei . Îl pune pe preşcolar în situaţia de a observa
un obiect într-un context situaţional specific. Astfel pot fi descoperite şi denumite prin noţiuni
(cuvinte) noi calităţi sau particularităţi. Aceasta tehnică se foloseşte în cadrul unor plimbări,
vizite la teatru, la bibliotecă, în parcuri, situaţii care creează contextul de a se introduce în
vocabularul copiilor cuvinte noi referitoare la: plante („rădăcină”, „tulpină subpămanteană”,
„bulb”, „trunchi”, „petale”, „fructe”), animale („veveriţă”, “leu”, “urs”, “vulpe”, “cireadă”,
“herghelie”, “turmă”), mijloace de locomoţie („tramvai”, „troleibuz”, „bicicletă”, „căruţă”).
Tehnica aplicaţiei practice. Preşcolarul este pus în situaţia de a descoperi aspecte noi ale
activităţii diverselor personaje prin intermediul unor activităţi practice pe care este solicitat să le
efectueze: să masoare, să taie, să pună un aparat în priză, să coase, să construiască. Copiii
primesc materialele necesare, apoi acestea sunt denumite. Dupa ce ei repetă denumirea fiecarui
material nou, li se demonstrează cum se lucrează cu el si sunt solicitaţi să execute şi ei acţiunile
respective, denumindu-le („măsor cu centimetrul”, „tai cu foarfeca”, „pun ştecherul în priză,
„cos cu acul şi aţa”). Tehnica inductivă . Se prezintă preşcolarilor mulţimi de obiecte, date, fapte
cerândule să afle singuri regula dupa care s-au grupat şi clasa sau grupa din care fac parte. Ca
exemplu „Ce a avut Regin Toamnă în cosulet?”, în care fiecare copil este chemat să pună cîte un
fruct în coşuleţ, însoţindu-şi acţiunea cu formularea propoziţiei corespunzătoare: „Am pus în
coşuleţ un/o…”. Cînd toate cele pregătite au ajuns în coşuleţ, li s-au cerut copiilor să găsească un
cuvînt pentru tot ce au pus ei în coşuleţ („fructe”), la fel procedăm cu legumele. Tot din creaţiile
artistice formăm noţiuni de „animal”, „animal sălbatic”, „animal domestic”, „insectă”, „copac”,
„legume”, „mobilier”. Tehnica asociativă. Preşcolarului i se dă un cuvânt, cerându-i să-l
asocieze cu un altul pentru a descrie o acţiune, o însuşire ori pentru a numi opusul acelui cuvânt.
De exemplu, „eu cos”, „noi mergem”, „ei cântă”, „fata blondă”, „tricou verde”, „papuci maro”,
„fată – băiat”, „alb – negru”. Tot prin asociere pot fi precizate unele cuvinte perechi, precum:
„tata – mama”, „albuş – gălbenuş”, „frate – soră”, „Lună – Soare”, „deal – vale”. Această cale
asociativă este folosită în exerciţiile „Gaseşte la ce m-am gandit”, „Spune mai departe”.

-Metoda problematizării. Această metodă este folosită cu succes în cadrul povestirilor cu

