Sunteți pe pagina 1din 976

DICȚIONAR

DE
T EO LO GI E ORTOD OXĂ
2019 – Anul omagial
al satului românesc

Co o rdonator i
Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu (București) Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Arad)

DICȚIONAR
DE
T E O LO G I E ORTOD OXĂ

Volum publicat cu binecuvântarea


Preafericitului Părinte
DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

2019
Editor:
Preot Mihai Hau

Redactor coordonator:
Preot Cristian Antonescu

Redactori:
Mihai Grigoraş
Alexandru Rotariu
Andrei Hlandan
Alin Lupu
Alexandru Costea
Valentin Petre Lică

Layout şi coperta:
Daniela Gabriela Pascu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

© Editura BASILICA – 2019


ISBN 978-606-29-

www.editurapatriarhiei.ro
editura@patriarhia.ro
C u vâ n t î n a i n t e

I nițiativa noastră de elaborare și publicare a unui Dicționar de Teologie


Ortodoxă se înscrie într-un proiect mai amplu, care va cuprinde, alături
de Enciclopedia Ortodoxiei Românești și de Teologia Ortodoxă în secolul al
XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, și alte dicționare ale unor discipline
teologice, care sunt în curs de apariție sau de pregătire. Aceste instrumente
de studiu, necesare studenților teologi, preoților, reporterilor media și cerce-
tătorilor, împlinesc un rol didactic și unul misionar, venind în întâmpinarea
tuturor celor ce doresc să cunoască esențialul credinței, cultului și spirituali-
tății creștine ortodoxe.
Contribuțiile profesorilor de teologie, care s-au străduit să evidențieze în
mod științific și sistematic sensurile termenilor teologici și să indice o minimă
bibliografie de specialitate, constituie rodul unei colaborări între facultățile de
teologie ortodoxă din cuprinsul Patriarhiei Române. În contextul reînnoirii și
dinamizării vieții bisericești din ultima perioadă, s-a intensificat și activitatea
de cercetare teologică universitară, fapt reflectat prin apariția unor noi volume
de studii, prin organizarea a numeroase manifestări științifice, prin stabilirea
de parteneriate externe interuniversitare.
Anul comemorativ „Preot profesor Dumitru Stăniloae”, sărbătorit printr-o
serie de manifestări cultural-științifice la facultățile de teologie, dintre care cea
mai importantă a reprezentat-o Congresul internațional din luna octombrie
2013, organizat de Patriarhia Română prin Sectorul Teologic-Educațional, a
constituit un prilej de afirmare a specificului teologiei ortodoxe românești și un
punct de plecare pentru alte cercetări în acest domeniu, care vor determina creș-
terea calității învățământului teologic universitar. De aceea, considerăm că acest
Dicționar de Teologie Ortodoxă va stimula activitatea de cercetare academică și va
contribui la sporirea interesului pentru domeniul teologiei ortodoxe în mediul
universitar românesc. Pe de altă parte, prin utilizarea eficientă a contribuțiilor

C u vâ nt î nainte 5
datorate eminenților profesori de teologie din secolul al XX-lea se pune în
evidență propria noastră tradiție teologică, în scopul unei mai bune cunoașteri a
ei de către studenți, dar și în mediile universitare de peste hotare.
Cunoscând și apreciind importanța acestui Dicționar de Teologie Orto-
doxă, binecuvântăm cu bucurie apariția lui la Editura BASILICA a Patri-
arhiei Române și ne exprimăm speranța că el va deveni un bun instrument
de lucru în mâinile studenților și ale tuturor celor ce doresc să cunoască
teologia ortodoxă.
Mulțumim autorilor care au contribuit la realizarea acestei lucrări majore,
în special Părinților Profesori Ștefan Buchiu și Ioan Tulcan, coordonatorii
Dicționarului, și considerăm apariția sa un omagiu adus memoriei Părintelui
Dumitru Stăniloae, la împlinirea a 110 ani de la nașterea sa și a 20 de ani de
la trecerea sa la Domnul.

†DANIEL
PAT RIARH U L BISERIC I I O RTO D OX E RO M ÂN E

6 C u vâ nt î nainte
N O T Ă INT R O D U C TIV Ă

P roiectul teologic al unui Dicționar de Teologie Ortodoxă în Patriarhia


Română nu este nou; el a fost onorat în condițiile dificile ale peri-
oadei comuniste de către un singur autor, părintele profesor Ion Bria (1929-
2002), la dimensiunile și posibilitățile editoriale din acea vreme. Însă Dicțio-
narul de Teologie Ortodoxă editat acum la Editura BASILICA poartă amprenta
viziunii dinamice și misionare a Bisericii noastre din secolul al XXI-lea,
impulsionată în chip providențial de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel.
În forma sa incipientă, proiectul a vizat elaborarea unui Dicționar de Teologie
Dogmatică, propus spre realizare de către profesorii de Teologie Dogmatică
de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București și
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad. Din inițiativa și
prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, acest proiect a
primit o altă dimensiune și alte implicații, reușind să pună în mișcare majori-
tatea Facultăților de Teologie Ortodoxă din Patriarhia Română.
Reunind contribuțiile mai multor autori din cadrul tuturor disciplinelor
teologice predate astăzi în învățământul teologic academic ortodox, lucrarea
de față reprezintă un amplu demers teologic al Bisericii Ortodoxe Române
asupra vieții și teologiei ortodoxe în general. Fiecare disciplină teologică a
fost reprezentată de o echipă formată din profesori și discipoli ai acestora,
realizându-se astfel o unitate între generații, precum și imaginea unui masiv
potențial uman în ceea ce privește cercetarea teologică în România. De
asemenea, fiecare echipă și-a delimitat terminologia specifică, iar acolo unde
un termen a fost revendicat de aria mai multor discipline, am încercat să-l
prezentăm în perspectivă interdisciplinară. Totuși, din acest punct de vedere,
considerăm că lucrarea este perfectibilă, urmând a fi constant așezată în cele
mai bune forme de organizare, dată fiind abundența informației și interrela-
ționarea disciplinelor în cadrul teologiei ortodoxe.

N OTĂ I N T RO D UC T I VĂ 7
Anvergura unui asemenea proiect editorial, absolut necesar în contextul
teologiei ortodoxe actuale din Patriarhia Română, poartă amprenta univer-
sului în care teologia noastră se dezvoltă astăzi, fiind integrată în universită-
țiile de stat din România, fiind astfel provocată pentru a se deschide unitar și
misionar-educațional spre o abordare interdisciplinară a realitățiilor socio-u-
mane și științifice actuale.
Autorii Dicționarului încearcă să surprindă în construcția acestuia termenii
esențiali ai fiecărei discipline teologice, fără a lăsa în urmă terminologia teologică
mai puțin folosită în expunerea curentă a studiilor de teologie ortodoxă sau
în uzul vieții Bisericii noastre. Extinderea termenilor tratați diferă în funcție
de importanța și implicațiile teologic-eclesiale și cultural-sociale ale acestora.
Metoda folosită în elaborarea Dicționarului este în cea mai mare parte
istoric-expozitivă, cu implicații privind etimologia termenului, evoluțiile isto-
rice legate de acesta, precum și aspectele doctrinare, eclesiale, interconfesio-
nale, interreligioase și social-culturale pe care le pune în evidență un termen
sau altul. De asemenea, în ceea ce privește termenii legați direct de credința
Bisericii, am prezentat fundamentul revelațional al acestora prezent în Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție, urmând apoi să prezentăm evoluția și implicațiile
teologice ale fiecărui termen. Bibliografia cuprinde autori români și străini,
ortodocși și de alte confesiuni creștine, autori patristici și autori contempo-
rani, variind în funcție de importanța termenului, de implicațiile acestuia sau,
uneori, de aria de investigație a autorului.
Scopul lucrării de față este acela de a oferi credincioșilor Bisericii și celor
interesați, o orientare cât mai sintetică și coerentă, patristică, doctrinară, isto-
rică, eclesial-liturgică și culturală asupra valorilor și comorilor Ortodoxiei.
Considerăm că menționarea acelor cadre didactice care au coordonat pe
discipline elaborarea și redactarea termenilor cuprinși în Dicționar reprezintă
un act necesar în ceea ce privește responsabilitatea asumată, și totodată o
formă de gratitudine pentru contribuția adusă la apariția acestui instrument
științific de lucru pentru studenții teologi, pentru clericii Bisericii Ortodoxe
Române și pentru publicul larg de cititori. Acești responsabili pe discipline
teologice sunt următorii: Prof. dr. Cristinel Ioja (Teologia Dogmatică
Ortodoxă); Pr. conf. dr. Vasile Vlad (Teologia Morală); Conf. dr. Adrian
Lemeni (Apologetică); Pr. conf. dr. David Pestroiu (Misiologie); Pr. lect.
dr. Caius Cuțaru (Istoria și Filosofia Religiilor); Pr. lect. dr. Adrian Murg
(Studiul Noului Testament); Lect. dr. Alexandru Mihăilă (Studiul Vechiului

8 N OTĂ I N T RO D UC T I VĂ
Testament); Pr. conf. dr. Daniel Benga (Istoria Bisericească Universală);
Pr. prof. dr. Emanoil Băbuș (Istoria și Spiritualitatea Bizanțului); Pr. prof. dr.
Constantin Rus (Dreptul bisericesc); Pr. prof. dr. Vasile Gordon (Omiletică
și Catehetică); Pr. lect. dr. Lucian Farcașiu (Liturgică); Pr. lect. dr. Stelian
Ionașcu (Muzica bisericească).
Un cuvânt special de mulțumire îl adresăm membrilor comitetului de
redactare: Pr. prof. dr. Cristinel Ioja, Pr. lect. dr. Sorin Șelaru și Pr. asist. dr.
Mihai Burlacu, care s-au ocupat cu ordonarea termenilor, compatibilizarea
textelor și a bibliografiei, diortosirea întregului material științific.
Mulțumiri se cuvin adresate tuturor cadrelor didactice universitare din
întreaga Patriarhie Română, care au răspuns favorabil solicitărilor comitetului
de coordonare, elaborând termenii de teologie, care compun Dicționarul.
Aceleași mulțumiri le adresăm Editurii BASILICA, care a asigurat apariția
în cele mai bune condiții a Dicționarului, pe linia celorlalte apariții de excepție
de până acum.
Lucrare de pionierat în teologia ortodoxă română din secolul al XXI-lea,
în ceea ce privește forma, cuprinderea, finalitatea și implicarea atâtor profesori
de teologie, Dicționarul de Teologie Ortodoxă se înscrie într-o etapă benefică
de asumare și exprimare a fundamentelor credinței noastre și de elaborare a
unor instrumente indispensabile nu numai cercetării teologice, ci și cunoaș-
terii și recunoașterii Ortodoxiei, ca viață în iubirea Preasfintei Treimi, de către
publicul larg.
Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, București
Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan, Arad

N OTĂ I N T RO D UC T I VĂ 9
S I S TE M D E A B R EVIE R I

I. Abrevieri generale:
(ed.)/(eds) – editor/editori, grup de editori lect. – lector
alin. – aliniatul Mitrop., mitrop. – mitropolit
Ap. – apostolic ms. – manuscris
Arhiep., arhiep. – Arhiepiscop Neocez. – Neocezareea
Arhim., arhim. – arhimandrit nr., no. – numărul
art. – articolul par. – paragraf
asist. – asistent PF – Preafericitul
asoc. – asociat Phd. – Philosophical Doctor
BC – Biserica Romano-Catolică (doctor științific)
BOR – Biserica Ortodoxă Română Pr. – preot
Can. – canonul prof. – profesor
cap. – capitol, cap Protos., protos. – protosinghel
Cez. – Cezareea PS – Preasfințitul
cf. – confer reed. – reeditare
coll. – colecția rev. – revista
conf. – conferențiar rom. – termen românesc, în românește
coord. – coordonator rus. – termen rusesc
dr. – doctor s.l. – sine loco
Ec. – ecumenic s.n. – sine nome
Ed. – Editura SG – Seria Graeca
ed. crit. – ediție critică Sin., sin. – Sinodul
EIBMBOR – Editura IBMBOR sir. – termen sirian
eng. – termen englezesc SL – Seria Latina
Ep., ep. – episcop slav. – termen slavon
ex. – de exemplu SN – Serie Nouă
f.a. – fără an span. – termen spaniol
fr. – termen franțuzesc ș.a. – și altele/și alții
germ. – termen german ș.u. – și următoarele
gr. – termen grecesc trad. – tradus de
IPS – Înaltpreasfințitul turc. – termen turcesc
ital. – termen italian urm. – următoarele
lat. – termen latin vol. – volumul

A B REV I ERI 11
II. Abrevieri de colecții și publicații:
AB – Anuarul Bisericesc MO – Mitropolia Olteniei
ACS – Aiuto alla Chiesa che Soffre NRT – Nouvel Revue Théologique
AUC – Anuarul Universității din Cluj Ort. – Ortodoxia
CA – Collectio Avellana PC – Patrimoine – Christianisme
CBQ – Catholic Biblical Quaterly PG – Patrologia Graeca
CC – Corpus Christianorum PL – Patrologia Latina
CCL – Corpus Christianorum Latinorum PSB – Părinți și Scriitori Bisericești
CSEL – Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum RDC – Revue de Droit Canonique
Latinorum RGG – Religion in Geschichte und Gegenwart
DACL – Dictionnaire d’Archeologie RHPhR – Revue d’Histoire et de Philosophie
Catolique et de la Liturgie Religieuses
DTC – Dictionnaire de Theologie Catholique ROOTS – Romanian Orthodox Old
EREth – Encyclopedia of Religion and Testament Studies
Ethics RT – Revista Teologică
ETL – Ephemerides Theologicae Lovanienses SC – Sources Chrétiennes
GB – GB SIDIC – Service d’information et
LthK – Lexikon für Theologie und Kirche documentation Juifs-chretiens
MA – Mitropolia Ardealului SMIM – Studii și materiale de istorie medie
MB – Mitropolia Banatului ST – ST
MEPREO – Messager de l’Exarchat du TDNT – Theological Dictionary of the New
Patriarche russe en Europe Occidentale Testament
MMS – Mitropolia Moldovei și Sucevei TR – Telegraful Român

III. Abrevieri ale Canoanelor Bisericii


Ortodoxe:
Amfil. – Canonul Sf. Amfilohie de Iconiu Chiril – Canoanele Sf. Chiril al
(†395); Alexandriei (†444);
Anast. – Cuminecarea să se facă cu vrednicie C-pol. – Canoanele Sinodului al VII-lea
(Sfântul Anastasie, patriarhul Antiohiei); local de la Constantinopol (394);
Anc. – Canoanele primului Sinod local de Dionisie – Canoanele Sf. Dionisie al
la Ancira (314); Alexandriei (†264);
Ant. – Canoanele Sinodului al IV-lea local Ep. către Rufian – Enciclica Sf. Atanasie
de la Antiohia (338-341); cel Mare către Rufian;
Ap. – Canoanele Sfinților Apostoli; Gangra – Canoanele Sinodului al III-lea
Atan. – Canoanele Sf. Atanasie cel Mare (†373); local de la Gangra (340);
Cart. – Canoanele Sinodului al VIII-lea Ghenadie – Enciclica lui Ghenadie,
local de la Cartagina (419); patriarhul Constantinopolului (†471)
Ciprian – Canonul Sinodului de la și a Sinodului cel împreună cu el,
Cartagina, ținut pe timpul Sf. Ciprian al către toți mitropoliții
Cartaginei, în 255- 256; și către papa Romei;

12 A B REV I ERI
Grig. Nyssa – Canoanele Sf. Grigorie de Trul. – Canoanele Sinodului al V-VI-lea
Nyssa (†395); Ecumenic de la Constantinopol (691-692)
Grig. Nazianz – Canonul Sf. Grigorie de – Trulan;
Nazianz (†390); Sin. VII Ec. – Canoanele Sinodului al VII-lea
Grig. Neocez. – Canoanele Sf. Grigorie al Ecumenic de la Constantinopol (787);
Neocezareei – Taumaturgul (†270/275); Sf. Sofia – Canoanele Sinodului al XX-lea
Ioan Ajun. – Canoanele Sf. Ioan local de la Constantinopol (879);
Ajunătorul (†619); Sin. I-II – Canoanele Sinodului al IX-lea
Laod. – Canoanele Sinodului al V-lea local local de la Constantinopol (861);
de la Laodiceea (343); Tarasie – Enciclica Sfântului Tarasie, patriarhul
Neocez. – Canoanele Sinodului al II-lea Constatinopolului (†806), Roma cea nouă,
local de la Neocezareea (315); către Hadrian, papa Romei celei vechi;
Nichifor – Canoanele Sf. Nichifor Teodor Studitul – Scrisoarea Sf. Teodor
Măturisitorul (†818); Studitul către călugărul Metodiu (†826);
Nicolae Const. – Canoanele lui Nicolae al Teofil Alex. – Canoanele Sf. Teofil al
Constantinopolului (†1111); Alexandriei (†412);
Petru Alex. – Canoanele Sf. Petru al Tim. Alex. – Canoanele Sf. Timotei al
Alexandriei (†311); Alexandriei (†385);
Sard. – Canoanele Sinodului al VI-lea Vasile – Canoanele Sf. Vasile cel Mare (†379);
local de la Sardica (343); Vasile cel Mare, Cuminecare – Rânduială
Sin. I Ec. – Canoanele Sinodului I pentru timpul și chipul
Ecumenic de la Niceea (325); cuminecării (Sf. Vasile cel Mare);
Sin. II Ec. – Canoanele Sinodului al II-lea Vasile cel Mare, Episcopi – Cei rânduiți
Ecumenic de la Constantinopol (381); necanonic nu sunt episcopi (Sf. Vasile cel Mare);
Sin. III Ec. – Canoanele Sinodului al Vasile cel Mare, Povățuire – Povățuire către
III-lea Ecumenic de la Efes (431); preoți pentru slujirea
Sin. IV Ec. – Canoanele Sinodului al Sfintei Liturghii și pentru cuminecare
IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451); (Sf. Vasile cel Mare).

IV. Abrevieri disciplinare și auxiliare:


bibl. – termen biblic mis. – termen specific teologiei misiologice
can. – termen specific dreptului canonic muz. – termen muzical sau muzicologic
dogm. – termen specific teologiei dogmatice pron. – pronunția fonetică
filosof. – termen specific filosofiei var. – variabil
liturg. – termen liturgic antrop. – antropologie

A B REV I ERI 13
A
ABÁTERE. (can.) Încălcarea unor dispoziții normele canonice, care sunt conforme cu
legale, prezentând un grad de pericol social natura și misiunea ei, definite în învățătura de
mai redus decât infracțiunea și pentru care se credință ca elemente atât ale Revelației supra-
prevăd sancțiuni nepenale, cum ar fi: sancțiuni naturale, cât și a celei naturale.
disciplinare, administrative etc. Abatere discipli- Din aceste motive, autoritatea bisericească este
nară, încălcare, de către o persoană, a regulilor îndreptățită să ia măsurile cele mai potrivite
de ordine interioară, stabilite în cadrul colecti- pentru îndreptarea celor ce săvârșesc abateri,
vului din care face parte. Abatere administrativă pentru ferirea celorlalți credincioși de influ-
(contravenție), încălcare a dispozitivelor prevă- ențele negative, precum și pentru apărarea
zute în legi, decrete sau în acte normative emise stării de bună rânduială sau de ordine din
de organele competente. Abatere de la regulile de viața Bisericii, stabilită prin normele canonice.
conviețuire socială, încălcare prevăzută de lege Încălcarea normelor de conduită prin care se
a unor reguli de conviețuire socială. În cazul păstrează buna rânduială a vieții bisericești,
faptelor care, constituind o abatere discipli- adică a normelor cu caracter religios, moral și
nară, administrativă ori o abatere de la regu- canonic, este privită mai întâi sub aspectul ei de
lile de conviețuire socială, nu sunt prevăzute de păcat și abia în al doilea rând ca o încălcare ce
legea penală, acțiunea penală nu poate fi pusă este apreciată prin raportare la textele juridice,
în mișcare sau, dacă a fost pusă în mișcare, și la canoanele Bisericii. Cu alte cuvinte, orice
nu poate fi exercitată [art. 10, lit. b) Codul de abatere care se săvârșește de către un membru
procedură penală]. Abatere judiciară, încălcarea al Bisericii atinge mai întâi un aspect religi-
săvârșită în cursul procesului penal pentru care os-moral și abia în al doilea rând unul juridic.
organul de urmărire sau instanța de judecată Datorită acestui fapt, toate abaterile pe care le
poate aplica o amendă judiciară. săvârșește un membru al Bisericii, indiferent
Încălcarea normelor religioase, morale și cano- cum s-ar numi ele, sunt socotite în esența lor
nice ale Bisericii păgubește atât lucrarea de păcate, iar gravitatea lor este apreciată după
mântuire a celor ce se fac vinovați de asemenea gravitatea păcatelor pe care le indică ele.
abateri, cât și mântuirea celorlalți membri ai Regulamentul de procedură al instanțelor disci-
Bisericii, asupra cărora acestea se răsfrâng în plinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe
mod negativ. În condițiile vieții noastre de Române împarte fărădelegile săvârșite de
după căderea în păcat, când este necesar ca clerici și monahi în: abateri și delicte discipli-
binele să fie cultivat, iar răul combătut, singurul nare (art. 2, 3 RP). Sunt considerate abateri și
organizator al libertății este legea. Bisericii îi sancționate ca atare: (a) neglijența sau neascul-
sunt absolut necesare normele de drept, adică tarea în îndeplinirea datoriilor bisericești; (b)

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 15
căutarea de certuri și provocare de neînțelegeri sentința sau o poate casá, poate să dea pedeapsa
în sânul Bisericii sau impunerea cu sila a plății sau o poate abroga. Dreptul de abrogare a
serviciilor religioase; (c) executarea, înainte de pedepsei sau a absoluțiunii îl are acela care a
a dobândi aprobarea organelor superioare, a dat pedeapsa prin pronunțarea sentinței. Deoa-
celor hotărâte ce trebuie să fie în prealabil apro- rece pronunțarea sentinței are nevoie de întă-
bate de autoritățile superioare; (d) săvârșirea rirea episcopului pentru a dobândi putere de
celor sfinte într-o altă parohie sau biserică, fără lege, tot episcopul, care este judecătorul suprem
aprobarea chiriarhului (episcopului) sau fără pentru orice membru al eparhiei, fie cleric, sau
consimțământul preotului locului; (e) părăsirea laic, are dreptul de absoluțiune. Episcopul,
parohiei, fie ca locuință, fie ca serviciu, șederea care are dreptul să dea sentința asupra oricărui
mai multă vreme în afara parohiei, fără voia și membru al eparhiei sale care s-a făcut vinovat
fără știrea episcopului respectiv; (f ) incorecti- de încălcarea legii, este de asemenea îndrep-
tudini săvârșite în afaceri oficiale (constatate tățit să abroge pedeapsa dată. În acest sens,
și sancționate de autoritățile judecătorești de Can. 32 Ap. hotărăște: „Preotul sau diaconul
stat); (g) fapte mai puțin grave, săvârșite împo- care a fost suspendat de episcop nu poate fi
triva ordinii și bunei cuviințe. achitat de un alt episcop, ci numai de acela care
Bibliografie. Alland, Denis, Rials, Stéphane (eds), l-a suspendat” și adaugă: „afară de cazul când
Dictionnaire de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca,
Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii,
episcopul care l-a suspendat a murit”. Pe lângă
Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legis- episcopul competent sau urmașul lui, conform
lație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institutului canoanelor, cel în cauză poate fi achitat și de
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu- episcopul care l-a hirotonit pe episcopul mort,
rești, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțe- sau de mitropolit, ori de patriarh. În acest caz,
lesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST,
absoluțiunea se poate face numai după revizu-
XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim, Canoanele
Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II, trad. Pr. irea tuturor actelor procesului pe baza cărora
U. Kovincici, N. Popovici, Arad, 1930-1931, 1934-1936; s-a pronunțat pedeapsa respectivă.
Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, Pentru dobândirea absoluțiunii, cel în cauză
trad. D. Cornilescu, V. Radu, București, 1915; Muscalu, trebuie să arate o căință sinceră pentru delictul
Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar de termeni
comis, precum și să facă făgăduința solemnă că
juridici, Ed. Universitară, București, 2008; Naz, R. (ed.),
Dictionnaire de droit canonique, 7 vol., Paris, 1935-1965. nu va mai greși. Această făgăduință trebuie să
Constantin Rus o facă în scris și să o întărească prin jurământ,
după ce a înaintat-o autorității competente
ABSOLUȚIÚNE. (can.) Acțiunea prin care pentru absoluțiune. Dacă persoana în cauză este
se nimicește delictul comis sau se trece cu vrednică de absoluțiune, atunci aceasta i se dă fie
vederea pedeapsa impusă și care, prin urmare, scris, fie verbal, fără nicio formalitate exterioară,
duce la împăcarea cu Biserica. afară de cazul când a fost pedepsită cu anatema.
Orice pedeapsă bisericească are ca scop îndrep- În acest din urmă caz, după cum anatema a fost
tarea celui culpabil și supunerea lui față de făcută printr-un ceremonial bisericesc deosebit,
lege. Dacă s-a atins acest scop, Biserica și-a respectivul este achitat de asemenea cu un cere-
atins ținta ei, motivul pedepsei nu mai există și monial bisericesc deosebit. Dacă o pedeapsă
pedeapsa ca atare s-a abrogat. Prin intervenția bisericească, de exemplu suspensio ab ordine sau
căinței și a îndreptării, totuși, nu încetează ab officio, nu este dată pentru un interval de timp
urmările pedepsei și respectivul nu poate să fie anume fixat, ci până la o nouă hotărâre judecă-
părtaș fără întârziere la acele drepturi bisericești torească sau va fi în vigoare până în momentul în
de care s-a bucurat înainte de darea sentinței care condamnatul a meritat trecerea cu vederea a
judiciare. Pentru acest scop, este necesară inter- pedepsei. Atunci, pedeapsa trebuie să rămână în
venția judecătorului competent (absoluțiunea vigoare până când va avea loc revocarea de fapt
formală), deoarece numai judecătorul poate da din partea judecătorului. În acest caz, sunt în

16 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
vigoare aceleași dispoziții care tocmai s-au citat Botezătorul (29 august), în postul din ziua
pentru absoluțiune în general. Absoluțiunea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) și în
are deci, în dreptul canonic ortodox, efectele pe zilele de post rânduite de episcopul locului. De
care le are amnistia în dreptul de stat, ștergând asemenea, preoții și părinții trebuie să aibă grijă
deopotrivă delictul și pedeapsa. Absoluțiunea nu ca și cei ce nu sunt obligați la legea postului și a
se confundă însă cu grațierea, care iartă numai de abstinenței, datorită vârstei mici, să fie educați
pedeapsă, dar nu șterge și delictul. Absoluțiunea cu privire la sensul adevărat al pocăinței. În
nu se confundă însă nici cu iertarea pe care o cazuri deosebite, episcopul locului poate să
dă duhovnicul, în scaunul duhovniciei, nici cu înlocuiască parțial sau total postul și abstinența
iertarea de epitimiile pe care duhovnicul le-a cu alte forme de pocăință, mai cu seamă cu
prescris penitentului, ca mijloc de îndreptare, fapte de caritate și cu practici de pietate.
după ce a constatat la penitent o sinceră pocă- Bibliografie. Alland, Denis, Rials, Stéphane (eds),
ință și o îndreptare efectivă, fără a mai fi nevoie Dictionnaire de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca,
de îndeplinirea epitimiilor. Absoluțiunea se Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii,
Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legis-
referă deci numai la delictele și pedepsele ce țin
lație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institu-
de competența forului extern (v. Comentariul lui tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Balsamon la Can. 46 Cart., în Sintagma Ateniană, București, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici.
vol. III, p. 415). Înțelesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”,
Bibliografie. Alland, Denis, Rials, Stéphane (eds), în: ST, XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim,
Dictionnaire de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, I-II,
Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, trad. Pr. U. Kovincici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-
Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legis- 1931, 1934-1936; Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al
lație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institutului Bisericii Orientale, trad. D. Cornilescu, V. Radu, Bucu-
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu- rești, 1915; Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic, Emilia,
rești, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțelesul Dicționar de termeni juridici, Ed. Universitară, București,
și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST, XLI 2008; Naz, R. (ed.), Dictionnaire de droit canonique, 7 vol.,
(1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Paris, 1935-1965.
Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II, trad. Pr. U. Kovin- Constantin Rus
cici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-1931, 1934-1936;
Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale,
trad. D. Cornilescu, V. Radu, București, 1915; Muscalu, ABÚZ. (can.) Denumire juridică dată anumitor
Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar de termeni încălcări ale legii.
juridici, Ed. Universitară, București, 2008; Naz, R. (ed.), În științele juridice, noțiunea de abuz cunoaște
Dictionnaire de droit canonique, 7 vol., Paris, 1935-1965. mai multe clasificări. Abuzul de drept repre-
Constantin Rus
zintă exercitarea unui drept cu rea-credință
sau într-un mod care contravine scopurilor
ABSTINÉNȚĂ. (lat. abstinentia) Formă de pentru care a fost acordat. Abuzul de drept
penitență ce constă în abținerea de la unele
procesual constă în exercitarea abuzivă a unui
mâncăruri în anumite zile sau perioade din
drept procesual. Abuzul funcționarului repre-
cursul anului liturgic.
zintă fapta prin care funcționarul își încalcă
Abstinența de la consumul de carne sau de la
cu intenție îndatoririle de serviciu, prin neîn-
alt aliment trebuie să fie respectată în toate
deplinirea unui act ori prin îndeplinirea lui
miercurile și vinerile din an. De asemenea,
defectuoasă, prin încălcarea legii. În unele
abstinența este rânduită de către Biserică în
condiții, această faptă constituie infracțiune.
zilele de post, adică în cele patru posturi mari:
Unele manifestări de abuz ale funcționarului în
(Postul Nașterii Domnului, Postul Mare sau
procesul penal constituie abateri judiciare.
al Sfintelor Paști, Postul Sf. Apostoli Petru și Bibliografie. Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Orto-
Pavel și Postul Adormirii Maicii Domnului), în doxe însoțite de comentarii, vol. I-II, trad. Pr. U. Kovin-
posturile din ajunul Praznicelor Împărătești, în cici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-1931, 1934-1936;
postul din ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 17
trad. D. Cornilescu, V. Radu, București, 1915; Muscalu, prăznuire în toată Ortodoxia și pentru toți
Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar de termeni sfinții români. Acatistul Bunei Vestiri se cântă
juridici, Ed. Universitară, București, 2008; Naz, R. (ed.),
Dictionnaire de droit canonique, 7 vol., Paris, 1935-1965.
în mod deosebit la utrenia Sâmbetei din săptă-
Constantin Rus mâna a V-a a Postului Mare, numită Denia
Acatistului Bunei Vestiri. Acest acatist consti-
ACÁTIST. (voc. var. ACATÍST; gr. akatistos tuie temă imnografică pentru pictarea prona-
– care nu stă jos) I. Imn care la origine se cânta osului bisericilor vechi românești și în special
stând în picioare. pentru decorarea bisericilor cu pictură exte-
Acatistul este un imn de preamărire și de rioară din Moldova (Mănăstirea Moldovița).
laudă a Mântuitorului, a Maicii Domnului și Acatistul Bunei Vestiri, precum și celelalte
a sfinților, prin care se cer ajutorul, ocrotirea și acatiste, se citesc în cadrul rugăciunii particulare
mijlocirea lor pentru cei care se roagă. Cel mai de către credincioși. Când le folosim în cadrul
vechi acatist este cel al Maicii Domnului sau cultului divin public, atunci le cântăm recitativ,
al Bunei Vestiri. El este atribuit Sf. Roman iar răspunsurile stranei pentru „Bucură-te” și
Melodul, imnograf din secolul al VI-lea. „Aliluia” sunt executate recitativ sau melodic.
După unii, el ar fi alcătuit de George Hamar- II. Liste cu nume de credincioși vii și dole-
tolos, după asediul arabilor, din 677, după alții anțele sau cererile lor, pentru a fi pomenite de
de patriarhul Serghie al Constantinopolului, preoți la diverse slujbe: Sfânta Liturghie, Sfin-
după asediul avarilor și perșilor din 626, sub tele Taine, Sfinte Ierurgii, Litie, Acatiste sau în
împăratul Heraclius. Alții îl atribuie patriar- mod particular.
hului Gherman I al Constantinopolului, iar Pentru pomenirea celor morți, listele de nume
alții diaconului Gheorghe Pisidis de la Sfânta se numesc pomelnice (v. POMÉLNICE). Un
Sofia. El a fost alcătuit pentru a se aduce pomelnic poate cuprinde și nume de credin-
Maicii Domnului laude și mulțumiri pentru cioși vii și morți, iar pentru a-i deosebi, cei
că, după tradiție, a intervenit și a mântuit adormiți sunt marcați prin semnul crucii.
cetatea Constantinopolului cu prilejul unui Bibliografie. Apostol, Marin, „Ultimul gen iconografic:
Acatistul”, în: GB, XXXII (1973), 11-12, pp. 1335-1348;
asediu, în urma rugăciunii solemne a credin- Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. Partener, 42008;
cioșilor, în Biserica Sfânta Sofia. Imnul acatist Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicționar de cunoș-
este alcătuit din 24 de strofe, adică din 12 tințe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2002; Cire-
icoase și 12 condace. șanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creștine
Icosul este o cântare bisericească în care se Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, București, 1912; Mitro-
fanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, Cotlarciuc,
laudă faptele și virtuțile unui sfânt. Este numit
Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe – cursuri universitare,
icos (οϊκος – casă) pentru că reprezintă templul Ed. Consiliului Eparhial Ortodox Român din Buco-
sau casa gloriei și a virtuților sfântului. vina, Cernăuți, 1929; Necula, Nicolae D., „Cum trebuie
Condacul este o cântare de același gen, dar scrise sau citite acatistele în cadrul cultului divin public
mai scurtă. Aparținând genului liric, condacul ortodox?”, în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I,
și icosul sunt expresia evlaviei autorului față Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 46-50;
Tafrali, Oreste, „Iconografia imnului acatist”, în: BCMI,
de Maica Domnului, de Mântuitorul și de
VII/1914, pp. 49-84, 127-140, 153-173; Tucă, Nicușor,
sfinți. În cazul Acatistului Maicii Domnului, Hristologia reflectată în imnografia ortodoxă, teză de
icoasele din componența acestuia se termină doctorat, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2004.
cu expresia „Bucură-te, Mireasă Pururea-Fe- Nicolae D. Necula
cioară”, iar în cazul acatistelor către alți sfinți,
se termină cu „Bucură-te, Sfinte (N)”, de unde ACATISTIÉR. Carte liturgică ce cuprinde
imnul se numește în grecește χερετισμοί (salu- imnurile numite acatiste și paraclise.
tări). Condacul se încheie cu refrenul „Aliluia”. Prima ediție sinodală a Acatistierului, drept
După modelul Acatistului Bunei Vestiri s-au carte de cult, în Biserica Ortodoxă Română,
alcătuit acatiste pentru aproape toți sfinții cu a apărut în 1971 și cuprindea 29 de acatiste.

18 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Până la această dată, unele acatiste fuseseră monahi de la mănăstirile din capitala Imperiului
tipărite în Ceaslovul cel Mare din 1895 și 1970. au fost atrași spre obștea egumenului Alexandru.
Ediția Acatistierului din 1975 cuprinde acatiste La foarte scurt timp după momentul fondării
netipărite până la această dată, ale unor sfinți mănăstirii, această comunitate monahală a fost
români canonizați în 1955, cele două Paraclise obligată de patriarhul Nestorie să părăsească
ale Maicii Domnului, cele trei canoane de rugă- orașul, stabilindu-se în Bithynia, în localitatea
ciune: către îngerul păzitor, către Mântuitorul Gomon, pe coasta asiatică a Bosforului, în apro-
Iisus Hristos și către Sfinții Îngeri, precum și piere de Marea Neagră. La mijlocului secolului
Rânduiala Sfintei Împărtășanii. al V-lea, după ce au schimbat mai multe locuri,
Bibliografie. Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicți- în timpul egumenului Ioan, s-au stabilit la Eire-
onar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, naion (actualul Tchiboukli). Populația locală din
2002; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Liturgica Eirenaion le-a pus supranumele de achimiți, ca
Generală, Ed. Partener, 42008; Cireșanu, Badea, Teza-
urul liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia
o mărturie a viețuirii lor. Sub conducerea spiri-
Gutenberg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, tuală a egumenului Marcel (Markellos), care
Tarnavschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica a slujit ca stareț pentru aproximativ 40 de ani,
Bisericii Ortodoxe – cursuri universitare, Ed. Consiliului obștea monahilor neadormiți a sporit numeric,
Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. fiind recunoscută pentru apărarea intransigentă
Nicolae D. Necula a dogmei ortodoxe în fața monofiziților. De
altfel, egumenul Marcel a participat la sinodul
ACHIMÍȚI. (gr. akitimitoi; lat. acoemetae – cei de la Constantinopol din anul 448, semnând
neadormiți) Grupare specifică monahismului condamnarea arhimandritului ereziarh Eutihie.
răsăritean, recunoscută pentru votul rugăciunii Din nefericire, ca o consecință a luptei lor viru-
neîncetate către Dumnezeu. lente împotriva monofiziților, monahii neador-
Această comunitate monahală a fost fondată miți au căzut în erezia nestoriană (dioproso-
la Constantinopol de egumenul Alexandru pism), fiind excomunicați de papa Ioan II, în
(c. 350-c. 430), venit în capitala Imperiului anul 534. În secolul al IX-lea, comunitatea
Bizantin după ce înființase în prealabil o mănăs- monahilor neadormiți s-a reîntors la Constan-
tire în zona Eufratului. Momentul întemeierii tinopol sau, cel puțin, a fondat aici un metoc.
acestui așezământ în Constantinopol se înscrie Ultima informație despre existența monahilor
în perioada anilor 405-425, fiind localizat în achimiți este datată la începutul secolului al
apropierea bisericii cu hramul „Sfântul Mina” XIII-lea (c. 1200), atunci când viitorul arhie-
din cartierul Mangana. Regulile comunității, piscop de Novgorod, Antonie, a vizitat capitala
fixate de egumenul Alexandru, erau următoa- Imperiului. În descrierea detaliată a locurilor
rele: respectarea cu strictețe a votului sărăciei, sfinte din Constantinopol, el amintește și de
lipsa în totalitate a lucrului manual, misio- comunitatea achimiților, situată în interiorul
narism după modelul apostolic și rugăciunea zidurilor. Se pare că aceasta nu a supraviețuit
neîntreruptă prin cântare continuă. Programul ocupației latine (1204-1261).
liturgic neîncetat era menținut printr-o succe- Deși regulile impuse de egumenul Alexandru,
siune de trei coruri, care se schimbau la fiecare fondatorul comunității, au fost cunoscute în
opt ore, acoperind astfel întreaga zi. Succesi- continuare, se pare că votul sărăciei în formă
unea celor 24 de slujbe (câte una pentru fiecare extremă a fost atenuat. Astfel se poate explica
oră, cu scurte perioade de pauză) impusă de existența la Eirenaion a unui scriptorium și
starețul comunității este de fapt o respectare a a uneia dintre cele mai cunoscute biblioteci
preceptului neo-testamentar: Rugați-vă neîn- monahale din întregul Orient. Cel puțin în
cetat! (1 Tes 5, 17). prima parte a existenței comunității, aceasta
Regulile acestea erau absolut inovative pentru includea monahi vorbitori de limba greacă,
monahismul bizantin, astfel încât numeroși latină și siriacă.

