Muzica populara

Muzica populară denumită și muzică folclorică, a fost un gen muzical hibrid,

rezultat din confruntarea ansamblurilor de instrumente populare cu lumea
orășenească și cu realitatea social-politică din prima jumătate a secolului XX. În
anii 1990, un nou val de schimbări în societate și în culturile de masă a dus la
apariția unui subgen al muzicii populare, pentru care se folosește frecvent
apelativul de „muzică etno”.

Cu o reprezentare deosebită în Balcani și în țările din fostul bloc răsăritean, genul

este recunoscut de puține limbi ca atare, fiind în cele mai multe cazuri inclus în
noțiuni vecine precum: muzică tradițională (folclorică), muzică lăutărească, muzică
folk, mai rar chiar și în muzica ușoară sau pop. Se produc multe conflicte
terminologice la traducerea acestei noțiuni tocmai din pricina orizontului cultural
diferit de la o țară la alta.

Trasaturi :

Sonorități specifice
Muzica populară contemporană promovează un stil vocal emfatic, nu arareori interesat de
asemenea figuri tehnice. Uneori, cântăreții practică și fluieratul artistic (există adevărați
„virtuozi” în această tehnică). Instrumentiștii sunt organizați în tarafuri, ansambluri sau
orchestre; improvizația se produce la mai multe niveluri (de exemplu, gradul de spontaneitate al
execuției la țambal este foarte mare, rolul fiind delimitat similar cu susținerea ritmică în
orchestra barocă de către basul continuu), între care improvizația solistică are o pondere variabilă
în funcție de prezența unui cântăreț (situația este similară cu cea din jazz).

Secția ritmică din muzica populară cuprinde cel mai adesea un contrabas și un țambal (înlocuit
mai rar cu un pian), cărora se pot adăuga un acordeon, o chitară acustică ș.a. Există o tendință
recentă de a înlocui contrabasul cu o chitară bas (electrică). Țambalul sugerează trama armonică
(succesiunea de acorduri) prin țiituri rapide și ritmate (pe diviziune ternară sau în sferturi de
timp), dat fiind că instrumentistul nu poate ataca simultan mai mult de două înălțimi sonore. În
schimb, pianul poate imita țambalul sau, mai ales pentru piesele lente, se preferă un stil pianistic
similar cu cel folosit în piesele „slow” de jazz. Acordeonul și chitara execută acordurile placat
(nearpegiat); ele pot servi și ca instrumente soliste. Formațiile instrumentale mai apropiate de
spiritul tradițional se pot acompania și cu o brace (vioară sau violă al cărei căluș a fost retezat,
pentru se putea trage arcușul simultan pe toate corzile) sau un violoncel.

Cele mai multe instrumente soliste sunt monofonice (nu pot produce sau nu practică interpretarea
pe mai multe voci), între care: vioara, mandolina (mai rar), bouzouki, clarinetul, taragotul, specii
diverse de flaute și fluiere, saxofonul (alto sau tenor), naiul, trompeta ș.a. După cum s-a mai
spus, și instrumentele polifonice de acompaniament pot susține momente solistice: țambalul (cel
mai adesea, în introducerea pieselor), acordeonul, chitara și pianul (foarte rar). Îndeosebi muzica
instrumentală poate împrumuta instrumente întâlnite în fanfare – diverse alămuri (trompetă,
goarnă, trombon, tubă, fligorn, eufoniu ș.a.) și percuții caracteristice (tobă mare, tobă mică,
fuscinel) –, dar și elemente ale stilului interpretativ caracteristic. Orchestrele de muzică populară
includ partide largi de coarde cu arcuș (vioara întâi și a doua, violă, contrabas, uneori și
violoncel).

Muzica etno
La finele anilor nouăzeci și-a făcut apariția o nouă ramură a muzicii populare în Europa de Est;
în România, pentru descrierea sa a fost revendicat numele de „muzică etno”, sugerând existența
sa ca gen muzical distinct. Sunetul este radical modernizat: schimbarea instrumentelor acustice
în altele electro-acustice (chitară electroacustică) sau chiar electrice (chitară bas electrică în locul
contrabasului), împrumutul de sonorități din muzica pop (efecte sonore specifice, tobele
electronice, bateristul electronic, numeroase sintetizatoare), înlocuirea solistului cu un grup de
soliști, folosirea unei secții ritmice mult mai pronunțate și a unui tempo mai mișcat. De multe ori,
versurile sunt creații contemporane, dar sunt și reluate piese de renume din muzica populară sau
folclorică. Dat fiind că muzica etno se îndepărtează de folclor (cu atât mai mult decât „prima
vârstă” a muzicii populare), asistăm la stilizarea imaginii folclorului muzical românesc din
perspectiva culturii de masă (sprijinită și de preluările după piese vechi) – nu trebuie uitat că
toate aceste genuri sunt create, întreținute și dorite de către unul și același public numeros, lipsit
de pretenții intelectuale.

Dumitriu Stefan –Sorin