început dat de educatoare, unde copiii sunt puşi să găsească sfârşitul logic al povestirii. Ex.:
„O zi în poveste”, „Copiii la teatru”, este cunoscut că îmbogăţirea vocabularului la copiii de
vârstă preşcolară se realizează treptat, concomitent cu învăţarea sensului cuvintelor şi cu
folosirea lor corectă în vorbire, constituind deopotrivă o sarcină specifică activităţii.
„Dezvoltarea limbajului ”. În funcţie de dezvoltarea vocabularului copiii vor formula pe plan
mintal propoziţii cu mai multe sau mai puţine cuvinte ca de exemplu:
38
  fetiţa merge
 fetiţa merge la bunica
 fetiţa merge la bunica cu un coşuleţ.
În felul acesta, educatoarea poate să cunoască nivelul de dezvoltare al fiecărui copil în parte,
ceea ce ajută să lucreze pe grupuri diferenţiate. În cadrul procesului instructiv – educativ în
grădiniţa de copii, toate tipurile de activităţi contribuie atât la dezvoltarea limbajului copiilor cât
şi a îmbogăţirii lexicului. De exemplu – prin intermediul activităţilor de memorizare, copiii îşi
lărgesc treptat orizontul de cunoaştere, îşi precizează şi îşi îmbogăţesc volumul de lexime despre
obiectele şi fenomenele naturii şi societăţii. Astfel, unele poezii înfăţişează evenimente cu
anumită semnificaţie: De ex: poezii prin care se dezvăluie unele aspecte ale anotimpului: „ Vine
iarna” -L. Deleanu, „Primăvara” „ La revedere păsări călătoare”- P. Cărare, „Sfîrşit de toamnă”-
V. Alecsandri şi alte poezii care-i ajută pe copii să-şi îmbogăţească vocabularul. De o mare
importanţă este apropierea copiilor de frumuseţea limbii noastre prin vers, personificare, etc. Ex.:
Poezia „Ţara mea- Moldova” de V. Romanciuc – toate elementele folosite pentru a reda
imaginea ţării, devin pentru copil nişte cuvinte ciudate, dar apropiate, prin intermediul cărora
încep să-şi formeze primele reprezentări despre ţară, folosind specificul lexical. Cu prilejul
poeziei, copiii învaţă să înţeleagă frumosul din natură, din viaţa omului să sesizeze muzicalitatea
şi frumuseţea limbii materne. Învăţând şi recitind versuri, copiii descoperă sensuri noi ale
cuvintelor, îşi însuşesc expresii literare, care intră în vocabularul lor.
Deci, trebuie să se acorde o mare atenţie vorbirii corecte a copiilor, nu numai a acumulării în
volum. Alegerea unor poezii a căror formă corespunde cerinţelor unei arte adevărate, cu un
limbaj simplu, dar plin de poezie, contribuie nu numai la îmbogăţirea lexicului preşcolarilor, dar
şi la formarea unui gust artistic autentic, a capacităţii de a sesiza şi a reacţiona pozitiv în faţa
frumuseţii limbii literare materne. Metodele interactive de grup sunt modalitati moderne de
stimulare a invatarii si dezvoltarii personale inca de la varstele timpurii, sunt instrumente
didactice care favorizează interschimbul de idei, de experiente, de cunoştinţe.
Dezvoltarea vocabularului se face treptat, începând cu grupa mică pînă în grupele mari.
Anumite activităţi sunt folosite pentru îmbogăţirea lexicului: activităţile pe bază de ilustraţii din
cărţi, jocurile literare, poeziile memorizate, povestirile create de copii. De asemenea sunt
anumite exerciţii-joc care contribuie la dezvoltarea lexicului: ,,Ştii să spui la fel ca mine?”, ,,Ce
este şi cum este?”, ,,Bate vântul”, ,,Povesteşte cum a fost în Ţata Poveştilor”, ,,Ce a uitat pictorul
să deseneze?”. Convorbirile după imagini aduc o contribuţie însemnată la fixarea şi precizarea
cuvintelor la copii, în activizarea lexicului şi în formarea unei exprimări orale corecte şi
coerente. Prin convorbiri se realizează verificarea cunoştinţelor, sistematizarea lor,