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 19
Bibliografie. Ceaslovul și viețile Sfinților monahi neadormiți, Cu timpul, în Biserica Ortodoxă instituția
trad. Diac. I.I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2006 (cu o amplă acolutului s-a diminuat sensibil, fiind întâlnită
postfață); Les Moines Acémètes: vies des Saints Alexandre,
Marcel et Jean Calybite, présentation, trad. Frère J.-M. Bagu-
numai în catedralele arhierești și prin mănăstiri.
enard, în coll. Spiritualité Orientale 47, Bégrolles-en-M- Instituirea lor se făcea prin hirotesire. În Bise-
auges: Abbaye de Bellefontaine, 1988 (trad. fr. ale vieților rica Romano-Catolică instituția acolutului se
monahilor achimiți, cu introduceri); Dagron, G., „La Vie menține și astăzi, ca în primele veacuri creștine.
ancienne de St. Marcel l’Acémète”, în: Analecta Bollandiana, Bibliografie. Duchesne, L., Origines du culte chrétien,
LXXXVI/1968, pp. 287-321 (originalul grecesc însoțit de Paris, 51925; Leclerq, H., „Acolyte, Exorcisme, Exor-
o introducere); Pargoire, J., „Un Mot sur les Acémètes”, ciste”, în Fossoyeur, Dictionnaire d Archeologie Catolique
în: Échos d’Orient, II (1898-1899), pp. 304-308, 365-372; et de la Liturgie, vol. I, 384-386, vol. V, 984-978, pp. 2065-
Stoop, E. de, „Vie d’Alexandre l’Acémète”, în: Patrologia 2092; Maurice, V., „Acolyte”, în: Dictionnaire de Theologie
Orietalis, VI, fasc. 5, Ed. Firmin-Didot et Cie, Paris, 1911, Catholique, vol. I, pp. 312-316; Zlotu, C., „Oficiile bise-
pp. 658-702 (originalul grecesc, însoțit de o traducere ricești”, în: BOR, 2/1882, pp. 73-78.
în limba latină și o introducere); Φουντούλης, Ι.Μ., Ἡ Iulian Isbășoiu
Εἰκοσιτετράωρος Ἀκοίμητος Δοξολογία, Ἀθῆναι, 1963.
Ionuț Tudorie
ACONFESIONÁL. Se referă la o persoană
sau instituție care se declară a fi fără religie.
ACOLÚT. (gr. akolutos – cel care însoțește)
Din perspectiva statului modern, până în secolul
Rang clerical inferior de origine romană, așa
al XX-lea, majoritatea statelor erau denomi-
cum reiese din recensământul clerului roman
naționale, adică aveau o religie sau, mai exact,
din anul 251, unde existau 42 de acoluți.
Termenul de acolut nu era cunoscut în Orientul o confesiune pe care respectivul stat o recu-
creștin, cu toate că el are origine greacă. Expli- noștea în constituția sa. Același lucru l-au făcut
carea denumirii prin acest cuvânt de origine și monarhii, fie atunci când prin decret regal
grec, constă în faptul că până în jurul anului 250 recunoșteau o religie, fie atunci când își obligau
creștinii din Roma au folosit în Biserică limba supușii să treacă la o nouă confesiune, în cazul
greacă. Acolutul este echivalent cu ipodiaconul Reformei. Astăzi, majoritatea statelor euro-
din Biserica Orientală, cu toate că în Biserica pene se declară aconfesionale. Totuși, persistă
Romană el este considerat ca fiind distinct de o confuzie între statul aconfesional și cel deno-
ipodiacon. La recensământul din 251, în Biserica minațional unde există o religie oficială. Statul
Romei se spune că erau 7 diaconi, 7 ipodiaconi laic se distinge prin aceea că nu ia în sarcina sa
și 42 de acoluți. Fiind membru al clerului infe- manifestările publice ale religiei. Statul deno-
rior din Biserica primară, acolutul avea atribuții minațional este acela care are o relație clară cu
în special în cadrul cultului, dar și social-admi- o anumită religie sau confesiune, de obicei prin
nistrative. Se ocupa de pregătirea sfintelor vase intermediul constituției sau altui act politic
liturgice, ajuta pe arhiereu să se îmbrace la slujbe, cu forță majoră. Aceste state, care au o religie
avea sarcina să-l ajute pe diacon, se îngrijea de oficială, permit și altor religii sau confesiuni să
ordinea administrativă și comportamentală în se manifeste liber pe teritoriul lor; în caz contrar
biserică. Spre exemplu, se îngrijea de iluminarea vorbindu-se despre situația intoleranței religi-
lăcașului de cult (aprindea candelele), îngrijea oase. În Europa sunt cunoscute astăzi următoa-
mormintele martirilor, supraveghea ușile bise- rele state ce sunt denominaționale prin Consti-
ricilor, ajuta pe preoți la botez și ungea cu mir tuție: Regatul Unit al Marii Britanii (Biserica
pe cei botezați. Participa la activitatea catehetică, Anglicană), Suedia, Danemarca, Finlanda,
ocupându-se de cei care urmau să primească Norvegia și Grecia (Biserica Ortodoxă).
Sfânta Taină a Botezului (catehumenii), ajuta la Bibliografie. Callahan, William J., Church, power and
company în Spain 1750-1874, Harvard University Press,
servirea mesei (agapa) și la înmormântări, ducea
Cambridge, 1984; Kalyvas, Stathis N., The Rise of Chris-
Sfânta Împărtășanie celor bolnavi și menținea tian Democracy in Europe, Cornell University Press, Ithaca,
ordinea în biserică în sectorul rezervat bărba- New York, 1996.
ților. Se împărtășea împreună cu clerul inferior. Gelu Călina

20 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
ACOPERĂMÍNTE. (liturg.) Obiecte folosite de o minune care a avut loc în Biserica Maicii
în cult, cu formă pătrată sau dreptunghiulară, Domnului din cartierul Vlaherne din Constan-
confecționate din material de veșmânt liturgic. tinopol, în vremea împăratului Leon Înțeleptul
Se mai numesc și procovețe. Sunt în număr (886-912).
de trei și se folosesc la acoperirea Sfintelor Este vorba de arătarea în strălucire cerească
Vase la Sfânta Liturghie, unul pentru Sfântul a Sfintei Fecioare Maria către Sf. Andrei cel
Disc, al doilea pentru Sfântul Potir, iar ultimul, Nebun pentru Hristos, în calitatea ei de ocroti-
Aerul, acoperă celelalte două procovețe, fiind toare și mijlocitoare a creștinilor. La greci și în
de dimensiuni mai mari. Acoperământul Sfân- Muntele Athos, sărbătoarea se bucură de multă
tului Potir are o formă de cruce când este desfă- cinstire. Din 1952, sărbătoarea se prăznuiește
șurat. Acoperământul Sfântului Disc are formă la greci la 28 octombrie, ca sărbătoare națio-
pătrată și diferă de Aer datorită dimensiunilor nală, amintind de respingerea invaziei italiene
care sunt mai mici și lipsei celor două șireturi din 1940 asupra Greciei. În secolul al XII-lea,
sau cordelușe pe care le are Aerul, ce se folosesc sărbătoarea a fost introdusă și la ruși, iar de la
la Vohodul Mare, în timpul Sfintei Liturghii, ei a trecut și la români, prăznuindu-se mai mult
pentru fixarea Aerului pe spatele preotului, ele în mănăstiri.
fiind legate în jurul gâtului acestuia. Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Acoperămintele își au originea în primele Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecate-
rina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
veacuri creștine, în șervețelele pe care le foloseau Caransebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic
slujitorii pentru a acoperi, din motive practice, al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Guten-
Sfintele Daruri, pâinea și vinul, folosite la săvâr- berg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarna-
șirea Sfintei Jertfe. Astfel, darurile erau ferite de vschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii
pericolul profanării. Forma actuală a acoperă- Ortodoxe. Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial
Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Sava,
mintelor datează din secolul al VIII-lea, atunci
Viorel, „Hristocentrismul sărbătorilor mariologice”, în
când pâinea euharistică a fost folosită sub forma „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate
actuală de Agneț. Pentru a fi distinctă față de liturgică, vol. II, Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 69-88; Sava,
alte obiecte folosite din altar, pe acoperăminte se Viorel, „Învățătura despre Maica Domnului și reflectarea
aplică sau se brodează diferite simboluri creștine ei în cultul și iconografia ortodoxă”, în „În Biserica Slavei
sau cel puțin Sfânta Cruce. Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. II, Ed.
Bibliografie. Amanieu, A., „Antimense”, în Dictionnaire Golia, Iași, 2004, pp. 89-130.
de Droit canonique, publie par R. Naz, vol. I, Paris, 1935; Nicolae D. Necula
Amanieu, A., „Antimensium”, în Dictionnaire d Arche-
ologie Catolique et de la Liturgie, vol. I, Paris, 1924, pp. ACUZÁRE. (can.) Actul procesual prin care o
2319-2326; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicți- persoană era învinuită de săvârșirea unei fapte
onar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, penale de o anumită gravitate (crimă), termenul
Caransebeș, 2001; Braniște, Ene, Liturgica Generală cu
noțiuni de artă bisericească, Ed. Institutului Biblic și de
fiind folosit în legislația procesuală anterioară.
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985; Cel învinuit de o asemenea faptă se numea
Petrides, S., „L’antimension”, în Dictionnaire de Theologie „acuzat”. Astăzi, codul în vigoare folosește
Catolique, vol. I, Paris, 1923, pp. 1389-1391; Popovici, C., noțiunile de învinuire, învinuit, inculpat.
Studii religios-morale și liturgice, Chișinău, 1934; Tucă, Termenul de acuzare se folosește în opoziție
Nicușor, Hristologia reflectată în imnografia ortodoxă – teză
cu acela de apărare, ca activitate de strângere
de doctorat, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța,
2004; Tuță, N.M., Sfântul Antimis – Studiu istoric, liturgic și prezentare de probe atât în favoarea, cât și
și simbolic, București, 1943. în defavoarea învinuitului sau inculpatului
Iulian Isbășoiu (art. 6 Codul penal). Acuzarea se exercită, de
regulă, numai de procuror. În cauzele în care
ACOPERĂMÂNTUL MÁICII DÓM­ acțiune penală se pune în mișcare la plângerea
NULUI. Sărbătoare în cinstea Maicii prealabilă, acuzarea se exercită de partea vătă-
Domnului, prăznuită la 1 octombrie, amintind mată, singură, când procurorul nu participă

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 21
la judecată, sau alături de acesta, în celelalte în Sfânta Scriptură ca „părinte al neamului
cazuri. După Regulamentul de procedură al omenesc” (Sol 10, 1). Adam mai este înțeles și ca
instanțelor disciplinare și de judecată ale Bise- o tipologie a umanului, adică omul, în general,
ricii Ortodoxe Române (art. 186-189), când sau neamul omenesc. Adam a fost creat de
una dintre persoanele bisericești supuse jude- Dumnezeu în mod special, în ziua a șasea, „după
cății este dată în judecată înaintea instanțelor chipul” lui Dumnezeu, ca o încoronare a creației,
bisericești, acuzarea se susține la Consistoriul fiind chemat la asemănarea cu Acesta.
Disciplinar Protopopesc, de către protopop, iar Adam în Rai. Dumnezeu a așezat pe Adam în
la cel Eparhial, de către Inspectorul Eparhial. Rai pentru a rămâne în comuniune cu El și a
Acuzatorul, înaintea Consistoriilor Bisericești, crește în această comuniune, până la desăvâr-
exercită funcția de organ al autorităților pe șire. Din această perspectivă, starea primor-
care le reprezintă. În acest scop, acuzatorul va dială a omului era perfectibilă, Adam fiind
susține totdeauna cauzele date în judecată, în chemat la perfecțiune în sinergie cu harul lui
calitate de organ al Chiriarhului. Acuzatorul Dumnezeu, constitutiv creației. Din „coasta”
va pune concluzii scrise în ședință publică, pe lui Adam creează pe Eva, care va ipostazia în
lângă cele verbale, sau le va depune la președin- mod propriu aceeași ființă, rămânând în comu-
tele Consistoriului, în termenul ce i se va fixa. niune cu Dumnezeu și cu Adam (Fc 1, 26-27).
Persoanele date în judecata instanțelor biseri- Adam și Eva, bărbatul și femeia, au demnitate
cești vor putea fi asistate de apărători. Pe lângă egală, ipostaziind în mod diferit aceeași ființă,
fiecare Consistoriu Disciplinar Protopopesc ca persoane distincte. Putem spune totuși că
vor funcționa cel mult patru apărători; pe lângă femeia a fost creată pentru bărbat, și nu invers,
Consistoriul Eparhial Episcopal, câte cinci Eva fiind creată pentru Adam, ei fiind chemați
apărători; iar pe lângă Consistoriul Eparhial de la desăvârșirea comuniunii în Dumnezeu.
la Arhiepiscopie, câte opt apărători. Sfântul Pavel va compara relația dintre bărbat
Bibliografie. Alland, Denis, Rials, Stéphane (eds.),
și femeie cu relația dintre Hristos și Biserică
Dictionnaire de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca,
Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, (Ef 5, 22-33).
Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legis- Rămânerea lui Adam în Rai era condiționată
lație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institutului de trecerea unui „examen” în care era cuprinsă
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu- întreaga „lege morală” și care implica puterea
rești, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțe- lui de a alege. Faptul că Adam, prin interme-
lesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST,
XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim, Canoanele
diul Evei, alege mai mult dialogul cu diavolul
Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, trad. Pr. U. Kovin- și centrarea obsesivă pe obiect (pomul cunoș-
cici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-1931, 1934-1936; tinței binelui și răului) duce la o „întunecare a
Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, chipului”. Potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul,
trad. D. Cornilescu, V. Radu, București, 1915; Muscalu, Adam avea în Rai misiunea să depășească cinci
Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar de termeni
juridici, Ed. Universitară, București, 2008; Naz, R. (ed.),
dualități: creat-necreat, inteligibil-sensibil, cer
Dictionnaire de droit canonique, 7 vol., Paris, 1935-1965. și pământ, rai și lumea locuită, bărbat și femeie.
Constantin Rus Depășind aceste dualități, ar fi unit creația cu
Dumnezeu în har, de unde calitatea omului
ADÁM. Nume propriu biblic, conferit de micro-macrocosm și de preot al creației.
primului om creat de Dumnezeu. Aceste dualități pe care Adam nu a reușit să
În limba ebraică, adama înseamnă „pământesc” le depășească vor fi depășite în Noul Adam,
sau „din pământ” (Fc 2, 7). Adam este omul creat Iisus Hristos, Sfântul Maxim prezentând deta-
de Dumnezeu la început, și din el a creat pe liat modul în care s-a realizat această unificare
femeia lui, pe Eva, al cărei nume vine de la ebra- pe care o vor urma ascetic-mistic și Sfinții, în
icul Hava care înseamnă „viață”; ea fiind „mama cadrul Bisericii, în mod personal-comunitar.
tuturor celor vii” (Fc 3, 20). Adam este prezentat Căderea lui Adam și a Evei. Prin Adam a intrat

22 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
păcatul în lume și prin el s-a transmis la toți prin suflarea lui Dumnezeu. Stăpânirea omului
oamenii (Rm 5, 14; 1 Co 15, 22). Ceea ce noi asupra cosmosului, în autenticitatea ei voită de
moștenim de la Adam este starea de mortalitate Creator, intră în declin odată cu căderea omului
în care el a căzut și din care, încorporați fiind din voia Creatorului prin neascultare. Diavolul
în Tainele Bisericii, suntem ridicați de Hristos se folosește de cosmos ca de o unealtă, de unde
în Duhul Sfânt, având posibilitatea să experi- putem trage concluzia implicațiilor soterio-
mentăm comuniunea cu Dumnezeu în mod logice pe care cosmosul le are. Aici ne referim
plenar „har peste har” (In 1, 16). și la regnul animal – șarpele – de care diavolul
Căderea primilor oameni – Adam și Eva – este se folosește pentru a o ispiti pe Eva, dar și la
receptată de Biserică ca „eșec existențial” (după faptul că relația omului cu Dumnezeu, în Rai,
Christos Yannaras), ca o cădere din viață în se realiza prin intermediul mâncării în sens
supraviețuire (Panayotis Nellas), ca o tragedie pozitiv. Animalele, care înaintea căderii nu înfri-
cosmică, atitudinea omului având impli- coșau pe om – Adam pune nume animalelor și
cații profunde la acest nivel. Căderea omului conviețuiește cu ele în Rai –, odată cu căderea,
conduce către ieșirea acestuia din comuni- devin ostile omului. Totuși, nu toate animalele
unea cu Dumnezeu, la consecințe cu privire la suferă această transformare! Unele dintre ele,
cosmos și la modul de a fi al primilor oameni. prin iubirea și pronia Creatorului, sunt lăsate
Ordinea creației primordiale este viciată de în ascultare față de om, în vederea supraviețu-
păcat: sufletul începe să urmeze voilor trupului, irii lui în cadrul cosmosului. Astfel, Dumnezeu
coborând de pe tronul pe care voia lui Dumnezeu „l-a osândit la sudoare și osteneală continuă,
îl așezase prin creație. Răsturnarea ierarhiei dar a făcut ca multe feluri de animale să-l ajute
valorilor privitoare la om implică o răsturnare la munca lui”. Căderea omului se răsfrânge și
a ierarhiei valorilor și în ceea ce privește relația asupra cosmosului, după cum restaurarea omului
om – cosmos, care devine precară. Relația om atrage și restaurarea cosmosului, care așteaptă să
– cosmos rămâne autentică în măsura în care fie eliberat de omul sfânt din robia stricăciunii.
relația om – Dumnezeu rămâne autentică. Prin Adam cel vechi – Adam cel Nou. În Noul Testa-
aceasta, unitatea trup – suflet a omului rămâne ment, Adam cel dintâi creat este privit în paralel
neviciată de păcat. În Rai, primii oameni nu cu Adam cel din urmă, cu Iisus Hristos, pentru
îndurau cele trupești, întrucât „slava cea nespusă” a sublinia rolul fiecăruia în istoria neamului
îi acoperea, împodobindu-i mai bine decât orice omenesc: „Precum în Adam toți mor, așa și în
îmbrăcăminte. Prin cădere, omul este dezbrăcat Hristos toți vor învia” (1 Co 15, 22). Raportul
de haina cea frumoasă, țesută din slava lui dintre Adam cel vechi și Adam cel Nou este
Dumnezeu și este îmbrăcat – prin pogorământ – precizat și dezvoltat de către Sf. Apostol Pavel,
în haina stricăcioasă, în „haine de piele”. Sf. Vasile care îl vede pe Adam ca o prefigurare a Celui
cel Mare vorbește despre îmbrăcămintea plină ce avea să vină, adică Iisus Hristos (Rm 5, 14;
de har și de lumină în care ar fi fost îmbrăcat 1 Co 15, 45-47).
omul, dacă se statornicea în relația iubitoare cu Teologia ortodoxă a insistat asupra caracterului
Creatorul, în Rai. tipologic al lui Adam în ansamblul umanității,
Răsplata renunțării la excesul grijii față de trup în care firea umană a fost cuprinsă și recapitu-
și reintegrarea într-o ordine paradisiacă în lată, scoțând în evidență în același timp carac-
Hristos este transfigurarea trupului în lumină, terul dinamic al acestei firi asumate de către
schimbarea învelișului cosmic supus descom- Fiul lui Dumnezeu, în vederea desăvârșirii prin
punerii și morții cu haina de lumină și har a Întrupare, Moarte, Înviere și Înălțare. Prin noul
Creatorului. Sf. Ioan Gură de Aur evidențiază Adam se restabilește starea de nestricăciune
atât relația omului cu cosmosul – omul fiind pierdută de Adam cel dintâi, omul primind „har
zidit din țărână –, cât și relația omului cu Crea- peste har” și devenind „părtaș al firii dumneze-
torul cosmosului – omul fiind chemat la viață iești” (1 Ptr 1, 4).

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 23
Sf. Ioan Gură de Aur face o comparație între cei Bibliografie. Bria, Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă,
doi pomi amintiți în cartea Facerii, subliniind Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe
Române, București, 21994; Chiril al Alexandriei, Sf.,
implicațiile lor soteriologice: pomul cunoștinței Glafire la Facere, I, în coll. PSB 39, trad. Pr. D. Stăniloae,
binelui și răului și lemnul crucii. De asemenea, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orto-
el subliniază că nu pomul din care este interzis doxe Române, București, 1992; Ioan Gură de Aur,
să se mănânce în Rai a adus răul în cadrul crea- Sf., Omilii la Facere, în coll. PSB 21, trad. Pr. D. Fecioru,
ției, ci voința liberă a omului, care s-a raportat Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orto-
doxe Române, București, 1987; Ioja, Cristinel, Cosmo-
defectuos la porunca lui Dumnezeu.
logie și soteriologie în gândirea Părinților răsăriteni, Ed.
Este vorba de două atitudini față de cosmos: Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2008; Ioja, Cristinel,
pe de o parte, a lui Adam, care se raportează Homo economicus. Iisus Hristos, sensul creației și insuficien-
într-un mod pătimaș față de cosmosul care îi țele purului biologism, Ed. Marineasa, Timișoara, 2010;
este dat în stăpânire, și ca palat în care să-și Kalomiros, Alexandros, Sfinții Părinți despre originile și
câștige desăvârșirea, și pe de altă parte, atitu- destinul omului și cosmosului, trad. I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu,
1998; Maxim Mărturisitorul, Sf., Ambigua, în coll.
dinea lui Hristos, care este una jertfelnică și PSB 80, trad. Pr. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și
euharistică față de creație; atitudine pe care și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
creștinii trebuie să o împroprieze prin dimen- 1983; Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit.
siunea ascetică-mistică a vieții lor. Sf. Chiril al Perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. diac. I.I. Ică
Alexandriei surprinde paralela Adam – Hristos jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999; Scroggs, R., The Last Adam:
A Study in Pauline Anthropology, Ed. Blackwell, Oxford,
într-o perspectivă soteriologică: Adam – neas- 1966; Sharpe, J.L., „The Second Adam in Romans 5 and
cultător și muritor, Hristos – a doua rădăcină 1 Corinthians”, în: Catholic Biblical Quaterly, 35/1973,
a neamului omenesc – ascultător și nemuritor. pp. 35-46; Stone, M.E., A History of the Literature of
Adam și Hristos pun în scena vieții umane două Adam and Eve, Scholars Press, Atlanta, 1992; Vasile cel
viziuni asupra sensului omului în cosmos și a Mare, Sf., Că Dumnezeu nu este autorul relelor, în coll.
PSB 17, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de
sensului cosmosului pentru om. Sunt viziuni
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986;
opuse, prin care se deslușește însăși dialectica Vasile cel Mare, Sf., Omilii la Psalmi, în coll. PSB 17.
dintre viață și moarte. Prin atitudinea Sa, Hristos Cristinel Ioja
ajunge la viață, la înviere, în timp ce prin atitu-
dinea sa, Adam ajunge în moarte. Adam, prin ADOPȚIANÍSM. (lat. adoptio) Erezie
atitudinea sa egoistă, de abordare a materiei hristologică, apărută în Spania, în secolul al
lumii fără discernământ, și împotriva voii lui VIII-lea, conform căreia Hristos nu este cu
Dumnezeu, a crezut că va ajunge dumnezeu, deci adevărat Fiul lui Dumnezeu, ci este numai un
la viață, la desăvârșire. Dar în final, el a descoperit fiu adoptiv prin har.
goliciunea și moartea, în timp ce Hristos, prin Ereziarhii principali au fost Elipandus, arhi-
atitudinea Sa comunională și jertfelnică, deși în episcop de Toledo (aflat sub dominație isla-
aparență a dobândit doar moartea, moartea pe mică), și Felix, episcop de Urgel (aflat sub
cruce – deci în zadar toată jertfa Sa și toată asceza dominație francă). Cel mai probabil, această
Sa –, dar în final a spulberat moartea și a dobândit erezie a apărut pe fondul dezbaterilor teologice
viața, a înviat. Astfel, în logica umană căzută în prilejuite de greșeala dogmatică a lui Migetius,
păcat, atitudinea lui Adam rămâne atitudinea de care răspândise o idee ciudată conform căreia
căpătâi a manifestării omului în lume, a raportării Treimea era formată din trei personaje istorice:
omului la materia lumii, acesta având conștiința David, Iisus și Sfântul Pavel. În mod automat,
că va reuși să se desăvârșească în cadrul acestei Migetius nu făcea nicio distincție între Hristos
logici care se dovedește de fiecare dată o iluzie. ca fiu al lui David și Hristos ca Fiu al lui
În Hristos – Noul Adam lumea devine mediu Dumnezeu. Ca reacție, Elipandus a introdus
al dialogului cu Dumnezeu, mediu transparent o despărțire brutală, după model nestorian,
al comuniunii omului cu Dumnezeu în vederea între umanitatea și divinitatea lui Hristos,
transfigurării și îndumnezeirii. afirmând că Iisus-omul era doar fiu adoptiv

24 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
al lui Dumnezeu. Arhiepiscopul de Toledo a ajungă la multiplicarea persoanelor și, implicit,
fost apărat de Felix de Urgel, care, ulterior, a la erezie.
retractat în fața sinodului reunit la Ratisbonna De asemenea, cu titlul de adopționism este defi-
(792). Reîntors în dioceza sa, Felix s-a reîntors nită în istoria Bisericii și o ramură specifică a
la erezie și a fost forțat să părăsească scaunul monarhianismului, mișcare teologică apărută
episcopal. Întreg episcopatul spaniol a susținut în secolele II-III la Roma, care susținea că
punctul de vedere greșit al lui Elipandus, există un singur Dumnezeu, Persoanele Treimii
căutând să îl argumenteze scripturistic și fiind numai puteri sau moduri de manifestare
patristic. În urma unei scrisori pe care aceștia ale Acestuia. Acești eretici monarhieni au fost
au trimis-o regelui Carol cel Mare și papei împărțiți în două grupări distincte: monarhienii
Adrian I (772-795), primul a convocat un sinod dinamici sau adopționiști și, respectiv, monar-
la Frankfurt (în anul 794), unde au fost demon- hienii modaliștii sau sabelienii. Acești adopțio-
tate toate argumentele episcopilor spanioli. niști, între care sunt cunoscuți Artemon, două
Cele două documente explicative formulate de persoane cu numele de Theodotus și, mai ales,
adunarea episcopilor de la Frankfurt, însoțite Pavel de Samosata, susțineau că Logosul lui
de o scrisoare a papei Adrian I, au fost trimise Dumnezeu S-a sălășluit în omul Iisus Hristos,
episcopatului spaniol. Acest corpus epistolar a fără să se vorbească despre Întrupare. Astfel,
provocat reacția de răspuns din partea lui Felix Hristos este un om asupra Căruia s-a adăugat
în favoarea ideilor adopțianiste. Ulterior, cele- o putere divină impersonală. Această tipologie
brul dascăl englez de la curtea carolingiană, greșită de înțelegere a dogmei trinitare a fost
Alcuin, a redactat tratatul dogmatic în șapte combătută de apologetul Tertulian, Sf. Ipolit al
cărți intitulat Contra Felicem Urgellensem, iar Romei și Sf. Dionisie al Alexandriei.
papa Leon III, în anul 798, a convocat un sinod Bibliografie. Liber Alcuini Contra Haeresim Felicis,
Edition with an Introduction: G.B. Blumenshine, în coll.
la Roma, care l-a condamnat pe Felix de Urgel
Studi e Testi, vol. 285, Bibliotheca Apostolica Vaticana,
ca eretic. În același an, după o lungă dispută, Città del Vaticano, 1980; Amann, É., „L’Adoptianism
Felix a abjurat din nou. Elipandus și-a păstrat espagnol du VIIIe siècle”, în: Revue des Sciences Religieuses,
punctul de vedere, astfel încât Alcuin s-a simțit 16/1936, pp. 281-317; Cavadini, J.C., The Last Christo-
obligat să redacteze un alt tratat împotriva logy of the West: Adoptionism in Spain and Gaul, 785-820,
lui, intitulat Adversus Elipandum Toletanum. University of Pennsylvania Press, Philadelphia PA, 1993;
Heil, W., „Der Adoptianismus, Alkuin und Spanien”,
La scurt timp însă, arhiepiscopul Elipandus a în: Karl der Grosse: Lebenswerk und Nachleben, vol. 2 (Das
murit, iar erezia sa a dispărut. geistige Leben, hrsg. von B. Bischoff ), L. Schwann, Düssel-
În secolul al XII-lea, adopțianismul a fost dorf, 1966, pp. 95-155; Schäferdiek, K., „Der adoptia-
revitalizat, într-o formă diferită, de Abelard, nische Streit im Rahmen der spanischen Kirchengeschi-
Gilbert de la Porrée și alți ucenici care, iden- chte”, în: Zeitschrift für Kirchengeschichte, LXXX (1969),
pp. 291-311; LXXXI (1970), pp. 1-16; Vinyals, R. de
tificând natura rațională cu Persoana, au ajuns
Abadal, La Batalla del Adopcionismo en la Desintegración de
de asemenea la adopțianism, ajungând să nege la Iglesia Visigoda, SN, Barcelona, 1949; Walch, C.W.F.,
realitatea substanțială a lui Hristos Omul. Historia Adoptianorum, Goettingae, 1755.
Această formă de neo-adopțianism a fost Ionuț Tudorie
condamnată de papa Alexandru III în anul
1177. Ulterior, Duns Scotus, Durandus a S. ADORÁRE. (lat. adoratio) Cea mai înaltă
Portiano, Vasquez, Francisco Suárez și alții au formă de cinstire care se poate da unei ființe.
continuat pe această linie, mărturisind dincolo Adorarea se dă numai lui Dumnezeu. În
de unirea ipostatică posibilitatea unei a doua Biserica creștină, adorarea se face prin cultul
filiații, bazată pe grația divină (gratia unionis). divin public, care presupune slujirea și supu-
Deși această tipologie de interpretare a dogmei nerea necondiționată și deplină Stăpânului
nu este împotriva învățăturii de credință, totuși –Dumnezeu în Treime: Tatăl, Fiul și Duhul
există riscul ca prin multiplicarea filiațiilor să se Sfânt. Forma supremă prin care ne exprimăm

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 25
adorarea este jertfa. Cultul de latrie datorat secolul al VII-lea. Creștinii din Galia și copții
lui Dumnezeu se mai numește, cu un termen din Egipt prăznuiesc sărbătoarea Adormirii la
grecesc, și ή Θεοσέβεία, -ας. Cultul pe care 18 ianuarie. Sărbătoarea este precedată de un
îl aducem îngerilor, sfinților, moaștelor și post de două săptămâni.
icoanelor se numește dulie (ή δουλεία, -ας) Biblografie. Bălțat, Visarion PS, Învățătura mariologică
a Sfântului Nicolae Cabasila – teză de doctorat, Ed. Basi-
sau venerare (ή προσκνησις, -εως). Sfintei
lica, București, 2012; Braniște, Ene, Liturgica Generală,
Fecioare Maria, fiindcă este mai mare sau Ed. Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecate-
presus decât toți sfinții în vrednicie, i se acordă rina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
o formă de cinstire care se numește hiper- Caransebeș, 2002; Pașcanu, Sebastian PS, „Popas în
dulie (ή ύπερδουλεία, -ας), adică supravenerare veșnicie – Meditație la Adormirea Maicii Domnului”,
în: GB, 1998, LIV (1998), 5-8, pp. 250-267; Cireșanu,
sau supracinstire. (v. DULÍE, VENERÁRE, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creștine Orto-
HIPERDULÍE, SUPRAVENERÁRE, doxe, Tipografia Gutenberg, București, 1912; Mitro-
SUPRACINSTÍRE). fanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, Cotlarciuc,
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe – cursuri universitare,
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina,
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- Cernăuți, 1929; Necula, Nicolae D., „Adormirea Maicii
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: GB, LIII (1997),
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu- 5-8, pp. 27-35; Sava, Viorel, „Cultul Maicii Domnului
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, în Catolicism și Ortodoxie – studiu comparativ”, în „În
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate litur-
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox gică, vol. II, Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 131-162; Sava,
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. Viorel, „Hristocentrismul sărbătorilor mariologice”, în
Nicolae D. Necula „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate
liturgică, vol. II, Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 69-88; Sava,
Viorel, „Învățătura despre Maica Domnului și reflectarea
ADORMÍREA MÁICII DÓMNULUI. ei în cultul și iconografia ortodoxă”, în „În Biserica Slavei
Sărbătoare în cinstea Maicii Domnului, Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. II, Ed.
în amintirea zilei în care Născătoarea de Golia, Iași, 2004, pp. 89-130.
Dumnezeu și-a dat obștescul sfârșit. Nicolae D. Necula
Este numită în popor cu termenul slavon
Uspenia, sau Sfântă Mărie Mare, prăznuită la ADÚLTER. Încălcarea fidelității conjugale de
15 august. Conform tradiției, consemnate în către unul dintre soți.
cărțile de cult, la trei zile după adormirea ei, Săvârșesc, așadar, adulter atât o femeie căsăto-
Maica Domnului a fost înălțată cu trupul la cer rită, când are legături neîngăduite de lege, cu un
de către Fiul său. De aceea, în Apus, sărbătoarea alt bărbat decât soțul său, cât și bărbatul căsă-
se numește Asumptio Beatae Mariae Virginis, torit care are legături nepermise de lege cu o altă
adică Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare Maria. femeie decât soția sa (v. Can. 87, 93 Sin. VI Ec.;
Știri despre existența sărbătorii avem din Can. 9, 21, 77 Vasile ș.a.). Canoanele condamnă
secolul al V-lea, când se serba în Siria. Locul de și raporturile nelegale ale unui bărbat cu femeie
origine al sărbătorii este Ierusalimul, unde, în văduvă sau cu fecioară, nemăritată, chiar dacă
ziua de 15 august, se serba sfințirea unei biserici asemenea raporturi nu sunt socotite adulter, ci
a Maicii Domnului zidită în secolul al V-lea. În desfrânare (v. Can. 21 Vasile). De aceea, atât cel
secolul al VI-lea, ea este menționată și în Apus, vinovat de adulter, cât și cel vinovat de desfrânare
nu sunt primiți în cler (v. Can. 61 Ap.). Adulterul
unde se prăznuia la 18 ianuarie. Sărbătoarea
este socotit de Mântuitorul ca singurul motiv
s-a generalizat în Răsărit în secolul al VI-lea,
pentru care poate îngădui desfacerea căsătoriei
când împăratul bizantin Mauriciu (582-602)
sau divorțul (Mt 19, 9).
a refăcut biserica Maicii Domnului din Ghet- Bibliografie. Alland, Denis, Rials, Stéphane (eds),
simani și a fixat definitiv data sărbătorii la 15 Dictionnaire de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca,
august. Aceasta s-a generalizat și în Apus în Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii,

26 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legis- Cartea profetului Daniel, a calculat că venirea
lație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institu- lui Hristos pe pământ va avea loc în anul 1843.
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Când anul 1843 a trecut fără să se întâmple
București, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici.
Înțelesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, nimic, Miller a pretins că a fost o greșeală în
în: ST, XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim, trecerea de la anii dinainte de Hristos, la era
Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II, noastră și a mutat data cu un an: Hristos va
trad. Pr. U. Kovincici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930- reveni pe 22 octombrie 1844. Adepții lui Miller
1931, 1934-1936; Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al au petrecut ziua respectivă într-o ambianță de
Bisericii Orientale, trad. D. Cornilescu, V. Radu, Bucu-
rești, 1915; Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic, Emilia,
intensă religiozitate: reuniți în case particu-
Dicționar de termeni juridici, Ed. Universitară, București, lare sau în case de adunare, cei care au crezut
2008; Naz, R. (ed.), Dictionnaire de droit canonique, 7 vol., în această profeție se rugau, cântau și meditau.
Paris, 1935-1965. Când și această profeție s-a dovedit falsă, a
Constantin Rus urmat ceea ce s-a numit „Marea Dezamăgire”,
o experiență traumatizantă pentru comuni-
ADVENTÍSM. (lat. adventus – venire) tatea millerită. Cea mai mare parte a grupu-
Ramură a neoprotestantismului, care promo- rilor millerite au adoptat însă teza avansată de
vează cu asiduitate iminența Parusiei, a cărei alt lider adventist, Hiram Edson (1806-1882),
dată de desfășurare se pretinde a fi deslușită în și anume că data era justă, dar evenimentul a
urma unor combinații numerologice preluate fost greșit interpretat: în 1844 s-a produs ceva
și interpretate după cărțile biblice profetice, în foarte important, dar nu pe pământ, ci în cer,
special Daniel și Apocalipsa. unde Hristos a intrat în partea a doua a Sanc-
După eșecul prognozei efectuate de William tuarului ceresc. El a fost primul care a sugerat
Miller, vizând anii 1843-1844, cunoscut sub că la sfârșitul celor 2300 de ani de care vorbește
sintagma „marea dezamăgire”, mișcarea era pe profetul Daniel, Hristos a intrat în Sfânta Sfin-
punctul de a se dezintegra, însă a fost reorga- telor pentru a îndeplini o lucrare specială înainte
nizată de Hiram Edson, dar mai ales de Ellen de întoarcerea pe pământ. Față de profeția lui
Gould White, care au conferit o dimensiune William Miller, Hiram Edson a accentuat
„spirituală” profețiilor milleriste, afirmând nece- faptul că sanctuarul care urma să fie curățat nu
sitatea unei acțiuni de curățare a unui așa-zis era pe pământ, ci în cer, iar 22 octombrie 1844
„Sanctuar Ceresc” de către Mesia, potrivit unei marchează începutul, nu sfârșitul „Zilei cură-
interpretări proprii a textului Dn 8,14. Astfel, țirii”. Această teză, confirmată apoi prin nume-
teza milleristă este explicată în sensul unei roase viziuni, a stat la baza formării Bisericii
parusii invizibile, care anunță apropiata parusie Adventiste de Ziua a 7-a, fiind popularizată
vizibilă, prevestită de semne cataclismice. de publicațiile adventiste, iar mai târziu, prin
Mișcarea promovează revenirea la vechi practici lucrările lui Hellen Gould White (1827-1915).
mozaice, precum: hrana selectivă, cu alimente Aceasta a stabilit o legătură între sanctuar, cele
considerate „curate”, în sens vetero-testamentar, 10 porunci și respectarea sabatului, ceea ce a
și cinstirea sabatului – de unde și denumirea conferit identitate Bisericii Adventiste de Ziua
ramurii principale a mișcării: Adventiștii de ziua a 7-a. Deși venirea lui Hristos era considerată
a șaptea (aproape 17 milioane de membri). Alte iminentă, totuși nicio dată ulterioară nu a mai
ramuri afiliate: Adventiștii reformiști, Davidi- fost fixată. Un alt grup adventist important care
enii, Biserica lui Dumnezeu. Din adventism s-a format după „Marea dezamăgire” din 1844
derivă și gruparea Martorii lui Iehova. a susținut, din contră, că evenimentul așteptat
Anul 1844 este important în istoria și învă- era just (sfârșitul lumii), dar data nu era bine
țătura Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. calculată. Mișcarea născută în jurul acestei
Predicatorul baptist William Miller (1728- idei se află la originea actualei „Organizații a
1849), folosind indicațiile numerologice din Martorilor lui Iehova”.

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 27
1. Adventism de Ziua a Șaptea. Mișcare organizate în conferințe, conferințele, în uniuni,
adventistă legată de mișcarea millerită, care și uniunile, în Uniunea Generală Mondială.
s-a dezvoltat în America în prima jumă- Conferința Generală este un termen care se
tate a secolului al XIX-lea, în contextul celei referă atât la sesiunile legislative ale „Bisericii”,
de-a doua revigorări a așteptărilor apocalip- cât și la corpul administrativ general și este
tice (The Second Great Akwaning). Pastorul condusă de un președinte, de vicepreședinți,
baptist William Miller (1782-1849) a calculat care au în responsabilitate o arie geografică
că venirea lui Hristos pe pământ va avea loc numită „divizie”, și de secretari, fiecare dintre
în anul 1843. Când profeția a fost infirmată, aceștia fiind responsabil pentru câte un „depar-
Miller a pretins că s-a strecurat o greșeală în tament”. Din punct de vedere administrativ,
calcule și că a doua venire a Domnului va avea Biserica Adventistă are 13 Diviziuni, care sunt
loc în 1844. După „Marea Dezamăgire” din compuse din biserici, grupate în misiuni sau
1844, o parte a milleriților a refuzat să accepte uniuni de biserici. Adventiștii de ziua a șaptea
eșecul calculelor, susținând că data era corectă, dezvoltă un program misionar impresionant,
dar că natura evenimentului a fost înțeleasă prin intermediul instituțiilor educative (peste
greșit. Astfel, în 1844 s-a produs ceva foarte 5000 de școli, colegii și universități), al cana-
important, dar nu pe pământ, ci în cer, unde lelor media (posturi proprii de radio, televi-
Hristos a intrat în partea a doua a „Sanctua- ziune, ziare, reviste) și al agențiilor umanitare,
rului ceresc”, în Sfânta Sfintelor. Această teză a ca Adventist Developement and Relief Agency
fost avansată de Hiram Edson (1806-1882) și a (ADRA), care activează în 140 de țări.
fost acceptată de un grup de milleriți în frunte 3. Tradiția adventistă provine în mare parte
cu James White (1821-1881) și Joseph Bates din protestantismul conservator. Principalele
(1792-1872). În acest context, o tânără vizi- elemente care-i deosebesc pe adventiști de
onară, Hellen Gould Harmon (1827-1915), protestanți și, în același timp le conferă iden-
s-a căsătorit cu James White pretinzând că titate sunt credința în întoarcerea iminentă a
a început să aibă viziuni. La începutul anilor lui Hristos (lat. adventus – venire) și respectarea
1860, de la acest nucleu de milleriți s-a creat zilei de sâmbătă ca zi de odihnă și închinare.
o organizație care își avea cartierul general în O altă învățătură distinctivă este cea refe-
Battle Creek, Michigan, și care totaliza în jur ritoare la „judecata investigativă”, începută
3500 de membri. Biserica Adeventiste de Ziua într-un moment precis al istoriei, în anul 1844,
a Șaptea a fost fondată oficial în 1863, fiind la sfârșitul celor „2300 de ani” ai profeției lui
condusă de Hellen White. Daniel, cu scopul de a testa loialitatea oame-
2. Hellen White a contribuit la dezvoltarea nilor în vremurile din urmă. Se adaugă credința
primelor instituții adventiste: edituri, școli și că „darul profeției” s-a manifestat prin Hellen
colegii pentru instruirea predicatorilor, școli și G. White, precum și doctrina despre „rămășița
facultăți de medicină cu orientare naturist-ne- credincioasă”.
medicamentoasă și mâncare vegetariană, toate 4. Biserica lui Dumnezeu, spune Hellen G.
puse în slujba răspândirii mesajului că „sfâr- White, este formată din toți cei care cred în
șitul se apropie”. În 1874 au fost trimiși primii Hristos, dar, la sfârșitul timpurilor, o rămășiță,
misionari în Europa. În 1900, adventiștii erau și anume Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea,
prezenți pe toate continentele și aveau aproape este chemată să țină poruncile lui Dumnezeu și
100.000 de adepți. Expansiunea adventismului să mărturisească Evanghelia lui Iisus. „Judecata
a dus la reorganizarea Bisericii Adventiste la investigativă” este o doctrină care are menirea
începutul secolului al XX-lea. În 1903, sediul de a arăta care dintre cei morți sunt demni de
central a fost mutat la Washington DC. În prima înviere și care dintre cei vii vor fi răpiți
același timp, a fost stabilită și o nouă struc- la cer în momentul Parusiei Domnului. Bise-
tură administrativă. Bisericile locale au fost rica Adventistă de Ziua a Șaptea consideră

28 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
corpul uman „templul lui Dumnezeu” și, în despre mișcarea adventistă, Ed. Alfa-Omega, București,
consecință, acordă o mare atenției stilului de 2002; David, Petre I., Călăuza creștină pentru cunoașterea
și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant,
viață sănătos (abținerea de la țigări, alcool, Arad, 11987; David, Petre I., Invazia sectelor asupra
droguri și vegetarismul). Loma Linda Univer- creștinismului secularizat și intensificarea prozelitismului
sity și Centrul Medical Mondial sunt cunos- neopăgân în România, după decembrie 1989, vol. I, Ed. Crist
cute la nivel mondial pentru promovarea 1, București, 1997, vol. II-III, Ed. Europolis, Constanța,
terapiei radiației cu proton și pentru trans- 1999-2000; David, Petre I., Sectologie sau Apărarea dreptei
credințe, manual experimental, Ed. Sfintei Arhiepiscopii
planturile de inimă. Un moment dificil pentru
a Tomisului, Constanța, 1998; Deheleanu, Petru,
imaginea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea Manual de Sectologie, Tipografia Diecezană, Arad, 1948,
a fost evoluția grupării sectare, cunoscută sub Leu Botoșăneanu, PS Grigorie, Sectele din România,
numele de „Branch Davidians”, la rândul ei Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chișinău,
ruptă din mișcarea reformatoare a Davidienilor 1931; Mureșan, Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Tradi-
(Davidians), care s-au despărțit de adventiști ționale Europene față de prozelitismul advent. Impactul în
societatea contemporană, Ed. Universității din București,
în 1929. După un parcurs sinuos, gruparea 2007; Nazarie, Const., Combaterea principalelor învă-
Branch Davidians ajunge la un apogeu al sepa- țături adventiste, București, 1914; Petraru, Gheorghe,
rării de adventiști sub conducerea lui David Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Ed.
Koresh, în 1983. Koresh credea că gruparea Vasiliana 98, Iași, 2006; Tache, Sterea, Credință și misiune,
lui de credicioși reprezintă nucleul Împărăției Ed. Sf. Arhiepiscopii a Bucureștilor, 1999. Adventism de
ziua a șaptea. Bull, Malcolm, „The Seventh-Day Adven-
care va veni și de aceea a considerat necesar să
tists. Heretics of American Civil Religion”, în: Sociological
o protejeze de „forțele răului” acestei lumi, prin Analysis, II (1989), 50, pp. 177-187; Damsteegt, Gerard,
înarmare masivă. Conflictul dintre autoritățile Foundations of the Seventh-Day Adventist Message and
federale și membrii comunității s-a soldat în Mission, William B. Eerdmans Publishing Company,
final cu 88 de morți (Wacco, Statele Unite, 19 Grand Rapids, MI, 1977; Edwin S. Gaustad (ed.), The
Rise of Adventism. Religion and society in mid-nineteen-
aprilie 1993). După tragedie, „Biserica Adven-
th-century America, Ed. Harper and Row, New York, NY,
tistă” a încercat din răsputeri să se delimiteze 1974; Ingemar, Lenden, The Last Trump. An histori-
de această mișcare și să arate că ea nu exprimă co-genetical study of some important chapters in the making
specificul adventismului. and development of the Seventh-Day Adventist Church,
5. Millerismul a contribuit mult la identitatea Peter Lang Publishing Company, Las Vegas, NV, 1978;
adventismului de ziua a șaptea și impactul lui Land, Gary, Adventism in America: A History, William
B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, MI,
se vede în toată istoria adventistă. Spre deose- 1986; Pearson, Michael, Millenial Dreams and Moral
bire de milerism, Biserica Adventistă de Ziua a Dilemmas. Seventh-Day Adventism and Contemporary
Șaptea a luptat pentru o prelungire a timpului Ethics, Cambridge University Press, Cambridge, UK,
eshatologic, prin instituționalizarea adventis- 1990; Ronald, Numbers L., Butler, Johnatan M., The
mului. Adventismul este un fenomen complex, Disappointed. Millerism and Millenarianism in the nine-
teenth century, University of Tennessee Press, Knoxville,
care nu poate fi ușor încadrat și clasificat într-o
1993; Vance, Laura, Seventh-Day Adventism in Crisis.
singură noțiune. În cadrul adventismului de Gender and Sectarian Change in an Emerging Religion,
ziua a șaptea există o diversitate locală aprecia- University of Illinois Press, 1999, pp. 13-40.
bilă în practici și doctrine, precum și o tensiune Radu Petre Mureșan, David Pestroiu
evidentă între curente avangardist-reformiste
și un tradiționalism fundamentalist refractar ÁER. v. ACOPERĂMÍNTE; EPITÁF.
dialogului ecumenic. Acoperământul cel mare al Sfintelor Vase.
Bibliografie. Aldea, Mihai-Andrei, Lumina adevă- În ceea ce privește denumirea de Aer, pe lângă
rului. Un studiu ortodox asupra adventismului și altor secte utilizarea ei pentru a numi acoperământul
apropiate, Ed. Christiana, București, 2007; Comșa, PS
cel mare al Sfintelor Vase, ea s-a extins și la
Grigorie Gh., Noua călăuză pentru cunoașterea și comba-
terea sectelor religioase, Tiparul Tipografiei Diecezane, pânza care se folosea în Vinerea Sfintelor Păti-
Arad, 1927; Constantinescu, Al.N., Manual de Secto- miri la vohodul de la sfârșitul slujbei pentru
logie, Tipografia Capitalei, 1929; Dan, Paul, Adevărul a se acoperi Sfânta Evanghelie (sec. X-XIII).

