MINISTERUL SANATATII,MUNCII SI PROTECTIEI SOCIALE AL REPUBLICII MOLDOVA.

COLEGIUL DE MEDICINA BALTI.

Studiu individual
Tema: Noțiuni de stare terminală.Fazele
și manifestările clinice.

Realizat de eleva:Obada Ana

Grupa:AM-301

Profisor: Ion Coroban

Stările terminale
 Noţiunea de stare terminală a apărut de la denumirea latină terminalis –
stare a organismului, care finisează viaţa, stare între viaţă şi moarte.
Stările terminale -prezintă procese patologice integrale, care marchează
finalizarea vieţii şi tranziţia de la viaţă la moarte.
Preagonia este o stare terminală a organismului drept consecinţă a hipoxiei
şi hipercapniei, în cadrul căreia au loc dereglări ale funcţiei cortexului,
structurilor subcorticale şi ale trunchiului cerebral caracterizate prin
succesiunea proceselor de excitare iniţială şi inhibiţie ulterioară. Mai întâi apare
tahicardia, tahipneea urmate de bradicardie şi bradipnee. Presiunea arterială
progresiv scade până la valori critice (80–60 mm Hg). La începutul perioadei de
preagonie apare o excitaţie motorie reflexă, care, însă, la acţiunea continuă a
factorului patogen grăbeşte procesul de murire.
Agonia este o etapă a muririi organismului caracterizată prin predominarea
activităţii regiunilor bulbare ale creierului. Unul din semnele clinice de bază ale
agoniei este respiraţia terminală (agonală) survenită după pauza terminală şi
caracterizată în primul rând prin mişcări respiratorii rare şi profunde ca
rezultat al contracţiilor convulsive ale diafragmului şi a muşchilor scheletici
inspiratori principali şi auxiliari. Aparent respiraţia pare a fi intensificată, însă în
realitate ea este neefectivă şi slăbită. În această perioadă centrul respirator nu
reacţionează la impulsaţiile aferente venite de la receptorii periferici. Pe
fundalul "tăcerii bioelectrice" a scoarţei şi structurilor subcorticale poate
apărea o intensificare a activităţii electrice a regiunii caudale a trunchiului
cerebral, a formaţiunii reticulare, ceea ce poate restabili temporar activitatea
bioelectrică a scoarţei, chiar cu revenirea cunoştinţei, însă sub acţiunea continuă
a factorilor tanatogeni are loc încetarea proceselor de reglare bulbară. Agonia
se termină cu un ultim inspir sau cu o ultimă bătaie a cordului şi survine moartea
clinică. În cazul opririi bruşte a contracţiilor cardiace respiraţiile agonale pot fi
păstrate încă câteva minute pe fundalul lipsei circulaţiei sanguine cerebrale.
Moartea clinică. Moartea clinică este o etapă încă reversibilă de murire a
organismului, din care acesta mai poate fi reîntors la viaţă cu păstrarea
integrităţii organismului şi valorii sociale a persoanei. Această perioadă se
constată o dată cu oprirea contracţiilor cardiace, respiraţiei externe sau a
ambelor funcţii concomitent. Oricare ar fi cauza nemijlocită a morţii clinice –
stopul cardiac cu sistarea perfuziei pulmonare şi a organelor circulaţiei mari, dar
cu păstrarea ventilaţiei pulmonare, sistarea ventilaţiei pulmonare cu păstrarea
hemocirculaţiei sau oprirea concomitentă a ambelor activităţi – în organism se
instalează hipoxia, care şi este factorul patogenetic principal al procesului de
murire.

PROTOCOL DE ÎNGRIJIRE A PACIENŢILOR IN FAZĂ TERMINALĂ

Starea terminală se referă la ultimele ore de viaţă ale pacientului, când
moartea este iminentă şi constituie o provocare continuă, atât pentru echipa
medicală, cât şi pentru pacient şi apropiaţii acestuia Intervenţiile la aceşti
pacienţi trebuie adaptate nevoilor şi scopului de îngrijire.
Pentru profesioniştii din sănătate implicaţi în îngrijirea pacienţilor în faza
terminală a bolii, este esenţială asigurarea unei îngrijiri de calitate prin
standardizarea intervenţiilor specifice. Recunoaşterea promptă a semnelor şi
simptomelor de moarte iminentă este cheia pentru a putea oferi cele mai
potrivite intervenţii. Uneori, faza terminală la un pacient cu cancer poate fi
precipitată (de o hemoragie masivă, de exemplu), dar de cele mai multe ori se
produce o deteriorare progresivă a statusului funcţional. Următoarele semne
sunt asociate adesea cu faza terminală: imobilizarea la pat; starea
semicomatoasă; abilitatea de a ingera doar cantităţi mici de lichide;
imposibilitatea administrării medicaţiei orale (2, 3). Prezenţa a cel puţin două din
aceste semne poate contribui la stabilirea diagnosticului de stare terminală, în
condiţiile în care toate cauzele intercurente posibile au fost eliminate (adică
deteriorarea stării pacientului nu este urmarea unei cauze reversibile, precum
deshidratarea, hipercalcemia, supradozarea de opioide, infecţiile, deliriumul
hipoactiv etc.).