39
perfecţionarea exprimării cu un colorit verbal-literar. Povestirea este o sursă de formare a
lexicului din întâmplări veridice sau verosimile prezentate în povestiri, poveşti, basme sau
balade. La grupa mică se utilizează o povestire simplă, neîncărcată de comentarii, fără multe
episoade. Treptat se trece la povestiri mai ample. Copilul trebuie să cunoască toate cuvintele şi
expresiile folosite în povestire sau să i se explice cuvintele necunoscute pe parcursul povestirii,
altfel existând riscul de a memora cuvinte al căror sens nu îl cunoaşte şi de a le atribui
semnificaţii eronate. Prin povestire se realizează îmbogăţirea vocabularului copiilor cu unele
expresii literare, folclorice. [apud.30]
Jocurile didactice pot fi folosite pentru deprinderea unei pronunţii corecte, pentru
îmbogăţirea sau consolidarea vocabularului, pentru formarea vorbirii corecte şi coerente. Aceste
metode se utilizează în grădiniţă şi ca activităţi de sine stătătoare cu un tipic de desfăşurare
adecvat fiecăruia. În procesul instructiv-educativ din grădiniţă vorbim mai puţin despre dialog,
dar mai mult despre conversaţie, utilizată în cadrul convorbirii. În grădiniţă, dialogul întrebărilor
şi răspunsurilor poate fi realizat sub formă de exerciţiu ludic, prin intermediul unor personaje,
prin intermediul unor simulări. Copiii sunt puşi astfel în situaţia ,,jocurilor de rol’’, ca mijloace
de educare a limbajului spontan şi activizare a leximelor din lexical pasiv. Nu trebuie neglijată
contribuţia convorbirilor la formarea deprinderilor de comunicare socială, la dialog respectuos
între parteneri, la schimbul reciproc de mesaje. Jocurile de rol sunt jocuri de simulare în care
copiii devin actori ai vieţii sociale, sunt jocuri ale replicilor după un scenariu propus, dar cu
efecte lingvistice evidente din punct de vedere al dialogului între ,,micii actori’’. Un aspect
particular al jocurilor de rol este dramatizarea. Ea are un caracter activizant, preluând o parte din
efectele spectaculoase ale scenei. Se poate organiza pe replici exacte, textuale, pe baza unor
replici creatoare sau pe stimularea spontaneităţii ,,actorilor’’. Dispunem de texte care se pretează
la interpretări ,,artistice’’ : ,,Ursul păcălit de vulpe’’, ,,Capra cu trei iezi’’, ,,Ridichea uriaşă’’,
precum şi alte texte cu dialog asumat sau improvizabil. De mic, copilul este atras de imagini. La
grădiniţă, copilul preşcolar întâlneşte diferite tipuri de imagini prezentate sub formă de jetoane,
tablouri, desene realizate de copii şi adulţi, albume, diafilme, dar şi din cărţile cu opere create
pentru copii. Fondul de reprezentări format în urma activităţilor de observare şi lecturi după
imagini trebuie valorificat. După prezentarea materialului vizual în activităţile dirijate urmează o
muncă de prelucrare, sistematizare, consolidare a cunoştinţelor receptate. Prin dialog euristic,
educatoarea cunoaşte nivelul la care copiii au receptat conţinutul imaginilor utilizate.
Uneori, datorită sărăciei vocabularului, copilul preşcolar nu se poate situa pe punctul de
vedere al interlocutorului, dacă acesta este adultul. În relaţiile cu ceilalţi copii, preşcolarul poate
coopera, poate dialoga ca partener egal având drept consecinţă socializarea inteligenţei şi a

40
limbajului, înţelegerea utilităţii schimbului de idei. Pentru a stimula conversaţia dintre copii
trebuie să creăm condiţii care să permită reuniunea liberă a copiilor în grupuri, să antrenăm copiii
la activităţi care stimulează interesul pentru dialog. Copilul comunică în permanenţă cu
educatoarea şi invers, îmbogăţindu-şi vocabularul, devenind mai rafinat în exprimare şi în
comunicare de aceea consider că educatoarea trebuie să lucreze interdisciplinar de fiecare dată
pentru realizarea acestui obiectiv - comunicare. Importante în realizarea sarcinilor şi a
obiectivelor învăţământului preşcolar sunt calitaţile şi competenţele educatorului. Prin tot ce
înteprinde, prin personalitatea sa, educatoarea reprezintă un model pentru copil, un sprijin pentru
familie, un factor de cultură în comunitate. Pentru a-şi îndeplini rolul cât mai potrivit partenerilor
de dialog, educatorul trebuie să comunice. Comunicarea orală, în cazul literaturii pentru
preşcolari- lectura- aşază în discuţie ,,trei eroi”- atacanţi: autorul, opera, lectorul. Studiile din
prezent, analizează profund locul, rolul, valoarea şi interdependenţa celor trei factori, din mai
multe puncte de vedere, genetic, istoric, sociologic etc. Genetic, opera literară este privită ca o
rezultanţă a unui complex de factori raportaţi la autor, reductibili în ultima instanţă la: mediul
socio-istoric, temperament, apartenenţa socio-culturală, formaţia intelectuală a autorului,
evenimentele majore ce i-au modelat personalitatea. Toţi aceşti factori condiţionează creaţia.
Creaţia literară pentu preşcolari este acea categorie a literaturii care se adresează copiilor între
3-6 ani şi este accesiblă copiilor. De-a lungul timpului s-a creat un bogat tezaur, a cărei
valorificare în muncă cu preşcolarii şi cu celelalte categorii de copii, aduce mari servicii operei
de educaţie.
Conform datelor psihologice şi pedagogice, finalizăm cu următoarea concluzie, că
strategiile cele mai eficiente de învăţare sunt metodele, care solicită cel mai mult descoperirea
noilor cunoştinţe, priceperi, deprinderi de către copilul însuşi. Aceste metode le vor subordona,
deci, pe toate celelalte în procesul de învăţământ. Toate aceste modalităţi de intervenţie ale
metodelor în evoluţia copilului constituie în argumente în favoarea alegerii cu discernământ a
metodelor de educaţie. Activitatea independentă a copilului devine tot mai productivă, inclusiv
prin adoptarea de metode adecvate, dar copilul nu poate învăţa singur tot ce poate şi este necesar
să înveţe. Trebuie, deci stabilit raportul just între metodele educative, dirijate, şi cele ale
activităţii educative independente. Educatoarea va dirija pe copiii prin metode adecvate pentru
înţelegerea a ceea ce este foarte important şi dificil pentru ei în cunoaştere, în momentul
respectiv. În învăţământul preşcolar se folosesc variante simple, în curs de constituire ale tuturor
metodelor folosite în procesul de învăţământ în general. Metodele şi tehnicile menţionate mai sus
au scopul de a aprofunda lexicul copiilor, deaceia pe dagogull va selecta şi monitoriza acele
strategii, care vor aduce progres în lucrul instructiv-educativ.