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 29
Acest acoperământ a fost înlocuit mai târziu cu Biblografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
epitaful (gr. έπιτάφιον). Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecate-
rina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
Epitaful este folosit o singură dată pe an, în Caransebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic
Săptămâna Sfintelor Pătimiri, la Vecernia din al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Guten-
Vinerea Mare, când este scos de preot din Sfântul berg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarna-
Altar și așezat pe o masă în mijlocul bisericii, vschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii
apoi, în timpul slujbei Prohodului Domnului, se Ortodoxe. Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial
Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Sava,
organizează o procesiune, împreună cu credin-
Viorel, „Hristocentrismul sărbătorilor mariologice”, în
cioșii, și se ocolește biserica, după care este așezat „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate
în Sfântul Altar, pe Sfânta Masă unde rămâne liturgică, vol. II, Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 69-88; Sava,
până la Înălțarea Domnului. Viorel, „Învățătura despre Maica Domnului și reflectarea
Bibliografie. Apostol, Marin, „Epitaful liturgic și ei în cultul și iconografia ortodoxă”, în „În Biserica Slavei
întrebuințarea lui în cultul ortodox”, în: GB, XX (1961), Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. II, Ed.
1-2, pp. 111-127; Damșa, Teodor V., „Sfântul Antimis. Golia, Iași, 2004, pp. 89-130.
Importanța sa istorică”, în: MB, XXXVI (1986), 6, pp. Nicolae D. Necula
35-41; Drăghicescu, V., „Un epitaf al mitropolitului
Ștefan din anul 1652”, în: BCMI, 22/1929, pp. 29-33; AFINITÁTE. (can.; lat. affinitas) Alianță sau
Jebelean, Livius I., „Sfântul Antimis. Semnificația
cuscrie; raportul de rudenie ce se stabilește
dogmatică și importanța sa liturgică”, în: MB, XXXVI
(1986), 5, pp. 27-34; Simedrea, Teodor, „Antimisul”,
între două sau mai multe persoane, în baza unei
în: MO, V (1953), 9-10, pp. 558-561; Vanca, Dumitru, căsătorii.
„Simboluri liturgice naturale”, în: Annales Universitatis Afinitatea este, ca și consângenitatea, rudenie
Apulensis, Series theologica, 5/2005, pp. 173-193. fizică, deoarece rezultă din actul fizic al căsăto-
Iulian Isbășoiu riei, așa cum consângenitatea rezultă din actul
fizic al nașterii.
AFIEROSÍRE. (gr. afierosis – consacrare, închi- În dreptul canonic ortodox – care a urmat, în
nare) I. Aducere, punere înainte a darurilor de privința afinității, dispozițiile dreptului roman
pâine și de vin pentru Sfânta Euharistie. și apoi ale dreptului bizantin – sunt cunoscute
Darurile sunt aduse de credincioși sub formă și aplicate trei feluri de afinități sau de cuscrii:
de prescuri sau pâini și vin. Din prescuri se scot (1) afinitatea de felul I sau de un neam, care se
și se pregătesc Sfântul Agneț (v. AGNÉȚ) și realizează între soț/soție și consângenii soțului/
miridele (v. MIRÍDE) care se așază pe Sfântul soției; (2) afinitatea de felul al II-lea sau de
Disc (v. DÍSC), iar din vin se toarnă în Sfântul două neamuri, care există între consângenii
Potir (v. POTÍR), iar apoi este amestecat cu apă. soțului/soției și consângenii celuilalt soț/soție;
Acțiunea de scoatere sau pregătire a elementelor și (3) afinitatea de felul al III-lea sau de trei
euharistice se numește proscomidire (v. PROS- neamuri, care există între afinii sau cuscrii unui
COMIDÍRE), iar locul unde se face această soț/soție din prima lui căsătorie și cuscrii lui
lucrare se numește proscomidiar (v. PROSCO- din o a doua căsătorie, sau între cuscrii unui
MODIÁR). De la proscomidire până la sfințire, membru dintr-o familie de mijloc, cu afinii sau
darurile sunt afierosite, adică destinate sfințirii. cuscri unui alt membru din această familie de
II. Sfințirea unui slujitor prin Taina Hiroto- mijloc (de exemplu: afinii unui frate cu afinii
niei, în treapta de diacon, preot și episcop și fratelui său, căsătoriți cu soții din familii deose-
consacrarea lui pentru slujirea lui Dumnezeu. bite; în rudenie de afinitate de felul al III-lea se
În Vechiul Testament, toți întâii născuți de găsește, de asemenea, tatăl vitreg cu fiica vitregă
parte bărbătească erau afierosiți sau închinați a fiicei sale vitrege). Afinitatea de felul I consti-
Domnului. Mântuitorul Iisus Hristos a fost tuie impediment la căsătorie, în linie dreaptă,
afierosit sau închinat Domnului, la 40 de zile la infinit, atât ascendentă, cât și descendentă,
după naștere, prin aducerea la templu de către asemenea rudeniei de sânge, iar în linie colate-
Fecioara Maria și bătrânul Iosif. rală, adică între un soț și consângenii celuilalt

30 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
soț, Biserica a socotit afinitatea de felul I un Euharistie (Împărtășanie) pe un timp mai scurt
impediment la căsătorie până la gradul al VI-lea sau mai îndelungat, după gravitatea delictului
inclusiv. Afinitatea de felul al II-lea constituie și după atitudinea de regret sau de pocăință a
impediment la căsătorie, în toate cazurile, celui ce a greșit. Când afurisirea este prevăzută
până la gradul al V-lea inclusiv, în cazurile pentru clerici, înseamnă oprirea clerului de la
de confuzie de nume până la gradul al VI-lea săvârșirea lucrărilor sfinte, de asemenea pe un
inclusiv și în cazurile de confuzie de nume timp mai scurt sau mai îndelungat, după gravi-
între ascendenți și descendenți până la gradul tatea delictului săvârșit. Când afurisirea este
al VII-lea inclusiv. Dar întrucât Codul Familiei prevăzută pentru clerici caterisiți, ea are urmă-
și Codul Civil din România nu recunosc sub rile prevăzute pentru mireni, întrucât, prin
nicio formă afinitatea de felul al II-lea, Biserica caterisire, clericul este dezbrăcat de această
face pogorămintele necesare, când cei căsătoriți demnitate și coborât în rândul mirenilor (v.
civil – aflați rude de afinitate de felul al II-lea Can. 5, 8, 9, 10, 12, 13, 16, 24, 25, 28, 29, 30 Ap.
– ar solicita binecuvântarea religioasă a căsăto- ș.a.).Cel afurisit este lipsit de relația cu ceilalți
riei lor. Afinitatea de felul al III-lea – deși nu credincioși din comunitatea Bisericii într-o
este amintită ca impediment la căsătorie nici în măsură mai mare sau mai mică, după gravitatea
Sfânta Scriptură, nici în canoane – a fost însu- abaterii sau delictului comis. Cu cât un păcat
șită de Biserică din dreptul roman și bizantin, este mai grav, cu atât sunt mai mari și peniten-
oprind căsătoria între asemenea rude până la țele și timpul cât poate dura pocăința, și invers.
gradul al III-lea. Astfel, tatăl vitreg nu se poate La început, pentru cei afurisiți și care se
căsători, după moartea soției sale, cu sora soției pocăiau erau patru grade de pocăință. Primul
fiului său vitreg, cu care s-ar găsi încuscrit în grad (consistentia) consta în faptul că peni-
gradul al III-lea. Codul Familiei și Codul Civil tentul putea să vină în biserică, la rugăciunile
din România nu recunosc deloc afinitatea de comune, cu credincioșii, însă era exclus de la
felul al III-lea (a se vedea și CUSCRÍA). Sfânta Împărtășanie. Gradul al II-lea (subs-
Bibliografie. Alland, Denis, Rials, Stéphane (ed.), tratio) consta în faptul că respectivul putea
Dictionnaire de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca,
Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii,
să participe numai la unele rugăciuni în bise-
Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legis- rică și, plecat la pământ, mărturisea în public
lație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institu- păcatul său, iar după ascultarea rugăciunii citite
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, pentru el părăsea biserica. În gradul al III-lea
București, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. (auditio), penitentul sta numai în tinda bisericii,
Înțelesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”,
însă numai pentru ascultarea predicii obișnuite.
în: ST, XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim,
Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II, Gradul al IV-lea (fletus) consta în faptul că
trad. Pr. U. Kovincici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930- penitenților le era interzisă definitiv intrarea
1931, 1934-1936; Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al în biserică; ei stăteau în fața bisericii, în haine
Bisericii Orientale, trad. D. Cornilescu, V. Radu, Bucu- de pocăință, și rugau pe credincioși ca, prin
rești, 1915; Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, rugăciunile lor, să le mijlocească iertarea pentru
Dicționar de termeni juridici, Ed. Universitară, București,
2008; Naz, R. (ed.), Dictionnaire de droit canonique, 7 vol.,
păcatele comise. Acest ultim grad de pocăință,
Paris, 1935-1965. fiind cel mai greu, se dădea numai acelora care
Constantin Rus se făceau vinovați de un păcat grav. În fiecare
grad de pocăință, respectivii penitenți trebuiau
AFURISÍRE. Pedeapsă bisericească ce constă ani de-a rândul să facă rugăciuni, să fie smeriți,
în oprirea de la Sânta Euharistie, ce se aplică să postească, să poarte haine de pocăință etc.
membrilor Bisericii care săvârșesc păcate mai Cu timpul, aceste penitențe au fost desființate
grave, ori când nu dau ascultare sfatului sau și, actualmente, cei afurisiți sunt doar excluși de
dojanei primite pentru abateri sau delicte. la Sfânta Împărtășanie pe un timp mai scurt sau
Afurisirea presupune oprirea de la Sfânta mai îndelungat, după gravitatea faptei comise.

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 31
Bibliografie. Alland, Denis, Rials, Stéphane (ed.), prin importanță și prin profilul semantic, de
Dictionnaire de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca, înțelesul păgân de până atunci. În iudaismul
Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii,
Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legis-
elenistic s-a accentuat tot mai mult tendința
lație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institu- de a fi folosit cu un conținut teologic și moral
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, (Tobit; Filon). În timp ce ̉αγάπησις este folosit
București, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. tot mai rar, α̉γάπη câștigă tot mai mult în
Înțelesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, însemnătate, pentru ca în Noul Testament să
în: ST, XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim,
devină o noțiune centrală.
Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II,
trad. Pr. U. Kovincici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930- Sub aspect exegetico-teologic, Mântuitorul
1931, 1934-1936; Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Iisus Hristos Însuși a predicat împărăția
Bisericii Orientale, trad. D. Cornilescu, V. Radu, Bucu- lui Dumnezeu care va să vină (Mc 1, 15)
rești, 1915; Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, drept evenimentul eshatologic al iubirii lui
Dicționar de termeni juridici, Ed. Universitară, București, Dumnezeu Care va aduce mântuire pentru
2008; Naz, R. (ed.), Dictionnaire de droit canonique, 7 vol.,
Paris, 1935-1965.
Israel (și neamuri), în ciuda păcatelor acestora.
Constantin Rus Consecințele morale evidențiate de Mântui-
torul se văd în texte ca Mc 12, 28-34 și paralele
AGÁPĂ. (gr. agapaο – a iubi) I. Termen folosit la Mt; Lc 10, 25-37 și Lc 6, 27-36, cu paralele
în Noul Testament pentru a exprima iubirea lui la Mt 5, 38-48; pe de o parte, iubirea față de
Dumnezeu față de oameni, precum și iubirea semeni se află în centrul moralei, iar pe de
credincioșilor față de Dumnezeu, dar și iubirea altă parte iubirea față de dușmani arată până
față de semeni. la ce limită puteau merge apostolii, în baza
Din punct de vedere filologic, în elenismul milostivirii lui Dumnezeu (Lc 6, 36), pentru
păgân, alături de ̉έρος (dorința pătimașă după a combate nedreptatea și păcatul. Agape este
frumos, adevăr și bine), φιλία (iubirea față de cea mai importantă virtute a creștinilor (1 Co
prieteni) și στοργί (unirea naturală), se mai 13, 1-3), deoarece Dumnezeu Însuși este iubire
cunoaște și termenul ̉αγάπησις, desemnând (1 In 4, 8). Sfântul Pavel pune în centrul epis-
virtutea preferinței trainice pentru bine. Verbul tolelor sale opera de mântuire a lui Dumnezeu
άγαπ˜αν, însemnând „a prețui” și „a prefera”, (Rm 5, 5-8; 8, 39; 9, 13-25; 11, 2) și a lui
se întâlnește des, chiar dacă numai rareori Iisus Hristos (2 Co 5, 14 ș.u.; Rm 8, 35 ș.u.)
sub forma sa accentuată. În textele păgâne de și folosește termenul agape pentru a evidenția
până în secolul III d.Hr., termenul α̉γάπη nu intensitatea, personalitatea și forța creatoare a
se întâlnește. În Septuaginta se întâlnesc atât angajamentului Său pentru mântuirea păcăto-
̉έρος, cât și φιλία și στοργί. Folosind apropierea șilor. Iubirea lui Dumnezeu (1 Co 2, 9; 8, 3; Rm
semantică a termenilor άγαπ˜αν și ̉αγάπησις, 8, 28) și iubirea lui Hristos (1 Co 16, 22; φιλέω)
Septuaginta traduce cuvintele provenite de la sunt, pentru Sfântul Pavel, expresia celei mai
rădăcina ‫( נתא‬ahab), în mod constant, cu αγαπ-. personale și mai intensive încrederi și conse-
Termenul ‫ נתא‬acoperă domeniul vast al iubirii cințe a credinței, fiind caracteristica indispen-
conjugale (Fc 26, 67), iubirea părintească (Fc sabilă a existenței creștine. Scrierile ioaneice
22, 2) și iubirea pentru prieteni (1 Rg 18 ș.u.), prezintă iubirea ca esență a legăturii dintre
iubirea față de semeni (Lv 19, 18) și iubirea Tatăl și Fiul (In 3, 35; 10, 17; 14, 31; 17, 24-26)
față de străini (Lv 19, 34; Dt 10, 19). Accentul fiind, prin aceasta, izvorul vieții. Această agape
teologic cade asupra iubirii lui Dumnezeu și se revarsă asupra lumii (In 3, 16), mai întâi
a iubirii față de Acesta (Oseea, Deuteronomul, asupra apostolilor (In 14, 21-23; 17, 23; 1 In
Psalmi). Prin traducerea Septuagintei, întregul 2, 5-15; 3, 1-2; 4, 8-19), pe care-i menține în
conținut al termenului evreiesc ‫( נתא‬ahab) este comuniune cu Tatăl și cu Fiul (In 14, 20-23;
preluat de rădăcina grecescului αγαπ-. În felul 15, 9; 17, 24) și care lucrează în credincioși ca
acesta, termenul nostru se deosebește limpede, iubire a lui Dumnezeu (1 In 4, 20; 5, 1-5), ca

32 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
iubire a lui Iisus Hristos (In 8, 42; 14, 15-21, Teologul, Fericitul Augustin, Tertulian, precum
23-28; 16, 27: φιλέω) și, mai ales, ca iubire și de Sinodul din Laodiceea, din 343 (Can. 28),
față de semeni (In 13, 34-35; 15, 12-17; 1 In Sinodul din Cartagina, din anul 419 (Can.
2, 10; 3, 10-14; 4, 7-20). O cercetare a locurilor 42) și Sinodul al VI-lea Ecumenic (680-681),
biblice ale Noului Testament arată limpede că prin Can. 74. Astăzi, agapă se numește o masă
principala caracteristică a iubirii, agape este la care participă prietenii. O reminiscență a
deschiderea sufletului față de semenul nostru, fostelor agape se păstrează în anafura care se
slujirea acestuia din toate puterile noastre prin împarte credincioșilor în biserică, la sfârșitul
participarea duhovnicească la acea iubire pe Sfintei Liturghii.
care Iisus Hristos a avut-o față de Dumnezeu Bibliografie. Andersen, Carl, Die Kirchen der alten
și față de oameni. Christenheit, Ed. Verlag W. Kohlhammer, Stuttgart-Ber-
lin-Köln-Mainz, 1971; Băbuș, Grigorie, „Agapa și Litur-
II. Masă a dragostei și a înfrățirii, care se prac-
ghia”, în: ST, VI (1954), 7-8, pp. 458-472; Braniște,
tica încă de la începutul Bisericii, după Sfânta Ene, Liturgica Generală, Ed. Partener, 42008; Braniște,
Euharistie, la care participau toți creștinii care Ene, Liturgica Specială, Ed. Nemira, București, 2002;
luau parte la slujbă. Această masă comună, la Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicționar de cunoș-
care erau prezente toate categoriile sociale, tințe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2002; Bria,
săraci și bogați, era asigurată de cei înstăriți, Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, A-Z, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu-
care puneau la dispoziție hrana.
rești, 1994; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
Despre agapé amintesc Sfântul Iuda (5, 12) Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
și Sfântul Apostol Pavel (1 Co 11, 21, 22). În rești, 1912; Denzler, Georg, Andersen, Carl, „Agape”,
Biserica Primară, agapele se țineau înainte sau în Wörterbuch der Kirchengeschichte, vol. V, Deutscher
în legătură cu Sfânta Liturghie. După slujba Taschenbuch Verlag, München; Floca, Ioan N., Canoa-
religioasă a Sfintei Euharistii, toți creștinii nele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 32005;
Hamman, A, „Agape”, în Dictionnaire Encyclopédique
participanți se reuneau la o masă comună, indi-
du Christianisme Ancien, vol. I, Les Éditions du Cerf;
ferent de starea lor socială, atât bogați, cât și Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, Cotlar-
săraci, mâncarea fiind adusă, de obicei, de către ciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe – cursuri
cei înstăriți. Aceste mese frățești se numeau universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox Român
agape și erau servite la început chiar de către din Bucovina, Cernăuți, 1929; Söding, Thomas Richter,
Sfinții Apostoli. Cu timpul, numărul creștinilor Klemens, „Agape”, în Lexikon für Theologie und Kirche, I,
220-223, Ed. Herder, Freiburg-Basel-Rom-München,
mărindu-se, sarcina aceasta a revenit ucenicilor
1993; Vintilescu, Petre, Istoria Litrughiei în primele trei
Apostolilor, pentru ca cei din urmă să poată veacuri, Ed. Nemira, București, 2001; Vintilescu, Petre,
folosi timpul pentru a predica și a săvârși servi- Liturghiile bizantine privite istoric în structura și rânduiala
ciul divin. Atunci au fost aleși primii șapte lor, București, 1943.
diaconi ai Bisericii creștine, cu sarcina de a Ioan Vasile Leb, Nicolae D. Necula
organiza și a supraveghea buna desfășurare
a agapelor atât sub aspect material, cât și sub AGGIORNAMÉNTO. Aducere la zi, actua-
aspect spiritual (FA 6, 1-6). Agapele se țineau fie lizare; termen ce a marcat dorința de schimbare
în tinda bisericilor, fie în case particulare. Infor- a Conciliului Vatican II (1962-1965).
mații despre ele avem la Sf. Ignatie Teoforul, în Acest conciliu al Bisericii Romano-Catolice
Epistola către Smirneni 8, 2, în Didahia (9-10), a fost convocat de papa Ioan XXIII – Angelo
la Sf. Iustin Martirul (Apologia I, 65-67), la Giuseppe Roncalli (25.11.1881-3.06.1963),
Clement Alexandrinul (Pedagogul II, 4-8) care însă nu a trăit până la închiderea lucrărilor
ș.a. Pentru că de-a lungul timpului agapele acestuia, în 1965. În materia ecumenismului,
au degenerat în ospețe care prilejuiau păcate, el și-a exprimat preocuparea pentru unitatea
în dezacord cu contextul euharistic pe care-l creștinilor încă de la prima sa cuvântare – cu
succedau, ele fost interzise și combătute de unii prilejul întronizării sale ca papă – și mai apoi a
scriitori și Părinți bisericești ca Sf. Grigorie creat un secretariat pentru promovarea unității

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 33
creștinilor; tot el a numit și primul reprezen- dată pe an, în ziua de Bobotează (6 ianuarie),
tant al Bisericii Romano-Catolice la Adunarea în unele parohii fiind săvârșită și în ajunul
Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor acestui praznic. Se numește aghiasmă mare
care s-a ținut la New Delhi în 1961. În această fiindcă are o rânduială mult mai dezvoltată
tendință de aducere la zi a doctrinei Bisericii decât cea cea a aghiasmei mici, în care intră trei
Romano­ -Catolice, la deschiderea Conci- paremii, Apostol și Evanghelie, ectenia mare,
liul Vatican II, papa Ioan XXIII a făcut două cu cereri speciale pentru sfințirea apei, marea
propuneri sinodalilor, și anume: o reformă a și frumoasa rugăciune de sfințire a apelor, atri-
codului canonic al Bisericii și un sinod local al buită Sf. Sofronie al Ierusalimului, și dubla
tuturor episcopilor sufragani scaunului apos- epicleză, prin invocarea de trei ori a Duhului
tolic al episcopului Romei. Sfânt pentru sfințirea apei. Se mai numește
Bibliografie. Bowker, John, „Aggiornamento”,  în The Aghiasmă mare și pentru că apa de la Bobo-
Concise Oxford Dictionary of World Religions,1997; Livin- tează are o putere deosebită, iar sfințirea ei are
gstone, E.A., „Aggiornamento”, în The Concise Oxford loc chiar în ziua în care Domnul și Mântuitorul
Dictionary of the Christian Church, 2000.
Iisus Hristos a sfințit apele, prin botezul Său în
Gelu Călina
apele Iordanului.
Aghiasma mică (gr. ό μικρος αγιασμος του
AGHIASMATÁR. I. Carte de cult care
ΰδατου) se mai numește în unele părți și sfeștanie
cuprinde slujbele Sfintelor Taine și ierurgii.
sau feștanie, care înseamnă luminare sau slujba
Aghiasmatarul este o prescurtare a Molitfelni-
luminării, sens pe care la început îl avea numai
cului, la început făcând parte din acesta, iar din
aghiasma mare. Aghiasma mică se săvârșește în
1950 a fost tipărit ca o carte aparte de cult.
biserică, în casele creștinilor, la râuri și fântâni,
II. Vasul de argint în care se păstrează în biserici
izvoare, în grădini, țarine și în orice loc cuviin-
aghiasma mare și mică. Vas sub formă de căldă-
cios, la cererea credincioșilor. Ea se săvârșește în
rușă de aramă, folosit mai ales în Banat, în care
biserici în prima zi a fiecărei luni a anului, la 1
se poartă aghiasma mare cu care preoții stropesc august, adică începutul Postului Sfintei Marii,
casele credincioșilor, la soroacele îndătinate. la 1 septembrie, care este începutul anului bise-
III. Construcție anexă bisericilor paleocreș- ricesc și la Izvorul Tămăduirii, adică în vinerea
tine, în care se săvârșea și se păstra aghiasma. Săptămânii Luminate, și de câte ori este nevoie.
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
Slujba aghiasmei mici este mai scurtă și deose-
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- bită de cea a aghiasmei mari. Ambele se găsesc
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei în Molitfelnic sau Aghiasmatar.
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu- Aghiasma mare se păstrează în biserică în
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, Aghiasmatar sau în alt vas special și este folo-
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. sită la o serie de Slujbe, mai ales ierurgii, cum
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
ar fi sfințirea crucii și a troițelor, a clopotului,
Nicolae D. Necula a vaselor și veșmintelor bisericești. Se dă ca
mîngâiere și credincioșilor care sunt opriți
AGHIÁSMĂ. (gr. aghiasmos – sfințire) de la Sfânta Împărtășanie de către duhovnic.
Ierurgie ce presupune sfințirea apei și sfințirea Credincioșii o păstrează în vase speciale și o
lucrurilor și obiectelor prin stropirea cu aceasta. consumă după Bobotează, la praznice mari
Este cel mai des săvârșită în activitatea liturgică și de câte ori este nevoie. Aghiasma mică se
pastorală a preotului. Termenul de aghiasmă, păstrează în biserică și la casele credincioșilor și
popular aiasmă, desemnează atât apa sfințită, se consumă mult mai des decât cea mare.
Bibliografie. Braniște, Ene și Braniște, Ecate-
cât și slujba de sfințire a ei. Aghiasma este de rina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
două feluri: mare și mică. Aghiasma mare (ό Caransebeș, 2002; Braniște, Ene, Liturgica Specială,
μέγας αγιασμος του ΰδατος) se săvârșește o Ed. Nemira, București, 2002; Braniște, Ene, Liturgica

34 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Generală, Ed. Partener, 42008; Cireșanu, Badea, Teza- Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
urul liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
Gutenberg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
Tarnavschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Litur- Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
gica Bisericii Ortodoxe – cursuri universitare, Ed. Consi- Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
liului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, Nicolae D. Necula
1929; Necula, Nicolae D., „Când este bine să se facă
slujba aghiasmei mici sau a sfeștaniei la casele credincio- AGNOSTICÍSM. (gr. agnostos – necunoscut)
șilor?”, în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, pp.
301-305; Necula, Nicolae D., „Care este întrebuințarea
Opinie conform căreia este inutilă căutarea lui
agheasmei mari și cum se păstrează?”, în Tradiție și înnoire Dumnezeu, precum și justificarea existenței
în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Lui, deoarece consideră că planul senzorial sau
Galați, 1996, pp. 298-301; Pop, Irineu IPS, „Apa sfințită – empiric al omului nu înregistrează vreo dovadă
organ de vindecare și de har”, în: Buna Vestire, VI (1998), a existenței Acestuia, și chiar dacă ar exista, este
1-2; Sava, Viorel, „Boboteaza, în Biserică și în afara ei”,
anevoios și uneori nenecesar modul de a rela-
în „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate
liturgică, vol. I, Ed. Erota, Iași, 2003, pp. 132-140; Vanca, ționa cu El.
Dumitru, „«Sfințirea cea mică a apei» în secolul XVII în Adesea, agnosticismul postulează existența
Transilvania. Considerații pe marginea Molitfelnicului unei ființe transcendente care nu se poate
de la Bălgrad 1689”, în: Annales Universitatis Apulensis, revela; deci poate să exprime o anumită căutare
Series Theologica, (2002), 2, pp. 97-122. a lui Dumnezeu, dar și un indiferentism nedi-
Nicolae D. Necula
simulat. Poate echivala și cu un ateism practic:
dacă Dumnezeu nu poate exista pentru gândire,
AGNÉȚ. (gr. Agnos; lat. Agnus, slav. Agniț) rațional, I se poate refuza orice altă formă de
Partea centrală și cea mai importantă a unei existență.
prescuri, de formă pătrată, împărțită în 4 Rădăcinile agnosticismului trebuie căutate în
chenare pe care sunt însemnate inițialele IS, scepticismul filosofic, care, deși afirmă existența
HR, NI, KA și care se scoate în cadrul Prosco- lui Dumnezeu, neagă posibilitatea cunoaș-
midiei, pentru a fi pusă pe Sfântul Disc și adusă terii Lui. Aceeași observație este valabilă și
spre sfințire la Sfânta Liturghie, ea transfor- în cazul raționalismului kantian. Deși Kant
mându-se în Trupul Domnului Iisus Hristos. afirmă în mod explicit posibilitatea cunoaș-
Tetragrama „IS HS NI KA” înseamnă „Iisus terii lui Dumnezeu (Prolegomene, c. 58), critica
Hristos învinge” și se decupează cu copia, sub sa asupra dovezilor speculative ale existenței
forma unui cub cu rostirile rânduite de Litur- Acestuia, în special asupra dovezii/argumen-
ghier, și se așază pe Sfântul Disc, la începutul tului ontologic, conduce la afirmația că Abso-
Proscomidiei. El devine, prin sfințire, Trupul lutul este incognoscibil. Agnosticismul kantian
Domnului sau Sfânta Împărtășanie, împreună nu exprimă o poziție sceptică asupra cunoaș-
cu vinul care devine Sângele Domnului. Se terii în general, „ci constituie corolarul unei
numește așa pentru că Mântuitorul, prin afirmații a cunoașterii științifice a lumii feno-
analogie cu mielul pascal al iudeilor, a fost văzut menale. Dumnezeu nu este cognoscibil, pentru
mai dinainte, de Isaia prorocul, ca un miel de că nu este un obiect în sensul pe care îl dă
jertfă (Is 53, 7-8), iar Sf. Ioan Botezătorul L-a termenului știința modernă a naturii. Determi-
numit chiar Mielul lui Dumnezeu, Care ridică nismul legilor necesare ale naturii fiind admis,
păcatele lumii (In 1, 29). Scoaterea Agnețului Dumnezeu devine o ipoteză inutilă”.
din prescură închipuie întruparea și nașterea În FA 17, 23, Apostolul Pavel vorbește de
Domnului din Sfânta Fecioară. Sfântul Agneț „Dumnezeul necunoscut” venerat de greci,
reprezintă trupul omenesc al Mântuitorului. creatorul cosmosului și al omului (v. 24-26),
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, în care „trăim și ne mișcăm și suntem” (v.
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- 28), „Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 35
dintre noi” (v. 27). Posibilitatea „pipăirii” lui conțin agrafa sunt mai vechi decât cele patru
Dumnezeu arată faptul că Acesta Se revelează Evanghelii canonice (1 Tes, 1 Cor, Iac).
în forme multiple, că este prezent și lucrător Autorii Evangheliilor canonice nu pretind că
în lume, cunoașterea Lui fiind nu numai posi- rețin toate cuvintele Mântuitorului. În înche-
bilă, ci și necesară. „Pentru că ceea ce se poate ierea Evangheliei sale, Sfântul Ioan zice că
cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de „sunt încă și multe altele pe care le-a făcut
către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele Iisus, care, dacă s-ar fi scris una câte una, soco-
nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, tesc că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce
înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui s-ar fi scris” (In 21, 25; cf. 20, 30). Chiar dacă
putere și dumnezeire, ca ei să fie fără cuvânt de acest cuvânt pare să se refere doar la faptele
apărare” (Rm 1, 19-20). Mântuitorului, este destul de clar că evanghe-
Cunoașterea lui Dumnezeu și a lucrărilor Lui listul are în vedere toată activitatea Domnului.
se întemeiază pe faptul că El ni Se descoperă Iar faptul că scrierea pe care o încheie cu aceste
ca fiind o Ființă spirituală personală, pe de cuvinte cuprinde mai mult cuvinte ale lui Iisus
o parte, iar pe de altă parte, pe posibilitățile sau despre El decât fapte ale Sale ne îndreptă-
omului, în calitate de existență personală rațio- țește să vedem aici și o subliniere a faptului că
nală, de a intra în dialog cu Dumnezeu, el fiind doar puține dintre cele ce a spus Mântuitorul
făcut după chipul Său. sunt redate în ea.
Bibliografie. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Totuși, Evangheliile nu sunt singurele scrieri
Romano-Catolică de București, 1993; Crainic, Nichifor,
Nostalgia Paradisului, Ed. Moldova, Iași, 1994; Lacoste,
care conțin cuvinte ale Mântuitorului. În cele-
Jean-Yves (ed.), Dictionnaire critique de théologie, Éd. lalte scrieri ale Noului Testament, în variante
Quadrige/PUF; Flint, R., Agnosticism, Edingourg textuale ale Evangheliilor, în literatura creș-
et Londres, 1903; Frassard, André, Întrebări despre tină a primelor veacuri, în cultul Bisericii, dar
Dumnezeu, trad. I. Eliade, Ed. Humanitas, București, și în scrierile apocrife găsim cuvinte atribuite
1992; Huxley, Th. H., Science and Christian Tradition,
Domnului. Toate acestea pot fi socotite între
Londres, 1894; Schlette, H.R., Der moderne Agnosti-
zismus, Düsseldorf, 1979. agrafa. A. Resch, în lucrarea sus-amintită, cata-
Sterea Tache loghează 177 de cuvinte atribuite Mântuito-
rului, iar dintre acestea consideră că doar 74
ÁGRAFA. (gr. agrafa – nescrise) Termen pot fi considerate autentice. De la data publi-
tehnic folosit în teologia biblică modernă cării cărții lui Resch și până în zilele noastre, în
pentru a desemna „orice cuvânt izolat atribuit ciuda descoperirii unor noi manuscrise conți-
Mântuitorului Iisus Hristos pe calea tradiției și nând cuvinte atribuite lui Iisus, specialiștii au
absent din Evangheliile canonice”(L. Vaganay, redus considerabil numărul celor ce pot fi luate
„Agrapha”). Cu acest sens a fost folosit pentru în considerare ca autentice. Astfel, de pildă,
prima dată într-o lucrare din 1776 a teologului Joachim Jeremias mai reține doar 21 (Unbe-
german J.G. Körner, iar spre sfârșitul secolului kannte Jesusworte), iar Aurelio de Santos Otero
al XIX-lea a fost consacrat de un alt teolog (Los evangélios apócrifos) enumeră 38 de agrafa
german, Alfred Resch, prin lucrarea Agrapha: (între acestea nu sunt incluse cele din apocrife
aussercanonische Evangelienfragmente (Leipzig, sau din cultul Bisericii).
1889). În greaca clasică, substantivul agrafon 1. Agrafa în canonul Noului Testament. Cele
(pl. agrafa) însemna pur și simplu nescris. Mai mai importante agrafa (în număr de patru)
târziu, în literatura creștină veche, dobân- sunt cuprinse în Noul Testament. Două dintre
dește un prim sens tehnic, desemnând tradiția ele au paralele în Evanghelii. Acestea sunt: (1)
orală. Sensul tehnic pe care i l-a dat Körner nu FA 1, 4-8 (cf. Lc 24, 45-49): „În timp ce era
este tocmai cel mai fericit, căci aceste cuvinte împreună cu ei le-a poruncit să nu se-nde-
nescrise în Evanghelii s-au transmis totuși părteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința
prin scris. Mai mult, unele dintre scrierile care Tatălui «pe care ați auzit-o de la Mine; că Ioan

36 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați întru ei să se poată întoarce la adevăr și să nu mai
Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile». Iar ei, păcătuiască, pentru ca să moștenească în cer
adunându-se, L-au întrebat, zicând: «Doamne, slava dreptății, cea duhovnicească și nestrică-
oare în acest timp așeza-vei Tu la loc împărăția cioasă” (după I. Karavidopoulos, Evanghelia
lui Israel?» Iar El le-a zis: «Nu al vostru este să de la Marcu, 515-516). După care, în codexul
știți anii sau vremile pe care Tatăl întru a Sa menționat, textul continuă cu versetul 15 și
stăpânire le-a pus; dar putere veți primi prin următoarele.
venirea peste voi a Sfântului Duh și-Mi veți fi Un alt exemplu găsim în Codexul lui Beza (D),
Mie martori în Ierusalim și-n toată Iudeea și-n unde textul din Lc 6, 5 este înlocuit de vari-
Samaria și până la marginea pământului»”. (2) anta următoare: „În aceeași zi, văzând pe cineva
1 Co 11, 24-25 (cf. Mt 26, 26-28; Mc 14, 23-24; lucrând în zi de sabat, El [Iisus] i-a zis: Omule,
Lc 22, 19-20): „Eu de la Domnul am primit dacă știi ce faci, ești fericit; dar dacă nu știi, ești
ceea ce v-am predat și vouă: Că Domnul Iisus, blestemat și călcător de lege”.
în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine 3. Agrafa în scrieri patristice. În această categorie
și, mulțumind, a frânt și a zis: «Luați, mâncați; se găsesc cele mai multe agrafa (26 în catalogul
acesta este Trupul Meu Cel ce se frânge pentru lui Otero). În general, acestea sunt cuvinte
voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea»”. inspirate din textele Evangheliilor canonice.
Celelalte două sunt: (1) FA 20, 35: „să vă Cercetătorii însă nu exclud posibilitatea ca
aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, unele să fie autentice sau cel puțin bazate pe
căci El a zis: «Mai fericit este a da decât a lua»”. cuvinte ale Mântuitorului care nu sunt cuprinse
(2) 1 Tes 4, 15: „Căci aceasta vă spunem, după în Evanghelii. Didim cel Orb (†398) citează
cuvântul Domnului, că noi, cei vii, cei rămași următorul logion: „Căci Domnul Însuși a zis:
până la venirea Domnului, nu vom lua înainte «Cel ce este aproape de Mine este aproape de
celor adormiți”. foc; cel ce este departe de Mine este departe
Otero include în această categorie și un text din de Împărăție»”. Logionul se găsește și în Evan-
Apocalipsa: „Iată, Eu vin ca un fur. Fericit cel ce ghelia gnostică după Toma (sec. II) și la Origen
priveghează și-și păstrează veșmintele, ca să nu († 254, In Jer. 20, 3).
umble gol și să i se vadă rușinea!” (16, 15). Nu 4. Agrafa în cultul Bisericii. Textele liturgice folo-
spune însă de ce le omite pe celelalte (1, 17-20; site de Biserica Ortodoxă cuprind un singur
mesajele profetice către cele șapte Biserici din agrafon. Este vorba de un cuvânt al Mântuito-
cap. 2-3; 11, 3; 22, 16.20). rului citat în slujba Sfântului Maslu, în rugă-
2. Agrafa din variantele textuale ale Evanghe- ciunea care urmează celei de-a doua lecturi
liilor canonice. Otero identifică șapte agrafa în evanghelice, unde citim: „Tu ești Cel ce ai zis:
variantele textuale din diferite manuscrise ale «de câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui»”.
Evangheliilor. Cel mai lung este așa-numitul Cuvintele atribuite Domnului de alte scrieri
loghion al lui Freer, care urmează după Mc 16, decât Evangheliile canonice nu aduc mai nimic
14 în Codexul lui Freer (sau Washingtonianus). nou în raport cu învățăturile evanghelice, ele
Iată textul acestui loghion: „Și aceia [Apostolii] însă mărturisesc bogăția tradițiilor orale care
au răspuns zicând că acest veac al nelegiuirii și circulau în primele veacuri ale Bisericii. Multe
al necredinței zace sub Satan, care nu îngăduie dintre agrafa constituie variante sau parafraze
ca ceea ce zace sub puterea duhurilor necurate explicative ale unor cuvinte ale Mântuitorului
să înțeleagă adevărul și puterea lui Dumnezeu. care se găsesc în Evangheliile canonice. Unii
De aceea – au zis ei lui Hristos – arată-ne autori, din eroare, atribuie Domnului cuvinte
acum dreptatea. Și Hristos le-a răspuns că s-a ce se găsesc în Scriptură, dar care nu-I aparțin.
împlinit numărul anilor puterii lui Satan, dar că Alte agrafa sunt pur și simplu creația imagi-
se apropie și alte lucruri îngrozitoare. Și pentru nației unor oameni evlavioși care atribuie
cei care au păcătuit, Eu am fost dat morții ca Domnului cuvinte care, deși nu-I aparțin, sunt

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 37
în consonanță cu învățăturile evanghelice. În AJUNÁRE. Abținerea completă de la orice fel
ce privește cuvintele atribuite Mântuitorului de mâncare și băutură pe un timp anumit, de
de scrierile apocrife, chiar și atunci când nu se obicei până la apusul soarelui. Mai este numită
îndepărtează de învățătura ortodoxă, asupra lor și post negru, total sau integral.
planează suspiciunea de fals, dată fiind natura Este postul ținut de Mântuitorul înainte de
acestor cărți. începutul activității Sale publice (Lc 4, 1-2)
Cercetătorii au respins autenticitatea unei bune timp de 40 de zile și postul ținut de Moise pe
părți dintre cuvintele atribuite Mântuitorului. Muntele Sinai (Iș 25, 18) și de Prorocul Ilie
Cu toate acestea, rezultatele divergente ale (3 Rg 19, 8). Ajunul Bobotezei și Vinerea Sfin-
cercetării contemporane mărturisesc dificul- telor Pătimiri sunt zile de ajunare sau post negru,
tatea identificării celor cu adevărat autentice. în amintirea catehumenilor, care posteau complet
Și probabil niciodată nu vom ști precis dacă în aceste zile, și a Răstignirii Mântuitorului.
cele acceptate de critica modernă au fost cu Biblografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
adevărat rostite de către Mântuitorul. Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
Bibliografie. Harrington, Wilfrid, Record of Revela- Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
tion (The Bible), The Priory Press, Chicago, 1965; Jere- sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
mias, Joachim, Unbekannte Jesusworte, Ed. Bertelsmann, Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
Gütersloh, 1951; Karavidopoulos, Ioannis, Introducere rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
în Noul Testament (în lb. greacă), Pournaras, Thessalo- Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
niki, 1991; Karavidopoulos, Ioannis, Evanghelia de Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
la Marcu (în lb. greacă), Ed. Pournaras, Thessaloniki, Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
1988; Otero, Aurelio de Santos, Los evangélios apócrifos, Nicolae D. Necula
în coll. Biblioteca de Autores Cristianos, Madrid, 2009;
Resch, Alfred, Agrapha: Aussercanonische Schriftfrag- ALEGORÍE. Procedeu stilistic utilizat în
mente, Richardson, 2009; Vaganay, L., „Agrapha”, în literatura teologică pentru a facilita înțelegerea
Supplément au Dictionnaire de la Bible, I, Paris, 1928,
unei chestiuni abstracte, prin expunerea unei
pp. 162-163.
Daniel Mihoc noțiuni concrete.
De obicei, alegoria face accesibilă o realitate
exprimabilă abstract prin evocarea unei situ-
AJÚN. (lat. adjunium) Ziua dinaintea unui
ații similare din plan concret. Planul abstract
eveniment sau a unei sărbători bisericești
al înțelegerii, respectiv al exprimării strict
(ex. ajunul nunții, ajunul Nașterii Domnului,
conceptuale, este adesea inaccesibil înțelegerii
al Botezului, al Paștelui etc.). Fiecare dintre
comune; de aceea, pentru o mai ușoară abor-
ajunurile sărbătorilor au reguli referitoare la
dare a unei chestiuni teologice se recurge la
hrana care se consună, felurile postului care se
utilizarea unor cuvinte sau expresii ce formează
ține și slujbele care se oficiază. Așa, de exemplu,
o imagine similară cu aceea ce se dorește suge-
în vechime, în ajunul Nașterii, Botezului,
rată, dar mult mai accesibilă, mult mai anco-
Paștelui și Rusaliilor, se botezau catehumenii;
rată în planul concret. Etimologic, alegoria este
în ajunul Nașterii și Botezului Domnului se
un neologism, în limba română provenind din
citesc ceasurile împărătești.
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
franțuzescul allegorie, ce însemnă „desfășurare
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecate- a închipuirii”, care la rândul său provine din
rina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, grecește: αλλος (altul) și αγω (a aduce, a conduce
Caransebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic către). În acest context, alegoria înseamnă lucru
al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Guten- care aduce ceva sau care conduce către altceva.
berg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarna-
Alegoria este în sine o compoziție cu un oare-
vschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii
Ortodoxe. Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial care aspect imagistic, adresată înțelegerii simbo-
Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. lice, capabilă să conducă către ceea ce se dorește
Nicolae D. Necula dezvăluit. Această compoziție presupune

38 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
utilizarea de cuvinte și expresii care, puse într-un exerciții hermeneutice care abordau interpre-
sistem, capătă o funcție simbolică, făcând tarea alegorică se regăsesc în teologia Episto-
trimitere către ceea ce ea sugerează. Alegoria lelor Sf. Apostol Pavel (cf. Rm 7, 1-22; 1 Co 9,
înseamnă adesea și o relație de corespondență 8-9; Ga 3, 12-20; 5, 14; Evr 7, 16-28; sau Iac
între simbol și realitate simbolizată, pe baza 4, 11). Printre cele mai abordate alegorii sunt
unei chei de corespondență. Alegoriile implică acelea ale poporului Israel și cele cu privire la
un paralelism între noțiuni din cărțile Vechiului Împărăția Cerurilor (Rm 9, 6). Alt exemplu de
Testament și noțiuni din cărțile Noului Testa- abordare alegorică este între Jertfa lui Avraam,
ment, unde cheia de descifrare a actelor Legii care nu-l cruță pe fiul său, Isaac (Fc 22, 12,
Vechi se lămurește și se deschide în sensurile 16), și Jerfta Fiului: „Atât de mult a iubit
Legii Noi. Prin aceasta, Legea Veche dată de Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a
Dumnezeu prin Moise are un caracter antici- dat, ca toți cei ce cred în El să nu piară, ci să
pativ către Legea cea Nouă, a Harului. aibă viață veșnică” (In 3, 16). Alegorie este și
Însă nu trebuie confundată alegoria cu simbolul, paralela între nunta regelui din Cântarea cântă-
pentru că simbolul are o valoare dincolo de rilor și nunta Fiului de Împărat. Aici, Părinții
cuvinte, pe când alegoria este un procedeu ling- Bisericii au văzut simbolic unirea mistică dintre
vistic. Alegoria, deși are o funcție simbolică, se Dumnezeu și om, care este strânsă și sfântă,
utilizează doar în expunere, pe când simbolul asemenea unei unități conjugale. Alegorie este
funcționează și în afara expunerii lexicale. și corespondența dintre Adam cel Vechi și
Un clasic exemplu de alegorie îl întâlnim în Adam cel Nou (1 Co 15, 22, 45); și aceea dintre
istorisirea prorocului Natan, care-l determină cortul mărturiei și trupul omului ca templu
pe împăratul David să se pocăiască după ce al Duhului Sfânt – ambele fiind toposuri ale
păcătuise cu Batșeba, femeia lui Urie Heteul. sălășluirii lui Dumnezeu. Părinții Bisericii și
Această istorisire menționează nedreptatea pe exegeții Scripturilor din primele veacuri creș-
care un om bogat, cu multe turme de oi, o face tine au văzut în aceste alegorii oportunitatea
unui om sărac care avea o singură oaie (2 Rg unor multiple interpretări, care merg după
12, 1-7). De asemenea, alegoria se întâlnește același model alegoric. Acestea sunt adesea
și în Sfintele Evanghelii, în cuvintele Mântu- interpretări ale Părinților la texte ale Vechiului
itorului Hristos, Care redă tainele Împărăției Testament și ele se dezvăluie ca alegorii în
lui Dumnezeu în pilde. Parabola ca procedeu măsura în care înțelegerea sau „contemplația”
de exprimare în Noul Testament are la bază reușesc să le dea un sens mistic, dincolo de cel
o construcție alegorică. Dintre acestea se literal. De exemplu, Sf. Grigorie al Nyssei scrie
remarcă Pilda Semănătorului (Mt 13, 3-8), ca în Viața lui Moise că „părinții care nasc copii de
exemplu standard. Noțiunea abstractă la care se parte bărbătească” sunt „gândurile înțelepte și
face trimitere poate fi după caz, fie un adevăr ocrotitoare”, dar care sunt luați de apa Nilului,
cuprins în Revelația dumnezeiască, descope- simbol al „grijilor vieții” și valorilor comune
ribil în universul mistic al omului eshatologic, acestei vieți. Acești părinți, precum în cazul
fie o chestiune referitoare la Sfânta Tradiție, fie părinților lui Moise, vor să asigure supraviețu-
o realitate de ordin doctrinar, sau una legată de irea copiilor lor, împletindu-le un coș și punân-
viața duhovnicească a creștinului. du-l pe apă. „Coșul este împletit din anumite
Părinții Bisericii din primele veacuri au dat o tăblițe care sunt educația din diferite învățături
interpretare alegorică multor noțiuni și eveni- și care ține pe cel purtat de ea deasupra valu-
mente din Vechiul Legământ, prin corespon- rilor vieții”. Și întreaga interpretare privitoare
dența simbolică pe care o dezvăluiau în Noul la nașterea și copilăria lui Moise se dezvoltă ca
Testament. În virtutea unei interpretări alego- o amplă alegorie la stările sufletului, captiv în
rice, Sf. Apostol Pavel precizează denumirea exilul păcatului, deturnat de nevoile vieții de la
de Lege Nouă și Lege Veche. Astfel, primele o viețuire contemplativă, și nevoit să părăsească