În diagnosticul morţii iminente, este important ca membrii echipei de

îngrijire să fie de acord că pacientul este în stare terminală şi să adapteze
scopul îngrijirii cu nevoile pacientului. Dezacordul asupra stării pacientului,
speranţa că pacientul va fi mai bine, nerecunoaşterea semnelor şi simptomelor
stării terminale, lipsa cunoştinţelor legate de intervenţiile specifice, o abilitate
scăzută de comunicare cu familia şi pacientul, teama de a nu scurta viaţa, teama
de implicaţiile medico-legale sunt bariere în îngrijirea pacientului care moare.
   Îngrijirea paliativă acordă o grijă specială gestionării problemelor psiho-
logice, sociale, spirituale, la fel de mult ca rezolvării problemelor fizice şi
controlului durerii. Acest lucru implică evaluarea simptomelor ca prezenţă,
severitate, impact asupra calităţii vieţii, evaluarea medicaţiei curente şi a căii de
administrare. La fel de importantă este evaluarea psihosocială, care include,
între altele, evaluarea gradului de înţelegere a prognosticului de către
aparţinători şi a conştientizării iminenţei decesului, precum şi o evaluare a
reţelei sociale care susţine pacientul în aceste momente. De asemenea, este
important să se evalueze riscul de doliu patologic şi să se ofere consiliere
adecvată (4).
   Evaluarea nevoilor spirituale/religioase implică identificarea tradiţiilor
specifice, a însemnătăţii valorilor personale şi a prezenţei crizei existenţiale.
   După evaluarea pacientului, protocolul indică următorii paşi de
intervenţie primară:
   1. Pregătirea familiei cu privire la severitatea situaţiei şi stabilirea
preferinţei pentru locul îngrijirii terminale şi a decesului; înţelegerea că
scopul tratamentului în acest moment este confortul pacientului;
    2. Pregătirea planului de îngrijire şi discutarea acestuia cu pacientul
şi familia;
   3. Simplificarea schemei de tratament, întreruperea intervenţiilor
inutile, schimbarea modului de administrare a medicaţiei, prin trecerea de la
administrarea per os la cea subcutanată;
   4. Controlul adecvat al simptomelor; anticiparea nevoilor pacientului şi
asigurarea unui kit de medicaţie cu instrucţiuni clare pentru situaţii
previzibile; printre cele mai frecvente simptome se numără respiraţia
stertoroasă, dispneea, agitaţia, delirul, durerea, greaţa, vărsăturile;
   5. Intensificarea măsurilor de confort şi de menţinere a demnităţii
pacientului prin asigurarea igienei personale, repoziţionare adaptată nevoilor
şi riscurilor, îngrijirea cavităţii bucale, comunicarea adecvată;
   6. Susţinerea ritualurilor cu însemnătate culturală pentru pacient,
oferirea de suport religios şi spiritual;
   7. Consilierea psihoemoţională şi sprijin ţintit pentru doliul anticipativ;
   8. Sprijin prin oferirea unui număr de telefon de contact cu sfaturi
medicale pentru pacienţii îngrijiţi la domiciliu sau în servicii care nu au
echipe de îngrijiri paliative.
   Comunicarea cu ceilalţi este important să se facă în mod clar, astfel ca la
notarea în foaia de evoluţie să se consemneze faptul că pacientul este în stare
terminală şi nu, la modul general, „prognosticul este prost“.
   Îngrijirea pacientului cu stare terminală implică o echipă
multidisciplinară de îngrijire paliativă, care, în afară de medic şi asistent
medical, va include îngrijitorul principal, care poate fi din reţeaua socială a
pacientului, asistentul social, psihologul, consilierul spiritual/preotul/pastorul.
   Recunoaşterea stării terminale şi aplicarea protocolului şi în alte servicii
medicale decât cele de îngrijiri paliative aduc o creştere a eficienţei serviciilor
furnizate, scăzând numărul pacienţilor care decedează cu simptome
necontrolate.