41
 2. ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A PROCESULUI APROFUNDĂRII LEXICULUI
COPIILOR DE VÎRSTĂ PREŞCOLARĂ MARE PRIN INTERMEDIUL LITERATURII
ARTISTICE.

2.1. Constatarea nivelului iniţial a posedării de către copii a sensului şi semnificaţiilor

lexemelor însuşite.
Obiective:
1. Constatarea nivelului practicilor educaţionale de aprofundare a lexicului prin intermediul
literaturii artistice.
2. Diagnosticarea nivelului iniţial al posedării de către preşcolarii mari a capacităţilor de
atribuire a diferitor conotaţii semantice lexemelor din lexicul activ.
Experimentul a fost organizat în Instituţia preşcolară nr.1 „ Prichindel ” din oraşul Soroca,
grupa mare experimentală „ Albinuţele ” şi grupa „Floricica” - de control, de către studenta –
practicantă, Melinte Liudmila.
Pentru constatarea nivelului practicilor educaţionale de aprofundare a lexicului prin
intermediul literaturii artistice, am demarat activitatea experimentală prin studierea
documentaţiei din arhiva grădiniţei. Analizînd planificările anuale, tematice şi zilnice constatez,
în instituţia preşcolară se realizează activităţi specifice de dezvoltare a lexicului, însă prioritate se
acordă îmbogăţirii şi consolidării vocabularului, relativ fregvent se organizează activităţi de

42
activizare a lexicului, însă nu sunt specificate exact obiectivele şi acţiunile educătorului. Spre
regret foarte rar se atestă în proiectare obiective şi activităţi speciale de aprofundare a lexicului,
adică de extindere a semnificaţiei lexemelor deja existente în vocabularul copiilor. Cadrele
didactice utilizează în special termenii „îmbogăţire” a vocabularului sau „dezvoltare” a lexicului,
fără a atribui conotaţia factuală a acestora. Expun în continuare materialul factologic analizat.
În ultimii ani au fost organizate Consilii pedagogice cu genericul:
* „ Un lexic bogat - o comunicare eficientă ”
* „ Dezvoltarea vocabularului la preşcolari ”
* „ Dezvoltarea intelectuală prin intermediul literaturii artistice ”
* „ Copilul şi folclorul ”
Analizînd procesele verbale ale Consiliilor pedagogice îmi permit să concluzionez, că lucrul
asupra vocabularului se aplică în grădiniţă, dar mai fregvent, la îmbogăţire, consolidare,
activizare, iar aprofundarea lexicului rămine mai în umbră, ceia ce ne-a determinat să cercetăm
aspectul în această direcţie.
Studiind dările de seamă de la sîrşit de an şcolar a educătorilor, în aplicarea obiectivelor şi
mijloacelor didactice de aprofundare a lexicului prin intermediul literaturii artistice am obţinut
următorul rezultat, evidenţiind numai la doi pedagogi din şapte, care au relatat despre aplicarea
creaţiilor literare pentru aprofundarea lexicului.