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 39
sistemul de valori în care s-a format, așa cum prezentă. Importanța alegoriei este legată de
Moise părăsește Egiptul, ca să urce pe Sinai, dimensiunea moralizatoare a ei și de faptul că
către Dumnezeu (cf. Viața lui Moise). predispune omul în toată complexitatea lui la o
De exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur folosește aprofundare amplă a valorilor Revelației.
alegoria în Omilia a II-a la Facere, unde se Bibliografie. Chițescu, Nicolae, Teologia dogmatică și
consideră un semănător eficient de învățătură, simbolică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bise-
ricii Ortodoxe Române, București, 2003; Grigorie al
atunci când cei păstoriți își curățesc păcatele la Nyssei, Sf., Viața lui Moise, în coll. PSB, Ed. Institu-
începutul Postului Mare, asemenea unui plugar tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
care „aruncă semințele cu dărnicie” atunci când București, 1982; Liddel, Henry George, Scott, Robert,
vede „ogorul curățit și scăpat de buruienile Patristic Greek-English Lexicon, Ed. Clarendon Press,
netrebuincioase”. Oxford, 1996; Ioan Gură de Aur, Sf., Omilii la Facere,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Uneori, alegoria pare a fi redusă doar la o simplă
Române, București, 1987; Meyendorff, John, Hristos în
comparație, însă se deosebește de aceasta prin gândirea creștină răsăriteană, Ed. Institutului Biblic și de
complexitatea ei și prin faptul că nu întot- Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;
deauna oferă și cheia de interpretare. Cheile de Riccoeur, Paul, Lacocque, André, Cum să înțelegem
interpretare ale alegoriei pot fi explicite, cum Biblia, Ed. Polirom, Iași, 2002; Toma, de Aquino, Summa
este cazul unei alegorii a Sf. Vasile cel Mare: Theologiae, Ed. Științifică, București, 2000; Vasile, cel
Mare Sf., Epistole, II, în coll. PSB, vol. 12, Ed. Institu-
„Nici pe tăblița de ceară nu poți scrie, dacă n-ai tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
șters de pe ea ceea ce a fost scris acolo înainte, București, 1988, pp. 117-123.
dar nici în suflet nu se pot întipări învățătu- Ștefan Buchiu, Mihai Burlacu
rile dumnezeiești, dacă nu s-au scos din el mai
întâi prejudecățile obișnuinței”. Se observă, în ALEXÁNDRIA. (gr. Alexandria, arab. Al-Is-
citatul de mai sus, cum alegoria este redusă ca kandariyya) Oraș din Egipt, al doilea ca mărime,
dimensiuni, dar concentrată pe ideea pe care o după Cairo, însemnat centru istoric și cultural
sugerează. Alteori, cheile de interpretare sunt pentru istoria creștinismului și elenismului.
implicite, mai ales când aceste alegorii sunt în Cu o populație de 3,8 milioane de locuitori,
strânsă legătură cu subiectul operei din care orașul se află la 225 km de capitala Cairo. În
fac parte, sau când sunt în deplin acord cu prezent, este port, centru educațional, cultural,
ideea ori contextul de bază. Alegoria este una financiar și economic. În comparație cu trecutul
dintre cele mai utilizate și complexe forme de său, când era cel mai important port al țării,
expunere în teologie, iar actualitatea ei rămâne orașul și-a diminuat astăzi din importanță.
valabilă până astăzi. În general, alegoria este Orașul contemporan se întinde de-a lungul
un procedeu specific exprimării oratorice, care țărmului mediteraneean, pe o lungime de
implică un anume stil și o dimensiune estetică aproape 30 km. Întemeiat în jurul anului 332
a exprimării. Ea se adresează nu numai înțele- î.Hr. de Alexandru cel Mare, pe locul unei
gerii simple sau pure, ci și înțelegerii afective, vechi așezări de pescari (Rhakotis), capitală
țintind spre orientarea integrală a omului către începând din vremea lui Ptolemeu I (322-285
Dumnezeu. Scrierile teologice vechi, carac- î.Hr.), Alexandria nu a încetat să se dezvolte pe
terizate printr-un stil sapiențial, abundă de parcursul întregii perioade greco-romane. Încă
utilizarea alegoriei, însă în teologia didactică din vremea regilor Ptolomeu II și III, acesta era
alegoria nu figurează printre cele mai preferate un bogat oraș comercial și un renumit centru
procedee. Ea este utilizată doar în cazul în care cultural. În anul 30 î.Hr., Octavian face din
este neapărată nevoie de ea, recurgându-se la un acest oraș capitala provinciei romane Egipt.
artificiu explicativ, deoarece exprimările stilului Sediu al unui patriarhat apostolic, între secolele
oficial sau științific nu tolerează procedee ale II-VI a fost locul unor aprige controverse
stilului liric. Acesta este motivul pentru care teologice: gnosticismul, arianismul, monofi-
în expunerea tehnică alegoria este mai puțin zismul, monotelismul. Sosirea arabilor în oraș,

40 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
între 642-645, nu a condus spre un declin al venit din Alexandria la Efes. Două texte scrip-
comerțului, proces favorizat și de privilegiile turistice, de la FA 27, 6, afirmă că un sutaș
păstrate în zonă de către pisani, genovezi și îmbarcă la Mira, pe o corabie din Alexandria,
venețieni. Cu timpul însă, orașul intră în declin: pe prizonierii ce trebuiau să ajungă la Roma.
descoperirea unor noi drumuri comerciale și Printre aceștia se afla și Sf. Apostol Pavel; FA
ocuparea orașului de către turci în 1498 vor 28, 11, iar plecarea din Malta spre Italia s-a
declanșa declinul, acest proces fiind continuat făcut cu o corabie originară tot din Alexandria.
și de cucerirea Egiptului de către Napoleon În secolul al III-lea, creștinismul reușise să
Bonaparte în 1798 și de către englezi, în 1801. definească și să-și impună propria identitate în
Importanța de altădată este recuperată abia în fața păgânilor, evreilor sau ereticilor. Luptele au
secolul al XIX-lea, în timpul lui Mehmet-Ali. continuat, dar literatura creștină din această
Alexandria ocupă un istm stâncos, îngust, situat perioadă se caracterizează printr-o viziune
între Marea Mediterană și lacul Mariut. Orașul sintetică și sistematică a învățăturii de credință.
vechi este îngropat sub orașul modern și arhe- Această muncă a fost desfășurată în cadrul
ologia alexandrină progresează mai ales cu unor școli care și-au fixat ca obiectiv formarea
ocazia lucrărilor urbanistice. Pe de altă parte, creștinilor în cunoașterea Sfintei Scripturi.
scufundarea unei fâșii de litoral a făcut să Cele mai cunoscute școli au fost Alexandria și
dispară sub apă cea mai mare parte din clădirile Antiohia care, cu timpul, au devenit antagonice
elenistice: nu se mai văd nici Farul, nici Biblio- și se distingeau prin metoda proprie de inter-
teca, nici Muzeul. Pe insula Pharos din fața pretare și prin opțiunile teologice. Școala din
țărmului Alexandriei a existat în Antichitate Alexandria utiliza mai mult metoda alegorică,
un far înalt de 135 m, fiind cea mai înaltă încercând să descopere în texte un sens spiri-
clădire din acea epocă și cunoscut în istorie ca a tual, simbolic sau profetic. Ca o reacție la acest
VII-a minune a Antichității: Farul din Alexan- alegorism, Lucian a fondat, în jurul anului 260,
dria. În vârful său se găsea statuia lui Poseidon, școala din Antiohia, îndreptată mai mult către
înaltă de 7 m. Biblioteca din Alexandria a fost exegeza istorică și cea gramaticală a Scripturii.
cea mai mare bibliotecă a Antichității, având Alexandria, al doilea oraș al Imperiului, după
900.000 de pergamente. Aici lucrau filosofi, Roma, era un creuzet cosmopolit în care se
matematicieni, poeți, medici. Ei au pus bazele aflau diferite școli filosofice, culte orientale, o
calendarului iulian și ale geometriei moderne. comunitate de evrei, creștini ortodocși și gnos-
Astăzi se mai pot vizita încă Serapeumul, cu tici eterodocși. De mai multe secole, acest oraș
marea sa coloană numită „a lui Pompei” și era un centru cultural foarte activ, iar biblioteca
subteranele sale, mormintele cu etaj de la Com era unică în lume. În acest oraș, începând cu
es-Sugafa, precum și câteva edificii răspândite secolul al III-lea î.Hr., sub dinastia Ptoleme-
prin orașul modern. La Muzeul Arheologic din ilor, Biblia a fost tradusă în greacă, pentru evreii
Alexandria se pot urmări, între monumentele elenizați. Această traducere, cunoscută și sub
strict egiptene, și vasele elenistice, toate încer- numele de Septuaginta, a fost ulterior comen-
cări făcute de artiști pentru a împăca stilurile și tată de scriitori evrei conform regulilor de
ideile religioase ale Orientului cu cele ale Occi- exegeză elaborate de gramaticienii și filosofii
dentului. Se mai pot vedea monumente ale greci. La Alexandria a avut loc și întâlnirea
comunității ebraice, una dintre comunitățile dintre filosofia greacă și credința creștină. Din
importante de aici, precum și vestigii creștine. acest amestec cultural s-a distins personalitatea
O tradiție bazată pe texte târzii (secolele II și lui Clement Alexandrinul, care, după conver-
IV) îl consideră pe Sf. Apostol Marcu drept tire, a devenit discipolul filosofului Panten.
primul episcop al Alexandriei. Un lucru este Opera lui Clement a constituit o primă tenta-
sigur: foarte devreme creștinismul a găsit în tivă de ridicare a teologiei la rangul de știință,
acest oraș numeroși adepți, precum Apollo, iar după moartea sa, Școala din Alexandria a

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 41
trecut sub controlul episcopului, devenind o principiis (Despre principii). El a scris și o lucrare
instituție. Din opera lui Clement s-au păstrat: apologetică intitulată Contra lui Cels, în care
o omilie (Care bogat se va mântui?) și trei scrieri respinge acuzațiile aduse creștinismului de
majore (Protrepticul, Pedagogul și Stromatele). către filosoful păgân Cels. Chiar dacă opera sa
În lucrarea Protrepticul, urmând modelul imensă (cca. 2000 de titluri) a permis literaturii
apologiilor, Clement critică idolatria și preia patristice să atingă în secolul al IV-lea vârsta sa
argumentele filosofiei, care se opuneau mitu- de aur, ea a făcut și obiectul unor critici care au
rilor populare. El descrie binefacerile descope- mers până la acuzația de erezie. Cel care a
rite de Cuvântul lui Dumnezeu, incitându-i pe deschis dezbaterea asupra acestor acuzații a
păgâni la alegerea adevăratei filosofii, care este fost Metodiu de Olimp (†311), ajungându-se
creștinismul. În Pedagogul, el arată că omul are în 553 la condamnarea formală a lui Origen la
nevoie de educație asemenea copilului care o Sinodul al V-lea Ecumenic. Metodiu de Olimp
primește de la învățător. Adresându-se crești- a respins în tratatul său Despre înviere învăță-
nilor recent botezați, Clement insistă asupra tura origenistă cu privire la preexistența sufle-
faptului că adevăratul Învățător este Hristos. În telor și învierea într-un corp spiritual, apărând
lucrarea Stromate, el se arată a fi primul umanist ideea că trupul vieții de acum și cel înviat sunt
creștin și unul dintre cei mai de seamă teoreti- identice. Cel mai cunoscut discipol al lui
cieni ai raționalității teologice: el încearcă să Origen a fost Sf. Dionisie al Alexandriei
reconcilieze credința și rațiunea. Contrar (episcop între 248-264), ajuns de altfel și
predestinației propovăduite de gnostici, conducătorul Școlii catehetice din oraș. Influ-
Clement declară că adevăratul gnostic trebuie ența lui Origen s-a întins și în Cezareea Pales-
să exerseze libertatea pentru a deveni virtuos. tinei, unul dintre continuatorii săi fiind Pamfil,
Prestigiul Școlii din Alexandria a crescut odată precum și Eusebiu de Cezareea și Sf. Grigorie
cu creația imensă a lui Origen (185-253), unul Taumaturgul, care s-au format la această școală.
dintre cei mai mari gânditori ai antichității După Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Clement și
creștine. Asemenea lui Clement, el a fost Origen au fost cei care au deschis șirul de scrii-
format în disciplinele profane, dar a beneficiat, tori creștini care au încercat să realizeze o elabo-
între altele, de o educație creștină din care nu rare conceptuală a filosofiei în favoarea explicării
lipseau cunoștințe temeinice privind Sfânta dogmelor. Astfel, începând cu secolul al II-lea,
Scriptură. Cea mai mare parte a operei sale ne literatura creștină nu putea fi izolată de curen-
descoperă personalitatea sa deosebită de exeget tele filosofice dominante: platonism și neoplato-
creștin. El a comentat toate cărțile Vechiului și nism, care sintetiza speculațiile lui Platon și stoi-
Noului Testament, fie în omilii cu caracter cism. Reprezentantul cel mai elocvent a fost
pastoral, fie în comentarii lungi, îndeosebi cele Plotin (205-270), născut la Lycopolis (Asuan)
la Cântarea Cântărilor sau la Evanghelia după în Egipt. Pentru el, universul se descoperă în trei
Ioan, adevărate explicații textuale, istorice, filo- etape sau „ipostaze”, care emană gradual din
sofice și teologice pentru înțelegerea textelor primul principiu. Din Unul iese spiritul, iar din
biblice. Celebritatea lui Origen ajunsese atât de această dedublare originală apare sufletul.
mare, încât guvernatorul roman al Arabiei, Această teorie a „celor trei ipostaze” divine a fost
precum și mama împăratului Alexandru Sever, folosită de scriitorii creștini pentru a arăta că
i-au cerut să fie primiți pentru a fi instruiți. deja pentru păgânii „luminați” noțiunea de
Origen a inaugurat lectio divina, adică o lectură Treime nu era ignorată. Astfel a luat naștere un
meditativă și sistematică a Sfintei Scripturi, curent de gândire care se sprijinea pe conver-
care juca un rol foarte important în viața spiri- gențe pentru a face din filosofia platoniciană una
tuală a călugărilor din secolul al IV-lea. În dintre bazele teologiei creștine. La Plotin,
domeniul teologic, el a reușit să facă o sinteză a convertirea sufletului nu este nimic altceva decât
adevărurilor de credință în lucrarea De coincidența cu sine însuși, întoarcerea la

42 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
simplicitatea absolută, a Unului pur. După el, Heruvic și Vohodul Mare, la începutul Litur-
ființa lui și inteligența omului emană din Bine: ghiei Darurilor mai înainte sfințite, la utreniile
odată purificat, sufletul se întoarce la originea sa Postului celui Mare, în Săptămâna Patimilor, la
divină și se confundă cu ea. Asemenea lui Denii, la slujbele Înmormântării și Parastasului,
Origen, Plotin căuta să intre prin extaz în comu- la citirea acatistelor, la sfințirea untedelemnului
niune cu Unul, principiul suprem al frumuseții și la Botez, la ungerea Sfintei Mese cu Sfântul Mir,
al bunătății. Prin această învățătură el dorea să la sfințirea bisericilor etc.
dea o formulare rațională care ar fi servit analizei Biblografie. Braniște, Ene, Liturgica Specială, Ed.
creștine a momentelor uniunii cu Dumnezeu. Nemira, București, 2002; Braniște, Ene, Braniște,
Ecaterina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
Chiar dacă s-a declarat adversar al creștinis- Caransebeș, 2002; Braniște, Ene, Liturgica Generală,
mului, Plotin, ca și Porfir, autorul unui tratat Ed. Partener, 42008; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic
Contra creștinilor, a devenit în mod paradoxal, al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Guten-
fără să fi dorit acest lucru, unul dintre filosofii berg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarna-
care au influențat teologia creștină. vschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii
Bibliografie. Encyclopédique en couleurs, Larousse, Paris, Ortodoxe – cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial
1993; Băbuș, Emanoil, Introducere în Istoria Biseri- Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
cească Universală, Ed. Sophia, București, 2003; Balca, Nicolae D. Necula
Nicolae, Istoria filosofiei antice, București, 1982; Behr,
John, Drumul spre Niceea, trad. M.G. Neamțu, Ed. Sophia, ALILUIÁRION. Stih sau stihuri din psalmi
București, 2004; Pelikan, Jaroslav, Tradiția creștină, o rânduite a se cânta după citirea pericopelor
istorie a dezvoltării doctrinei. Nașterea tradiției universale
din Apostol. În trecut, acești psalmi se cântau
(100-600), vol. I, trad. S. Palade, Ed. Polirom, Iași, 2004.
Emanoil Băbuș în întregime, fiind însoțiți de refrenul Aliluia
(Lăudați pe Domnul), pe care îl rostea poporul
ALILÚIA. (ebr. halleluiah – lăudați pe Domnul) după fiecare stih sau verset al psalmului, la servi-
Cuvânt ebraic care exprimă îndemnul de a-L ciul divin al sinagogii. Din acești psalmi s-au
lăuda pe Dumnezeu. mai păstrat astăzi un stih sau două. Când aceste
Îndemnul respectiv se folosea în cultul iudaic, stihuri se pun înainte de pericopa din Apostol,
mai ales în psalmi, în mod special în Psalmii ele se numesc prochimen (v. PROCHÍMEN)
113-118, numiți și psalmi de laudă sau Halel cel adică „text așezat înainte”. Deoarece acești
Mare, care se cântau la serbarea Paștelui și prin psalmi, care urmau după Apostol, erau însoțiți
care se aduceau laude lui Dumnezeu. De aici a de refrenul Aliluia, ei se mai numesc și psalmi
trecut în cultul creștin din Palestina, și apoi în aliluiatici (v. ALILUIÁTIC). În practică, stihu-
toate Bisericile creștine. El se întrebuința, în tot rile numite aliluiarion nu se mai pun, ci se cântă
timpul anului bisericesc, la momente vesele și direct Aliluia.
Biblografie. Braniște, Ene Liturgica Specială, Ed.
triste. În Biserica de Apus, începând cu Grigorie Nemira, București, 2002; Braniște, Ene și Braniște,
cel Mare, s-a folosit numai în perioada de la Ecaterina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
Paști la Rusalii, la marile sărbători, dar nu la Caransebeș, 2002; Braniște, Ene, Liturgica Generală, ed.
momentele și sărbătorile cu caracter de pocăință a IV-a, Ed. Partener, 2008; Cireșanu, Badea, Tezaurul
și întristare. În Biserica Ortodoxă se folosește liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia
Gutenberg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile,
în tot timpul anului bisericesc și la orice slujbă
Tarnavschi, Teodor și Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica
bisericească, în tot timpul postului mare și la Bisericii Ortodoxe – cursuri universitare, Ed. Consiliului
rânduielile pentru cei morți, pentru motivul că Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
formula exprimă bucuria și lauda lui Dumnezeu, Nicolae D. Necula
care trebuie adusă atât în momente de bucurie,
cât și în cele de tristețe. Astfel, cuvântul Aliluia îl ALITÚRGIC. Termen ce desemnează un timp
întâlnim, în afară de psalmi, după citirea Apos- „fără liturghie”, fiind folosit pentru a menționa
tolului și înainte de Evanghelie, după Imnul zilele din timpul anului bisericesc în care nu se

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 43
săvârșește Sfânta Liturghie. Este tradiție veche (v. SFÉȘNIC). În spatele Sfintei Mese se află
ca în Vinerea Sfintelor Pătimiri, sau Vinerea crucea răstignirii. Tot în altar se mai află cădel-
Seacă, cum o găsim denumită în popor, luni nița (v. CĂDÉLNIȚĂ), tămâia (v. TĂMÂIA) și
și marți în prima săptămână din Postul Mare, cărbunele, necesare tămâierii sau cădirii.
miercuri și vineri din săptămâna următoare lăsa- Altarul este partea cea mai tainică și mai sfântă
tului sec de carne pentru Postul Paștelui (Săptă- dintr-o biserică, rezervată clericilor și săvârșirii
mâna Brânzei) și vinerea dinaintea sărbătorilor celor mai importante slujbe și lucrări bisericești.
Crăciunului și Bobotezei, când aceste praznice În Sfântul Altar se săvârșește Sfânta Litur-
cad duminica sau lunea, să nu se săvârșească ghie, hirotonirea clericilor, sfințirea Sfântului și
Sfânta Liturghie. În zilele respective se oficiază Marelui Mir, a Antimiselor ș.a. În altar, laicii pot
rânduiala ceasurilor și a vecerniei. O altă carac- intra cu binecuvântarea preotului sau episcopului.
teristică a acestor zile este aceea că unii creștini Femeilor nu le este îngăduit să intre în altar.
ajunează deplin (țin post negru). Bibliografie. Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
Bibliografie. Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicți- Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
onar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, sebeș, 2002; Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Caransebeș, 2001; Morin, G., Aliturgiques ( Jours), în Partener, 42008; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al
Dictionnaire d Archeologie Catolique et de la Liturgie, vol. Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg,
I, pp. 1218-1220; Salaville, S., Liturgies orientales. La București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi,
Messe, 2 vol., Paris, 1942; Vintilescu, Petre, Liturghiile Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Orto-
bizantine privite istoric în structura și rânduiala lor, Bucu- doxe – cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial
rești, 1943; Zăgrean, Ioan, Sfânta Liturghie privită sub Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Necula,
aspect istoric, în: MMS, XL (1964), 1-2, pp. 24-42. Nicolae D., „Este îngăduit să se păstreze în sfântul altar
Iulian Isbășoiu lucruri care nu cadrează cu sfințenia sa?”, în Tradiție și
înnoire în slujirea liturgică, vol. I, pp. 56-60; Petroaia,
Lucian, „Simbolistica locașului de cult”, în Teologie și
ALTÁR. (lat. altarium; altus – loc înalt) Locul istorie la Dunărea de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
cel mai sfânt din arhitectura unei biserici creș- Galați, 2000, pp. 287-301; Sava, Viorel, „Sfântul Altar –
tine, destinat exclusiv desfășurării slujbelor hotarul dintre cer și pământ și poarta veșniciei”, în „În
bisericești. Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate litur-
Numit și presbiterium (loc al preoților), το Βημα, gică, vol. I, Ed. Erota, Iași, 2003, pp. 95-102.
Nicolae D. Necula (I), Ioan Chirilă (II)
-ατος (locul cel înalt), το ίερατείον, -ου (locul
cel mai sfânt), el reprezintă primul dintre cele
AMÍN. Cuvânt de origine ebraică, preluat de
trei spații în care se împarte locașul de cult
toate limbile liturgice, însemnând așa să fie, așa
ortodox. El este cuprins între suprafața inte-
să se întâmple, într-adevăr.
rioară a zidului de răsărit al bisericii și catape-
Servește ca formulă de încheiere a doxologiilor,
teasmă, care-l desparte de naos. Zidul de răsărit
cântărilor, rugăciunilor și ecfoniselor. Folosit ca
al altarului are, în general, formă semicirculară,
expresie de asociere a credincioșilor la rugăciu-
în interior, și rotundă sau hexagonală în exterior.
nile comune. Primul care vorbește despre această
Spațiul acesta semicircular reprezintă absida
întrebuințare este Sf. Iustin Martirul și Filosoful.
principală a bisericii și poate avea, în părțile late-
Este folosit de Mântuitorul cu sensul de adevăr.
rale, două absidiole, adică abside mai mici, care Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
poartă numele de proscomidiar (v. PROSCO- Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
MIDIÁR), la nord, și diaconicon (v. DIACO- Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
NICÓN), la sud. Partea superioară a absidei sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
altarului are formă de semicalotă. În altar se Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
află Sfânta Masă, care simbolizează mormântul
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
Domnului. Pe Sfânta Masă se află Sfântul Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
Antimis (v. ANTIMÍS), Sfânta Evanghelie Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
(v. EVANGHÉLIE), Sfânta Cruce și sfeșnice Nicolae D. Necula

44 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
AMNISTÍE. (can.) Act al puterii de stat prin această estradă se așază analogul pentru citirile
care se înlătură răspunderea penală, executarea biblice și predică. De pe aceste amvoane se citea
pedepsei și consecințele condamnării pentru o odinioară și rugăciunea finală și de concediere a
infracțiune săvârșită. Amnistia poate fi generală credincioșilor de la Liturghie, de unde numele
– este acordată pentru orice tip de infracțiune; de Rugăciunea amvonului, cum este cunoscută
specială – se acordă numai pentru anumite și azi. În zilele noastre, amvonul, este un balcon
infracțiuni; necondiționată – nu se prevede nicio de dimensiuni reduse, așezat pe un stâlp sau pe
condiție pentru a obține beneficiul ei; condiți- peretele nordic al naosului, are formă rotundă
onată – este acordată numai sub rezerva înde- sau hexagonală, de unde se citește Evanghelia
plinirii uneia sau mai multor condiții. După și se rostește predica. Îl întâlnim mai ales la
dreptul canonic ortodox, amnistia este actul oraș, în bisericile de țară dispărând aproape cu
prin care autoritatea bisericească declară nevi- totul. El este împodobit cu sculpturi și picturi
novat pe un acuzat – prin anularea delictului cu caracter simbolic: porumbelul, ca simbol al
pentru care era acuzat – și iartă de pedeapsă pe Duhului Sfânt, crucea, ca simbol al credinței,
un condamnat, ca urmare a anulării delictului ancora, ca simbol al speranței, inima, ca simbol
pentru care a fost condamnat. al dragostei, trâmbița, ca simbol al propovădu-
Bibliografie. Alland, Denis, Rials, Stéphane (ed.),
irii Evangheliei, cei patru evangheliști și figuri
Dictionnaire de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca,
Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, de mari sfinți predicatori: Sf. Ioan Gură de
Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legis- Aur, Sf. Ambrozie de Mediolanum, Sf. Vasile
lație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institu- cel Mare, Sf. Grigorie Teologul ș.a.
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
București, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
Înțelesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
în: ST, XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim, sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II, Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
trad. Pr. U. Kovincici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930- rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
1931, 1934-1936; Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
Bisericii Orientale, trad. D. Cornilescu, V. Radu, Bucu- Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
rești, 1915; Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
Dicționar de termeni juridici, Ed. Universitară, București, Nicolae D. Necula
2008; Naz, R. (ed.), Dictionnaire de droit canonique, 7 vol.,
Paris, 1935-1965.
Constantin Rus AN BISERICÉSC. Unitate calendaristică
utilizată în cultul ortodox, în cadrul căruia se
AMVÓN. (gr. amvon, amvano – a se sui, a se stabilește serviciul divin zilnic.
urca) Estradă din arhitectura vechilor locașuri Anul bisericesc ortodox are două cicluri de
de cult, în dreptul ușilor împărătești, de pe care datare: unul cu dată fixă, altul cu dată schimbă-
diaconii citeau Evanghelia sau rosteau ecte- toare. Ciclul cu dată fixă începe la 1 septembrie.
niile, iar preoții rosteau predica și citeau dipti- În Biserica Romano-Catolică începutul anului
cele, adică pomelnicele pentru vii și pentru bisericesc are loc în duminica premergătoare
morți la Liturghie. datei de 30 noiembrie, numită prima duminica
Multe biserici din vechime aveau două din Adventus (Advent) – Postul Crăciunului.
amvoane, unul spre sud, de unde se citea Tradițional, data de 1 septembrie este aleasă
Apostolul, iar altul spre nord, de unde se citea pentru că la evrei se considera că în această zi
Evanghelia și de unde se predica. El simbo- a început creația lumii (ea este și zi de început a
lizează, prin înălțarea cu două sau trei trepte anului evreiesc) și tot în această zi și-ar fi început
mai sus decât naosul, locurile înalte de pe care a activitatea publică și Mântuitorul Iisus Hristos.
predicat Mântuitorul. Forma de estradă se mai Din punctul de vedere al datei schimbătoare,
păstrează în unele biserici din Transilvania. Pe anul bisericesc ortodox este împărțit în trei

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 45
perioade având ca punct de referință sărbă- (sau hristologic) și cel sanctorial (mineal), astfel
toarea cea mai importantă a creștinilor, Sfintele că și slujbele sunt rezultatul combinării dintre
Paști. Trebuie menționat că fiecare perioadă cele trei cărți ale primului ciclu (pascal): Octoih,
are denumire în funcție de cartea principală Triod sau Penticostar și Mineiele lunilor. Bise-
de slujbă folosită la strană (Triod, Penticostar rica a încercat să țină vie în viața credincioșilor
sau Octoih). Prima perioadă este cea a Trio- faptele Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
dului, care durează de la Duminica Vameșului comemorându-le prin întocmirea anului biseri-
și a Fariseului până la Duminica Sfintelor cesc. Istoria mântuirii este comemorată periodic
Paști, adică trei săptămâni înainte de înce- prin sărbători, posturi și slujbe bisericești săvâr-
perea Postului Mare și șapte săptămâni de la șite fie în fiecare zi, fie în anumite perioade din
începerea Postului. Perioada Penticostarului timpul anului.
este cuprinsă între Duminica Sfintelor Paști și Calendarul bisericesc cuprinde patru diviziuni
Duminica Tuturor Sfinților, Duminica I după liturgice: ziua, săptămâna, luna și anul.
Rusalii, și ține 8 săptămâni. Perioada Octoi- Ziua liturgică. Este cea mai mică subdiviziune
hului este mai mare și cuprinde restul anului de măsură a timpului, rezultată din mișcarea de
bisericesc, de la sfârșitul perioadei Penticosta- rotație a pământului. Ziua liturgică începe seara
rului până la începutul Triodului. și cuprinde intervalul dintre două seri consecu-
Din punct de vedere calendaristic, perioadele tive. Ea își are originea în tradiția iudaică (Fc
menționate nu au dată fixă, ele depinzând de 1, 5, 8; Lv 2, 32) „Și a fost seară și a fost dimi-
data sărbătoririi Paștilor. Fiecare perioadă are o neață, ziua întâi”. Ziua liturgică începe cu slujba
anumită sărbătoare centrală care reactualizează Vecerniei. Din tradiția iudaică avem ceasurile,
activitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. adică slujbe care împart ziua liturgică în patru
Nașterea Domnului (care odinioară se sărbă- sferturi. Astfel, Ceasul I se săvârșește în prima
torea în aceeași zi cu Boboteaza) reprezintă parte a dimineții (6-9 a.m.), Ceasul III (9-12
evenimentul central al Perioadei Octoihului. a.m.), Ceasul VI (12-15) și Ceasul IX (15-18).
Perioada Triodului are ca eveniment central Ținând cont de importanța lor religioasă avem
Vinerea Sfintelor Pătimiri, iar Penticostarul, zile de rând (lucrătoare) și zile de sărbătoare
Sfintele Paști, în principal, și sărbătoarea (nelucrătoare). Cele mai importante zile de
Pogorârii Sfântului Duh. Fiecare an bisericesc sărbătoare sunt Vinerea Sfintelor Pătimiri,
sărbătorește, astfel, evenimente legate de viața Duminica Sfintelor Paști și Duminica Rusali-
și activitatea Mântuitorului. Astfel, Perioada ilor, apoi cele legate de evenimente din viețile
Octoihului amintește de activitatea profetică Mântuitorului, Sfintei Fecioare Maria și a
și didactică a Mântuitorului; cea a Triodului, Sfinților mai importanți.
de cea arhierească, iar cea a Penticostarului, de Săptămâna liturgică este un ciclu de 7 zile,
cea conducătoare, Iisus apărând ca biruitor al moștenit din tradiția iudaică, consacrat de
morții și mântuitor al lumii. În ceea ce privește Moise, care, în Pentateuh, vorbește despre
sărbătorile cuprinse în timpul anului biseri- crearea lumii în 6 zile, după care a urmat
cesc, se vede că acesta îmbină două cicluri: ziua odihnei. Ca perioadă bisericească, săptă-
unul mobil, care are ca reper data Paștilor – mâna liturgică începe în ziua de Duminică
ciclul hristologic, sau pascal – și altul fix, care (mai precis cu Vecernia de sâmbătă seara) și
prezintă comemorarea sfinților în fiecare zi din se termină cu Ceasul IX din ziua de sâmbătă.
timpul anului. Săptămâna liturgică fixează cele opt glasuri ale
Ciclul mobil are la origine influența calendarului Octoihului din timpul anului. Fiecare glas are
evreiesc, iar cel fix este introdus în calendarul câte o săptămână și începe cu Duminica Sfin-
solar iulian și are origine creștină. Ținând cont telor Paști (glasul I). Anul bisericesc are 52 de
de interferența celor două cicluri, fiecare zi litur- săptămâni, fiecare cu o denumire specială dată
gică reprezintă o combinație între ciclul pascal în funcție de cele două mari sărbători din an:

46 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Sfintele Paști și Pogorârea Duhului Sfânt (ex.: I oferi. În limbajul biblic vechitestamentar verbul
după Paști, a II-a după Paști; I după Pogorârea προσφέρειν (a aduce) este folosit pentru a
Duhului Sfânt, a II-a după Pogorârea Duhului desemna aducerea jertfei la altar, pe când verbul
Sfânt). Cele mai importante săptămâni de ἀναφέρειν este menționat pentru a marca actul
peste an sunt Săptămâna Sfintelor Pătimiri și de ridicare, de oferire a jertfei pe altar (Lv 2,
cea a Sfintelor Paști. Fiecare zi a săptămânii 14; 2, 16; 3, 1-5). Cele două sensuri au fost apoi
este dedicată unei anumite cinstiri: Duminica preluate și de terminologia creștină, astfel încât
– închinată Învierii Domnului, luni – Sfinților prin anafora s-a definit nucleul Liturghiei creș-
Îngeri, marți – Sfinților Proroci, mai ales Sf. tine, care conținea atât actul de aducere, cât și
Ioan Botezătorul, miercuri și vineri – închinate pe cel de înălțare, ridicare și sfințire a Darurilor,
Sfintei Cruci și Sfintelor Pătimiri, joi – Sfin- accentuându-se însă nuanța pregnantă și sensul
ților Apostoli și Sf. Ierarh Nicolae și sâmbăta de jertfă și de ofrandă a acestui termen.
este închinată pomenirii tuturor celor adormiți În rânduiala Liturghiei ortodoxe, prin Anafora
mai ales mărturisitorilor și mucenicilor. euharistică se înțelege tot șirul de rituri și rugă-
Șirul lunilor anului bisericesc nu începe ca la ciuni citite de preot (cele mai multe în taină)
cel civil, cu luna ianuarie, ci cu luna septembrie cuprinse de la ecfonisul preotului: „Să stăm bine,
și se sfârșește cu luna august. Fiecare lună are să stăm cu frică, sfânta jertfă (anafora) cu pace să
o carte liturgică specifică, numită Minei, care o aducem…” până la: „Și ne dă nouă cu o gură și
cuprinde slujbe pentru sfinții sărbătoriți în o inimă a slăvi și a cânta...”, adică de la rostirea
fiecare zi a anului. Crezului și până la rugăciunea Tatăl nostru.
Bibliografie. Braniște, Ene, „Anul bisericesc (liturgic) și Adresată lui Dumnezeu-Tatăl, anaforaua
subdiviziunile lui”, în: GB, XXI (1962), 11-12, pp. 1085- cuprinde în textul ei toate actele făcute de
1095; Dalmais, J.H., „Le temps de l’Eglise”, în L’Eglise
et les Eglises, Chevetogne, 1954, pp. 87-103; Loehr, A.E.,
Mântuitorul înainte de Pătimirea Sa, când,
L’annéé du Seigneur, 2 vol., Bruges, 1946; Molien, L.A., săvârșind o cină frățească specifică (havuroth),
La prière de l’Eglise, II. L’annéé liturgique, Paris, 1924; El a luat pâinea (1), a binecuvântat-o (2), a
Parsch, P., Le guide dans l’annéé liturgique, trad. l’abbé frânt-o (3), și a dat-o (4); apoi a luat paharul
M. Gautier, 5 vol., Paris, 1935; Pletosu, Gr., „Dezvol- (5), a mulțumit (6) și l-a dat ucenicilor (7). Ceea
tarea istorică a anului bisericesc”, în: RT, I (1907), 7-8,
ce a făcut Mântuitorul la Cina cea de Taină
pp. 22-76; II (1908), 7-8, p. 280; III (1909), 6-7, p. 311;
Vîlciu, Marian, „Cartea și perioada Octoihului, semni-
nu a fost decât învestirea cu o nouă semnifi-
ficația teologică și importanța lor pentru viața liturgică cație și umplerea cu o nouă realitate legate de
a Bisericii”, în Octoihul lui Macarie, 1510-2010. Studii, moartea și Învierea Sa a două acte ale liturghiei
Târgoviște, 2009; Vîlciu, Marian, „Precizări referi- familiale iudaice, acte de care El era sigur că
toare la problema calendarului”, în: Analele Universității ucenicii le vor face cu regularitate și după Înăl-
„Valahia” – Facultatea de Teologie”, Târgoviște, 2011;
țarea Sa, căci ele aparțineau existenței lor coti-
Tucă, Nicușor, „Semnificația perioadei Triodului”,
în: Îndrumător pastoral – Episcopia Tulcii, II (2010), 2, diene. Săvârșind aceste acte, Mântuitorul le-a
pp. 220-234. însoțit cu formulele euhologice, consacrate, ale
Iulian Isbășoiu cinei iudaice, cum ar fi mulțumirea după cină
(birkat ha-mazon), la care El a adăugat propriile
ANAFORÁ. (gr. anafora – aducere) Termen ce Sale cuvinte (Acesta este Trupul Meu... și Acesta
a desemnat inițial întreaga celebrare euharistică este sângele Meu...), pentru a arăta sensul nou
a primilor creștini și abia începând din secolul și unic al celor săvârșite: prevestirea sau anti-
al VI-lea el ajuns să definească strict Marea ciparea sacramentală a jertfei sângeroase și
Rugăciune a Sfintei Jertfe din rânduiala Sfintei mântuitoare, care se va consuma peste o zi și
Liturghii, în cursul căreia avea loc prefacerea care inaugura sau consfințea un nou legământ
Darurilor. sau testament între Dumnezeu și oameni,
Substantivul η αναφορά provine de la verbul pecetluit cu sângele sfânt al Celui ce Se va da
ἀναφέρω care înseamnă a înălța, a ridica, a spre răstignire.

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 47
Biserica a continuat ceea ce Mântuitorul a Structura anaforalelor euharistice este aproape
făcut la Cina cea de Taină. Aceste acte au fost identică în toate riturile liturgice, diferența
preluate în Biserică și au fost restrânse la patru: între ele dând-o doar poziționarea dipticelor în
1. Aducerea: pâinea și vinul erau „luate” și aduse întregul textului euharistic. Anaforaua bizan-
la altar; 2. Rugăciunea: proestosul aducea mulțu- tină a Sf. Ioan Gură de Aur, cea a Sf. Vasile cel
mire lui Dumnezeu și prin invocarea Sfântului Mare și cea a Sfântului Iacob, fratele Domnului,
Duh darurile erau transformate în Trupul și fac parte din familia de liturghii antiohiene și se
Sângele Domnului; 3. Frângerea: pâinea era deschid printr-un dialog introductiv, urmat de
frântă și împărțită; 4. Împărtășirea: „În această Rugăciunea teologică, prin care se exprimă lauda
formă și în această ordine, aceste patru acțiuni și mulțumirea aduse Tatălui pentru întreaga
constituie nucleul absolut invariabil al fiecărui creație și pentru împlinirea iconomiei mântu-
rit euharistic, cunoscut nouă”, afirmă Gregory irii. Faptul că Liturghia adevărată se petrece
Dix. Aceste acte care fundamentează orice în cer, iar oamenii participă la ea împreună cu
celebrare euharistică au fost de la bun început îngerii în ritualul euharistic văzut este sugerat
însă însoțite de cuvinte, de anumite formule de cântarea Trisaghionului biblic, care urmează
euhologice care, până în secolul al IV-lea, au și care introduce apoi Rugăciunea hristologică,
fost caracterizate de oralitate și improvizare. în care se reiterează întreaga istorie a mântuirii
Faptul că la Cina de Taină Domnul Iisus a neamului omenesc, narațiune care se încheie cu
schimbat rugăciunile și binecuvântările cultice amintirea Cinei de Taină și a Cuvintelor de insti-
iudaice și a folosit propriile Sale cuvinte pentru a tuire. Urmează apoi rugăciunea aducerii aminte
da textelor euhologice un conținut și un sens nou sau Anamneza: „Aceasta să o faceți întru pome-
a dat posibilitatea ca în epoca primară, urmând nirea Mea” (se amintește împlinirea poruncii
acest model, episcopul să aibă o anumită liber- Mântuitorului), în care sunt enumerate sintetic
tate de a improviza și a-și compune anaforaua principalele momente ale drumului jertfei și
proprie, iar diversitatea de grupuri etnice din mântuirii: „Aducându-ne aminte așadar de
care se constituia Biserică a făcut ca în primele toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de
secole modelele de urmat în celebrarea euharis- groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la
tică să fie variate și diverse. Astfel, nu au putut ceruri [...] și cea de-a doua slăvită iarăși venire”.
exista „originale” ale vreunei rugăciuni folosite în Partea culminantă a anaforalei este Epicleza
cultul creștin primar, ci au existat dintru începu- (ἐπίκλησίς, ἡ = invocare, chemare), rugăciunea
turi o varietate de tradiții orale, care mai târziu cea mai importantă a Liturghiei, pentru că prin
au fost supuse standardizării treptate. Acest ea se săvârșește sfințirea și prefacerea Darurilor.
proces de uniformizare și de stabilizare va fi luat Preotul se roagă în taină ca Tatăl să trimită
sfârșit abia în secolul al IV-lea, când a fost a fixat Sfântul Duh peste comunitate și peste pâine
în scris conținutul textelor euhologice. Astfel, și vin, pentru ca ele să se prefacă în Trupul și
în primele secole, anaforaua a cunoscut un Sângele Mântuitorului, împlinindu-se astfel
proces de evoluție de la diversitate spre unitate, scopul Sfintei Liturghii, și anume: sfințirea
în sens invers decât cel conceput de Ferdinand darurilor în vederea sfințirii credincioșilor.
Probst la sfârșitul secolului al XIX-lea. Procesul Conform ritualului bizantin, după epicleză
de omogenizare și de fixare în scris a început urmează Dipticele, rugăciunile de mijlocire
odată cu luptele antieretice ain secolul al IV-lea generală pentru întreaga Biserică, pentru toate
și a exprimat dorința de coeziune și de unitate categoriile de credincioși, vii și morți. În diptice
dogmatică și liturgică a Bisericii. Anaforaua este și formula de rugăciune pentru Fecioara
metropolei s-a impus, numeroasele tradiții locale Maria: „Mai ales pentru Preasfânta...”. La
au fost înlocuite de altele parțial sau total și au strană începe să se cânte Axionul, iar preotul
supraviețuit doar anaforalele cele mai cunoscute continuă să pomenească pe vii și pe adormiți. O
și cele impuse de uzanța metropolei. Doxologie finală încheie anaforaua euharistică,

48 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
ea fiind cântată cu voce tare, pentru ca poporul taie la proscomidiar, după ce s-au pregătit Daru-
să poate să răspundă cu „Amin!”, arătându-și rile, și se așază pe anaforniță. Ea se sfințește
astfel participarea la întreg actul de aducere și în timpul Axionului, când preotul ia vasul cu
sfințire a Darurilor din cadrul Sfintei Liturghii. anafură, face cu el semnul Sfintei Cruci înaintea
Bibliografie. Bouley, A., From Freedom to Formula, Sfântului Disc și a Sfântului Potir, zicând:
Washington DC, 1981; Bradshaw, Paul, „The Homo- „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
genization of Christian Liturgy – Ancient and Modern:
binecuvintează, Doamne, pâinea aceasta, anafura
Presidential Address”, în: Studia Liturgica, XXVI (1996),
pp. 1-6; Cabasila, Nicolae, Sf., Explicarea Sfintei Litur- sfinților Tăi”. Deoarece se sfințește în timpul
ghii, în PG 150, 368-492, trad. E. Braniște, Explicarea Axionului, în momentul în care în vechime erau
Sfintei Liturghii, București, 1943; Lampe, G.W.H., A citite numele celor care au adus și pentru cei
Patristic Greek Lexikon, At the Clarendon Press, Oxford, care s-au adus Darurile, vii și adormiți, făcân-
2003, pp. 127-128; Liddell, E., Henry, George, du-se și pomenirea sfinților, în frunte cu Maica
Scott, Robert, A Greek-English Lexicon (revised ed.), At
Domnului, împărțirea anafurei la sfârșitul
Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 125; Probst, Ferdi-
nand, Liturgie der drei ersten christlichen Jahrhunderte, Liturghiei simbolizează rămânerea în comu-
Tübingen, 1870; Spinks, Bryan, „Beware the Liturgical niune a credincioșilor cu toți sfinții. Anafura nu
Horses! An English Interjection on Anaphoral Evolu- este un „înlocuitor” al Sfintei Împărtășanii, căci
tion”, în: Worship, (1985), 59, pp. 211-219; Taft, Robert, nimic nu se poate da în locul lui Hristos prezent
„How Liturgies Grow: The Evolution of the Byzantine euharistic, ci ea este un simbol al comuniunii
Divine Liturgy”, în: Orientalia Christiana Periodica,
(1977), 43, pp. 355-378; Vintilescu, Petre, „Anaforaua
noastre cu pleroma Bisericii. Ea se dă credin-
sau ritul Sfintei Jertfe euharistice”, în: BOR, 7-8/1961, cioșilor pe nemâncate, pentru că ea este sfințită
pp. 733-754; Vintilescu, Petre, Liturghierul explicat, la Sfânta Liturghie după prefacerea Darurilor,
București, 1972. împărtășind tuturor harul bucuriei comuniunii
Ciprian Streza tuturor sfinților cu Hristos cel răstignit și înviat.
Vechile Pravile și Cărți de învățătură pentru
ANÁFURĂ. (var. ANÁFORĂ; lat. anafora) preoți impuneau pentru luarea anafurei aceeași
Pâinea sfințită, tăiată în formă de cubulețe, ce pregătire trupească și sufletească ce erau cerute
se împarte credincioșilor, la sfârșitul Sfintei și pentru împărtășanie. Tot anafura este și pâinea
Liturghii, după ce s-au miruit. numită „Paște”, binecuvântată și stropită cu vin,
Ea se mai numește și antidor (ἀντίδωρον, τό – care se dă credincioșilor în Duminica Învierii,
antidoron – în loc de dar). Despre aceasta spune după împărtășanie (la slujba de noapte).
Sf. Simeon al Tesalonicului: „Iară antidorul este Anafornița (gr. το αρτοφόριον,-ου) este un
pâine sfințită, care se face din acea prosforă vas cultic, precum o tavă sau farfurie înaltă cu
(prescură) din care se scoate agnețul, care se picior, care poartă anafura, adică pâine binecu-
jertfește și se face trupul Domnului. Antidorul vântată de episcop sau preot, care se împarte
(anafura) se dă în locul darului celui mare al credincioșilor la sfârșitul Sfintei Liturghii, în
înfricoșatei cuminecături (împărtășanii), căci nu timpul miruitului.
toți credincioșii sunt vrednici a se împărtăși”. Bibliografie. Liturghier, București, 11956, 21967;
Despre pregătirea anaforei, Liturghierul conține Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. Partener, 42008;
Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicționar Enci-
următoarele indicații tipiconale: „Anafura se taie
clopedic de cunoștințe religioase, Ed. Andreiana, Sibiu,
din prescura din care s-a scos Sfântul Agneț. 2010; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Bise-
Dacă sunt credincioși mulți și nu ajunge numai rici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, București,
o prescură se poate tăia și prescura a doua, din 1912; Mitrofanovici, Vasile, Liturgica Bisericii Ortodoxe,
care s-a scos părticica întru cinstea și pomenirea Cernăuți, 1929; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi,
Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Drept
– cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
aceea aceste două prescuri se cade să fie întregi și Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Vintilescu, Petre,
mai mari, iar nu numai peceți, chibzuind astfel „Anafora sau antidoron”, în: ST, 1-2/1954, pp. 116-145.
preotul ca să ajungă pentru anafura”. Anafura se Ciprian Streza, Nicolae D. Necula

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 49
ANAGNÓST. (gr. anagnostos – cititor, citeț) de la sensul literal către cel mistic. Acest lucru
Titlu dat unor membri ai ierarhiei inferioare dovedește faptul că sistemul cosmologiei creș-
care aveau ca obligație cultică citirea sau lectu- tine, sau principiile pe care creștinii își înte-
rarea textelor sfinte la slujbele divine din bise- meiau concepția despre univers și realitate,
rică, în primele veacuri. era cu totul altul decât al omului „căzut”. Ea
Anagnoștii sau lectorii ori citeții, citeau în bise- dezvăluia un om nou, care nu valoriza exclusiv
rică pericopele de Apostol, pastoralele, scrisorile „după trup” lumea aceasta, ci îi dădea o semni-
martirice, paremiile, viețile sfinților. Tot ei aveau ficație aparte, înaltă, care viza legătura din ce în
grijă de cărțile de cult, de aprinderea și stingerea ce mai conturabilă și posibilă între Dumnezeu
lumânărilor în biserică, purtarea sfeșnicelor în și oameni, dincolo de „aparențele” lumii sensi-
procesiuni. De asemenea, ajutau și la catehizare. bile. Această resemnificare a „văzutului” nu-l
Ei erau primiți în cler prin hirotesie, ca și astăzi. abolea, ci îi dădea o altă pondere în sistemul de
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. valori creștin, adică îl subordona acelui aspect
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, nevăzut și tainic, dar care constituia de fapt
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- planul esențial al realității. Această capacitate
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
de a trece dincolo de sensurile sensibile ale
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, lumii nu era accesibilă oricum și pentru oricine,
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. ci doar pentru cei care trăiau în lume, nu pentru
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox lume, nici pentru sine, ci „în Duhul Sfânt”.
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. Prezența mângâietoare a Acestei Persoane a
Nicolae D. Necula Sfintei Treimi devenind țelul creștin, facili-
tează înțelegerea lumii dincolo de caracterul
ANAGOGÍE. Procedură de interpretare, ei relativ și autonom, către o înțelegere duhov-
specifică hermeneuticii teologice, care pornește nicească a Cosmosului, cu omul integrat în el.
de la sensul literar al textului către cel mistic. De asemenea, totalizarea acestor „înțelegeri”
Este întâlnit adesea în disciplina euristicii, cea ale lumii ca fiind un univers „mai presus de
care se ocupă cu găsirea unei palete semantice lume”, precum și cronicizarea lor, conduce către
ample și totodată potrivite textelor Sfintei Scrip- contemplație, către vederile dumnezeiești. De
turi, dar și operelor teologiei patristice. Termenul aceea, la Sfânta Taină a Botezului, prin anumite
provine ca neologism din limba franceză, anago- rugăciuni, se cere de la Domnul pentru „noul
gique, și este originar, la rândul său, din limba luminat”, dobândirea „luminii înțelegătoare”.
greacă, unde prepoziția ανα înseamnă „din nou”, Dat fiind faptul că nu sta în posibilitatea
„în sus”, sau „de-a lungul”, „de-a curmezișul”; și oricărui creștin de a-și educa astfel optica
αγογια, nume de acțiune de la verbul αγω – care valorilor lui esențiale, anagogia este procedeul
înseamnă „a duce”, „a aduce” și „a conduce”, „a utilizat în teologia creștină pentru a-l ajuta
purta către”, „a orienta” către ceva anume. Așadar, pe acesta. Scopul anagogiei este în acest sens
„anagogie” reprezintă o resemnificare a înțelesu- unul clar formativ duhovnicesc. El vizează
rilor desprinse din Sfânta Scriptură. Dacă am nu o edificare exclusiv intelectuală așa cum se
defini termenul prin bogăția elementului de dezvăluie pretinsa „mistică intelectualistă”, ci
compunere savantă „ana”, „anagogie” înseamnă o emfază a omului complet către Dumnezeu,
orientare fie „în susul” sau „deasupra” înțelesu- cu toate funcțiile condiției lui create, în inte-
rilor desprinse din Revelație, fie „de-a lungul” lor, gralitatea persoanei sale. Despre raportul cu
fie „de-a curmezișul” lor, în sensul de orientare analogia, putem spune că anagogia are la bază
performantă în secțiunea analitică a lor. un tipar analogic, în virtutea căruia se dezvoltă
Deci, etimologia acestei noțiuni reflectă sensurile criptate ale scrierilor sfinte. Utilitatea
aproape punctual contextul în care anagogia anagogiei este argumentată de Mântuitorul
apare: acela al interpretării unui text pornind Hristos atunci când spune ucenicilor Săi că

50 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Tainele Împărăției Cerurilor sunt descoperite Altă anagogie este reliefată între slujba Sfintei
oamenilor prin pilde, pentru ca „văzând să nu Liturghii și urcușul sufletului către Dumnezeu.
vadă și auzind să nu audă” (Lc 8, 10). Astfel, fiecare element de cult din cadrul Sfintei
Anagogia presupune un spectru de sensuri Liturghii face o referință analogică la fiecare
menite să convoace mintea (νους) la deprin- etapă a devenirii sufletului către Dumnezeu.
derea unei înțelegeri dincolo de înțelegerea Scopul duhovnicesc al anagogiei se adresează
convențională. De aceea, în procesul anagogic, înțelegerii, dar nu este reductibil doar la funcția
noțiunile operate devin simboluri una pentru intelectului, acesta fiind motivul pentru care
alta, realitatea însăși devine un sistem de simbo- abordarea anagogiei ca procedeu stilistic preva-
luri dezvăluindu-se treptat și inteligibil, trezind lează în operele ascetico-mistice și mai puțin în
în sufletul celui ce înțelege (în sufletul înțele- teologia expozitivă. Datorită fragmentării tot mai
gătorului) un profund sentiment de admirație, intense a disciplinelor teologice sau a tendinței
diverse stări afective de pace, liniște, până la lor de a se izola una de alta prin excesiva speci-
contemplație. Vederea efectivă a „nevăzutului” alizare, putem spune că există ramuri teologice
debutează prin „înțelegere”, iar procesul „înțe- al căror discurs utilizează mai puțin anagogia.
legerii” se realizează prin anagogie. Majori- Procedeul anagogiei este menit să conducă pe
tatea referințelor anagogice fac trimitere către creștin către acel sistem de valori conform cu cel
cunoașterea acelor „raționalități” inerente al Revelației dumnezeiești, cu semnificația reală
Creației, numite în teologia bizantină de mijloc a Cosmosului, ca operă a lui Dumnezeu, și mai
„λογοι”, sau principii fundamentale ale lucru- ales cu faptul că, paradigmatic, fiecare element
rilor create de a origina din Logos, conforme al lumii create are o raționalitate al cărei arhetip
cu Logosul, și de a deveni firesc după modelul este Persoana Logosului.
Logosului (κατα τον Λογον), pentru a fi în Bibliografie. Dionisie, Pseudo-Areopagitul, Sf., Despre
Ierarhia Bisericească, în Opere Complete, Ed. Paideia, 1996;
unitate directă cu Logosul și unele cu altele.
Evagrie, Ponticul, Scrieri, în Filocalia, vol. I, Ed. Insti-
Una dintre lucrările care abordează într-o tutului de Arte Grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1947, pp.
manieră metodologică anagogia este Mysta- 39-93; Guillaumont, Antoine, „Les ‚Kephalaia Gnostica’
gogia Sf. Maxim Mărturisitorul. Acest titlu d’Evagre le Pontique et l’histoire de l’Origénisme chez les
are în componența sa un element comun cu Grecs et chez les Syriens”, Oxford University Press, 2003;
termenul de „anagogie”, și anume verbul „αγω”, Louth, Andrew, Tradiția mistică creștină. De la Platon
la Dionisie Areopagitul, Ed. Deisis, Sibiu, 2002; Maxim
dovadă a faptului că autorul intenționează prin Mărturisitorul, Sf., Mistagogia, Ed. Institutului Biblic
această lucrare să conducă pe destinatarii ei și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
către sensurile mistice ale noțiunilor de „bise- 1999; Meyendorff, John, Hristos în gândirea creș-
rică”, „om”, „Cosmos” etc. Demersul autorului tină răsăriteană, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
este unul inductiv, pornind de la noțiunea Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997; Popescu,
Dumitru, Teologie și cultură, Ed. Institutului Biblic și de
de „biserică” (lăcaș de închinare), stabilind o
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
relație analogică în ceea ce privește structura și Ștefan Buchiu, Mihai Burlacu
funcționalitatea cu noțiunea de „om”. De pildă,
naosul este partea trupească, sensibilă, a omului, ANALÓG. (gr. analoghion) Pupitru pliant,
iar pronaosul semnifică partea inteligibilă a lui. acoperit cu o pânză brodată sau acoperământ,
De asemenea, în biserică vedem o orientare a care se așază în fața Ușilor Împărătești, pentru
naosului către altar; la fel, și universul sensibil citirea de pe el a Evangheliei sau rostirea
se orientează din punct de vedere valoric către predicii. Acesta se mai așază în mijlocul bise-
cel inteligibil. Anagogia constă aici în dezvol- ricii, sub policandru, pentru citirea catismelor,
tarea unor elemente similare între Biserică și sau la icoane, pentru citirea acatistelor sau
om. Alte capitole vorbesc despre similaritatea oficierea înmormântării și a parastaselor.
dintre „biserică” și „cosmos”, abordând aceeași Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
interpretare binomică: sensibil – inteligibil. Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 51
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- De asemenea, un alt exemplu de analogie este
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei îndemnul dat lui Osea de a se căsători cu o
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
femeie desfrânată (Os 1, 2). În Noul Testament,
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. alegoria este utilizată în parabolele rostite de
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox Mântuitorul Hristos.
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. Analogia este condiționată de existența a trei
Nicolae D. Necula elemente constitutive. Acestea sunt elemen-
tele esențiale minime ale unei analogii. Însă la
ANALOGÍE. Asemănare între două noțiuni, teoreticienii scolastici (cf. Anselm de Canter-
situații, stări, idei, fenomene, obiecte etc. pe bury, Toma de Aquino, Ioan Gaetanus, Alcuin,
baza unei legi de corespondență. Această Francisco Suarez etc.) analogia poate deveni un
asemănare poate fi parțială sau totală. procedeu mai complex, ce implică mai mulți
Asemănarea parțială induce ideea unei inter- termeni. Termenii în plus ai acesteia sunt de
ferențe pe plan semantic, ceea ce în lingvistică fapt o suită de termeni intermediari, prin care
conduce la modificarea formei sau a sensului se facilitează înțelegerea primului termen.
unui cuvânt, în funcție influența altuia. De a. Primul element reprezintă o noțiune, idee,
aceea, analogia este și un procedeu lingvistic fenomen, obiect etc. care se dorește sugerat,
complex, menit să faciliteze înțelegerea unei cunoscut. Acest element se numește „termen
realități mai complexe sau mai greu de înțeles prim” și este exact realitatea care se intenți-
prin recursul la o asemănare parțială și limita- onează a fi reliefată, este finalitatea cunoaș-
tivă cu un alt obiect, noțiune, idee. terii analogice. Pe scurt, acesta este termenul
Etimologic, analogie provine ca neologism din „obiect”, adică cel care se dorește a fi cunoscut.
termenul francez „analogie”, iar acesta, la rândul b. Un al doilea element este tot o noțiune, idee,
său, din limba greacă, fiind compus din: „ανα”, fenomen, obiect, prin care se face cunoscut
care este o prepoziție ce înseamnă „din nou”, primul element al analogiei. Este numit
„în sus”, sau „de-a lungul”, „de-a curmezișul”, „termen secund” sau „termen intermediar”,
și „λογια” care înseamnă „vorbire despre”, sau pentru că intermediază înțelegerea primului
„știință”. O altă explicație etimologică se leagă termen. Datorită unei inaccesibilități directe,
de faptul că un termen sau o noțiune reprezintă primul element care se dorește a fi cunoscut se
o poartă de intrare către înțelegerea altui termen. reflectă prin recursul analogic sau comparativ la
Termenul „logos” implică în acest caz nu numai un al doilea, care este mai accesibil, mai direct,
traducerea generală prin termenul „cuvânt”, ci nemijlocit. Această inducție a elementului de
are un spectru semantic mai larg, „logos” desem- cunoscut, prin cel intermediar, se face pe baza
nând în aceeași măsură și echivalentul românesc unei similarități structurale sugestive între
pentru „idee”, „noțiune”, „termen” etc. primul obiect, fenomen, noțiune sau idee, cu al
Originile analogiei se găsesc în gândirea mate- doilea, adică cel accesibil.
matică a Antichității, în cadrul Școlii Pitago- c. Al treilea element al analogiei îl constituie
reice, și este prima dată atestată la Archystas legea de similaritate sau corespondență între cele
din Tarentum în sensul de proporție matema- două anterioare. Adică lucrul se cunoaște prin
tică. Ulterior, a devenit utilizabilă și în filosofie, asemănarea cu cel prin care se face cunoscut.
mai ales în cadrul neoplatonismului unde era Asemănarea este o noțiune întâlnită și în știin-
un procedeu de înțelegere a „ființei prime” țele exacte, mai ales în cadrul geometriei eucli-
pe baza „ființelor secunde”. În filosofie nu se diene, unde este respectată ideea de proporție.
mai păstrează proporționalitatea. Analogia Asemănarea în plan lingvistic, și mai ales în
este utilizată în Sfânta Scriptură, în Vechiul planul cunoașterii analogice, are însă anumite
Testament, în visele lui Iacov despre cei șapte limite. Doar anumite componente ale realității
ani de belșug și șapte de foamete (Fc 41, 26). intermediare sunt similare cu componente ale

52 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
realității sugerate. Analogia exclude prin defi- Prin analogie se înțelege atât un demers
niție ideea de identificare a realității sugerate intuitiv, cât și unul discursiv al cunoașterii.
cu realitatea intermediantă, de aceea, în cadrul Analogia intuitivă presupune cunoașterea unui
legii de asemănare analogică, proporționalitatea obiect necunoscut, inaccesibil din punct de
are diferite limite, astfel încât doar anumite părți vedere empiric, printr-o noțiune accesibilă și
constitutive sunt asemenea. Eroarea asemănării de proximitate. Adică cunoaștem un lucru „de
totale doar pe baza unei asemănări parțiale se transcendență” prin intermediul unui lucru „de
numește „falsă analogie”. apropiere”, care poate fi mai ușor conceptua-
Analogia este, din punct de vedere teologic, lizat, deci analogia intuitivă respectă întru totul
o metodă de cunoaștere a lui Dumnezeu și modelul definiției sale. Atunci când analogia are
a lucrărilor Sale pornind de la o similitudine în vedere o sugestie, o pregnantă dimensiune
cu o noțiune, fenomen, obiect din plan creat. simbolică, ea se adresează cunoașterii intuitive.
Cunoașterea analogică este nedeplină și implică Spre exemplu, cunoaștem despre Dumnezeu
adesea o dimensiune simbolică. Ea se adre- prin analogie, dar acea analogie este limitată,
sează, de obicei, unor exigențe ridicate de inte- căci nu dezvăluie complet pe Dumnezeu, deoa-
lect, mai precis de planul insuficienței raționale. rece Acesta este inaccesibil, ci prin intermediul
În gândirea antică, unde persoana omului nu unor categorii accesibile.
este fracționabilă din punct de vedere analitic Analogia discursivă, pornește de la un model
în elemente structurale, iar unitatea ființei este analogic concret pentru a identifica tot un
un etalon imuabil, analogia, ca procedeu de model analogic concret. Ea presupune o
cunoaștere, se adresează nu numai intelectului, cunoaștere saturată, adică un rezultat mulțu-
ci în primul rând „minții” (νους). Ea este un mitor despre un lucru. Ea se utilizează cel mai
demers adresat înțelegerii care implică integral bine în cunoașterea lucrurilor fizice, verificabile
omul, nu doar vreuna din părțile structurale cu simțurile. De pildă, așa cum un vas cu apă ce
ale sale. Analogia, în Antichitate, nu servea ca fierbe degajă vapori, în același fel se formează
soluție doar în virtutea unei edificări informați- norii, prin evaporare. Analogia discursivă
onale, ci a unei edificări ființiale complete. pledează pentru un model analogic concret, și
Analogia teologică oferă o perspectivă intu- are în prim plan mai degrabă legea de similari-
itivă a cunoașterii, deoarece ele fac obiectul tate decât termenii analogici. În teologie, acest
unui plan așa-zis „speculativ”; iar tot ceea ce nu model analogic este mai puțin operabil.
poate fi verificabil prin rațiune se încadrează Bibliografie. Dicționarul explicativ al limbii române,
pe un plan speculativ. În realitate, pentru omul Ed. Academiei Române, București, 1998; Albinus,
„Compendia about Plato’s Doctrine”, în The Platonic
care crede în Dumnezeu, revelat prin Persoana
Doctrine of Albinus, trad. J. Reedy, Ed. Phanes Press,
lui Hristos, nu se poate pune problema unui 1991; Aquino, Toma, Summa Theologiae, Ed. Științifică,
plan speculativ disociat de cel rațional, deoa- București, 2000; Bria, Ion, Dicționar de teologie ortodoxă,
rece această clasificare a cunoașterii după Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orto-
criterii verificabile empiric nu există. Credin- doxe Române, București, 1994; Cajetan, Tommaso de
ciosul pledează pentru o unitate a planurilor Vio, Commentary on Being and Essence, (In De ente et
essenti d. Thomae Aquinatis), Marquette University Press,
în cadrul cunoașterii analogice, deci pentru el Milwaukee, 1964; Celsus, On a True Doctrine. A Disco-
analogia are o valoare exclusiv ontologică. Dacă urse Against Christians, Ed. Oxford University Press, New
analogia în matematică sau logică se adresează York, 1987; Dionisie Areopagitul, Sf., Opere complete,
unei cunoașteri discursive, în filosofie și teologie Ed. Paideia, 1996; Gilson, Etienne, L’être et l’essence, Ed.
se adresează unei cunoașteri intuitive. Analogia Vrin, Paris, 2000; Platon, „Phaidros”, în Opere Complete,
Ed. Humanitas, trad. P. Creția, C. Noica, C. Partenie,
ființei, numită generic analogia entis, este un
București, 2002; Stăniloae, Dumitru, Viața și activitatea
aspect al analogiei prin care se arată posibili- Sf. Grigorie Palama, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
tatea unei cunoașteri limitate a lui Dumnezeu, al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.
din observația universului văzut. Ștefan Buchiu, Mihai Burlacu

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 53
ANAMNÉZĂ. (gr. anamnisis – amintire, prezentă în lumea aceasta Împărăția viitoare,
pomenire) Caracter al unui ritual sau a unui prin trimiterea Sfântului Duh. Astfel, pornind
element de ritual destinat aducerii aminte sau de la anamneza tuturor actelor iconomiei
rememorării unor anumite aspecte sau idei din mântuirii, comunitatea poate îndrăzni să ceară
istoria mântuirii. lui Dumnezeu Tatăl venirea Mângâietorului
Săvârșirea Sfintei Liturghii poate fi socotită un pentru împlinirea finalității ultime a acestor
răspuns al Bisericii la îndemnul făcut de Mântu- acte: venirea în lumea aceasta a eshatonului,
itorul la Cina cea de Taină: „Faceți aceasta spre prin permanentizarea prezenței lui Hristos în
pomenirea Mea” (1 Co 11, 24; Lc 22, 19), iar celebrarea euharistică.
anamneza cultică, sau zikkaron, cum apare în Anamneza ca parte a anaforalei euharistice. În
tradiția cultică iudaică, nu este o simplă amin- textul anaforalei euharistice, după relatarea
tire sau rememorare psihologică, ci este actul despre instituirea Jertfei, urmează imediat
prin care trecutul prezentul și viitorul devin un menționarea a ceea ce Biserica face pentru
prezent continuu în celebrarea cultică. Actul pomenirea sau amintirea a tot ceea ce Iisus
memorial în sens biblic este astfel simultan Hristos a făcut pentru mântuirea lumii.
comemorare, prezență și anticipare. El concen- Originile acestei secțiuni a anaforalei euharis-
trează, din inițiativa divină, lucrarea mântui- tice sunt legate de prezența în textul euharistic
toare și revelatoare a Dumnezeului celui viu și a narațiunii cuvintelor de instituire cu care ea
personal, angajat efectiv în istorie, în tripla ei alcătuiește o unitate, căci anamneza apare ca un
dimensiune: trecută, prezentă și viitoare. Anam- răspuns la porunca Mântuitorul de la Cina cea de
neza face prezent nu doar trecutul, cât mai ales taină: „aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”
viitorul, de unde și porunca expresă a Mântu- (Lc 22, 19 și 1 Co 11, 24-25), fiind o mărturisire
itorului la Cina cea de Taină: „Aceasta să o a ceea ce face în mod concret Biserica pentru a
faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22,19). În Iisus putea cere venirea Sfântului Duh și împlinirea
Hristos, istoria se întâlnește cu veșnicia, putând Împărăției viitoare. În toate anaforalele euharis-
fi mereu actualizată, împlinind astfel viitorul. tice anamneza este secțiunea care face trecerea de
Porunca aducerii aminte, adresată de Mântu- la narațiunea cuvintelor de instituire la epicleză
itorul, nu trebuie interpretată din perspectiva și ea are rolul unei concluzii finale la mulțumirea
premiselor elenistice – afirmă Joachim Jere- adusă în Rugăciunea hristologică pentru împli-
mias – ci a celor palestiniene, semitice, în care nirea întregii iconomii a mântuirii.
subiectul oricărui act cultic este Dumnezeu, Două tipuri distincte de anamneză pot fi iden-
astfel încât expresia „spre pomenirea Mea ” nu tificate în ansamblul de texte euharistice cunos-
înseamnă ca omul să pomenească ce a făcut cute până în prezent. Primul tip are ca element
Mântuitorul, adică „repetați frângerea pâinii, central menționarea într-o formă participială a
ca să nu uitați de mine”, ci o indicație esha- substantivului ἀνάμνησις din Lc 22, 19 și 1 Co
tologic-orientală: „adunați-vă în continuare în 11, 24-25, folosind termenul „μεμνημένοι” sau
ritul mesei ca și comunitate nouă, ca în acest „memores” (aducându-ne aminte). Din această
fel Dumnezeu să fie zilnic implorat să ducă la categorie fac parte anaforaua Tradiției apos-
împlinire iconomiei mântuitoare în Biserică”. tolice, cea din Constituțiile Apostolice, cea a
Dumnezeu „Își aduce aminte” de Hristos cel Sfântului Vasile cel Mare, cea a Sfântului Ioan
răstignit, Înviat și Înălțat, întrucât trimite Gură de Aur și cea a Sfântului Iacob.
neîncetat pe Sfântul Duh, ca să Îl facă prezent Cel de-al doilea tip, ce poate fi întâlnit doar
pnevmatic până la cea de-a doua Sa venire. în anaforalele egiptene, reia terminologia
Dumnezeu Tatăl este rugat de întreaga comu- paulină din 1 Co 11, 24-25 exprimând porunca
nitate euharistică, de întreg Trupul lui Hristos, anamnezei prin folosirea verbelor: a vesti
ca „pomenind” jertfa Mântuitorului să împli- (καταγγέλλω), a mărturisi (ὁμολογέω) și a
nească promisiunile făcute profeților, făcând aștepta (ἀποδέχομαι).

54 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Bibliografie. Botte, B., „Problèmes de l’Anamnèse”, în: – anatema se pronunță în mod cu totul excep-
The Journal of Ecclesiastical History, V (1954), pp. 16-24; țional și numai după ce cazul a fost analizat de
Hänggi, Anton, Pahl, Irmgard (eds), Prex Eucharistica,
cea mai înaltă autoritate a Bisericii respective,
Fribourg 1968; Jeremias, J., Die Abendmahlworte Jesu,
vierte, durchgesehene Auflage, Göttingen, 1967; Vinti- adică de sinod (v. Can. 28 Ap. și cele paralele).
lescu, Petre, Liturghierul explicat, București, 1998. Bibliografie. Alland, Denis, Rials, Stéphane (ed.),
Dictionnaire de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca,
Ciprian Streza Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii,
Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legis-
ANASTASIMATÁR. (gr. anastasis – înviere) lație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institu-
Carte de muzică și de slujbă care cuprinde tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
cântările învierii de la Vecernia de sâmbătă București, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici.
Înțelesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”,
seara și de la Utrenia de duminică dimineața, în: ST, XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim,
pe cele opt glasuri sau ehuri. Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II,
Prima ediție a Anastasimatarului a fost tipărită trad. Pr. U. Kovincici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-
de Petru Efesiu, la București, în 1820, în limba 1931, 1934-1936; Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al
greacă, iar în limba română de către Macarie Bisericii Orientale, trad. D. Cornilescu, V. Radu, Bucu-
rești, 1915; Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic, Emilia,
Ieromonahul, la Viena, în 1823. Ultima ediție Dicționar de termeni juridici, Ed. Universitară, București,
a Anastasimatarului, uniformizat, pe cele două 2008; Naz, R. (ed.), Dictionnaire de droit canonique, 7 vol.,
notații, psaltică și liniară, a fost tipărită de Prof. Paris, 1935-1965.
N. Lungu, în două volume: Vecernier, Bucu- Constantin Rus
rești, 1951 și Utrenier, București, 1953, retipărit
în ediția a II-a în 1974 și diortosit, completat și ANIMÍSM. Forme de religiozitate care atribuie
corectat de Pr. prof. Nicu Moldoveanu, Pr. lect. un suflet fiecărui fenomen sau lucru din natură.
Victor Frangulea și Pr. lect. Stelian Ionașcu, în În mentalitatea animistă, sursele de vitalitate ce
2002 și 2004. activează corpurile omenești, animalele, vege-
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. tația, obiectele etc., sunt asociate cu spirite,
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, care constituie personalitatea genuină a tuturor
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- lucrurilor materiale. Analizarea acestui tip de
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
religiozitate a dus la elaborarea unei explicații
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
raționale a apariției religiei, în cadrul teoriei
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. antropologice animiste, prin postularea încli-
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox nației omului primitiv de a însufleți elementele
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. și ființele existente în natură, în a căror mișcare
Nicolae D. Necula ar fi văzut un act de voință.
Autorul termenului animism și a teoriei
ANÁTEMA. Pedeapsa cea mai gravă pe care omonime este antropologul britanic E.B. Tylor
Biserica o aplică membrilor ei, când se fac (1832-1917). Acesta va raporta viziunea sa
vinovați de cele mai grave delicte bisericești și asupra originii religiei la evoluționismul darwi-
după ce niciun mijloc de îndreptare folosit de nian, curentul științific și cultural predominant
autoritatea bisericească n-a fost luat în consi- al epocii. Lucrarea sa fundamentală, intitulată
derare de către cel vinovat, acesta purtându-se Primitive Culture (1871), analizează dintr-o
în continuare cu dispreț față de normele prevă- perspectivă unificatoare evoluția religioasă
zute pentru asigurarea ordinii, disciplinei și a umanității, considerând că stadiile diferite
unității Bisericii, cât și față de autoritatea bise- de percepere a spiritualității de către diferi-
ricească chemată să aplice aceste norme. tele societăți sunt condiționate de gradul de
Pentru consecințele grave pe care le atrage educație al acestora. Fundamentarea teoriei
după sine această pedeapsă – interzicându-se sale pornește de la presupoziția unei analogii
credincioșilor să aibă raporturi cu cel pedepsit comportamentale între populațiile „sălbatice”

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 55
(termenul folosit de el) din timpul său și realității unei lumi supranaturale, ci doar îi
mentalitatea unui copil, pe care le consideră, în sunt asociate acesteia, dezvoltându-i o anumită
conformitate cu concepția sa despre educație, imagine, fapt confirmat antropologic și de
similare cu cele ale omului primitiv. Visele, vizi- discernământul evident al populațiilor tribale
unile și în principal moartea sunt considerate „primitive”, care disting între real și iluzoriu.
stimulii esențiali care au făcut să se dezvolte în Certitudinea existenței supranaturalului
omul primitiv ideea existenței unei lumi spiri- exclude astfel întemeierea acestuia pe o succe-
tuale, a cărei configurare acesta și-a dezvol- siune de fenomene psihice abstracte cum sunt
tat-o progresiv. Primele forme de religiozitate reprezentările onirice.
se nasc, potrivit lui E.B. Tylor, din percepția Teoria animistă, prin ideea evoluționistă pe
suprasensibilă a spiritelor celor decedați cu care o promova, justifica teoretic politica colo-
care omul primitiv simțea că intră în legătură nialistă. Asociind anumite populații cu „primi-
în cadrul experiențelor onirice sau extatice. tivismul” nu numai civilizațional, ci și religios,
Acestea ar fi fost fenomenele primordiale ce au inducea ideea unei segregări antropologice,
condus la apariția religiei, întrucât au conturat încurajând un misionarism exclusivist, care
ideea de spirit și de spirit liber în natură; în identifica progresul civilizațional cu conver-
acest fel este explicată și apariția ulterioară a tirea. Animismul s-a transformat astfel dintr-o
credinței în spiritele apelor, munților etc., exis- teorie speculativă cu privire la originea religiei
tentă la anumite populații „sălbatice”. într-o identitate religioasă, atribuită practi-
Animatismul sau dinamismul constituie o dezvol- cilor cultice și venerației anumitor triburi ce nu
tare a animismului, propusă de R.R. Marett, care primiseră creștinismul.
speculează asupra existenței unui anumit tip de Forme de religiozitate animiste. Absența unei
„pre-animism”. Această etapă primară a religio- coerențe doctrinare și a unei unități concep-
zității ar fi constat în percepția unei energii sau tuale a impus totuși o sistematizare relativă a
dinamism de factură supranaturală ce se mani- structurilor animiste, văzute drept a) credințe în
festă ca o forță monolitică impersonală; abia spiritele morților și ale animalelor; b) credința
ulterior, în stadiul animist, ar fi fost evaluată ca o în spirite libere existente în natură; c) credința
complexitate de mișcări, a căror individualizare în spirite manifestate în fenomenele naturii.
a însemnat și o asociere a acestora cu spiritele. Animismul nu dezvoltă o doctrină sau morală,
Teoria a avut impact în epocă, datorită analogiei ci doar convingeri sau practici ceremoniale și
cu invenția contemporană a electricității, și s-a rituale. Omul este relativizat, el putând doar
fundamentat pe o serie de cercetări etnografice. influența natura, dar neavând capacitatea
Conceptul de mana, întâlnit la triburile melane- de a o conduce și nici o responsabilitate față
ziene din Pacificul de Sud, sau cele de orenda, de aceasta. Fără a fi în armonie cu natura, el
wakan sau manitou, utilizate de populațiile este terifiat de aceasta și caută, superstițios, să
amerindiene, au fost utilizate drept argumente mențină prin diferite mijloace (magie, ritua-
că o religiozitate incipientă ar fi fost inspirată luri etc.) un echilibru fragil a cărui dispariție îi
de această noțiune de putere sacră supranatu- poate amenința însăși existența.
rală manifestată fizic; de asemenea, noțiunile de În contextul încercărilor contemporane de reeva-
numen și imperium, întâlnite în religia vechilor luare a spiritualităților particulare și a tradițiilor
romani, au fost contextualizate fenomenologic religioase izolate, fenomenul animist suscită din
acestei teorii. nou interesul savanților (Graham Harvey, Nurit
Fundamental însă, deficiența animis- Bird-David). „Noul animism” nu mai urmă-
mului rezidă în incapacitatea sa de a explica rește explicarea originii religiei, ci propune o
construcția noțiunii de „supranatural” de către nouă paradigmă a relaționării omului cu cele-
omul primitiv. Visele sau stările extatice, prin lalte ființe sau elemente din natură, prin revi-
caracterul lor iluzoriu, nu pot crea conștiința zuirea fundamentelor epistemologice ale vechii

56 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
teorii a lui E.B. Tylor. Dualismul cartezian, ce poartă oamenii deșertului; în secolele trecute
stă la baza acesteia, care obiectivează raportul era purtat și de boierii români, după modelul
omului cu ființele și natura înconjurătoare este vechiului costum grecesc și otoman; azi face
abandonat în favoarea unei relaționări ontolo- parte din costumul preoțesc.
gice dintre oameni și celelalte ființe vii, lucru- Preoții creștini îl poartă în amintirea vechiului
rile din natură sau spiritele morților; acestea hiton, purtat de Mântuitorul. Anteriu (dulamă,
devin, în grade diferite, subiecte ale unei naturi reverendă, sutană) – haină neagră, lungă până
panspirituale omogene. Personalismul depășește în pământ (încheiată cu nasturi de sus până
deci relaționalitatea interumană, cuprinzând jos), purtată ca semn distinctiv de preoții
și „persoanele non-umane”, împreună cu care ortodocși (diaconi, preoți, episcopi), dar și de
constituie o comunitate de viață. Deosebirea monahi și monahii.
„noului animism” față de hilozoism sau panpsi- Emil Cioară
hism constă în postularea unicității și distincției
spiritelor existente în ființele și lucrurile mate- ANTICALENDARÍȘTI. Grupare schisma-
riale, ceea ce exclude, în principiu, și confuzia sa tică ieșită din Biserica Ortodoxă Română, care
cu monismul panteist. păstrează în viața religioasă calendarul iulian
Idealul „noului animism” nu este însă realizarea sau stilul vechi.
armoniei omului cu natura și celelalte ființe vii, Mișcarea împotriva calendarului a început în
ci re-descoperirea unui tip de metacomuni- anul 1924, când Biserica Ortodoxă Română a
care, a cărei universalitate transcende deosebi- îndreptat calendarul în urma recomandărilor
rile culturale, intensitatea ei fiind condiționată Conferinței Interortodoxe de la Constanti-
doar de gradul de raționalitate și conștienti- nopol din 1923. Această a fost susținută de
zare a fiecărui subiect. Depășirea raportului partidele politice din considerente electorale,
obiectiv, strict dialogal, dintre om și celelalte dar și de anumiți intelectuali care credeau că
ființe și elemente ale naturii, considerat limita îndreptarea calendarului a pricinuit o pertur-
dualismului cartezian, este considerată posibilă bare în viața religioasă a creștinilor ortodocși.
prin reflectarea asupra modelelor de gândire În perioada interbelică, anticalendariștii
„non-occidentale” de animism relațional; (stiliștii) s-au organizat în asociații religioase,
acestea pot constitui provocări ale gândirii și au construit, fără autorizație, mai multe lăcașe
metodelor clasice de cunoaștere în lumea post- de cult. Au fost atent monitorizați de auto-
modernă, garantând totodată respectul pentru ritățile statului, fiind considerați un pericol
toate formele de viață din univers. pentru siguranța statutului, din cauza fanatis-
Bibliografie. D’Alviella, Goblet, „Animism”, în: ERE, mului, agresivității și a legăturilor cu mișcarea
I, pp. 535-537; Bolle, Kess, W., „Animism and anima- comunistă în ilegalitate. În perioada comunistă,
tism”, în: ER, I, pp. 362-368; Graham, Harvey, Animism:
Respecting the Living World, Columbia University Press,
anticalendariștii s-au bucurat de toleranță din
2005; Jones, C.B., „Animism”, în: NCE, I, pp. 458-459; partea autorităților și au putut să se dezvolte
Nurit, Bird-David, „Animism revisited: personhood, nestingherit, având chiar statutul de cult recu-
environment and relational epistemology”, în: CA, vol. noscut între anii 1946-1948. În anul 1955,
40, Supplement, (1999), pp. S67-S91; Tylor, E.B., fostul arhiereu Galaction Cordun a devenit
Primitive Culture, Ed. John Murray, 1903, London, vol
„mitropolitul” stiliștilor, hirotonind preoți
1-2; Stringer, Martin D., „Rethinking Animism: Thou-
ghts from the Infancy of Our Discipline”, în: JRAI, vol. V, și episcopi. Astăzi există mai multe grupări
4/1999, pp. 541-555. stiliste în România, cea mai vizibilă dintre
Valentin Ilie acestea fiind „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi
din România”, cu sediul la Slătioara.
ANTERÍU. (turc. anteri, de la Antar, poet Anticalendariștii (stiliștii) se socotesc „Biserica
arab, sec. VI, care purta asemenea haină) Haină cea adevărată”, singura păstrătoare a dreptei
lungă, largă, din material subțire, pe care o credințe, făcând din calendar centrul doctrinei

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 57
și al vieții religioase. Anticalendariștii (stiliștii) grupate trei câte trei, în trei antifoane pentru
pretind că prin îndreptarea calendarului s-au fiecare glas, cu excepția glasului VIII, care este
schimbat dogmele Sfinților Părinți. Singurul împărțit în patru antifoane, având în total 12
calendar „bun” este cel vechi, deoarece el ar fi cântări sau stihuri. Împărțirea antifoanelor în
fost alcătuit de Sfinții Părinți de la Sinodul I grupuri de câte trei are semnificație treimică,
Ecumenic. De asemenea, se acordă o atenție simbolizând lauda neîncetată adusă de cele
excesivă Pidalionului, care este pus pe aceeași nouă cete îngerești Sfintei Treimi, cu care ne
treaptă cu Sfânta Scriptură. unim și noi. Ultimele două versete sau stihuri
Bibliografie. Petre, David I., Invazia sectelor, Constanța, ale fiecărui antifon sunt precedate de Slavă... Și
1999, vol. II, pp. 11-38; Petre, David I., „Timpul ca o
necesitate a înțelegerii misiunii creștine”, în: BOR,
acum. Antifoanele se execută în stil irmologic.
7-12/1994, pp. 289-290; Mureșan, Radu Petre, Stilismul Din punct de vedere muzical, ele sunt compuse
în România (1924-2011), Ed. Agnos-Sibiu, 2011. în tactul irmologic (allegro-moderato).
Radu Petre Mureșan Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
ANTIFÓN. (gr. antifonon – răspuns la un sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
verset din psalmi) Stihiră sau tropar mai scurt, Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
uneori un simplu verset luat din psalmi și din rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
alte cărți biblice, cântare biblică sau imn nou, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
de inspirație creștină, care se cântă alternativ, Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
de două strane sau grupuri de cântăreți. Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
Nicolae D. Necula, Nicu Moldoveanu, Stelian Ionașcu
Antifoanele sunt de mai multe feluri: 1. anti-
foanele catismei, adică părțile din catismă ale
căror versete se cântă alternativ de două strane; ANTIMÍS. (gr. antiminsion – în loc de masă;
2. antifoanele învierii, numite și „tipica” (τα lat. antimensium) Obiect liturgic confecți-
τυπικά) sau simbolice, luate din psalmii 102 și onat dintr-o pânză de in sau mătase în formă
145, numiți tipici sau mesianici și se cântă în dreptunghiulară, cu dimensiunile de 50-60 cm,
zi de duminică și la unele sărbători, la Sfânta având zugrăvit pe el scena punerii în mormânt.
Liturghie, după Ectenia mare; 3. antifoanele de Pe lângă aceasta, pe antimis se mai pictează:
rând, alcătuite din psalmii 91, 92, 93, care se crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul și
cântă în zilele de rând la Liturghie în locul psal- cuiele, sulița, buretele cu oțet și fiere, cocoșul care
milor tipici și în loc de Fericiri; 4. antifoanele a cântat de trei ori. În cele patru colțuri ale anti-
praznicelor împărătești, care constau din versete misului se zugrăvesc cei patru Evangheliști, iar
luate din psalmii antifonici care însoțesc refre- pe marginea lui se înscriu cuvintele troparului:
nele speciale: „Pentru rugăciunile Născătoarei” „Iosif cel cu bun chip...”. Pe spatele lui, într-un
și „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu”, buzunărel, se așază moaște sau relicve de sfinți.
la care se adaugă un stih care exprimă sensul În partea de jos, antimisul poartă data și semnă-
sărbătorii respective; 5. antifoanele treptelor sau tura ierarhului care l-a dat și parohia căreia
glasurilor (ehurilor). Sunt scurte cântări, execu- i-a fost destinat. El este expresia apartenenței
tate alternativ de cele două strane. Ele sunt canonice a preotului față de episcop. De aceea,
creația Sf. Ioan Damaschin sau, după alții, ale Sf. antimisul se reînnoiește întotdeauna la înce-
Teodor Studitul și sunt create pe baza Psalmilor putul păstoririi fiecărui episcop nou întronizat.
119-133, care formează catisma a XVIII-a, care Când episcopul îl va opri pe preot de la slujire,
se mai numește și Cântarea Treptelor, întrucât îi ia mai întâi antimisul, fără de care nu se poate
se cânta pe treptele de la intrarea templului din săvârși Liturghia. Antimisul datează din vremea
Ierusalim, de către două cete, în stil antifonic. persecuțiilor din primele secole ale creștinis-
Fiecare dintre antifoanele celor opt glasuri mului, când creștinii, surprinși de persecutori,
este format din nouă cântări sau stihuri scurte, fugeau cu Sfintele Daruri învelite într-o pânză.