Citez din darea de seamă a educătorului Lidia M., grad didactic I : ”O comunicare valabilă,
reuşită o dezvolţi mai eficient prin intermediul literaturii artistice, deoarece numai aici întîlneşti
varietatea sinonimelor, expresiilor, comparaţiilor, nemaivorbind de tezaurul nostru - folclorul. În
fiecare an şcolar îmi planific la toate ariile curriculare să întroduc cuvîntul artistic prin diverse
opere literare şi creaţii folclorice atragînd atenţia, ca copilul nu numai să posede cuvîntul, dar
să-i înţeleagă semnificaţia.” Educătoarea Ana R., grad didactic II , menţionează: „ La orice etapă
a zilei mă strădui să includ diverse opere literare, unde se conţin comparaţii, îmbinări
frazeologice, ghicitori, proverbe, pentru ca să implantez copiilor un limbaj cu un colorit
specific.” Aşadar, s-a constatat că au lucrat cu vocabularul practic toţi educătorii, dar în special la
compartimentul de aprofundare a lexicului prin intermeediul literaturii artistice numai doi.
Pentru a determina cum pedagogii consideră valoarea literaturii artistice în dezvoltarea
lexicului şi a procesului aplicativ în această direcţie am utilizat metoda anchetării în scris.
Conţinutul anchetei este alcătuit din şase itemi, dintre care trei sunt închişi şi respectiv ceilalţi
trei deschişi. Primul item avea scopul de a evidenţia cîţi pedagogi consideră literatura artistică
un mijloc eficient de dezvoltare a lexicului la preşcolari.Din cei şapte anchetaţi, numai 2 (28%)
din educători au încercuit cuvîntul parţial, celelalte educătoare au fost de acord cu certitudine că
43
literatura artistică este un mijloc eficient de dezvoltare a lexicului. Prin următorul item am
intenţionat să constat la care aspect de dezvoltare a lexicului se axează mai fregvent educătorii
calitativ sau cantitativ. Dintre educatorii anchetaţi 4 (57%) pledează pentru dezvoltarea atît
cantitativă cît şi calitativă, ceilalţi (43%) consideră că este suficient numai aspectul cantitativ. Al
treilea item urmărea constatarea la care aspect de dezvoltare a lexicului vă concentraţi mai mult:
îmbogăţire, consolidare, activizare, aprofundare. Numai 2 (28%) din cei şapte au bifat aspectul
de aprofundare a lexicului, ceilalţi (72%) se centrează mai mult la îmbogăţire şi activizare.
Următorul item ne clarifică , dacă este utilă contribuţia părinţilor la dezvoltarea vocabularului.
Toţi educătorii au menţionat, că nemijlocit şi părinţii trebuie să participe activ în acest proces, să
fie o continuitate sistematică, dar realitatea ne dezvăluie şi alte laturi, unde nu toţi părinţii îşi dau
interesul de acest fapt, lăsînd tot pe seama lucrului în grădiniţă. Itemul cinci ne explică la care
arii curriculare educătorii realizează obiectivul de aprofundare a lexicului. Numai 1 (14%)a
nominalizat toate ariile curriculare, ceilalţi (86%) educători se limitează numai la activităţile de
dezvoltare a limbajului ,literatura artistică şi unii au mai adăugat ştiinţe şi arte. Ultima întrebare
din anchetă ne-a remarcat despre strategiile didactice aplicate pentru aprofundarea lexicului la
preşcolari. Toţi educătorii utilizează metodele şi procedeele clasice: intuitive, verbale, practice, 3
(47%) administrează metodele şi tehnicile interactive, moderne.

Mijloacele de instruire care ar facilita aprofundarea lexicului prin strategiile enunţate nu sunt
menţionate de către cadrele didactice. Totodată în alte contexte educatorii apreciază la justa
valoare potenţialul literaturii artistice, inclusiv a folclorului, în dezvoltarea lexicului, fără a
specifica obiectivul de aprofundare.
La finele celor analizate am constatat:
1. Educătorii parţial apreciază justa valoare a valenţei literaturii artistice în însuşirea de
către copil a sensului şi semnificaţiei cuvîntului.
2. Rareori utilizează folclorul în proiectările didactice.
3. Atenţia majoră este la dezvoltarea cantitativă şi mai puţin la cea calitativă a lexicului.
4. Nu sunt cuprinse toate ariile curriculare pentru a întroduce cuvîntul artistic şi a aprofunda
lexicul preşcolarilor.
Deci, din cele observate rezultă, că o mare importanţă are pregătirea metodică a cadrelor
didactice în aprofundarea lexicului prin intermediul literaturii artistice.
Pentru a studia mai temeinic şi a afirma cu certitudine că ipoteza noastră de aprofundare
lexicului prin intermediul literaturii artistice este realizabilă, am continuat cu diagnosticarea
nivelului iniţial al posedării de către preşcolarii mari a capacităţilor de atribuire a diferitor