58 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
De asemenea, slujind Liturghia pe mormintele nu presupune un obscurantism irațional, ci
martirilor, ei se foloseau tot de o pânză în loc de exprimă logica experienței eclesiale. Această
Sfânta Masă. În ambele cazuri, această pânză a logică este legată de viața Bisericii și viața nu
devenit un fel de Sfântă Masă pe care se putea poate fi epuizată în formule. Antinomia ajută
sluji Liturghia, mai ales că în ea se așezau Sfinte la depășirea unei gândiri marcate de autosufici-
Moaște, care a devenit antimis, adică „în loc de ență și care riscă să devină încremenită și fixistă
masă”. El s-a păstrat și după persecuții, fiind în propriile tipare date de logica formală. Anti-
folosit pe Sfântă Masă și în cazurile în care se nomia favorizează asumarea limitei gândirii
săvârșește Liturghia în afară de altar: pe câmpul discursive ca o deschidere spre o cunoaștere
de luptă, în vreme de calamitate, pe scene, în aer mai intuitivă, integrativă.
liber etc. Antimisul se sfințește de către episcop, Antinomia caracterizează apofatismul Tradi-
prin ungere cu Sfântul Mir și stropirea cu apă ției eclesiale. În această perspectivă există o
sfințită. El simbolizează giulgiurile de îngro- împărtășire dinamică din puterea de viață a
pare ale Mântuitorului. El are un acoperământ, Adevărului în cadrul experienței duhovnicești
numit iliton, care simbolizează mahrama de pe și eclesiale. Limbajul gândirii antinomice din
capul Mântuitorului. apofatismul teologic exprimă doar granița,
Bibliografie. Necula, Nicolae D., „Ce este antimisul și hotarul realității definite. Definiția nu poate
care este rostul și semnificația lui?”, în: Tradiție și înnoire cuprinde și epuiza realitatea indicată. Anti-
în slujirea liturgică, vol. II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, nomia ne trece de la fixismul conceptelor la
2001, pp. 199-204, Necula, Nicolae D., „Ce importanță
dinamica vieții, propune o logică racordată la
are antimisul în viața cultică și administrativă a Bisericii
Ortodoxe?”, în: Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. exigențele vieții.
IV, pp. 61-65; Necula, Nicolae D., „Sfântul Antimis – Experiența eclesială a Adevărului nu permite
semn al autorității episcopale”, în: Călăuza ortodoxă, Galați, epuizarea sa într-o formulă obiectivă : „Apofa-
1996, pp. 147-150; Sava, Viorel, „Locul artei bisericești în tismul adevărului bisericesc exclude orice
cultul și spiritualitatea ortodoxă”, în: Știința, tehnica și arta percepere obiectivizantă a ortodoxiei. Adevărul
conservării și reastaurării Patrimoniului cultural, supliment
al „Analelor Științifice ale Universității «Al. I. Cuza»
nu se epuizează în formularea lui. Formularea
Iași”, III, Teologie, 1999, pp. 257-268; Vanca, Dumitru, este numai granița adevărului, veșmântul sau
„Euharistia, dar primit: un simbol uitat”, în: Credința paza adevărului. Adevărul este realitatea care
Ortodoxă, VII (2002), 2, pp. 111-123. nu se dezminte pe sine, adevărul ultim este
Nicolae D. Necula viața care nu poate fi abolită de moarte. De
aceea și cunoașterea adevărului nu se poate
ANTINOMÍE. (gr. antinomia) Conflict între înfăptui prin înțelegerea formulărilor lui, ci
două legi, între două lucruri care susțin ches- prin participarea la evenimentul adevărului,
tiuni diferite, opozitorii, antinomice. la adevărul vieții, la imediatul experienței”.
Antinomia reprezintă depășirea contradicției Gândirea încrezătoare în puterea nelimitată
unor termeni care în aparență se opun. Existența a rațiunii umane nu poate concilia formu-
în cadrul aceleiași învățături a unor concepte larea definitivă cu caracterul nedeterminabil
care în aparență se opun induce o contradicție al adevărului. Antinomia ajută la spargerea
internă în planul logicii formale obișnuite. acestui cerc vicios, indicând o logică prin care
De exemplu, unitatea și trinitatea din cadrul se trimite către o experiență de viață. Această
dogmei Sfintei Treimi, dumnezeirea și omeni- experiență presupune taina persoanei deschisă
tatea Persoanei Fiului lui Dumnezeu, faptul că spre comuniune. Taina persoanei nu se epui-
Maria este Maica Domnului și în același timp zează în concepte obiective, în criterii determi-
Fecioară ilustrează o gândire de tip antinomic. nate și operabile prin gândirea discursivă.
Antinomia presupune o logică în care cunoaș- Taina gândirii antinomice presupune întâlnirea
terea nu se epuizează în exprimarea concep- cu taina persoanei care se dezvăluie în lumina
tuală supusă rigorilor formale. Antinomia adevărului experienței eclesiale. Elemente ale

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 59
logicii antinomice se găsesc și în cercetarea De fapt, logica antinomică specifică gândirii
științifică. Cuvântul „antinomie” ca termen ortodoxe nu insistă doar pe un aspect al învă-
filosofic este relativ recent. Apare la Kant, care îl țăturii. Logica sectară insistă pe un anumit
utilizează în Critica rațiunii pure (1791). Ante- aspect, absolutizându-l și considerându-l
rior, fusese un termen teologic și juridic. Deși adevărul exclusiv al învățăturii. „Ortodoxia este
acest termen apare târziu, ideea de caracter universală, iar erezia este, în esența ei, partizană.
auto-contradictoriu al rațiunii a parcurs istoria Spiritul sectar este egoismul, izolarea spirituală
gândirii umane. Încă din Antichitate, în spiritul care decurge de aici: o teză unilaterală este pusă
vechii Elade în care se încheagă forma științei drept fundament al Adevărului absolut și, prin
(în sensul recunoscut în prezent), exista această aceasta, teza exclude toate aspectele în care
marcă a gândirii umane. transpare complementul antinomic la jumătatea
Mai mulți cercetători au evidențiat că progresul dată a antinomiei, care este rațional inaccesibilă.
cunoașterii grecești constă tocmai în combi- Obiectul religiei, căzând din cercul trăirii spiri-
nația contrariilor, în forța creatoare de a utiliza tuale în carnalitatea rațiunii, se divizează inevi-
sensul profund al acestor contrarii care nu se tabil în aspecte care se exclud reciproc. Misiunea
exclud. Heraclit, eleații, Platon exprimă eloc- rațiunii ortodoxe constă în reasamblarea tuturor
vent caracterul antinomic al gândirii umane. cioburilor într-un întreg, pe când rațiunea
Nicolae Cusanus, prin învățătura sa despre coin- eretică alege fragmentele care îi plac”.
cidentia oppositorum, dezvoltă spiritul gândirii Bibliografie. Florenski, Pavel, Stâlpul și Temelia Adevă-
rului, Ed. Polirom, Iași, 1999; Yannaras, Christos,
antinomice. O expresie a acestei gândiri se
Abecedar al credinței, trad. Pr. C. Coman, Ed. Bizantină,
găsește în lucrarea Aplicații ale matematicii București, 1996.
la teologie, scrisă de Cusanus. În paradigma Răzvan Ionescu, Adrian Lemeni
științei contemporane se regăsesc implicații
ale logicii antinomice. Epistemologia științei ANTIÓHIA. Oraș întemeiat de Seleucos
actuale depășește scientismul ideologic, valori- Nikator în 307 î.Hr., în apropierea ruinelor
ficând creator potențialul gândirii antinomice. unei așezări mai vechi din vremea lui Anti-
Cercetările din fizică, matematică, neuroștințe, gonos Monophathalmos.
cosmologie evidențiază numeroase valențe ale Antiohia devine capitala Imperiului Seleucid
antinomiei în cercetarea științifică actuală. în vremea lui Antioh I (280-261 î.Hr.), deve-
În perspectiva asumării limitei în demersul nind unul dintre cele mai importante centre de
științific există cadrul favorabil pentru arti- civilizație elenistice. În anul 64 î.Hr. a fost inte-
cularea unui dialog onest între teologie și grată în Imperiul Roman, cu statutul de cetate
știință. Natura antinomică a adevărului presu- liberă, după ce Pompei l-a înfrânt pe Antioh
pune relația internă dintre rațiune și credință. al XIII-lea, ultimul suveran seleucid. Cuvântul
Asumarea logicii antinomice presupune valo- Evangheliei găsește repede adepți în Anti-
rificarea gândirii integrative a Tradiției orto- ohia, unde pentru prima dată în istorie ucenicii
doxe. Dimensiunea cuprinzătoare a Tradiției Mântuitorului Hristos au primit numele de creș-
ortodoxe ne permite să nu înțelegem ortodoxia tini (FA 2, 19-26). Tot Antiohia este punctul de
într-o logică bazată pe izolare și pe o defensivă plecare al călătoriilor misionare ale Sf. Apostol
zgribulită. Ortodoxia permite un dialog fără Pavel (FA 13, 1-3). În această cetate au avut loc
complexe cu alte tradiții, religioase sau științi- și discuții între Sf. Apostoli Petru și Pavel, cu
fice, conștientă fiind de împărtășirea plinătății privire la necesitatea observării unor practici din
Adevărului de viață în Iisus Hristos trăit în Legea Veche de către creștinii proveniți dintre
cadrul experienței eclesiale. Logica ortodoxiei păgâni (Ga 2, 11-16), problema fiind tranșată
este universală și dialogică. În felul acesta duhul la Sinodul din Ierusalim. Hotărârile acestui
ortodoxiei se distinge de spiritul sectar bazat pe sinod au fost transmise solemn comunității din
o logică a unilateralității. Antiohia (FA 15, 22-33). La rândul ei, Antiohia

60 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Siriei a reprezentat o importantă comunitate antitrinitarismul dinamic sau subordinaționist,
creștină. Istoria sa, profund marcată de disputele care așeza Persoanele dumnezeiești într-o
doctrinare, în special de cele legate de arianism subordonare verticală și mărturisea o deosebire
și nestorianism, nu a împiedicat dezvoltarea în clară între Tatăl și Fiul, ajungându-se uneori
secolele IV-V a școlii sale catehetice. Din păcate, la diteism, și antitrinitarismul modalist, care
între Antiohia și Alexandria au existat dispute păstra unitatea dumnezeiască a Sfintei Treimi,
doctrinare violente, transformate în adevărate însă nu mărturisea Persoanele treimice cu
conflicte, care au condus la erezii și schisme. însușirile proprii. Prima direcție a încercat să
Înainte de a atinge apogeul, Școala din Antiohia explice dumnezeirea Fiului și raportul cu Tatăl,
a fost inaugurată de către Lucian, care a murit în timp ce a doua direcție a căutat să explice
ca martir în 312. Pornind de la sensul literal al monoteismul creștin. Ambele au ajuns însă, în
Sfintei Scripturi, el a elaborat o ediție critică final, la negarea dogmei Sfintei Treimi.
a textului grec al Bibliei, care a fost folosită în Împotriva antitrinitarismului, Biserica a apărat
tot Orientul creștin în secolul al IV-lea. Printre unitatea ființei dumnezeiești și Persoana Fiului
reprezentanții mai de seamă ai acestei școli îi ca ipostas divin, ca Logos întrupat, mărturi-
amintim pe: Diodor din Tars (†394), Teodor sind și dumnezeirea, și umanitatea Lui. Pentru
de Mopsuestia, Teodoret de Cyr (393-466), a mărturisi deosebirea ipostatică dintre Tatăl
Ieronim (342-420) și Rufin de Aquileea (345- și Fiul, unii teologi, precum Iustin Martirul,
410). Chiar dacă Școala din Antiohia nu a avut Irineu, Ipolit, Tertulian, Origen ș.a., au preferat
idealismul și elanul mistic al celei din Alexan- o formulă aparentă de subordinaționism,
dria, ea a dat teologiei creștine pe cei mai de pornind de la textul biblic: „Tatăl este mai mare
seamă exegeți, între care Sf. Ioan Gură de Aur. decât Mine” (In 14, 28). Această învățătură a
Cucerită de arabi în 638, reluată de bizantinii fost mai bine justificată în cazul Persoanei
conduși de Nichifor Focas, Antiohia va cădea în Sfântului Duh, textele scripturistice fiind mai
mâinile turcilor selgiucizi în anul 1084. Cruci- clare și precise.
ații au întemeiat aici capitala unui stat latin în Fondatorul antitrinitarismul dinamic este
anul 1098, iar după mameluci, în anul 1517, considerat Teodot Curelarul, originar din
orașul se va afla sub dominație otomană. Din Bizanț. Venind pe la anul 190 la Roma și fiind
1920, francezii sunt cei care se vor instala aici, interogat asupra atitudinii sale în fața perse-
iar din 1939 până astăzi se află sub adminis- cuțiilor, Teodot a declarat că nu L-a tăgăduit
trația Turciei. Vechea Antiohie a Siriei, care avea pe Dumnezeu, ci pe un om simplu, înțelegând
peste 300.000 de locuitori, este actuala localitate că Iisus nu este Dumnezeu, ci un simplu om,
Antakya din Turcia, care are numai 40.000 de născut din Fecioara Maria prin voința Tatălui,
locuitori, reputația actuală fiind legată de piața care a trăit ca toți oamenii, fiind însă foarte evla-
orașului și de cele câteva vestigii romane. vios. La botezul în Iordan asupra lui Hristos,
Bibliografie. Băbuș, Emanoil, Introducere în Istoria Bise- S-a coborât Duhul Sfânt în chip de porumbel.
ricească Universală, Ed. Sophia, București, 2003; Behr, Astfel, El a primit putere dumnezeiască, dar
John, Drumul spre Niceea, trad. M.G. Neamțu, Ed. Sophia, nici după aceasta nu poate fi numit Dumnezeu,
București, 2004; Encyclopédique en couleurs, Ed. Larousse,
ci cel mult după Învierea din morți. El își argu-
Paris, 1993; Pelikan, Jaroslav, Tradiția creștină, o istorie
a dezvoltării doctrinei. Nașterea tradiției universale (100- menta concepțiile cu texte biblice care vorbesc
600) vol. I, trad. S. Palade, Ed. Polirom, Iași, 2004. despre umanitatea lui Iisus: Dt 18. 15, Ir 18,
Emanoil Băbuș 9, Is 53, 2, Mt 12, 31, Lc 1, 35, In 8, 40, FA 2,
22-23 și 10, 38, 1 Tim 2, 5.
ANTITRINITARÍSM. Învățătură greșită Deși a fost excomunicat de episcopul Victor al
privind dogma Sfintei Treimi. Romei, Teodot a reușit să-și atragă un grup de
Creștinismului primelor veacuri i-au adepți, formând chiar o școală sectară antitri-
stat împotrivă două direcții antitrinitare: nitară cu tendințe raționaliste și cu interpretare

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 61
gramatical-literară. Această școală a fost condusă după ființă, ci prin virtutea sa. Dar pentru
apoi de Asclepiodot și de Teodot cel Tânăr, care că este înzestrat cu putere dumnezeiască, Îl
împărtășeau aceleași idei. Pentru scurt timp, numim Dumnezeu.
teodotienii au avut un episcop, pe confesorul Depus din treapta episcopală de sinodul de la
Natalius, numit și primul antipapă, care însă a Antiohia din anul 269, Pavel de Samosata n-a
revenit în comunitatea Bisericii, regretând gestul vrut să cedeze în favoarea noului ales, Domnus,
făcut. Ultimul reprezentant din Apus al teodoti- decât atunci când creștinii s-au adresat împă-
enilor a fost Artemon, pe la 230-235. ratului Aurelian.
În Răsărit, erezia a cunoscut o perioadă de revi- Bibliografie. Eusebiu, de Cezareea, Istoria bisericească, 5,
gorare în a doua jumătate a secolului al III-lea 28, 8-12 și 7, 27, 1-2, în Scrieri I, în coll. PSB, vol. 13,
București, 1987; Grillmeier, A., Le Christ dans la tradi-
prin Pavel de Samosata, episcopul Antiohiei tion Chretienne: De l’âge apostolique ŕ Chalcedoine (451),
(260-269). Sinodul convocat la Antiohia în Paris, 1973; Grosu, G., „Aspecte doctrinare din scrierile
anul 268 a hotărât depunerea lui din treapta creștine ale secolului II”, în: GB, (1965), 3-4, p. 337 ș.u.;
episcopală, deși nu se știe exact dacă acest lucru Hübner, R.M., „Die antignotische Glaubensregel des
s-a făcut din cauza rătăcirilor hristologice sau Noet von Smyrna”, în: München Thelogische Zeitschrift,
40/1989, pp. 279-311; Marcus, W., Der Subordinati-
datorită indignării episcopatului sirian față de onismus als historiologisches Phänomen, München, 1963;
moralitatea lui. El învăța că Dumnezeu este o Riedmatten, H. de, Les actes du proces de Paul de Samo-
singură persoană, iar Logosul, numit și rați- sate, Fribourg, 1952; Tertulian, Adversus Praxeas, Ed. E.
unea sau înțelepciunea dumnezeiască, locuiește Evans, Londra, 1948; Voicu, C., „Hristologia Părinților
în El nu ca persoană, ci ca atribut. Logosul nu apostolici”, în: Ort., (1961), 3, p. 405 ș.u.
Nicolae Chifăr
este o persoană și nu are un ipostas propriu, ci
este impersonal, ca și rațiunea în om.
Iisus, omul născut în mod supranatural din ANTOLÓGHION. (gr. antologhia – culegere
Fecioara Maria, nu este Fiu-persoană, ci Logosul de cântări alese, antologie de cântări) Carte de
lui Dumnezeu locuind în omul Iisus. Dumnezeu muzică în care sunt cuprinse cele mai frumoase
Tatăl este unul, iar Fiul lui este ca rațiunea în cântări din tot cursul anului și de la aproape
om. Înțelegând ființa sinonimă cu persoana sau toate slujbele. În Biserica Ortodoxă Română
ipostasul, el afirma că Logosul nu este deosebit s-a bucurat de mare circulație Antologhionul
ipostatic de Tatăl, ci este deoființă cu Tatăl. alcătuit de arhid. Anton V. Uncu.
Biblografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Logosul este numit fie înțelepciunea lui Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
Dumnezeu, fie Duhul Sfânt. El S-a născut din Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
Fecioara Maria ca om, asemenea nouă, dar este sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
mai bun decât toți oamenii, pentru că este de Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
la Duhul Sfânt. Asemenea profeților, în El a rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
locuit Logosul dumnezeiesc, dar într-un grad Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
mult mai înalt. Legătura dintre Logosul divin Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
și Iisus Hristos constă într-o unire morală, Nicolae D. Necula
și nu ființială, Logosul locuind în Hristos ca
într-un templu. ANTROPOLOGÍE CREȘTINĂ. (gr.
Uns de Duhul Sfânt la Botez, El a atins perfec- antropos – om) Ramură a teologiei creștine, ce
țiunea morală, dar nu deține dumnezeirea după are ca obiect cercetarea omului din perspectiva
ființă, căci Logosul este deosebit ființial de Revelației Dumnezeiești. Antropologia creș-
Iisus. Iubirea lui față de Dumnezeu și voința tină se constituie într-un capitol important al
Lui lipsită de păcat îi conferă superioritatea dogmaticii creștin-ortodoxe, care sintetizează
și rămâne nedespărțit de Dumnezeu, iar prin concepția despre om.
puterea lui Dumnezeu ne mântuiește pe noi. Din punctul de vedere al teologiei creștine
Prin urmare, Iisus Hristos nu este Dumnezeu ortodoxe, omul se deosebește de toate celelalte

62 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
existențe. Prin sufletul său, omul aparține lumii ci la amândouă împreună, căci împreună au fost
spirituale, iar prin trupul său, lumii materiale, create după chipul lui Dumnezeu”. După Sf.
sintetizând întreaga creație, motiv pentru care Atanasie cel Mare, numai datorită faptului că
este numit în literatura patristică „microcosmos”. sufletul este rațional omul se deosebește de cele-
Poziția distinctă a omului în lume este indi- lalte făpturi neraționale. Numai omul se rapor-
cată și de modul în care a fost creat. Dacă tează prin rațiune în afara lui, poate gândi la cele
creația în general este adusă la existență prin ce nu sunt de față și poate memora. Sufletul nu
Cuvânt, în crearea omului se manifestă o este o realitate independentă de trup, „ci inte-
implicare specială a lui Dumnezeu: trupul rior lui, precum cântărețul face să răsune în liră
lui a fost creat din pământ și i se dă suflare sunetele”. Deci caracterul dihotomic al naturii
de viață, omul devenind astfel „ființă vie” (Fc omenești este afirmat cu claritate atât de Sfânta
2, 7). Acest fapt evidențiază strânsa relație a Scriptură, cât și de Sfânta Tradiție.
omului cu pământul, precum și superioritatea Pornind de la filosofia lui Platon și Plotin
lui față de celelalte existențe. În același timp, privind ființa omului, apolinariștii au susținut
crearea specială a omului demonstrează dubla o concepție trihotomică: omul s-ar compune
sa constituție, care evidențiază în egală măsură din trup, suflet și spirit. Sufletul este nerați-
atât principiul material, cât și pe cel spiritual. onal sau animal, în timp ce spiritul (pnevma sau
Superioritatea omului în creație nu are caracter nous) reprezintă partea rațională a segmentului
onorific, ci funcțional: omul este singura exis- spiritual. În Sfânta Scriptură, natura spirituală a
tență rațională, deci capabilă de a sesiza rațio- omului este desemnată atât prin termenul suflet
nalitatea creației și de a o orienta spre cerul nou (psihe), cât și prin termenul spirit (pnevma sau
și pământul nou voite de Dumnezeu. nous) (Lc 23, 46, 1 Tes 5, 23; Evr 4, 12; Iuda 19;
Superioritatea omului față de celelalte existențe 1 Co 2, 14-25; 2 Co 15, 45). În toate cazurile,
nu exclude solidaritatea acestuia cu restul crea- termenii sunt sinonimi: „sufletul” și „duhul”
ției și nici responsabilitatea sa față de ansam- amintiți în aceste texte nu definesc două principii
blul creației: „și a luat Domnul Dumnezeu pe deosebite, ci două funcții sau puteri ale aceleiași
omul pe care-l făcuse și l-a pus în raiul cel din naturi spirituale. Aceeași observație este valabilă
Eden, ca să-l lucreze și să-l păzească”. Respon- și în cazul Părinților și scriitorilor bisericești care
sabilitatea omului, în calitatea sa de singură vorbesc despre suflet, spirit sau duh.
existență care gândește, este ilustrată și prin Trupul omului este cel mai complex sistem de
faptul că Adam pune nume, definește sau indi- raționalitate plasticizată, datorită faptului că
vidualizează segmentele creației (Fc 2, 19-20). are de la început în structura sa, sufletul. Prin
Coexistența sufletului și a trupului, și inter- suflet, omul nu este doar „ceva”, ci și „cineva”,
condiționarea lor, au beneficiat de o atenție pentru că aceasta presupune conștiința și posi-
deosebită din partea Părinților Bisericii, care bilitatea reacțiilor libere.
au susținut că și trupul este după chipul lui Trupul ca raționalitate plasticizată își încetează
Dumnezeu, ținând cont de faptul că sufletul nu existența odată cu moartea, dizolvându-se în
se poate manifesta în afara trupului. Astfel, Sf. elementele componente. Pentru că este o rați-
Justin Martirul și Filosoful îl numește pe Adam onalitate subiectivă și conștientă, nu același
„casă a suflării lui Dumnezeu”; Sfântul Irineu lucru se întâmplă și cu sufletul. Nefiind din
compară trupul cu un instrument muzical, iar natura generală, sufletul nu poate dispărea în
sufletul, cu artistul care cântă la acest instru- ea, așa cum se întâmplă cu trupul. Deci sufletul
ment; Fericitul Augustin susține și el ideea că este nemuritor. Referindu-se la textul din
omul nu este definit de trupul singur sau de Iș 3, 6: „Eu sunt [...] Dumnezeul lui Avraam și
sufletul singur, ci de amândouă. Sf. Grigorie Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob!”,
Palama este și mai explicit: „Numele de om nu Mântuitorul spune: „Nu este Dumnezeu,
se aplică sufletului sau trupului în mod separat, Dumnezeul morților, ci al viilor” (Mt 22, 32).

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 63
„Căci știm că, dacă acest cort, locuința noastră atât universalitatea păcatului strămoșesc, cât
pământească, se va strica, avem zidire de la și posibilitatea mântuirii în Hristos: „Căci,
Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în precum în Adam toți mor, așa și în Hristos, toți
ceruri” (2 Co 5, 8). Această nemurire nu este o vor învia” (1 Co 15, 22).
calitate specifică intrinsecă sufletului, legată de Omul creat după chipul lui Dumnezeu
natura lui spirituală, ci un dar al lui Dumnezeu, are menirea de a ajunge la asemănarea cu
prin harul divin. Dumnezeu creează sufletul Dumnezeu. Părinții disting chipul de asemă-
omului cu scopul ca prin acesta principiile nare, cu toate că între ele există o intercon-
raționale ale lucrurilor să poată fi ridicate la diționare desăvârșită. Prin această distincție,
unirea cu principiile eterne ale lumii gândite ei au precizat ce este chipul și în ce constă
de Dumnezeu, prin cunoaștere și conlu- asemănarea.
crare. Dialogul și comuniunea între Persoana În gândirea Sfinților Părinți, teologia chipului
Supremă și persoanele create sunt făcute astfel este foarte bogată și nuanțată, cu toate că este
posibile. Deși Scriptura vorbește mai întâi de evidentă lipsa oricărei tendințe de sistemati-
crearea trupului și apoi de insuflarea sufletului, zare. Este evitată orice concepție substanțialistă
aceste două momente trebuie înțelese ca simul- despre chip. Acesta nu este o parte componentă
tane, pentru că nicio parte a ipostasului om nu a ființei noastre, ci totalitatea ființei omenești
poate veni la existență mai târziu. Dacă ar fi este creată după chip. „Chipul se manifestă în
așa, atunci, când s-ar uni, elementele compo- primul rând în structura ierarhică a omului, a
nente s-ar transforma, iar omul n-ar mai fi om cărui viață spirituală stă în centrul existenței.
înainte de unirea lor. „Un spirit pur juxtapus Din această perspectivă, putem spune că
sufletului ar menține spiritul nepărtaș sensibi- menirea omului sau responsabilitatea sa are trei
lității și pornirilor prilejuite de conviețuirea cu direcții care se intercondiționează: o direcție
trupul și ar menține trupul nepărtaș calității de orientată spre Dumnezeu, una spre sine și spre
subiect al spiritului și inapt de spiritualizarea sa semeni și alta spre natură.
și de rolul de organ al spiritualizării lumii” (Pr. Bibliografie. Berdiaev, Nicolai, Despre sclavia și libertatea
D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă). omului, trad. M. Ivănescu, Ed. Antaios, 2000; Clement,
Olivier, Întrebări asupra omului, trad. Ierom. I. Pop, Pr. C.
Deci omul este o ființă spirituală în trup. Și, Șpan, Alba-Iulia, 1997; Clement, Olivier, Trupul morții
prin trup, el se ridică deasupra celorlalte exis- și al slavei, trad. S.E. Vlad, Ed. Christiana, București, 1996;
tențe, pentru că trupul este purtătorul sau Coman, Ioan G., Frumusețile iubirii de oameni în spiritua-
organul vieții spirituale. Valoarea trupului litatea patristică, Ed. Mitrop. Banatului, Timișoara, 1988;
omenesc a fost evidențiată prin Întruparea Grigorie de Nyssa, Sf., Despre facerea omului și Cuvânt
apologetic la Hexaemeron, în Scrieri, II, trad. T. Bodogae,
Mântuitorului și prin Învierea Sa. Prin înviere,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
și trupul omenesc este destinat eternității, Române, București, 1998; Ioan Gură de Aur, Sf., Omilii
alături de suflet. la Facere, în Scrieri, I, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Institu-
Sufletul și trupul vin la existență deodată, la tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
început prin creație, iar după aceea prin naștere, București, 1987; Kalomiros, Alexandros, Sfinții Părinți
dar nu ca o unitate de substanță, ci ca o unitate despre originile și destinul omului și cosmosului, trad. Pr. I.
Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1998; Nellas, Panayotis, Omul –
formată din ambele elemente. Scoaterea Evei animal îndumnezeit, studiu introd. și trad. Diac. I.I. Ică
din coasta lui Adam este un act al lui Dumnezeu. jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1994; Răducă, Vasile, Antropologia
Același lucru se întâmplă și cu „scoaterea” fiecărui Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed. Institutului Biblic și de
om dintr-o pereche anterioară. Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;
Concepția creștină privind umanitatea este Stăniloae, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu,
vol. I, Ed. Cristal, București, 1995; Tertulian, Despre
monogenistă: toți oamenii se nasc din perechea
mărturia sufletului, în Apologeți de limbă latină, trad. N.
originară: Adam și Eva, pe temeiul poruncii Chițescu, E. Constantinescu, P. Papadopol, D. Popescu,
divine de a crește, înmulți și stăpâni pământul Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orto-
(Fc 1, 28). Unitatea neamului omenesc explică doxe Române, București, 1981; Thumberg, Lars, Omul și

64 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. Sf. Simeon Noul Teolog spune că, în starea de
R. Rus, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii nepătimire, omul își schimbă, în mod radical,
Ortodoxe Române, București, 1999.
Sterea Tache
modul de abordare a existenței, alegând să nu
mai trăiască în mod pătimaș pentru sine și
APATHEÍA. (gr. apatia; lat. impassibilitas) pentru lume, ci doar pentru Dumnezeu.
Stare duhovnicească în care credinciosul, prin Sub aspect pozitiv, apatheia presupune starea de
împlinirea poruncilor dumnezeiești și deprin- virtute. Sf. Ioan Scărarul spune că nepătimirea
derea virtuților, reușește să elimine din ființa sa nu poate fi concepută fără virtute. El se opune
patimile și tendințele păcătoase și să se împăr- tuturor tendințelor de reducere a nepătimirii la
tășească de sfințenie. nivelul unei simple neutralități față de păcat, și
Spre deosebire de limbajul medical și psiho- afirmă că nepătimaș este doar cel care devine
logic, în care apatheia este văzută ca o boală ce asemenea cu Dumnezeu prin virtute: „Nepă-
se caracterizează prin instabilitate emoțională, timire a dovedit cel ce a spus: «Am dobândit
opacitate, tulburări nervoase și de comporta- mintea Domnului» (1 Co 6, 1) [...]. Nepătimire
ment, depresie etc., înrudită în mare măsură are sufletul care așa de mult s-a îmbibat de cali-
cu schizofrenia, în termeni teologici, apatheia tatea virtuților, ca cei pătimași, de plăceri”.
desemnează o calitate duhovnicească specială. La rândul său, Sf. Petru Damaschin, ca
Pentru prima dată, conceptul de apatheia este păstrător fidel al celor învățate de Sf. Ioan
folosit în antichitate de către filosofia greacă, în Scărarul, spune că nepătimirea nu se referă la
special de cea stoică. Pentru aceștia, apatheia se un număr oarecare de virtuți, ci la deprinderea
opune patimilor, suferințelor și strâmtorărilor tuturor virtuților, fiind considerată de acesta
de tot felul, și se referă la atitudinea de indife- drept definiția stării de virtute: „Străin lucru și
rență, detașare, calm și liniște pe care înțeleptul minunat este nepătimirea, pentru că poate face
trebuia să o adopte față de acestea. pe omul care a biruit patimile, prin deprindere,
În creștinism, apatheia este mai mult decât o imitator al lui Dumnezeu, pe cât e cu putință
simplă tendință negativă de împotrivire față de omului [...]; nepătimirea nu este o singură
patimi, presupunând un întreg proces duhov- virtute, ci un nume pentru toate virtuțile”.
nicesc de care se învrednicește doar un număr Pentru Părintele Stăniloae, apatheia apare drept
redus de credincioși. Astfel, pentru spirituali- culmea nevoințelor ascetice și a împlinirii virtu-
tatea creștină, starea de nepătimire implică, în ților. Ea presupune mai întâi readucerea firii în
același timp, atât un aspect negativ de eliminare starea de normalitate, prin renunțarea la patimi
a patimilor și a răutății din ființa umană, cât (aspectul negativ), iar apoi includerea acesteia
și o latură pozitivă de deprindere a virtuților. în procesul îndumnezeirii (aspectul pozitiv).
În acest sens, Sf. Apostol Pavel vorbește despre Astfel, prin nepătimire, credinciosul dobân-
nevoia omorârii patimilor (Col 3, 5) și înde- dește pacea lăuntrică și se împărtășește într-un
părtarea acestora (Ga 5, 24) din ființa noastră mod mult mai pregnant de comuniunea cu
(Rm 7, 4-5) pentru a putea ajunge la împlinirea Dumnezeu. Pentru cel nepătimaș, Dumnezeu
binelui și la dobândirea sfințeniei (1 Tes 4, 3-7). este prezent peste tot, și nimic din cele ce există
În raport cu tendința negativă pe care credin- nu poate fi perceput decât în raport cu El.
ciosul trebuie să o aibă față de patimi, apatheia Potrivit Părinților filocalici, apatheia se dobân-
este definită de Sfinții Părinți și de Scriitorii dește prin renunțarea la folosirea puterilor sufle-
Bisericești drept „lipsa desăvârșită de patimi” tești și trupești în mod pătimaș, și prin activarea
(Clement Alexandrinul) și renunțarea totală la lor doar în conformitate cu voința lui Dumnezeu.
acestea (Origen), sau ca moartea credinciosului Așa cum arată Sf. Grigorie Palama, nu se
față de tendințele păcătoase (Sf. Isaac Sirul, Sf. renunță la capacitățile sufletului și ale trupului
Simeon Noul Teolog etc.) și de închipuirile de acționare, ci doar la modul păcătos al utili-
pătimașe ale minții (Sf. Maxim Mărturisitorul). zării lor. Nu prin anihilarea laturii pătimitoare

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 65
a sufletului se dobândește nepătimirea, ci prin dovada indestructibilă a posibilității realizării
transpunerea acesteia de la nivelul inferior la cel acestei stări de sfințenie. Totodată, el atrage
superior al vieții duhovnicești. Referitor la trep- atenția că nepătimirea este accesibilă tuturor
tele realizării stării de nepătimire, Sf. Evagrie credincioșilor care se dedică în întregime vieții
Ponticul spune că apatheia se naște din nădejde, duhovnicești. Dintre mijloacele dare duc la
răbdare, cumințenie, înfrânare, păzirea porun- nepătimire, Sfântul Simeon amintește: fuga de
cilor, frica de Dumnezeu și din credință, iar ea, plăceri și de cauzele lor, tăierea voii spre rău,
la rândul ei, dă naștere virtuții iubirii. Pentru mișcarea inimii spre virtute, pocăința, nevo-
Sf. Maxim Mărturisitorul, apatheia presupune ința, paza limbii, ascultarea, simplitatea, postul,
patru etape premergătoare, și anume: oprirea înfrânarea, mărturisirea gândurilor, împlinirea
de la săvârșirea păcatelor, eliminarea gândurilor poruncilor, rugăciunea și conlucrarea perma-
rele, îndepărtarea părții poftitoare de patimi și nentă cu harul dumnezeiesc. El vorbește despre
curățirea totală a minții de închipuirile păcă- o adevărată luptă duhovnicească în care, prin
toase. Pentru el, apatheia este rodul virtuților. purificarea de patimi („omorârea cea dătătoare
Prin virtute mintea se desparte de patimi, iar de viață”) și prin deprinderea virtuților, credin-
credinciosul începe să se împărtășească de starea ciosul ajunge la nepătimire sau la îndumneze-
de nepătimire. irea prin har.
Chiar dacă apatheia este prezentată de Sfinții Bibliografie. Filocalia, vol. I, trad. Pr. D. Stăniloae, Ed.
Părinți ca o stare duhovnicească superioară, Humanitas, București, 2005; Filocalia, vol. VII, trad. Pr.
totuși ei nu vorbesc despre o plinătate de desă- D. Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2005; Alfeyev,
Ilarion, Sfântul Simeon Noul Teolog și tradiția ortodoxă,
vârșire sau de o stagnare finală a virtuții. Pentru trad. I. Stoicescu, M.M. Rusen, Ed. Sophia, București,
ei, apatheia se bucură de o dinamică perma- 2010; Bardy, G., „Apatheia”, în Dictionnaire de Spiri-
nentă prin care se încearcă ridicarea pe noi tualité: ascétique et mystique, doctrine et histoire, vol. I,
trepte de sfințenie. Ed. Beauchesne, Paris, 1937, pp. 727-746; Chryssa-
Rămânând ancorată în latura practică a vieții vgis, John, Sfântul Ioan Scărarul: de la Pustia egipteană
la Muntele Sinaiului, trad. Gh. Fedorovici, Ed. Sophia,
duhovnicești, apatheia asumă și retrăiește
București, 2005; Fallon jr, Fleming, L., „Apathy”, în
continuu tot ceea ce ține de procesul de purifi- Laurie J. Fundukian and Jeffrey Wilson (ed.), The Gale
care și de cultivare a virtuților. Starea de nepă- Encyclopedia of Mental Health, vol. I, Thomson Gale,
timire devine concretă tocmai prin această Detroit, 22008, pp. 82-83; Ioan, Scărarul, Sf., Scara
reactualizare ascetică, prin care se încearcă dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. IX, trad. Pr. D.
dobândirea unei nepătimiri mult mai profunde Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bise-
ricii Ortodoxe Române, București, 1980; Larchet,
atât a sufletului și a trupului, cât și a minții și
Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. M.
a întregii ființe umane. În acest sens, Sfinții Bojin, Ed. Sophia, București, 2001; Lot-Borodine,
Părinți atrag atenția că apatheia nu presupune M., La déification de l’homme selon la doctrine des Pères
izolarea de ispită și de atacurile diavolești, sau o grecs, Éditions du Cerf, Paris, 1970; Mantzaridis,
imunitate deplină față de patimă și păcat, ci ea Georgios I., The Deification of Man: St Gregory Palamas
este o stare de desăvârșire care se menține vie și and the Orthodox Tradition, trad. gr. Liadain Sherrard,
St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York,
actuală printr-o continuă luptă duhovnicescă.
1984; Maxim Mărturisitorul, Sf., Răspunsuri către
Contrar spiritualității filocalice și patristice răsă- Talasie, în Filocalia, vol. III, trad. Pr. D. Stăniloae, Ed.
ritene, Fericitul Ieronim afirmă că nepătimirea Humanitas, București, 21999; Simeon Noul Teolog,
este o erezie cu origini filosofice (Pitagora, Sf., Discursuri teologice și etice, în Scrieri, I, trad. I.I. Ică jr,
Zenon), care nu are nimic în comun cu creș- Ed. Deisis, Sibiu, 2001; Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea
tinismul. Un exemplu asemănător de negare a Răsăritului creștin. I. Manual sistematic, ed. a II-a, trad.
I.I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2005; Stăniloae, Dumitru,
posibilității nepătimirii în această viață se găsește
Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica, Ed. Institu-
și la contestatarii Sf. Simeon Noul Teolog. tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Potrivit Sfântului Simeon, despre realitatea București, 1992.
nepătimirii vorbesc chiar sfinții. Viețile lor sunt Nicolae Răzvan Stan

66 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
APOCALÍPSĂ. (gr. apokalisis – revelare, desco- ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
perire) Ultima carte a Noului Testament, scrisă Ortodoxe Române, București, 1994; Lacoste, Jean-Yves
(ed.), Dictionnaire critique de théologie, Quadrige, 2002;
de Evanghelistul Ioan, exilat de Domițian în
Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testament, Ed. Institu-
insula Patmos, în jurul anilor 94-95 d.Hr. tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Aceasta este „descoperirea lui Iisus Hristos, pe București, 1995; Mircea, Ioan, Apocalipsa, Ed. Harisma,
care Dumnezeu I-a dat-o ca să le arate robilor București, 1995.
Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând; și Sterea Tache
El, prin trimiterea îngerului Său, i-a destăinu-
it-o robului Său Ioan, care a mărturisit cuvântul APOCATASTÁZĂ. Doctrină eshatologică
lui Dumnezeu și mărturia lui Iisus Hristos, pe eronată, potrivit căreia la sfârșitul lumii toți
toate câte le-a văzut” (Ap 1, 1). oamenii, inclusiv demonii, se vor mântui.
Cuvântul „apocalipsă” este transliterarea precisă Termenul de „apocatastază” nu este de origine
a termenului grec „apokálypsis” și înseamnă creștină, ci ia naștere în spațiul păgân, fiind
„descoperire”, „revelare”; derivă din verbul folosit în filosofia stoică și neopitagoreică, cu
„apokalyptein”, prin care traducătorii Septu- referire la ideea existenței ciclice a universului,
agintei au echivalat verbele ebraice „galâh” și idee specifică lumii vechi. Termenul apocatas-
„hâsaph”, care însemnau „a descoperi” (Iș 20, tază, este folosit și în creștinism, în special de
26) sau „a revela” (1 Rg 2, 27). Genul numit către Origen și Sf. Grigorie al Nyssei.
„apocaliptic” este prezent în scrierile iudaice, Doctrina despre apocatastază, în sens dogmatic,
începând cu secolul IV î.Hr., dar și în literatura aparține lui Origen, având o inspirație gnos-
creștină a primelor secole. Profeția lui Daniel tică. Textul scripturistic care stă la baza acestei
este prima carte a Scripturii care corespunde concepții este la 1 Co 15, 21-28, iar termenul
întru totul modelului apocaliptic: „Ție, rege, îți „apocatastasis” înseamnă restabilirea tuturor în
treceau gânduri prin minte [...], pentru ceea ce starea de început, de dinainte de cădere, găsin-
se va întâmpla mai pe urmă, și Cel ce ți-a desco- du-se în FA 3, 21. Cu toate acestea, Origen nu
perit taina ți-a dat să știi ce va fi” (Ap 2, 27). utilizează des acest cuvânt, și nu se referă întot-
Deci scrierile intitulate „apocaliptice” anunță, deauna la procesul revenirii creaturilor la starea
descriu sau descoperă evenimentele din etapa cea dintâi, adică o stare pură. De pildă, în Despre
finală a istoriei, dimensiunea eshatologică fiind Principii termenul apare de două ori, indicând
esențială. „Ca atare, și Apocalipsa Sfântului restabilirea de către Hristos a vederii unui orb și
Ioan, deși inspirată, folosește toate mijloacele întoarcerea unei corăbii în port. Chiar Origen
și procedeele genului, precum aproximația vorbește despre termenul de apocatastază ca
(ambiguitatea artistică), hiperbola (exagerarea, de unul deja folosit de cei dinaintea sa, iar în
supradimensionarea), fantasticul, pseudonimia acest sens, unul dintre comentatorii operei lui
(substituirea de nume proprii, relația nomen – Origen, Henri Crouzel, consideră că nu acesta
cognomen), dar mai ales simbolismul (al culo- ar fi inventatorul apocatastazei.
rilor, al pietrelor și în primul rând al numerelor). Din dorința de a argumenta prin mijloacele unei
Datorită dimensiunii sale eshatologice, gândiri filosofice străine de Revelație propriul
Apocalipsa Sfântului Ioan este socotită de speci- sistem cosmologic, Origen face unele erori
aliști drept o recapitulare a istoriei mântuirii, care influențează decisiv atât antropologia, cât
cu finalitatea în cerul nou și în pământul nou, și hristologia și soteriologia sa. Unele aspecte
schimbarea chipului actual al lumii prin desă- ale învățăturii origeniste au fost condamnate
vârșirea sau transfigurarea lui fiind provocată de la Sinodul al V-lea Ecumenic (Constantinopol
cea de a doua venire a Mântuitorului Hristos. 553), întrucât consecințele lor sunt necon-
Bibliografie. Dictionnaire de la Théologie chrétienne, Ency-
clopaedia Universalis et Albin Michel, Paris, 1998; Voca- forme adevărului revelat mărturisit de Biserică,
bular de teologie biblică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Ca- relativizând procesul sfințirii omului și susți-
tolice de București, 2001; Bria, Ion, Dicționar de teologie nând dispariția Judecății de Apoi și mântuirea

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 67
diavolului. Totuși, unii teologi pun problema Dumnezeu. Altfel spus, nu Dumnezeu pedep-
corespondenței dintre învățătura lui Origen sește, ci omul se chinuiește atunci când se auto-
și denaturarea acesteia de către origeniști, exclude din relația cu Dumnezeu.
precum și acțiunile „neortodoxe” ale lui Teofil Bibliografie. Braniște, Marin, „Eshatologia în
al Alexandriei, Ieronim și nu în ultimul rând concepția lui Origen”, în: ST, X (1958), 7-8, pp. 440-453;
Origen, Despre Principii, în Scrieri alese, III, în coll. PSB,
împăratul Justinian. Optimismul eshatologic
vol. VIII, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic
al acestei concepții îl putem întâlni secvențial și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
și în gândirea Sf. Grigorie de Nyssa și Didim 1982; Bria, Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed.
cel Orb, problema apocatastazei fiind abordată Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
și susținută cu argumente și de o seamă de Române, București, 21994; Crouzel, Henri, Origen
teologi și filosofi ortodocși precum V. Soloviov, personajul-exegetul-omul duhovnicesc-teologul, trad. C. Pop,
Ed. Deisis, Sibiu, 1999; Golitzin, Alexandre, Mista-
S. Bulgakov, P. Florensky, N. Berdiaev, P. Evdo-
gogia, experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie, trad. diac. I.I
kimov sau de unii teologi și gânditori apuseni Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1998; Lossky, Vladimir, Vederea
precum M. Blondel, G. Marcel, H. de Lubac, lui Dumnezeu, trad. M.C. Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995;
K. Rahner ș.a. Louth, Andrew, Originile tradiției mistice creștine de la
Argumentele în favoarea acestei concepții pot Platon la Dionisie Areopagitul, trad. E.V. Sita, Ed. Deisis,
fi sintetizate astfel: a) chiar dacă cineva ajunge Sibiu, 2002; Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testament,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
în Rai, nu poate fi deplin fericit, știind că cei
Române, București, 1995.
apropiați ai săi sunt în iad; b) Dumnezeu Cristinel Ioja
nu poate pedepsi veșnic o faptă care nu este
veșnică, adică nu poate pedepsi nelimitat un APOCRISIÁRH. Reprezentant al unui scaun
păcat limitat pentru că s-ar crea o disproporție patriarhal pe lângă altă Patriarhie.
între faptă și răsplată; c) eternitatea iadului se Funcția apocrisiarhului presupune bunele
arată a fi incompatibilă cu bunătatea și milosti- relații dintre Biserici. Aceasta este veche,
virea lui Dumnezeu. datând din Evul Mediu, când fiecare Biserică
Teologia ortodoxă afirmă că Dumnezeu nu avea un reprezentant sau delegat ce participa
este numai iubire și bunătate, ci și dreptate, iar la viața și activitatea altor Biserici. De exemplu,
apocatastaza duce inevitabil la o relativizare a Sf. Grigorie cel Mare a fost apocrisiarh la
conștiinței morale. Cei care ajung în iad aleg
Constantinopol timp de 6-7 ani, trimis de papa
liber acest drum. Chiar dacă Dumnezeu dorește
Pelagiu al II-lea (578-587). În romano-catoli-
mântuirea tuturor, nu toți aleg să contribuie la
cism, funcția apocrisiarhului este echivalentă
mântuirea lor care se realizează în sinergie, în
cu cea a nunțiului apostolic.
colaborare. Acceptarea apocatastazei relativi- Bibliografie. Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicți-
zează iubirea lui Dumnezeu și implicit liber- onar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
tatea omului, creând premisele unei „predes- Caransebeș, 2001.
tinații universale”. De asemenea, acceptarea Iulian Isbășoiu
apocatastazei duce la relativizarea Întrupării și
Răscumpărării săvârșite de Iisus Hristos. Prin APOFATÍSM. (gr. apofatikos – negativ)
Întrupare, Moarte, Înviere și Înălțare, Hristos Metodă de cunoaștere specifică teologiei, în
creează premisele unei mântuiri universale, care realitatea lucrului cunoscut depășește orice
a unei mântuiri a tuturor oamenilor. Astfel, formă de definire, indiferent de natura acesteia
Dumnezeu dorește ca toți oamenii să se mântu- (conceptuală sau lexicală).
iască, deci iadul este un loc indezirabil. Iar faptul Referitor la cunoașterea lui Dumnezeu sau a
că unii au ajuns în iad nu se datorează voinței dumnezeirii, apofatismul este exprimat adesea
lui Dumnezeu Care i-a respins și nu i-a dorit nu prin ceea ce este El, ci prin ceea nu este El,
în Rai, ci faptului că acei oameni au respins ei aceasta fiind specifică celui care crede experiind
înșiși pe Dumnezeu, deci iadul este absența lui prezența Lui tainică. În teologia scolastică,

68 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
această metodă de cunoaștere este cunoscută scapă înainte de a fi înțeles, luminându-ne
ca via negationis. Se numește apofatică, pentru mintea, dacă este curățită, cu repeziciunea unui
că prezența tainică a lui Dumnezeu experiată fulger care nu stă”.
prin ea depășește capacitatea de definire prin Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește despre
cuvinte. Din această cauză, această cunoaștere „lucruri ale lui Dumnezeu” care au început
e mai adecvată lui Dumnezeu decât cunoaș- să existe în timp prin participare și despre
terea catafatică. „lucruri ale lui Dumnezeu” care n-au început
Apofatismul înseamnă evidența trăită a exis- să existe în timp și care sunt „participate” sau
tenței lui Dumnezeu, după ce au fost negate „la care participă prin har cele care se împăr-
prin transcendere existențele create. Afir- tășesc”. Bunătatea, viața, nemurirea, simpli-
mațiile negative despre Dumnezeu sunt cele tatea, neschimbabilitatea și infinitatea au
mai adecvate pentru a exprima profunzimea existat ființial „în preajma” lui Dumnezeu și
misterului Său. Apofatismul fiind o cunoaș- creația se împărtășește de aceste însușiri în
tere experimentală, subiectul stă în fața lui timp. „Căci fără de început este toată virtutea,
Dumnezeu și are evidența prezenței Lui. Este neavând timpul mai bătrân decât ea, ca una ce
un act de contemplație directă la care se ajunge are pe Dumnezeu din veci ca singurul Părinte
prin asceză și rugăciune. Pe măsură ce un om născător al existenței ei”. Dumnezeu depășește
progresează în viața duhovnicească, cunoaș- în mod infinit calitativ și cantitativ atât pe cele
terea intelectuală se apropie de contemplare, care participă, cât și pe cele participate. Deci
adică de cunoașterea apofatică. Pentru acest cunoașterea apofatică are ca suport creația,
motiv, Biserica Ortodoxă afirmă posibilitatea înțeleasă ca rațiune divină plasticizată. În
unui progres în cunoașterea lui Dumnezeu prin sensurile descoperite prin creație se manifestă
puterea Duhului Sfânt, în vreme ce teologia puterea lui Dumnezeu, dar acestea trebuie
apuseană accentuează catafatismul, adică depășite pentru a putea ajunge la Dumnezeu,
cunoașterea lui Dumnezeu prin analogie cu ca principiu al lucrărilor Sale, fără a Se
lucrurile create. Necesitatea curățirii de patimi confunda însă cu ele. Sf. Ioan Gură de Aur
arată că nu este vorba de o cunoaștere nega- precizează că dacă iconomiile lui Dumnezeu
tivă intelectuală, cum a fost înțeleasă în Apus, sunt nepătrunse, fără margini, necuprinse, cu
adică o simplă negare a unor afirmații rațio- cât mai de necuprins poate fi El Însuși?
nale despre Dumnezeu, ci de o cunoaștere prin Cunoașterea lui Dumnezeu are un caracter
experiență. Din această cauză, Părinții răsări- paradoxal: pe măsură ce se înalță cineva în
teni numesc această apropiere de Dumnezeu cunoașterea Lui, progresează în același timp în
unire, deci mai mult decât o simplă cunoaștere. înțelegerea tainei Lui de neînțeles. Sf. Grigorie
Pe de altă parte, cunoașterea apofatică nu este de Nyssa, pornind de la exemplul lui Moise,
irațională, ci suprarațională, adică depășește spune că acesta, atunci când „a devenit mai
mijloacele obișnuite de cunoaștere. Cunoaș- mare în cunoaștere”, L-a văzut pe Dumnezeu
terea deplină a lui Dumnezeu o vom avea în „în întuneric”, adică Dumnezeu este prin fire
viața viitoare, dar experierea lucrărilor dumne- mai presus de orice cunoaștere și înțelegere. În
zeiești se face aici, printr-o viață înduhovnicită. concepția Sfântului Grigorie, sufletul, eliberat
Sf. Grigorie Teologul arată imposibilitatea de împătimirea față de cele materiale, devine
de a prinde în noțiuni prezența tainică a lui ușor și apt „de mișcarea către cele de sus”. Și
Dumnezeu și avantajul apofatismului: „Mintea neîntâmpinând obstacole, urcă din ce în ce mai
prinde numai o umbră a lui Dumnezeu în mod mult, „întinzându-se spre cele dinainte [...].
foarte obscur și redus, culegând nu din cele ce Căci dorind prin cele deja obținute să nu se
sunt El, ci din cele din jurul Lui, altă imagine lase înălțimea de deasupra, își face fără oprire
din fiecare și încropind un fel de chip al adevă- pornirea spre cele de sus, înnoindu-și mereu
rului. Căci El lunecă înainte de a fi prins și tăria zborului, prin cele săvârșite” .

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 69
Dinamismul cunoașterii lui Dumnezeu ocupă creația, care trimite la persoana Creatorului.
un rol important și în gândirea Sf. Dionisie Părintele Stăniloae precizează că apofaticul și
Areopagitul. El nu vede în această cunoaștere catafaticul nu se exclud, ci se completează reci-
o sumă de afirmații pozitive sau negative, ca în proc. „Trăirea apofatică a lui Dumnezeu este
teologia scolastică, ci o cunoaștere experimen- o caracteristică definitorie a Ortodoxiei (în
tală care numai în exprimare recurge la termeni Liturghie, Taine sau ierurgii), pentru că îmbră-
afirmativi și negativi, Dumnezeu fiind „mai țișează întreaga creație a lui Dumnezeu, în chip
presus de toate negarea și afirmarea”. holistic (katholos)”.
Dionisie Areopagitul Îl numește pe Dumnezeu Afirmația fundamentală a religiei este că
„întuneric”, ca fiind Cel total necunoscut. În Dumnezeu există și poate fi cunoscut. Calea
același timp, acest „întuneric” este „lumina negativă a teologiei începe deci prin a arăta
neapropiată” în care se spune că locuiește că tot ceea ce afirmăm despre Dumnezeu este
Dumnezeu (1 Tim 6, 16). insuficient. Nu este vorba de o condamnare a
Lumina aceasta depășește capacitatea de sesi- discursului, cât de o deschidere a lui către o cât
zare a vederii. Pentru acest motiv, cel ce se mai deplină cuprindere – pe cât este aceasta
învrednicește să-L cunoască pe Dumnezeu posibil – a Celui care nu poate fi cuprins în
ajunge în întunericul dumnezeiesc, „prin însuși cuvinte fără inspirație și putere de Sus, prin
faptul că nu-L vede, nici nu-L cunoaște”, har. Teologia negativă este într-o primă fază o
El fiind mai presus de toate cele sensibile și critică a teologiei pozitive, din nevoie de mai
inteligibile. Dumnezeu este dincolo de întu- multă adecvare. De unde logica antinomică a
neric și de lumină, nu în sens privativ, ci mai Părinților, care spun în același timp cine este
presus de ele, pozitivul și negativul raportate și cine nu este Dumnezeu servindu-se de
la Dumnezeu depășesc sensurile lor din lumea aceleași atribute: iubire, frumusețe, dreptate.
creată, pentru că El este „ființa cea mai presus Apofatismul nu se reduce însă la această primă
de ființă și mintea neînțeleasă și cuvântul de măsură, care ține mai mult de concept și care
negrăit. Nu există cuvânt și înțelegere și numire rămâne totuși operație intelectuală întrucât
pentru ea, nefiind nimic din cele ce sunt”. mintea cugetă la cele pe care le înlătură. Aceasta
Sf. Grigorie Palama definitivează învăță- este doar o primă treaptă a apofatismului, pe
tura Bisericii referitoare la cunoașterea lui o scară care, urmând reperelor oferite de Sf.
Dumnezeu. El vorbește de o „vedere mai presus Grigorie Palama, o vedem ca având trei trepte.
de vedere” care nu este ființa lui Dumnezeu, ci Numită și apofatism de gradul întâi, ea are rolul
o experimentare a puterii Lui. Dacă Varlaam fundamental de corector al teologiei pozitive.
de Calabria pretindea că cea mai înaltă cunoaș- Este o operație rațională de contrazicere prin
tere a lui Dumnezeu este cea prin negația completare a afirmațiilor teologiei pozitive. Ea
rațională, Sf. Grigorie Palama precizează că funcționează fundamental ca deschidere, afir-
vederea sau contemplația este superioară teolo- mând imposibilitatea epuizării realității divine
giei, „întrucât nu este același lucru a grăi ceva prin concepte umane. Aici își are sursa și crea-
despre Dumnezeu și a vedea pe Dumnezeu. tivitatea cu care propune noi concepte care să
Căci și teologia negativă este cuvânt. Dar vede- ilustreze un dincolo de cuprinderea obișnuită a
rile (contemplațiile – n.n.) sunt mai presus de conceptelor. Sau, într-o preluare dorit duhov-
cuvânt”. Apofatismul echivalează cu sesizarea nicească a terminologiei poetului neomoder-
și experimentarea tainei, fără a exclude rațiunea nist Nichita Stănescu, ele sunt ne-cuvintele,
sau sentimentul, dar fiind mult mai profund acea frământătură nouă a aluatului limbii care
decât ele. De exemplu, ca persoană Logosul să permită exprimarea celor de Sus cu ajutorul
este suprarațional, dar poate fi cunoscut după celor de jos, îngăduind acel tip de transparență
rațiunile prezente în creație. Pornind de aici, a finitului prin care intuim, fie și „prin ghici-
dinamismul cunoașterii apofatice implică și tură”, Infinitul.

70 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Apofatism de gradul doi reprezintă acea prezențe dumnezeiești. Conștiința umană se
suspendare, totală, a operațiilor gândirii, ca dilată și cuprinde ceea ce îi e cu neputință să
urmare a câștigării rugăciunii curate de către cuprindă, cuprindere mediată în întregime de
sufletul rugător. În chip evident, nu este rezul- prezența luminii dumnezeiești necreate. „Când
tatul unei competențe omenești naturale, ci Lumina [...] ne îmbărbătează din afară și
este o harismă. Prin curat se înțelege acea cali- pătrunde înlăuntrul sufletului nostru, atunci și
tate a rugăciunii prin care aceasta nu mai este noi devenim ca și în afara vremii”.
umbrită de risipire și de împrăștiere. Mintea Bibliografie. Alfeyev, Hilarion, Le mystere de la foi –
devine unitară și concentrată într-o „respirație” introduction a la théologie dogmatique orthodoxe, Ed. Cerf,
Paris, 2001; Dionisie Areopagitul, Sf., Teologia mistică,
proprie. Părinții vorbesc aici despre „coborârea în Opere complete, Ed. Paideia, București, 1996; Dionisie,
minții în inimă” ca fiind treapta de unificare Areopagitul, Sf., Despre numirile dumnezeiești, în Opere
a puterilor sufletești într-o lucrare sinergetică complete, Ed. Paideia, București, 1996; Dionisie Areo-
cu harul lui Dumnezeu. Nu este vorba deci de pagitul, Sf., Epistola V către Dorotei diaconul, în Opere
o pasivitate a minții, ci de un dinamism al ei complete, Ed. Paideia, București, 1996; Ernest, Nagel, Le
theoreme de Gödel, Ed. Seuil, Paris, 1989; Grigorie de
canalizat cu totul către întâlnirea cu Dumnezeu. Nazianz, Sf., Cuvântări teologice, Ed. Herald, București;
Însă această întâlnire nu se mai petrece pe teri- Grigorie de Nyssa, Sf., Despre viața lui Moise, în Scrieri,
toriul speculațiilor intelectuale, ci a înaintat, I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
cu puterea harului, pe tărâmul plin de taină Române, București, 1982; Isaac, le Syrien, Oeuvres spiritu-
al prezenței divine, acolo unde omul nu mai elles. Les 86 Discours ascétique. Les lettres. Discours 60, Paris,
Ed. Desclée de Brouwer, 1981; Popescu, Dumitru, Iisus
poate ajunge singur. Ea devine contemplare,
Hristos Pantocrator, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
cu puterea iubirii, a Cuiva pe care cuvintele al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005; Saharov,
și conceptele nu se mai ostenesc să-L descrie, arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed.
Care este acceptat ca prezență și gustat pe cât Sofia, București, 2005; Stăniloae, Dumitru Teologia
este posibil prin rugăciune. Părintele Dumitru dogmatică ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978;
Stăniloae descrie acest apofatism în modul Stăniloae, Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica și
mistica, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
următor: „[...] când părăsim orice considerare a Ortodoxe Române, București, 1992; Ware, Kallistos,
conceptelor desprinse din natură și orice preo- Împărăția lăuntrică, Ed. Christiana, București, 1999.
cupare de a le nega măcar, când ne ridicăm deci Sterea Tache, Răzvan Ionescu, Adrian Lemeni
și peste negațiune, ca operație intelectuală, și
peste oarecare simțire apofatică a lor, intrăm APOFTÉGMĂ. v. APOFTÉGMELE
într-o stare de tăcere produsă de rugăciune”. PĂRÍNȚILOR. Specie a genului teologic
Apofatismul de gradul trei reprezintă unirea narativ, ce redă elemente de biografie sau
cu Dumnezeu și experierea luminii necreate cuvinte ale părinților duhovnicești.
divine. Este ultima treaptă a rugăciunii. Mintea
își încetează în întregime lucrarea cognitivă, este APOFTÉGMELE PĂRÍNȚILOR. (gr.
vorba de o ieșire a ei completă din matca pute- Apoftegma, lat; Apophthegmata Patrum – Sentin-
rilor naturale pentru a fi inundată de lumina țele Părinților) Colecție de sentințe sau cuvinte
divină. „Lumina divină pe care o vede mintea înțelepte ale părinților pustiei egiptene, mai
în extaz este o arvună a luminii ce înconjoară ales din ținutul scetic.
pe sfinți în viața viitoare”, observă Sf. Grigorie În retorica antică, αποφτεγμα era o sentință
Palama, este lumina Schimbării la Față de pe scurtă a unei persoane recunoscute, prilejuită,
Tabor cu care Dumnezeu îi binecuvântează și de obicei, de o întrebare adresată acesteia. Se
îi slăvește pe sfinții săi. Sf. Grigorie numește cunosc, de pildă, colecția de Apoftegme ale lace-
vederea luminii dumnezeiești „cunoștință mai demonienilor, realizată de Plutarh, dar și sentin-
presus de înțelegere” sau „neștiință în sens de țele aflate în Noul Testament, care se referă la
depășire”. Părintele Stăniloae observă că acest problemele legate de post, sabat, iertarea păca-
fel de apofatism este expresia unei covârșitoare telor, mărturisirea lui Hristos ș.a. Sentințele

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 71
părinților provin de la monahii pustiului egip- Bibliografie. Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu,
tean din secolul IV-V (între aceștia aflându-se Ed. Polirom, Iași, 2007; Bousset, W., Apophthegmata.
Studien zur Geschichte des ältesten Mönchtums, Tübingen,
și două femei). Culegerile de apoftegme aparțin 1923; Frank, Karl Suso, „Apophtegmata Patrum”, în:
unui gen literar născut din experiența eremi- LThK, I, 849, Ed. Herder, Freiburg-Basel-Rom.Wien,
ților amintiți. Ele conțin învățătura orală a 1993; Miller, Bonifaz, Weisung der Väter, Freiburg, 1965
unui părinte duhovnicesc (Abbas, Geron), rugat și Trier, 1980; Esbroeck, van Michel, „Apophtegmata
de cineva să spună un cuvânt de îndrumare Patrum”, în: RGG, I, 635, Ed. JCB Mohr, Tübingen,
4
1998; Esbroeck, Michel van, „Apophtegmata Patrum”,
(Logion, Logos, Rhema). Ele au înregistrat peri-
în Dictionnaire Encyclopédique du Christianisme Ancien,
oada de înflorire mai întâi în spațiul de limbă vol. I, Les Éditions du Cerf, 1990, pp. 192-193; Guy, J.C.
greacă și latină din secolul al IV-lea, cuprin- (ed.), SC 387, 1993; Regnault, Dom Lucien, Les sentences
zând apoi toate limbile Orientului creștin, des Pères du désert, collection alphabétique, 1981; Regnault,
până în Asia Centrală. Dacă la început cule- Dom Lucien, Solesmes-Bellefontaine, Les sentences des
gerile acestea conțineau experiența și numele Pères du désert, série des anonymes, Solesmes-Bellefontaine,
1985; Regnault, Lucien, La vie quotidienne des Pères du
unor părinți, ele au devenit cu timpul tot mai désert en Égypte au IV-e siècle, Paris, 1990.
didactice, pierzând din istoricitate. Numele Ioan Vasile Leb
multor părinți s-a pierdut, iar sentințele lor au
fost grupate mai târziu după virtuțile și muncile APOLINARÍSM. Erezie hristologică promo-
lor. Sub forma scrisă, pot fi diferențiate patru vată de episcopul Apolinarie de Laodiceea (†390),
feluri de apoftegme: cuvânt mântuitor, cuvânt în Siria, ce oferea o interpretare eronată privind
de învățătură, cuvânt înțelept și apoftegma învățătura despre unirea divinului cu umanul în
anecdotică. Primele culegeri de apoftegme se persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
află în scrierile lui Evagrie Ponticul și Ioan Tributar elenismului, care afirma ca „două
Casian, Paladiu ș.a. Marile colecții datează lucruri perfecte nu pot deveni unul” (Fragm.
de la începutul secolului al cincilea, care au 81), el înțelegea că una dintre naturile care
generat apoi alte colecții, ordonând materi- alcătuiesc persoana divino-umană a lui Hristos
alul imens existent (PG 65, 73 A/B). Colec- nu poate fi perfectă. Pornind de la trihoto-
țiile cele mai importante sunt: Alfabeticonul, mismul platonic, Apolinarie așază în locul
în care materialul este ordonat alfabetic, după sufletului rațional al lui Hristos Logosul divin
numele vorbitorilor, și colecțiile sistematice, pentru a da astfel subzistență la ce mai păstrase
în care materialul este ordonat pe teme, după din natura umană, adică trupului și sufletului
virtuți, comportament etc., parțial traduse în senzitiv. Fiind un mare apărător al credinței
coptă și în siriană, armeană, georgiană, etio- niceene, el învăța că Hristos este deosebit de
piană, precum și în limbile mai noi: slavă, noi, la întrupare făcându-Se numai asemenea
română, sârbă, bulgară ș.a. Traducerea latină nouă (cf. Flp 2, 7-8). În timp ce la oameni
a fost făcută de către clericii romani Pelagius sufletul dă viață trupului, în Hristos acest rol îl
I (556-561), Ioan III (561-574) și Pascha- are Logosul divin. Trupul Său luat din Fecioara
sius de Dumio (sec. al VI-lea). În secolul al Maria a primit viață prin unire cu Logosul
VII-lea, acest gen de scrieri a cunoscut în Ioan divin și nu datorită sufletului rațional, căci lui
Moschos pe ultimul lor reprezentant creator. Hristos i-a lipsit acesta. Ca atare, Apolinarie
Istoricul cercetării în acest domeniu este foarte afirma: „Logosul Însuși S-a făcut trup fără a-Și
diferențiat. H. Rosweyde a publicat în 1615 însuși rațiunea umană, schimbătoare și supusă
în Vita Patrum șase din cele mai cunoscute unor reguli date, ci dumnezeirea era rațiunea,
colecții, ale căror indice este încă utilizabil. neschimbătoare și cerească” (Fragm. 18). El L-a
Mare parte dintre colecții au fost între timp descris pe Hristos ca „o singură fire a Logo-
publicate în toate limbile Orientului creștin, sului divin întrupat” (Epistola ad Iovianum), o
rămânând încă nepublicate unele colecții ființă, un ipostas, o persoană (Fragm. 117; 119;
grecești și siriace. 163). El este om într-un mod cu totul deosebit

72 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
(Fragm. 45), un om ceresc (Fragm. 25). Învă- atât de mult deosebirea și integritatea celor
țătura lui Apolinarie a fost aspru criticată în două firi în Iisus Hristos, încât au ajuns să nege
secolul al IV-lea, în special de Sf. Grigorie de unirea ipostatică.
Nazianz, Grigorie de Nyssa (Contra lui Apoli- Bibliografie. Apolinarie, din Laodiceea, „Fragmente”,
narie), Epifanie de Salamina, papa Damasus în E. Dekkers, A. Gaar (ed.), Clavis patrum Graecorum,
Steenbrugge, 1961, 3645-3695; 3705-3732; 3735-3741;
și Diodor din Tars, care au recunoscut în
Coman, I.G., „Sinoadele ecumenice și importanța lor
sistemul lui teologic un atentat la integritatea pentru viața Bisericii”, în: Ort., (1962), 3; Coman, I.G.,
firii umane a lui Hristos, învățând despre „Hristologia ariană și apolinaristă”, în Și Cuvântul trup S-a
unirea celor două firi în integritatea lor abso- făcut, Timișoara, 1993, pp. 31-43; Cotos, N., „Un cuvânt
lută. „Una și alta (natură, n.n.), nu unul și altul al Sfântului Grigorie Teologul împotriva apolinarismului”,
îl constituie pe unul Hristos”. Logosul divin a în: MA, 3-4/1957; Grigorie de Nyssa, Sf., Contra
lui Apolinarie, J.P. Migne (ed.), PG 45, col. 1269-1278;
luat firea unui om desăvirșit, trup și suflet rați- Grigorie de Nyssa, Sf., Antireticul contra lui Apolinarie,
onal, pe care a unit-o cu firea Sa dumnezeiască J.P. Migne (ed.), PG 45, col. 1123-1270; Grillmeier, A.,
fără să le schimbe însușirile, (cf. Sf. Grigorie de Jesus der Christus im Glauben der Kirche, I, Freiburg, 1990,
Nazianz, Epistola 101, 20). Se accentua prin- pp. 480-497; Lietzmann, H., Apollinaris von Laodicea und
cipiul soteriologic: „Ceea ce nu a fost însușit, seine Schule, Tübingen, 1904; Hübner, R.M., Die Schrift
nu poate fi mântuit” (Sf. Grigorie de Nazianz, des Apollinarius von Laodicea gegen Photin (Ps.-Athana-
sius, Contra Sabellianos) und Basilius von Caesarea, Berlin/
Epistola 101, 32). Prin urmare, Logosul divin a New-York, 1989; Mühlenberg, E., Apollinaris von
trebuit să-Și însușească firea umană completă, Laodicea, Gőttingen, 1969; Rus, C., „Importanța canoa-
dacă a vrut să-l mântuiască într-adevăr pe om. nelor Sinodului II ecumenic pentru organizarea și disci-
Și adepții lui (Vitalie al Antiohiei, Timotei plina Bisericii”, în: BOR, 3-4/1983, pp. 272-286.
din Berit și Maxim Cinicul) au fost anate- Nicolae Chifăr
matizați de sinoade ținute atât în Răsărit, cât
și la Roma. Apolinarismul a fost condamnat APÓLIS. (gr. apolisis – eliberare, sfârșit, înche-
definitiv la Sinodul al II-lea Ecumenic de la iere; slav. otpust) Formulă de încheiere a slujbei
Constantinopol (381), Părinții declarând: „Noi divine, în urma căruia credincioșii părăsesc
păstrăm neatinsă învățătura despre înomenirea locașul de cult.
Domnului, neacceptând existența trupului lui Apolisul sau otpustul se rostește adesea din
Hristos, nici ca fără de suflet, nici ca fără minte fața ușilor împărătești, de pe solee. Apolis sau
omenească, nici necomplet (cum zice Apoli- otpust au toate slujbele cultului divin public,
narie), ci știindu-l perfect întru totul, căci este iar pentru sărbătorile împărătești, ale Maicii
Dumnezeu Cuvântul înainte de veci, dar Care Domnului, ale sfinților, în Săptămâna Pati-
s-a făcut om desăvârșit în zilele cele mai de pe milor și în zilele de peste toată săptămâna,
urmă pentru mântuirea noastră” (Teodoret de otpusturile se deosebesc sau sunt speciale.
Cyr, Istoria bisericească, V, 9, 10-13). Nicolae D. Necula
După moartea lui Apolinarie, adepții lui s-au
divizat. Gruparea moderată era condusă de un APOLOGÉTICĂ. (gr. apologhia – apărare)
oarecare Valentin, iar extremiștii, care susțineau I. Disciplină a teologiei sistematice care se ocupă
că trupul lui Hristos a coborât din cer, se alătu- de apărarea și argumentarea polemică a crești-
raseră istoricului Timotei din Berit. În anul nismului în fața contestațiilor exterioare lui.
416, o parte dintre apolinariști au revenit în II. Preocupare specifică unor Părinți și Scri-
Biserica din Antiohia. itori bisericești din primele veacuri creștine
Deși condamnat, apolinarismul a intensificat de a apăra creștinismul față de contestatarii
preocupările teologiei creștine pentru hristo- contemporani lor.
logie. Teologii antiohieni (Diodor din Tars, Apologeții apărau însă nu printr-un gest exte-
Teodor de Mopsuestia și Teodoret de Cyr), riorist, formal, ci în virtutea a ceea ce cunoș-
influențați de filosofia aristotelică, au accentuat teau în intimitatea ființei lor, din interior, prin

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 73
lucrarea harului. Apologeții erau mărturisitori, de gândire propuse intrând în contradicție cu
nu avocați, gestul lor fiind unul de mărturi- trăirea experienței lui Dumnezeu ca descope-
sire existențială, iar nu de avocatură. Inspirația rire interioară petrecută în taina inimii, nu de
divină, la picioarele căreia așezau jertfelnic la „trup și de la sânge” (Mt 16, 17), experiență
întreaga lor competență (juridică, filosofică, mărturisită de întreaga Tradiție creștină.
intelectuală), făcea ca aceasta din urmă să Dacă apologetica din perioada de început
lucreze cu competență teologică, edificatoare a Bisericii semăna mult cu o respingere a
întru cele de Sus. unor „atacuri”, maturizarea ei ulterioară ne
Departe de a fi o realitate de tip mărturisire dă dreptul să o considerăm mai degrabă ca
proprie creștinismului primelor veacuri, apolo- demers fundamental pozitiv, de afirmare pozi-
getica exprimă o dimensiune fundamentală, de tivă a ortodoxiei în Areopagul culturii unui
permanență a Bisericii. Dintru început, atât veac anume, apologeții folosind cu îndemâ-
apologeții, cât și Părinții Bisericii au încercat nare cărămizile conceptuale ale acelei culturi.
să răspundă viu preocupărilor epocii lor, din Sfântul Apostol Pavel își începe cuvântul către
interiorul reflecției teologice, adaptându-se greci pornind de la o prezență familiară aces-
fiecărui context cultural și social prin deslușirea tora în Areopag, „dumnezeul necunoscut”, de
duhovnicească a ceea ce putea însemna trăirea care se servește apologetic în scopul relevării
lui Dumnezeu într-un context social, cultural, adevăratului Dumnezeu. Apologetica nu folo-
istoric bine determinat. Într-o continuitate sește a priori „argumente raționale și științi-
de perspectivă, apologetica nu poate fi tratată fice”, aceasta reprezentând doar o adaptare în
astăzi ca simplă disciplină teologică acade- fața modernității, în fața argumentației știin-
mică ce ne-ar învăța cum să justificăm rațional țifice autonom-raționale, de unde și exigența
credința. Apologetica nu este doar justificare, ci unei apologetici care să integreze acest mod
și mărturie. Orice demers de mărturisire a trăirii de abordare. Apologetica își construiește afir-
creștine într-un mod accesibil celui care nu a mația ca un act de credință, din interiorul trăirii
cunoscut încă această experiență transforma- teologice. Comentariile la Hexaemeron ale Sf.
toare ține de „apologetică”. Accesibilitatea ține Vasile cel Mare sunt un astfel de exemplu; ele
nu atât de abila utilizare de noțiuni și concepte, oferă o privire comparativă între cunoașterea de
cât, fundamental, de operarea unei deschi- factură științifică și cea teologică a vremii sale,
deri lăuntrice prin har. Rolul fundamental al sfântul neezitând să arate diferențe și conver-
apologeticii este nu atât de adaptare a conți- gențe de perspectivă.
nutului trăirii creștine la realitatea intelectuală Toată teologia este apologetică, întrucât este
sau culturală a cuiva, cât de a ajuta la operarea mărturisitoare. Teologia are ca scop afirmarea
unei deschideri culturale sau intelectuale utile sfințeniei. Necredința nu definește oamenii
deslușirii, din interiorul ființei umane, a filo- ca dușmani ai creștinilor, ci mai curând atrage
nului de viață creștin, prin participare la reali- atenția asupra căutării lor de înțelegere și de
tatea harului. Apologetica nu are nimic de-a sens. Atitudinea către ei nu poate fi decât una
face cu o îndoctrinare, cu o persuasiune ideo- asumatoare. A-ți pune viața pentru aproapele
logizantă, fie ea și în numele credinței, întrucât înseamnă a-l ajuta ca în hățișul conceptual al
garanția absolută a demersului apologetic este gândurilor sale să intre, chiar și prin interme-
libertatea dată de prezența harului. diul raționamentelor, harul care luminează și
Anselm de Canterbury promova argumentul deschide către un orizont spiritual mântuitor,
ontologic ca „demonstrare” a existenței lui care îl împlinește ca om pentru veșnicie. Părin-
Dumnezeu. Însă, a impune ca necesitate inte- tele prof. Ion Bria definește apologetica drept
lectuală acceptarea existenței lui Dumnezeu „ramură a teologiei sistematice care încearcă
este o apologetică care contestă libertatea și dovedirea existenței lui Dumnezeu prin probe
profunzimea persoanei umane, schemele fixe raționale sau prin argumente logice. Creație a

74 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
scolasticii, apologetica a fost introdusă în învăță- se exclude și mireanul apostat. Clericul care-și
mântul ortodox sub influența teologiei apusene tăgăduiește numai calitatea de cleric se cate-
[...]; azi, teologia fundamentală (apologetica) risește; dacă se pocăiește, și într-un caz, și în
este predată înainte de teologia dogmatică, cu altul, se reprimește numai ca laic (Can. 62 Ap.).
înțelesul că Evanghelia trebuie să devină mai Regulamentul de procedură prevede, în art. 6,
credibilă pe baza demonstrațiilor logice, după că „dacă lepădarea de credință s-a făcut sub silă
care credința intervine ca să dea certitudinea fizică, iar clericul a arătat pocăință adâncă, se va
cunoașterii”. Credem că nu această apologetică opri pentru totdeauna de la săvârșirea lucrărilor
a fost apologetica dintru început, a Părinților, sfinte, însă își va păstra demnitatea de cleric
ci mai curând definiția precedentă arată duhul (Can. 1 și 2 Anc.). Apostatul este acea persoană
străin de ortodoxie în care această apologetică care s-a lepădat sau a tăgăduit deplin credința
s-a configurat în spațiul eterodox. Evanghelia ortodoxă și a îmbrățișat o altă concepție. Lepă-
nu are nevoie să capete credibilitate prin nimic, darea poate fi intenționată sau silită. În primul
ea este credibilă prin Hristos, pentru că cine Îl caz, apostatul se exclude de la Sfânta Împărtă-
primește primește și cuvântul Lui. Cuvântul lui șanie pe toată viața, iar în ultimul caz, pe 12 ani
Hristos se arată „cu putere multă” prin harul (Can. 73 Vasile; Can. 2 Grig. Nyssa).
dumnezeiesc, har fără de care nu există teologie. Bibliografie. Allans, D. și Rials, S. (ed.), Dictionnaire
Iar apologetica este teologie în măsura în care de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca, Ioan N.,
Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, Sibiu,
face apel, fie și cu instrumentarul împrumutat
2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și
din câmpul exterior teologiei (al științelor, al administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institutului Biblic
filosofiei) la inspirația dată de har. Duhul Sfânt și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
este apologetul prin excelență în Biserică, prin 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțelesul și
El argumentele umane capătă putere de Sus. explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST, XLI
Hristos îi îndemna pe ucenici să nu pregă- (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii
Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II, trad. U. Kovin-
tească dinainte ce vor spune oamenilor despre
cici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-1931, 1934-1936;
El, pentru că Duhul va mărturisi în ei într-un Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale,
fel căruia nimeni nu-i va putea sta împotrivă – trad. D. Cornilescu, V. Radu, București, 1915; Muscalu,
nu este aceasta o minunată mărturie, dată de Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar de termeni
Însuși Hristos, despre adevărata apologetică juridici, Ed. Universitară, București, 2008; Naz, R. (ed.),
a Bisericii, inspirată de Duhul? Apologetica Dictionnaire de droit canonique, 7 vol., Paris, 1935-1965.
Constantin Rus
dintru început nu încerca „dovedirea” existenței
lui Dumnezeu ca demers intelectual autonom,
ci dimpotrivă, era gest de teologie autentic în APOSTÍH. (gr. apostiha, slav. stivohâna)
măsura în care prin inspirația datorată harului Cântarea bisericească alcătuită din patru – cinci
se dădea mărturia vie că Dumnezeu există și stihuri sau strofe. Numele vine de la faptul că
poate fi întâlnit și cunoscut. strofele II, III și IV (în anumite cazuri) sunt
Bibliografie. Bria, Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Ed. precedate de un stih. De regulă, stihul este un
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe verset din Psalmi și, în cazuri mai rare, din alte
Române, București, 1994; Vlăducă, Ion, Mic dicționar de cărți ale Vechiului Testament. Aceste stihuri
apologetică ortodoxă, Ed. Bizantină, București, 2002. sunt asemănătoare cu cele de la stihoavnă, și
Răzvan Ionescu, Adrian Lemeni
reprezintă resturi de psalmi ce se citeau, la
începutul creștinismului, integral la sfârșitul
APOLOGÍE. v. APOLOGÉTICĂ.
Vecerniei. Din secolul al V-lea, între stihurile
APOSTAZÍE. Lepădarea sau tăgăduirea
acestor psalmi s-au intercalat tropare care au
deplină a credinței ortodoxe și îmbrățișarea
dat forma actuală a slujbei Vecerniei.
unei alte credințe. Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Clericul care se face vinovat de un asemenea Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecate-
delict se exclude definitiv din Biserică, așa cum rina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 75
Caransebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic săvârșind lucrările Celui ce L-a trimis (In 9, 4;
al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Guten- 4, 34 ș.a.). Tatăl i-a dat „toată puterea în cer și
berg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarna-
pe pământ” (Mt 28, 18), iar El împărtășește din
vschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii
Ortodoxe. Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial această putere celor pe care-i trimite în lume
Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. să-I continue lucrarea (Mt 28, 19-20; 18, 18;
Iulian Isbășoiu In 20, 23).
Cei Doisprezece – Apostolii lui Hristos. Încă din
APÓSTOL. I. (bibl.) a. În sensul de bază, prin prima parte a activității Sale, Mântuitorul Iisus
apostol se înțelege unul dintre cei 12 ucenici, cei Hristos îi alege pe unii dintre ucenicii Săi „ca
mai apropiați ai Mântuitorului Iisus Hristos, să fie cu El și să-i trimită să propovăduiască
care au fost martori ai misiunii Sale pe pământ, și să aibă putere să vindece bolile și să alunge
și care au fost chemați de Acesta pentru a demonii” (Mc 3, 14-15). Pe aceștia îi numește
participa la lucrarea Sa mântuitoare. b. În sens Apostoli (Mc 3, 14; Lc 6, 13). Numărul lor cores-
mai larg, apostol este și acea persoană trimisă la punde numărului semințiilor lui Israel. Așa cum
propovăduire din rânduiala lui Dumnezeu, care fiii lui Iacov au constituit temelia Vechiului
nu făcea parte din rândul celor doisprezece, dar Israel, pe temelia Apostolilor (Ef 2, 20; Ap 21,
împlinind aceeași misiune ca aceștia (ex. Sf. 14) se zidește Noul Israel, Biserica (Mt 16, 18),
Apostol Pavel, Sf. Apostol Barnaba etc.). piatra fundamentală fiind Hristos (Ef 2, 20).
Substantivul apostol provine de la grecescul În Noul Testament găsim patru liste ale Celor
apostolos (ἀπόστολος), substantiv format prin Doisprezece, câte una în fiecare dintre Evan-
alăturarea prepoziției „apo” (από = plecând de gheliile Sinoptice (Mt 10, 2-4; Mc 3, 16-19;
la) verbului stello (στέλλω = a trimite). Astfel, Lc 6, 14) și una în Faptele Apostolilor (1, 13).
sensul literal al termenului ar fi persoană trimisă Deși între ele există mici deosebiri, numărul
cu o misiune, emisar. Și pentru că, în general, este întotdeauna același, fapt ce ne obligă să
scopul trimiterii unui emisar este transmiterea stabilim corespondențe între numele care
unui mesaj, sensul literal ar putea fi redat și diferă. Astfel, ajungem la următoarea listă
prin sol, mesager. În greaca clasică, termenul (variantele sunt indicate în paranteze): (1)
desemna o persoană trimisă de cineva spre Simon, pe care Mântuitorul l-a numit Chefa
împlinirea unei misiuni de ordin administrativ (= Petru); (2) Andrei, fratele lui Petru; (3) Iacov
sau diplomatic. În Septuaginta apare o singură și (4) Ioan, fiii lui Zevedeu; (5) Filip; (6) Barto-
dată; în schimb, în Noul Testament îl întâlnim lomeu (= Natanael din In 1, 45u.); (7) Matei (=
de 79 de ori. În general, astăzi sunt numiți Levi al lui Alfeu din Mc 2, 14; cf. Mt 9, 9-10;
apostoli doar cei Doisprezece și Sfântul Pavel. Lc 5, 27-29); (8) Toma; (9) Iacov al lui Alfeu
Noul Testament însă nu rezervă termenul (= Iacov cel Mic din Mc 15, 40); (10) Tadeu (=
doar pentru cei chemați special de Domnul „Iuda, nu Iscarioteanul” din In 14, 22; = „Iuda al
spre slujire apostolică. Mântuitorul Însuși este lui Iacov” din Lc. 6, 16 și FA 1, 13); (11) Simon
numit Apostol. Iar între colaboratorii Sfân- Zelotul (= Simon Cananeanul din Mt 10, 4
tului Pavel se găsesc câțiva bărbați numiți și Mc 3, 18); (12) Iuda Iscarioteanul (= Iuda
apostoli, fără ca aceasta să implice o lărgire a fiul lui Simon Iscarioteanul din In 13, 26 și 6,
grupului celor aleși special de Domnul. 71)/Matia, ales în locul lui Iuda, după Învierea
Iisus Hristos – Apostolul Tatălui. Cronologic, Domnului (FA 1, 26).
primul Apostol din Noul Testament este Misiunea Celor Doisprezece. Toți aceștia au
Mântuitorul Însuși (Evr 3, 1; In. 20, 21), „pe fost cu Iisus (Mc 3, 14; FA 1, 21-22) în timpul
Care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume” (In activității Sale. Cu excepția lui Iuda Iscario-
10, 36) „pentru ca lumea să se mântuiască prin- teanul, toți au fost martori ai Învierii lui Iisus
tr-Însul” (In 3, 17). El vine „în numele Tatălui” (FA 1, 22). Ei au primit misiunea de a continua
(In 5, 43), împlinește voia Tatălui (In 6, 39) lucrarea Domnului, mărturisindu-L până la

76 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
marginile pământului (Mt 28, 19; Lc 24, 47 recunoscută ușor în Biserică. În primul rând,
FA 1, 8). Pentru aceasta, Mântuitorul îi inves- pentru că el nu îndeplinea una dintre cele două
tește cu autoritatea Sa (Mt 10, 40: „Cel ce vă condiții considerate de Sfântul Petru ca indis-
primește pe voi, pe Mine Mă primește”), le pensabile pentru alegerea înlocuitorului lui
încredințează administrarea Tainei Sfântului Iuda: nu a făcut parte dintre apropiații Mântu-
Botez (Mt 28, 19), le dă puterea de a dezlega itorului în timpul activității Sale (FA 1, 21-22).
și a lega păcatele oamenilor (In 20, 23; Mt Cât despre cealaltă condiție, deși era îndeplinită
16, 19; 18, 18) și îi asigură că Duhul Sfânt, pe – Saul devenind, prin întâlnirea cu Hristos cel
Care-L va trimite după Înălțarea Sa (In 16, 7), preamărit pe drumul Damascului, un martor
îi va povățui „întru tot adevărul” (In 16, 13). al Învierii –, nu putea fi dovedită. Greu putea
După Cincizecime, Apostolii devin purtătorii fi dovedită și chemarea sa la slujire apostolică
mesajului lui Iisus și continuatorii lucrării Sale. și mai ales specificul acesteia, deși Domnul i-a
Evangheliile rețin doar anumite cuvinte ale descoperit-o și lui Anania (FA 9, 15). De aceea,
Domnului pe care le-au primit Apostolii, dar atunci când este pus în situația de a-și justifica
ne lasă să înțelegem că de-a lungul activității pretenția, Sfântul Pavel face apel la rezultatele
Sale publice și apoi după Învierea Sa (vezi și FA slujirii sale apostolice. Astfel, pentru toți cei de
1, 3) ei au primit multe alte învățături care nu bună-credință, devine clar faptul că lui i-a fost
au fost consemnate în scris (In 20, 30; 21, 25). „încredințată Evanghelia pentru cei netăiați
Ei au avut privilegiul de a-L avea zi de zi ca împrejur, după cum lui Petru pentru cei tăiați
Învățător pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care, împrejur” (Ga 2, 7).
înainte de Înălțarea la cer, le cere să ia aminte Alți apostoli în Noul Testament. Alături de Cei
să facă și să transmită toate (nu numai cele Doisprezece și Sfântul Pavel, găsim în Noul
reținute de autorii Noului Testament) cele ce Testament și alți bărbați numiți „apostoli”. Toți
le-a poruncit (Mt 28, 20). În împlinirea misi- aceștia au ca trăsătură comună implicarea activă
unii lor, ei beneficiază de asistența specială a în lucrarea misionară a Bisericii. Sfântul Pavel
Duhului Sfânt, pe care Domnul L-a făgăduit îl prezintă pe Barnaba ca apostol (1 Co 9, 5; Ga
înainte de Pătimiri (In 14, 26; 15, 26). Astfel, 2, 9; cf. FA 13, 2; 14, 4.14); pe Andronic și pe
ei înțeleg cum trebuie să organizeze Bisericile. Iunias îi recomandă ca fiind „vestiți între apos-
Când nu mai fac față necesităților Bisericii din toli” (Rm 16, 7), referindu-se probabil nu la Cei
Ierusalim, hirotonesc șapte diaconi (FA 6, 1-6), Doisprezece, ci la cercul mai larg al misiona-
instituind astfel prima treaptă a preoției sacra- rilor creștini; iar în 1 Tes îi socotește pe ucenicii
mentale. În comunitățile nou create, dar și la săi apropiați Silvan și Timotei „apostoli ai lui
Ierusalim, hirotonesc preoți (FA 14, 23; FA 15, Hristos” (1, 1; 2, 6). Când scrie filipenilor, îl
4). Mai târziu, când nevoile Bisericii impun, numește pe Epafrodit „apostolul” lor (în unele
Apostolii instituie o nouă treaptă, care preia traduceri românești substantivul „apostolos”
unele dintre responsabilitățile lor. Astfel sunt este redat aici prin „trimis”, Flm 2, 25). În 2 Co
hirotoniți primii episcopi (2 Tim 1, 6), cărora 8, 26, cei însărcinați să ducă banii strânși pentru
le este încredințată administrarea Tainei Hiro- săracii din Ierusalim (Rm 15, 26) sunt numiți
toniei împreună cu responsabilitatea alegerii „apostoli Bisericilor” (ἀπόστολοι ἐκκλησιῶν).
bărbaților potriviți pentru aceasta (1 Tim 5, 22; Sfântul Pavel pare a-l include, alături de sine,
Tit 1, 5). și pe Apollo între apostolii care s-au făcut, de
Pavel – Apostolul Neamurilor. La scurt timp dragul Evangheliei, „priveliște lumii și îngerilor
după moartea Sfântului Ștefan, în urma unei și oamenilor” (1 Co 4, 6.9).
chemări speciale (FA 9, 3), Celor Doispre- Alți apostoli în Tradiția Bisericii. Biserica a
zece li se adaugă prigonitorul Saul, care-și va atribuit titlul de „apostoli” și celor șaptezeci
schimba numele în Pavel (FA 13, 9). Totuși de ucenici ai Domnului (Lc 10, 1 ș.u.), dar și
chemarea apostolică a Sfântului Pavel nu a fost altor ucenici ai Apostolilor. Astfel, în cărțile de

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 77
cult și în calendar, Sfinții Evangheliști Marcu acestui post se întinde de la 8 zile la 42 de
și Luca, care n-au făcut parte din grupul Celor zile după calendarul iulian. În situația actuală,
Doisprezece, sunt numiți apostoli; apostoli când folosim două calendare, postul poate avea
sunt considerați și cei șaptezeci de ucenici ai de la 28 de zile până la desființare, când Paștele
Domnului (în 4 ianuarie pomenim „soborul cade după 1 mai. În această situație, Biserica
celor șaptezeci de apostoli”); apostol este numit înființează un post special de trei zile pentru
și Onisim (pomenit în 15 februarie), sclavul nevoile duhovnicești. Regula de stabilire a
fugar care a devenit ucenic al Sfântului Pavel. postului este următoarea: câte zile sunt de la
Există o categorie specială de sfinți care au primit data Paștelui, inclusiv, până la 2 mai, inclusiv,
titlul de „întocmai cu Apostolii”. Între aceștia atâtea zile ține postul. Postul Sfinților Apostoli
sunt Sf. Împărat Constantin cel Mare, Sfântul este mai puțin aspru decât cel al Păresimilor.
Averchie, episcopul Ierapolei, Sfinții Chiril și Luni, miercuri și vineri se consumă legume
Metodiu, apostolii slavilor, ș.a. Lista cuprinde fără untdelemn, iar marți și joi cu untdelemn;
și femei care s-au distins în chip deosebit prin sâmbătă și duminica se dezleagă la pește. La
viața lor sfântă și zelul misionar, precum Sf. hramuri se dezleagă la pește.
Maria Magdalena, Sfânta Tecla, Sfânta Elena, II. (liturg.) Carte de cult cu conținut biblic,
Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei, ș.a. care cuprinde pericopele din Faptele Aposto-
Sfinții Apostoli sunt prăznuiți și separat, la o lilor, epistolele pauline și cele sobornicești, care
dată proprie, dar și odată cu Sfinții Apostoli Petru se citesc ca lecturi la slujbele bisericești. Se
și Pavel – sărbătoare prăznuită în toată Orto- mai numește și Praxiu sau Praxapostol, pentru
doxia, la 29 iunie. Ea ne amintește de cei doi motivul că majoritatea pericopelor sunt luate
verhovnici ai Apostolilor, care au primit moarte din epistolele și Faptele Sfinților Apostoli. În
martirică la Roma, în persecuția lui Nero, din latină poartă denumirea de Epistolarium.
anul 67. Data serbării lor corespunde cu cea a Bibliografie. I. Bogdaproste, Gheorghe, „«Cei șapte-
transferării moaștelor lor la locul numit ad cata- zeci» după Noul Testament și Sfânta Tradiție”, în:
cumbas (la catacombe), pe Via Apia din Roma, GB, XXXI (1972), 3-4; Brosch, J., Charismen und
Amter in der Urkirche, Ed. P. Hanstein, Bonn, 1951;
la 258. La Roma sărbătoarea era ținută încă Campenhausen, H. von, Kirchliches Amt und geistliche
din timpul lui Constantin cel Mare și de aici a Vollmacht in den ersten drei Jahrhunderten, Tübingen,
trecut și în Răsărit, unde era sărbătorită cu mare 1953; Job, J.B., „Apostol”, în J.D. Douglas (ed.), Dicți-
solemnitate, începând din secolul al VI-lea. onar biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995, pp. 64-66;
Postul Sfinților Apostoli, cunoscut în popor cu Held, M.L., Klostermann, F., „Apostle”, în New
Catholic Encyclopedia, I, 570-573, Ed. Catholic Univer-
denumirea de Postul Sâmpetrului, precedă
sity of America & Gale, 22003; Klein, G., Die zwölf
sărbătoarea comună a Sf. Apostoli Petru și Apostel, Göttingen, 1961; Kolping, Fries A.H. (ed.),
Pavel, de la 29 iunie. Acest post este rânduit Handbuch theologischer Grundbegriffe, I, 68–74, Ed. Kösel,
de Biserică în cinstea celor doi verhovnici ai München, 1962-1963; Mircea, Ioan, „Cei șaptezeci
Apostolilor și în amintirea obiceiului lor de a de ucenici ai Mântuitorului și problema ierarhiei bise-
posti înainte de a întreprinde acțiuni de seamă. ricești”, în: ST, XX (1968), 9-10; Puig, Armand, Iisus
– Un profil biografic, Ed. Meronia, București, 2006, pp.
În vechime se mai numea și Postul Cincizecimii,
251-273; Schmithals, W., Das kirchliche Apostelamt,
căci prin el se cinsteau darurile Sfântului Duh, Göttingen, 1961. II. Braniște, Ene, Liturgica Generală,
pogorât peste Sfinții Apostoli la Cincizecime. Ed. Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecate-
Se mai numește și postul de vară. Postul Sfin- rina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
ților Apostoli are durată variabilă, în funcție Caransebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic
de data schimbătoare a Paștelui. Postul începe al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Guten-
berg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarna-
luni după Duminica Tuturor Sfinților și ține
vschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii
până în ziua de 29 iunie inclusiv, dacă această Ortodoxe. Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial
sărbătoare cade miercurea sau vinerea, când Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
se dă dezlegare la pește și untdelemn. Durata Daniel Mihoc (I.), Nicolae D. Necula (II.)