44
 conotaţii semantice lexemelor din lexicul activ. Au fost alese două grupe : una experimentală şi
cealaltă de control, în total 30 copii de vîrsta 5-6 ani.
Pentru a efectua mai calitativ acest diagnostic am elaborat criteriile de apreciere a nivelului
de posedare de către copii a căpacităţii de atribuire a diferitelor conotaţii semantice lexemelor
posedate:
 Capacitatea de a recepta adecvat semnificaţiile variate, atribuite lexemelor în variate
specii ale folclorului.

 Manifestarea abilităţilor de a atribui diverse semnificaţii cuvîntului.

 Gradul de corectitudine a tangenţei dintre semnificaţia atribuită cuvîntului şi sensul

acestuia.

Nivelul I – înalt, foarte bine (+++), vor fi plasaţi copiii, care vor fi capabili să atribuie cel puţin 1
nouă conotaţie semantică la cuvintele/ imaginile propuse.

Nivelul II – mediu, bine (++), cel puţin 50% din conţinut.

Nivelul III - scăzut , satisfăcător (+), mai puţin de 50%.

Nivelul IV – subnivel, nesatisfăcător (- ), nici o conotaţie semantică.

Tinînd cont că la copiii preşcolari prevalează gîndirea intuitivă, am alcătuit probe ilustrative, cu
următoarele aspeste: comparaţia, sinonimele, antonimele, omonimele, îmbinările frazeologice.
Aceste probe au fost aplicate grupelor experimentale şi de control. Termenii de efectuare a
procesului de constatare au fost realizaţi din 02.10.2013 – 31.10.2013.

La proba de atribuire a comparaţiilor aplicate la 02-03.10.2013 la ilustratele propuse: fulguşori,

steluţe, ciupercuţe, frunze pe apă, au fost obţinute următoarele rezultate la copii:

Nivele de posedare Grupa experimentală Grupa de control

Nivel înalt 1 --
Nivel mediu 4 4
Nivel scăzut 8 8
Sub nivel 2 3

De ex.: Corina, Ana,Sabina Nicoleta compară fulguşorii cu floricele, steluţe. Majoritatea copiilor
examinînd ilustrata cu frunza pe apă au comparat-o cu o bărcuţă sau luntre. Diana, Ana au comparat
steluţele de pe cer cu nişte petricele scumpe, diamante. Iar Ruslan, Samanta şi Doina compară
ciupărcuţa cu o umbreluţă.
45
Următoarea probă aplicată la 09-10.10. 2013, constituită din sarcina de a atribui lexemelor
sinonimele respective: bogat, vicleană, harnică, frumoasă, bucuros, păcălit, putem concluziona
următoarele:

Nivele de posedare Grupa experimentală Grupa de control

Nivel înalt -- --
Nivel mediu 5 2
Nivel scăzut 7 11
Sub nivel 3 2

Mai dificil copiii se descurcă la determinarea sinonimelor pentru cuvintele propuse.

De ex.: Cele mai solicitate cuvinte au fost : păcălit - amăgit, bucuros - vesel.

La data de 16-17.10.2013 au fost rezolvate probele, ce aveau scopul de a găsi antonimele

corespunzătoare la cuvintele: închis, curat, deşart, pare, merge, luptă, strigă frumos.

Nivele de posedare Grupa experimentală Grupa de control

Nivel înalt 2 --
Nivel mediu 7 8
Nivel scăzut 6 6
Sub nivel -- 1

La 23-24.10.2013 am folosit probele ce aveau scopul de a constata cum copiii înţeleg

semnificaţia expresiilor frazeologice întîlnite în literatura artistică ca: În povestea „ Capra cu trei
iezi” eroina principală-capra se exprimă aşa: Să arzi şi tu cum mi-a ars inima după iezişori; În
povestea „Cei trei purceluşi” autorul a folosit fraza „Lupul s-a speriat şi a luat-o la sănătoasa”;
Dar în opera literară „Scufiţa Roşie” întîlnim o astfel de expresie „ Scufiţa Roşie a fost dusă cu
vorba de către lup”; Iar citind povestea „Punguţa cu doi bani” apare aşa expresie „S-a trezit cu
noaptea în cap”.

Nivele de posedare Grupa experimentală Grupa de control

Nivel înalt -- --
Nivel mediu 3 3
Nivel scăzut 10 11
Sub nivel 2 1
Ultima probă de constatare din 30-31.10.2014 a fost distribuită cu scopul de a evalua nivelul,
cum copiii argumentează semnificaţia omonimelor propuse :capră-capră; coş-coş; căţel-căţel;
coarne-coarne; Au fost obţinute următoarele rezultate:

46
 Nivele de posedare Grupa experimentală Grupa de control
Nivel înalt -- --
Nivel mediu 6 5
Nivel scăzut 8 9
Sub nivel 1 1

Din analiza schemei rezultatelor de constatare a nivelurilor de posedare de către preşcolarii mari a
capacităţilor de atribuire a diferitor conotaţii semantice lexemelor din lexicul activ rezultă că, nici
un copil n-a realizat probele la nivel înalt, la nivel mediu - 40% grupa experimentală şi 27%
respectiv cea de control, la nivel căzut 53% - 66%, iar subnivel ambele grupe au obţinut procentaj
egal 7%. (vezi anexele 4,5).

După aplicarea acestor probe concluzionez cu următoarele:

1. Este cert că lucrul cu lexicul trebuie început de timpuriu, atât de catre parinti, cât si din
partea pedagogilor din institutiile în educatie.

2.   Exista premise psihologice favorabile pentru aprofundarea lexicului atît în cadrul

activităţilor, cît şi în afara lor.

3.   Este necesar să reflectăm, să găsim sau să adoptăm măsuri instructive, privitoare la

aprofundarea lexicului la toate ariile curriculare.

4.   Să nu neglijăm  influienţa enormă a factorilor purtători ai mujloacelor de comunicare,

care devin modele pentru copii la aprofundarea lexicului: pedagogii, psihologii, părinţii, emisiuni
de la radio şi de la televiziune, scriitorii şi autorii de publicaţii pentru copii.

2.2 Aprobarea experimentală a ipotezelor de cercetare.

Obiectivele experimentului formativ:

1. Sinteza poziţiilor teoretice semnificative pentru elaborarea programului experimental.

2. Elaborarea programului experimental axat pe aprofundarea lexicului preşcolarilor.

3. Aprobarea aplicativă a programului experimental axat pe aprofundarea lexicului

preşcolarilor.

Pentru a elabora programul experimental la copii de vîrstă preşcolară mare am demarat cu

ipoteza, fiind o modalitate aptă să pună în lumină, în anumite condiţii, interrelaţionarea dintre
literatură şi lexic. O cale foarte frecventă de însuşire a semnificaţiilor este aceia , care se

47
desfăşoară pe plan verbal, în cursul procesului de comunicare, prin acţiunea directă şi reciprocă a
cuvintelor.
Am reflectat asupra structurii activităţilor şi am evidenţiat următoarele caracteristici:

1. Respectarea caracteristicilor de aprofundare a lexicului la această vârstă decurg din însuşi

caracterul concret – situativ mai frecvent al gândirii, cel abstract fiind în formare.

2. Însusirea constientă şi activă a sensului şi semnificaţiei lexemelor şi expresiilor, pentru ca ele

să poată deveni adevărate instrumente de comunicare, de exprimare a ideilor, de valorificare a
limbajului.

3. Supunerea cuvintelor şi expresiilor variate unui proces de explicare, de repetare, de fixare,

pentru aprofundarea vocabularului activ al copilului.

Pentru a alcătui programul experimental la tema enunţată am utilizat un sistem coerent de

măsuri:

1. Studiul prevederile curriculumului şi metodicile din învăţământul preşcolar;

2. Documentarea ştiinţifică cu privire la contribuţia activităţilor din grădiniţă, destinate

aprofundării vocabularului preşcolarilor;

3. Analiza creativă a bibliografiei studiate;

4. Motivarea problematicii lucrării;

5. Selectarea unui set de metode şi procedee eficiente pentru verificarea

ipotezei;

6. Consemnarea sistematică şi obiectivă a observaţiilor efectuate;

7. Stabilirea unor concluzii parţiale;

8. Abordarea unui stil de lucru permisiv, receptiv la dorinţele şi solicitările copiilor;

9. Selectarea celor mai concludente date;

10.Găsirea unui plan optim de sistematizare şi prezentare a observrilor.

48
49