78 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
APOSTOLÁT SOCIÁL. Activitate misio- care se referea la apostolatul laicilor tocmai pe
nară creștină specifică perioadei contemporane, baza faptului că timpurile noastre pretind mai
spre a spori și eficientiza propovăduirea creș- mult zel din partea credincioșilor și o implicare
tină conform condițiilor societății actuale. mai profundă în viața Bisericii.
Deoarece creștinismul este o religie misio- Bibliografie. Guennou, J., „Mission”, în Catholicisme, vol.
nară și această poruncă se realizează în sarcina IX, 316-320, 1980; Scarfe, Alan, „Patriarch Justinian
of Romania: His Early Social Thought”, în: Religion in
profetică a misiunii, acest concept trebuie privit Communist Lands, vol. V, 3/1977, pp. 164-169.
în contextul în care a apărut, adică într-o peri- Gelu Călina
oadă de transformări politice și sociale radi-
cale în România – după abdicarea Regelui APOSTOLICITÁTE. Însușire a Bisericii
Mihai (1947) și impunerea unui nou regim referitoare la veridicitatea, conformitatea și în
politic socialist. Prin același tip de transformări continuitatea acesteia cu activitatea Sfinților
sociale a trecut întreaga Europă de Est după Apostoli.
cel de-al Doilea Război Mondial. În cazul În Crezul Niceo-Constantinopolitan mărtu-
nostru, persoana care a intuit foarte bine faptul risim că Biserica lui Hristos este: una, sfântă,
că se vor petrece schimbări majore în socie- sobornicească și apostolească. Apostolici-
tatea românească a fost Patriarhul Justinian. tatea Bisericii este una dintre însușirile sau
Acesta a dorit și a reușit să pregătească Bise- trăsăturile fundamentale ale Bisericii ca Trup
rica Ortodoxă Română pentru a face față unor al lui Hristos. Altfel spus, „noul popor” al lui
situații inevitabile, considerând că dacă Bise- Dumnezeu – Biserica – este zidit pe temelia
rica reconsideră aspectele socialismului, aceasta Apostolilor, piatra din capul unghiului fiind
va fi împlinită în sensul învățăturii lui Hristos. Însuși Iisus Hristos (Ef 2, 20).
El a canalizat acest efort în patru direcții Termenul de „apostolicitate” provine de la
majore: a) noi cursuri pastorale și misionare termenul de apostol (apostolos = trimis). Sub
pentru cler și teologi, care să îi pregătească acest nume sunt cunoscute în Noul Testament
pentru noul context socio-politic; b) reorgani- acele persoane alese, împuternicite și trimise în
zarea administrativă a vieții monahale, în așa misiune de către Iisus Hristos pentru a propo-
fel încât admiterea și pregătirea călugărilor să vădui Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu.
includă și o educație gimnazială în unele semi- Privit strict etimologic, cuvântul „apostol” este
narii; c) reorganizarea școlilor teologice sub un titlu pe care îl poartă Însuși Iisus Hristos ca
administrarea directă a Bisericii; d) adaptarea Fiul al lui Dumnezeu întrupat, „pe Care Tatăl
discursului bisericesc în așa fel încât să ajute la l-a sfințit și l-a trimis în lume” (In 10, 36).
procesul de alfabetizare al oamenilor, dar și în Acestui „Apostol” i s-a dat „toată puterea în cer
sprijinul dezvoltării agriculturii. Foarte mulți și pe pământ” (Mt 28, 18). Scopul pentru care
cercetători vorbesc despre o relativă bunăstare Iisus Hristos ca Apostol ceresc a fost trimis
a Bisericii Ortodoxe Române în cei 29 ani de în lume este unul îndoit: să facă voia Tatălui
patriarhat ai lui Justinian Marina (1948-1977). și să realizeze mântuirea lumii, prin Evan-
Majoritatea predicilor, cuvântărilor și scrierilor ghelia, Pătimirile, Moartea și Învierea Sa (In 3,
Patriarhului Justinian au fost adunate într-o 16-17). Această calitate a lui Iisus Hristos este
serie de volume denumite Apostolat social. În exprimată în Noul Testament: Iisus Hristos
Europa Occidentală, deși nu s-au petrecut este „Împăratul și Învățătorul” și „Apostolul și
schimbări fundamentale în ceea ce privește Arhiereul mărturisirii noastre” (Evr 3, 1).
bazele societății moderne, totuși, consecințele Iisus Hristos a împărtășit calitatea Sa de
războiului au cerut noi puncte de vedere teolo- Apostol al Tatălui și celor 12 ucenici pe care
gice și o implicare mai profundă a creștinilor le-a chemat într-un mod distinct, numindu-i
în societate. În acest sens, papa Paul al Vlea a Apostoli (Lc 6, 13). Pe cei 12 Apostoli, Domnul
semnat un decret (Apostolicam Actuositatem) în i-a învățat tainele Împărăției lui Dumnezeu,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 79
conferindu-le totodată și unele harisme, daruri ai Duhului lui Hristos. Prin aceasta, Apos-
sau puteri spirituale. Pe cei 12 Apostoli, Iisus tolii sunt confirmați în credința și înțelegerea
Hristos – Arhiereul cel veșnic i-a sfințit (In 17, atât a Persoanei, cât și a lucrării mântuitoare
17) și i-a hirotonit în ziua învierii, dându-le a lui Hristos. Întrucât ei au primit cei dintâi
Duhul Sfânt, precum și puterea de a ierta păca- pe Duhul Sfânt în mod direct de la Hristos,
tele (In 20, 21-23). Astfel, înzestrați cu aceste Apostolii sunt confirmați în calitatea apostola-
daruri, i-a trimis să propovăduiască și să boteze tului netransmisibil ca propovăduitori și trans-
toate neamurile (Mt 28, 18-20). mițători ai harului Duhului sfânt. Așa putem
După pogorârea Duhului Sfânt asupra lor în înțelege strânsa legătură dintre apostolicitatea
ziua Cincizecimii, alăturându-li-se și Apostolul Bisericii și Apostolii Domnului.
neamurilor, au primit puterea de a întemeia și Această structură fundamentală a Bisericii a
organiza Biserici pretutindeni, hirotonindu-le continuat și în epoca postapostolică, Biserica
diaconi, preoți și episcopi (FA 6, 6; 14, 23; 20, organizându-se sub forma unor comunități
28; 1 Tim 4, 14; Tit 1, 5). Apostolicitatea Bise- eclesiale locale, structurată în episcop, încon-
ricii exprimă faptul că există o continuitate jurat de soborul preoților și al diaconilor și de
istorică a Bisericii creștine din timpul Aposto- poporul credincios. Această realitate eclesială
lilor până astăzi, dar, pe de altă parte, există în s-a perpetuat până în vremea noastră sub forma
Biserică și slujiri apostolice fără de care ea nu succesiunii apostolice.
se poate identifica. Sub forma Tradiției (para- Bibliografie. Bria, Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orto-
dosis) și canonului Noului Testament, Biserica doxe Române, București, 21994; Mircea, Ioan, Dicționar
este trimisă să propovăduiască Evanghelia lui al Noului Testament, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Hristos din puterea și după modelul Apostolilor. al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995; Popescu,
În al doilea rând, apostolicitatea Bisericii Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. Institutului Biblic
exprimă misiunea Apostolilor de a aduna „noul și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2005; Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă,
popor” al lui Dumnezeu și a-l integra în comu-
vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
niunea de viață și iubire a Treimii (Mt 28, 19). În Ortodoxe Române, București, 1978.
acest context, putem spune că Hristos și Apos- Ioan Tulcan
tolii reprezintă structura constitutivă a Bisericii.
De aceea, apostolicitatea nu reprezintă o autori- APROPRIÉRE. Însușire a unei Persoane
tate în sine, autonomă, ci ea depinde de relația din Sfânta Treime, prin care își face proprie
Bisericii cu Iisus Hristos. Misiunea acesteia (împropriază) sau co-participă la lucrările
decurge din misiunea și încredințarea Aposto- specifice Celorlalte două.
lilor, după cum cea a Apostolilor provenea direct Termenul provine de la verbul „a apropria” și
de la Hristos, iar Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu înseamnă „a face un lucru să fie potrivit pentru
întrupat a primit-o de la Tatăl Său (In 17, 18). un anume sens”. Aproprierea arată faptul că la
Conținutul apostolicității Bisericii poate fi proprietățile fiecărei Persoane a Sfintei Treimi
redat sub trei aspecte sau componente esențiale participă într-un anumit grad și celelalte Două
ale ei: 1) mărturia Apostolilor despre Învierea Persoane, deci particularitatea fiecărui Ipostas
lui Hristos, ca primă temelie pe care s-a clădit nu presupune excluderea radicală a celorlalte
și se va clădi Biserica. Fără credința și mărturia Ipostase. Astfel, dacă Fiul este Mântuitor, se
Apostolilor despre Învierea Domnului nu ar fi poate spune in extenso că și Tatăl și Duhul Sfânt
putut lua ființă și nu ar fi putut dăinui Bise- sunt mântuitori. De asemenea, fiecare Persoană
rica; 2) formularea apostolică a învățăturii lui a Sfintei Treimi are niște particularități care o
Hristos și redarea de către Apostoli a chipului fac distinctă de Celelalte. Dar aceste distincții
real al lui Hristos care rămâne baza permanentă numite și predicate nu se referă la o existență
și neschimbată a credinței creștine; 3) Apos- de Sine, exclusivă a Persoanelor Sfintei Treimi
tolii au fost primii mijlocitori umani vizibili disociate de planul Treimii, ci în interiorul

80 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Celorlalte. Astfel, vedem că predicatele implică din Ipostasul lui Hristos să comunice însușirile
și celelalte Ipostase într-o relație de întrepă- sale celeilalte firi. În virtutea acestei communicatio
trundere sau perihoreză. În planul iconomiei idiomatum, Hristos săvârșea pe cele dumneze-
dumnezeiești, fiecărei Persoane a Sfintei Treimi iești omenește și pe cele omenești dumnezeiește.
Îi sunt proprii predicatele Celorlalte, deci se Dar aproprierea principială dintre firea umană
află într-un raport de apropiere cu Acestea. și dumnezeiască în Hristos nu este menită să
Termenul evocă nu doar posibilitatea și compati- reflecte o perfectă simetrie prin această comu-
bilitatea unei asemenea coparticipări, ci negreșit nicare reciprocă a însușirilor, căci Ipostasul Său
coparticiparea, ca o consecință pe planul iconomic era centrat pe firea dumnezeiască, nu pe cea
a perihorezei, sau întrepătrunderii Ipostasurilor omenească, deoarece firea dumnezeiască a fost
Sfintei Treimi din planul teologic. În acest sens, dintotdeauna ipostatică în Hristos, pe când
conformitatea la care face referire definiția etimo- firea omenească a fost enipostaziată. Astfel,
logică se leagă de definiția teologică prin ideea că aproprierea poate avea întrebuințări concep-
lucrarea unei Persoane din Sfânta Treime este tuale mai largi, iar în teologia occidentală este
proprie și Celorlalte Două. Spre exemplu, toate extinsă nu numai în ceea ce privește hristologia
persoanele Sfintei Treimi participă la același act și triadologia, ci este un termen comun care
iconomic: creație, pronie, mântuire, dar fiecare indică împroprierea, sau imprimarea unui lucru
atât dintr-o postură comună, cât și dintr-o postură cu o caracteristică ca fiind proprie, dar care nu
unică, acestea nefiind în contradicție una cu alta. o are din fire, sau din oficiu, ca fiind proprie.
Postura comună este aceea în care toate Persoa- Astfel, aproprierea redă ideea unei caracteris-
nele Sfintei Treimi se situează în același raport tici sau proprietăți dobândite, nu prezente în
față de aceeași lucrare, pe când postura unică substanța ei inițială. Importanța aproprierii este
presupune participarea diferită a Persoanelor strâns legată de acel paradox al logicii prezent
Sfintei Treimi, la aceeași lucrare. Persoana Tatălui în teologie: conicidentia oppositorum, căci aceasta
și a Duhului Sfânt participă la actul mântuirii constituie un argument ca un lucru să aibă ca
împlinite prin Fiul, dar nu în aceeași calitate ca propriu ceva ce nu-i este propriu în mod firesc.
Fiul, ci Tatăl participă ca primitor al jertfei Fiului, De asemenea, apofatismul este afirmat la nivel
pe când Fiul, ca aducător pe Sine ca jertfă. Deci, explicativ prin recursul la apropriere și derivatele
în virtutea unei aproprieri unice, doar Fiul S-a ei lexicale. Însă fundamentala aplicație a acestui
întrupat, sau doar Duhul S-a pogorât în chip de concept în teologie este cea care este afirmată în
limbi de foc la Cincizecime. Dar aceste copar- dogma trinitară.
ticipări dintr-o perspectivă exclusivă la aceeași Bibliografie. Chiril al Alexandriei, Sf., Despre Sfânta
lucrare nu separă Persoanele, ci este temeiul unei Treime, în coll. PSB, vol. 40, Ed. Institutului Biblic și de
întrepătrunderi intratrinitare, în care Persoanele Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
Grigorie de Nazians, Sf., Cinci cuvântări teologice, Ed.
nu-Și pierd identitatea și nici nu Se confundă, ori Cărților bisericești, București, 1937; Stăniloae, Dumitru,
Își permută locurile. Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic și
Ca temeiuri scripturistice pentru apropriere de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.
găsim relevante versete din Evanghelia după Ștefan Buchiu, Mihai Burlacu
Ioan: Eu și Tatăl Meu, Una suntem (In 10, 30), Cel
ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In 14, 9), ARĂTÁREA DÓMNULUI. v. EPIFANÍE.
Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine,
ci de la Tatăl Care rămâne întru Mine. El face aceste ARGUMÉNTE RAȚIONÁLE. (dezambig.
lucrări ale Lui (In 14, 10), Toate câte am auzit de la ARGUMENTE RAȚIONALE PENTRU
Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute (In 15, 15) etc. DOVEDIREA EXISTENȚEI LUI
Noțiunea de „apropriere” o întâlnim în hristo- DUMNEZEU) Structuri logice argumenta-
logie, în cadrul dogmei despre Unirea Ipostatică. tive, prin care se încearcă probarea rațională a
Aici, el desemnează posibilitatea ca fiecare fire existenței lui Dumnezeu.

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 81
Numărul argumentelor raționale pentru dove- (în acest sens, el face o analogie cu legendara
direa existenței lui Dumnezeu este mare și divers, insulă Atlantida). Din perspectiva teologiei
în funcție de obiectele utilizate în argumentația fundamentate eclesial, o astfel de dispută este
propriu-zisă, însă ele sunt reduse de teologia una artificială, bazată pe noțiunea abstractă de
sistematică la cinci tipuri: argumentul ontologic, idee mintală sau Ființă supremă.
argumentul cosmologic, argumentul teologic, Taina persoanei și experiența harului trăite
argumentul teleologic și argumentul cauzal. în viața Bisericii sunt abandonate în cadrul
Argumentul ontologic a generat de-a lungul disputelor din jurul argumentului ontologic,
timpului mai multe controverse. El se diferențiază construite prin raționamente abstracte și deta-
de celelalte argumente referitoare la existența șate de viață. Tradiția Bisericii consemnează
lui Dumnezeu prin faptul că folosește metoda că ideea apriorică de Dumnezeu din mintea
deductivă, încercând să dovedească existența lui omului afirmată de argumentul ontologic este
Dumnezeu plecând de la ideea de Dumnezeu rezultatul unei gândiri autonome în raport cu
din mintea omului. Argumentul istoric, cosmo- experiența eclesială.
logic sau teleologic folosește mintea inductivă Argumentul cosmologic – își propune să dove-
care plecând de la realități ale lumii naturale, dească existența lui Dumnezeu pornind de la
dovedește că Dumnezeu este cauza lor. caracterul contingent al lumii care postulează
Anselm de Canterbury (1033-1109) a avut un rol existența unei cauze absolute. Principiul cauza-
determinant în dezvoltarea argumentului onto- lității este valorificat în cadrul argumentării,
logic. Argumentația lui Anselm a fost dezvol- Dumnezeu fiind identificat cu cauza absolută,
tată în cadrul controversei pe care a avut-o cu necondiționată. Principiul rațiunii suficiente
călugărul Gaunilo de la Mănăstirea Marmon- afirmă că Dumnezeu este cauza supremă a
tier. La baza controversei se află celebra ceartă lumii contingente.
a universaliilor din Evul Mediu, referitoare la Argumentul cosmologic este cunoscut din
relația dintre idei și lucruri. Această relație a fost Antichitate (Anaxagoras, Platon, Aristotel,
prezentată în trei variante: a) realismul extrem – Cicero, Seneca). Sfânta Scriptură, precum și
ideile sunt anterioare lucrurilor, universalia ante unii Sfinți Părinți evidențiază faptul că prin
res (influență platonică); b) realismul moderat lume, prin revelația naturală se poate ajunge la
– ideile și lucrurile sunt intrinsec relaționate, Dumnezeu.
universalia in rebus (influență aristotelică); c) Argumentul cosmologic se întemeiază pe legea
nominalismul – ideile sunt simple abstracții cauzalității, a contingenței și a mișcării. Legea
deduse din lucruri, universalia post res (influență cauzalității afirmă necesitatea unei cauze abso-
specifică gândirii protestante). lute. Legea contingenței, plecând de la contin-
Aceste controverse s-au dezvoltat plecând de la gența lumii, afirmă că trebuie să existe o reali-
neînțelegerea relației profunde a reciprocității tate necondiționată identificată prin cauza
dintre Logos și raționalitatea lumii. Anselm primă. Legea mișcării, sub influența filosofiei
punea accentul pe experiența lăuntrică, pe o aristotelice, opune nemișcarea lui Dumnezeu
rațiune psihologizată, certitudinea existenței mișcării lumii, Dumnezeu fiind identificat cu
lui Dumnezeu fiind validată de exercițiul un motor nemișcat.
speculativ al unei rațiuni descentrate din relația Argumentul cosmologic omite taina relației
ei structurală cu Logosul-Hristos. Apriorismul personale trăite în experiența de comuniune
subiectiv al lui Anselm conduce la o logică dintre Dumnezeu și om. De asemenea, funda-
speculativă constrângătoare. Experiența ecle- mentează o legătură exterioară între Dumnezeu
sială este deturnată, fiind redusă la metafizică și lume. Reciprocitatea internă dintre Logos
(Dumnezeu este asociat cu o Idee). – rațiune umană – raționalitatea lumii valo-
Gaunilo insistă asupra faptului că existența rificată în gândirea fundamentată biblic și
reală nu poate fi dedusă din existența mintală patristic în cadrul Tradiției ortodoxe nu este

82 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
valorificată prin argumentul cosmologic. Auto- În concluzie, din perspectiva apologeticii
nomia specifică argumentului cosmologic este fundamentate patristic și eclesial, argumen-
depășită prin cosmologia tenomă a teologiei tele raționale pentru dovedirea existenței lui
patristice și eclesiale. Dumnezeu sunt străine de duhul și gândirea
Argumentul teleologic – se bazează pe legea Tradiției Bisericii. Aceste argumente sunt
finalității. Existența lui Dumnezeu este dedusă dezvoltate pe baza înțelegerii autonomiei lumii
din ordinea, finalitatea și armonia din lume. naturale. În mod contradictoriu, aceste argu-
Gândirea autonomă valorificată în cadrul mente își propun să dovedească existența lui
argumentului teleologic înlocuiește ordinea Dumnezeu, dar omițând prezența Sa concretă
dumnezeiască prin una omenească, astfel culti- și proniatoare în lume.
vându-se diverse amăgiri și himere. Hristos Aceste argumente pornesc de la om spre
nu este asumat ca Logos Creator și Proniator Dumnezeu, având un caracter antropocentric,
al lumii, propunându-se o ordine și finalitate distanțându-se de asumarea Revelației divine
centrate pe o gândire autonomă și structurate ca o realitate de viață în care există reciprocitate
în interiorul unei realității imanente. între Dumnezeu și om, inițiativa aparținând lui
Teologia ortodoxă mărturisește constant că Dumnezeu. Separarea dintre natural și supra-
atât Arhetipul, cât și Telosul întregii creații natural, dintre rațiune și credință, autonomi-
este Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Toate zarea rațiunii și omiterea experienței eclesiale
sunt și se împlinesc prin El. Înnoirea creației, ca un criteriu de mărturisire al lui Iisus Hristos
transfigurarea ei și împlinirea sa eshatologică se ca Adevăr absolut al lumii sunt premise valo-
realizează prin Persoana lui Iisus Hristos, Fiul rificate în concepțiile referitoare la argumen-
lui Dumnezeu. tele raționale pentru dovedirea existenței lui
Argumentul moral – valorifică legea morală Dumnezeu.
și conștiința morală. Legea morală a fost Răzvan Ionescu, Adrian Lemeni
atestată din Antichitate (Zenon, Cicero). Sf.
Apostol Pavel se referă la ea spunând că este ARHETÍP. (fr. archétype, lat. archetypum)
„înscrisă în inima omului” (Rm 2, 14). Exis- Noțiune teologică care denumește un model
tența legii morale naturale este un dat aprioric cosmologic ultim. De exemplu, Dumnezeu
primit de om de la Dumnezeu. Filosoful Kant Cuvântul se constituie ca un arhetip al omului.
insistă asupra acestei realități. Legea morală Omul se constituie, prin structura sa sinte-
are caracter impersonal și obiectiv, în timp tică, ca arhetip al creației. Teologia patristică
ce conștiința morală are caracter personal și insistă pe această dimensiune arhetipală a
subiectiv. Prin conștiința morală este cunoscută lui Dumnezeu Cuvântul, care este numit, de
și împlinită legea morală de către om. Adepții exemplu, în teologia Sf. Maxim Mărturisi-
argumentului moral arată că legea morală și torul ca fiind prototip al tuturor celor zidite.
conștiința morală se susțin reciproc. Existența Uneori, arhetipul este considerat un simbol sau
legii morale și a conștiinței morale constituie o rădăcină prin care se poate explica originea
temeiul argumentului moral pentru dovedirea sau proveniența. Alteori, are sensul de prototip
existenței lui Dumnezeu. sau model pe care ulterior se dezvoltă lucrurile
Teologia ortodoxă subliniază constant că expe- sensibile. De aceea, arhetipul are și un rol călă-
riența eclesială nu se reduce la morală, trăirea uzitor, prin care devine o țintă sau finalitate a
religioasă nu se epuizează în cadrul unei lucrurilor care sunt făcute după acesta.
anumite etici bazate pe coduri morale. Morala Bibliografie. Dicționarul explicativ al limbii
române,  Academia Română, Institutul de Lingvistică
autonomă rămâne străină de comuniunea trăită
„Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 22009;
personal și comunitar în interiorul comunității Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers
euharistice. Viața întru Hristos depășește o Enciclopedic, București, 1999.
morală naturalistă. Gelu Călina

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 83
ARHIDIÁCON. Grad clerical onorific, Biserica din Apus titlul de arhidiaconi. În noua
specific treptei diaconiei, care desemnează pe lor calitate, din secolele VIII-IX au dobândit și
cel care are o întâietate între diaconi, în cadrul calitatea de canonic ai episcopilor, iar în subor-
centrelor eparhiale (episcopia, arhiepiscopia, dinea lor au fost instituiți arhidiaconii rurali,
mitropolia, patriarhia), precum și în alte centre care s-au mai numit și decani, adică protopopi
bisericești mai mari. care aveau în circumscripția lor câte 10 preoți de
Titlul de arhidiacon se conferă și în mod mir. Acesta a fost cursul pe care l-a luat dezvol-
onorific prin hirotesie. Această treaptă s-a tarea arhidiaconatului în Biserica din Apus, în
născut datorită existenței unui număr mare care se păstrează până și azi demnitatea de arhi-
de diaconi, în fruntea cărora trebuia să fie diacon cu atribuțiile înalte pe care am văzut că
rânduit un întâistătător care să-i coordoneze. le-a dobândit încă la sfârșitul primului mileniu
Acestuia i s-a spus arhidiacon încă din secolul creștin. În Biserica din Răsărit, arhidiaconii, deși
al III-lea, pe când numele de protodiacon se au ajuns la mare cinste, nu au fost avansați în
pare că a apărut mai târziu, întrucât el este funcții administrative superioare preoților, din
menționat documentar abia pe la anul 431, în care ar fi apărut ca superiori acestora, însă treapta
legătură cu Sinodul al III-lea Ecumenic de la lor a rămas mereu inferioară celei preoțești.
Efes. În tradiția bisericească, titlul de arhidi- Bibliografie. Allans, D. și Rials, S. (ed.), Dictionnaire
de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca, Ioan N.,
acon i se atribuie și diaconului martir Ștefan, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, Sibiu,
unul dintre cei șapte instituiți de Sfinții Apos- 2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și
toli spre a sluji în cadrul agapelor. Se înțe- administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institutului Biblic
lege însă că acest titlu i s-a atribuit mult mai și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
târziu, deoarece abia pe la jumătatea secolului 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțelesul și
explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST, XLI
al III-lea sunt pomeniți arhidiaconii, și anume
(1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii
la Roma, în timpul episcopului Corneliu. Doar Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II, trad. Pr. U. Kovin-
după ce s-au închegat mai bine Bisericile locale cici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-1931, 1934-1936;
s-a simțit nevoia de a se rândui în fruntea unui Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale,
număr mare de diaconi câte un protos al aces- trad. D. Cornilescu, V. Radu, București, 1915; Muscalu,
Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar de termeni
tora, căreia să i se zică într-un fel deosebit, spre
juridici, Ed. Universitară, București, 2008; Naz, R. (ed.),
a-i releva poziția mai înaltă față de ceilalți. Dictionnaire de droit canonique, 7 vol., Paris, 1935-1965.
Pe măsură ce numărul diaconilor și importanța Constantin Rus
lucrărilor pe care le săvârșeau au sporit, a crescut
și rolul arhidiaconului, care a devenit un fel de ARHIEPÍSCOP. Grad al treptei arhierești
colaborator apropiat al episcopilor, și cooptat care desemnează un episcop ce are o înâietate
apoi în treburile de administrație bisericească. în raport cu ceilalți episcopi.
Datorită acestei strânse colaborări cu episcopii, Acest termen s-a născut și s-a impus în nomen-
arhidiaconii au dobândit, în Biserica din Apus, clatura treptelor clerului superior al Bisericii
poziția de vicari ai episcopilor și chiar ai papilor, din aceleași rațiuni din care s-au născut alți
fie în caz de lipsă de la scaunul lor, fie în caz de termeni asemănători, și anume: termenii de
deces al episcopilor sau al papilor, arhidiaconii arhidiacon, arhipresbiter și arhimandrit, fiecare
lor le țineau locul în chestiunile administrative și desemnând pe cel dintâi din categoria respec-
uneori le urmau în scaun. Din calitatea de ajută- tivă, adică pe protosul lor real sau onorific.
tori apropiați și apoi de principali colaboratori În înțelesul mai concret și practic pe care l-a
și chiar de vicari sau de locțiitori ai episcopilor, dobândit acest cuvânt în viața bisericească, el
arhidiaconii au, din secolele VII-VIII, treapta nu exprimă o demnitate-tip, așa cum o exprimă
de inspectori și căpetenii ale clerului de mir din cuvântul mitropolit, cuvântul exarh sau acela
eparhii, ceea ce le-a dus cu timpul și înaintarea de patriarh, ci el exprimă mai multe trepte ale
la treapta de preoți, deși au păstrat până azi în demnității episcopale, putând fi atașat, după

84 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
caz, și titlului de mitropolit, și celui de exarh, mitropoliți sau simpli episcopi începând de
și celui de patriarh, după cum poate fi folosit prin secolul al IV-lea sau al V-lea, când aceștia,
și în mod independent de aceste titluri, expri- așa cum arată Can. 12 Sin. IV Ec., au dobândit
mând o demnitate proprie sau aparte care nu prin hotărâre împărătească o condiție indepen-
este totuși una determinată, ca celelalte trepte dentă față de mitropoliții provinciilor în care se
superioare bisericești amintite, de faptul că el aflau. Când unor asemenea ierarhi li se dădea
s-ar găsi în fruntea unei unități teritoriale bise- titlul de arhiepiscop, ei erau scoși parțial de sub
ricești aparte, adică în fruntea unei unități-tip. jurisdicția mitropolitului locului și, cu timpul,
De-a lungul istoriei Bisericii, din secolele cei din categoria aceasta au dobândit și titlul
III-IV, de când a început a fi folosit acest titlu de arhiepiscopi autocefali. Numărul lor a fost
până azi, el a exprimat uneori pe rând, iar alteori destul de mare și instituția acestor arhiepiscopi
concomitent, mai multe demnități înalte biseri- autocefali, care nu erau decât conducătorii unei
cești. Mai întâi, cuvântul arhiepiscop s-a folosit simple episcopii, s-a păstrat până târziu spre
prin secolele III-IV pentru a-i desemna pe unii sfârșitul epocii bizantine. Deși numiți episcopi
episcopi mai bătrâni, mai venerabili sau mai autocefali, întrucât fuseseră complet scoși de
merituoși. În acest sens, Sf. Atanasie cel Mare sub jurisdicția mitropoliților de care țineau
le zice arhiepiscopi înaintașilor săi pe scaunul mai înainte și, ca atare, se numeau și exemți
din Alexandria, și anume arhiepiscopul Petru (scoși), ei au fost supuși totuși într-o oarecare
(†311) și arhiepiscopul Alexandru (†328). În dependență, mai mult sacramentală sau litur-
al doilea sens, cuvântul arhiepiscop s-a folosit gică decât jurisdicțională, de patriarhi. Între
pentru a-i desemna pe principalii ierarhi din cei din această categorie se numără, din secolul
Biserica primelor veacuri, și anume: pe episcopii al V-lea, și arhiepiscopia Muntelui Sinai, care
Romei, Constantinopolului, Alexandriei, Anti- până azi se păstrează ca o unitate autonomă, iar
ohiei și Ierusalimului. Acestora li se zicea în nu autocefală, față de Patriarhia Ierusalimului.
mod curent, în secolul al V-lea, „arhiepiscopi”, Titlul de arhiepiscop s-a mai dat și întâistătă-
în actele Sinodului al IV-lea Ecumenic, iar în torilor unor Bisericii autocefale sau autonome,
canoanele acestui Sinod (451) sunt menționați cum era cazul arhiepiscopului de Ohrida, ca
cu numele de arhiepiscopi, episcopul Constan- urmaș ar arhiepiscopului de Justiniana Prima,
tinopolului, căruia în Can. 28 Sin. IV Ec. i se arhiepiscopului de Ipek, iar mai târziu, arhiepi-
adresa ca fiind „arhiepiscop”, dar în Can. 29 Sin. scopului Atenei.
IV Ec. i se spune „preacucernicului arhiepiscop Numele de arhiepiscop s-a dat și se dă cu titlul
al Constantinopolului”. Episcopului Leon al onorific unor episcopi simpli sau unor mitro-
Romei, i se spunea, în Can. 30 Sin. IV Ec., poliți, exarhilor și patriarhilor. În sfârșit, între
„preacuviosul arhiepiscop Leon”. De asemenea, modul în care se socotește titlul de arhiepiscop
episcopul Alexandriei avea titulatura de „arhi- într-o parte a Bisericii și modul în care el se
episcop al diecezei egiptene” și „arhiepiscop folosește în altă parte există o deosebire aproape
al marii cetăți a alexandrinilor”. Sinodul V de neînțeles, și anume: în Bisericile slave și în
Ecumenic a conferit dreptul titularilor acestor Biserica Română titlul de arhiepiscop este
cinci scaune importante de a se numi arhie- socotit a fi inferior titlului de mitropolit, pe când
piscopi. Apoi, titlul de arhiepiscop s-a folosit în Bisericile de limbă greacă, titlul de arhiepi-
în secolul al V-lea și cu deosebire în secolul al scop este socotit a fi superior celui de mitropolit.
VI-lea înainte ca titlu onorific pentru întâistă- Este de menționat că și în Biserica din Apus el
tătorii unor Biserici sau scaune importante ca: s-a folosit timp îndelungat cu aceleași înțelesuri
Biserica din Cipru și cea din Iviria sau Georgia, și se mai folosește și azi ca titlu onorific, socotit
apoi scaunele din Efes, Tesalonic și Justiniana superior titlului de mitropolit sau cel puțin egal
Prima, creată de împăratul Justinian, la anul 535. cu acesta, nicidecum inferior. Cu privire la o
De asemenea, titlul de arhiepiscop s-a dat unor caracteristică a arhiepiscopilor apuseni, apărută

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 85
înainte de Schisma cea Mare, mai menționăm Organismele de conducere ale arhiepisco-
că titlul lor exprima faptul că ei se găseau în piei sunt: chiriarhul (arhiepiscopul eparhiot),
fruntea unei Biserici autocefale, și anume arhi- Adunarea eparhială, ca organ deliberativ,
episcopul de Milan, arhiepiscopul de Ravena, Consiliul eparhial și Permanența Consiliului
arhiepiscopul de Lyon, arhiepiscopul de Toledo. eparhial, ca organisme executive. Adunarea
Apoi s-a introdus rânduiala ca ei să primească eparhială este organism deliberativ pentru
o distincție onorifică din partea papei, care toate problemele administrative, culturale,
consta dintr-un fel de orar mai deosebit care social-filantropice și patrimoniale ale epar-
s-a numit și se numește până azi „pallium”. Cât hiei (arhiepiscopiei). Adunarea eparhială se
privește drepturile și îndatoririle arhiepiscopilor, compune din reprezentanții aleși ai clerului și
observăm că în afară de drepturile lor onorifice ai credincioșilor, în proporție de o treime clerici
care și ele sunt deosebite, toate celelalte decurg și două treimi mireni, cu o viață morală și reli-
din calitatea pe care arhiepiscopii o aveau sau o gioasă demnă de un creștin, care au candidat
au în mod real, adică ei beneficiază de drepturi și cu binecuvântarea ierarhului locului. Membrii
sunt supuși unor îndatoriri fie ca simpli episcopi, mireni în Adunarea eparhială se aleg de către
fie ca mitropoliți, fie ca exarhi, fie ca patriarhi, fie delegații consiliilor parohiale, constituiți în
ca simpli stareți de mănăstiri, cum este cazul cu colegii electorale mirenești, pe circumscripții,
arhiepiscopul Muntelui Sinai. iar membrii clerici se aleg de către toți preoții
După legislația Bisericii Ortodoxe Române, titlul și diaconii în funcție, constituiți în colegii elec-
de arhiepiscop este un titlu onorific inferior celui torale preoțești, pe circumscripții. Membrii
de mitropolit. Ca titlu onorific, el se poate conferi Adunării eparhiale, clerici și mireni, se aleg pe
unor simpli episcopi, iar în titulatura mitropoli- termen de 4 ani, putând fi realeși pentru cel
ților indică faptul că aceștia sunt episcopii epar- mult două mandate.
hiei centrale din mitropolie și cu acest titlu s-a Numărul membrilor aleși în Adunarea epar-
folosit în mod tradițional și se folosește și azi, hială este de 30. Președintele Adunării epar-
fiecare mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române hiale este arhiepiscopul, iar în caz de vacanță,
având titulatura de „arhiepiscop și mitropolit”. locțiitorul desemnat canonic și statutar. Episco-
Bibliografie. Allans, D. și Rials, S. (ed.), Dictionnaire
pul-vicar sau arhiereul-vicar este membru de
de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca, Ioan N.,
Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, Sibiu, drept al Adunării eparhiale, cu vot deliberativ.
2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și Adunarea eparhială are următoarele atribuții:
administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institutului Biblic susține interesele și drepturile Bisericii și ale
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, arhiepiscopiei, conform prevederilor canonice,
1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțelesul și statutare și regulamentare bisericești; veghează
explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST, XLI
(1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii la respectarea, în cuprinsul arhiepiscopiei,
Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II, trad. Pr. U. Kovin- a măsurilor cu caracter unitar prevăzute de
cici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-1931, 1934-1936; Statut, regulamentele bisericești și de hotărâ-
Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, rile organismelor bisericești centrale privitoare
trad. D. Cornilescu, V. Radu, București, 1915; Muscalu, la administrarea bunurilor mobile și imobile
Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar de termeni
juridici, Ed. Universitară, București, 2008; Naz, R. (ed.),
ale unităților de cult din întreaga arhiepiscopie,
Dictionnaire de droit canonique, 7 vol., Paris, 1935-1965. precum și a altor bunuri patrimoniale, culturale
Constantin Rus și epitropești ale acestora; susține instituțiile
și așezămintele culturale, social-filantropice
ARHIEPISCOPÍE. Unitate administra- și economice ale eparhiei; aprobă înființarea,
tiv-teritorială bisericească sub conducerea desființarea și delimitarea teritorială a proto-
unui arhiepiscop, alcătuită dintr-un număr de popiatelor, la propunerea Consiliului eparhial;
parohii, grupate în protopopiate, și din mănăs- deleagă un cleric și 2 mireni, dintre membrii
tirile aflate pe acel teritoriu. Adunării eparhiale, ca reprezentanți eparhiali,

86 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
în Adunarea Națională Bisericească; alege Consiliul eparhial se compune din 9 membri,
membrii Consiliului eparhial, la propunerea 3 clerici și 6 mireni, aleși pe patru ani de
arhiepiscopului; desemnează, la propunerea Adunarea eparhială, dintre membrii ei, și pot fi
arhiepiscopului, 1, 2 sau 3 clerici, ca membri realeși pentru cel mult două mandate. Președin-
în Consistoriul mitropolitan; aprobă raportul tele Consiliului eparhial este arhiepiscopul, iar
general anual întocmit de Consiliul eparhial în caz de vacanță, locțiitorul desemnat canonic
și hotărăște măsuri pentru o bună desfășurare și statutar. Episcopul-vicar sau arhiereul-vicar
a activităților arhiepiscopiei; aprobă contul de este membru de drept al Consiliului eparhial,
execuție bugetară și bilanțul financiar-contabil cu vot deliberativ. Vicarul administrativ, consi-
al arhiepiscopiei, al instituțiilor și fundațiilor lierii eparhiali, inspectorul eparhial, secretarul
sale, precum și măsuri pentru asigurarea bunu- eparhial, exarhul, consilierul juridic și conta-
rilor bisericești; aprobă bugetul general al arhi- bilul-șef sunt membrii permanenți ai Consi-
episcopiei, al instituțiilor și fundațiilor arhiepi- liului eparhial, cu vot consultativ. Conducătorii
scopale; hotărăște cu privire la modul de admi- instituțiilor de învățământ teologic din arhie-
nistrare a bunurilor arhiepiscopiei, precum și piscopie participă la lucrări în calitate de invi-
ale instituțiilor și fundațiilor arhiepiscopale, în tați. Consiliul eparhial se întrunește la convo-
conformitate cu dispozițiile legale în vigoare; carea președintelui de două ori pe an sau ori de
și exercită orice alte atribuții date prin Statutul câte ori este nevoie și este legal constituit cu
pentru organizarea și funcționarea Bisericii prezența a cel puțin două treimi din numărul
Ortodoxe Române și regulamentele bisericești. membrilor săi și ia hotărâri cu votul a jumă-
Adunarea eparhială se întrunește în ședință tate plus unu din numărul membrilor prezenți.
anuală de lucru, în primul trimestru al anului, Consiliul eparhial are următoarele atribuții:
iar în ședințe extraordinare, ori de câte ori este întocmește darea de seamă anuală asupra acti-
nevoie. Convocarea Adunării eparhiale, cu vității sectoarelor Administrației eparhiale, a
precizarea ordinii de zi, se face de către preșe- instituțiilor și fundațiilor arhiepiscopale; întoc-
dinte, cu cel puțin 14 zile înainte de data fixată mește și prezintă Adunării eparhiale contul de
pentru ședință, iar în cazuri excepționale, în cel execuție bugetară și bilanțul financiar-contabil
mai scurt timp posibil. Adunarea eparhială este al arhiepiscopiei, al instituțiilor și fundațiilor
statutar constituită cu prezența a două treimi sale și propune măsuri de asigurare a bunu-
dintre membrii săi și hotărăște valid cu votul rilor bisericești; întocmește bugetul general
a jumătate plus unu din numărul membrilor anual al arhiepiscopiei, instituțiilor și funda-
prezenți. De asemenea, Adunarea eparhială țiilor sale; propune Adunării eparhiale înfiin-
alege, la începutul fiecărui mandat de 4 ani, țarea, desființarea și delimitarea teritorială a
dintre membrii clerici și mireni, câte 5 Comisii protopopiatelor; sprijină catehizarea copiilor,
de lucru permanente, care vor avea câte un preșe- tinerilor și adulților și ia măsuri pentru preocu-
dinte și un raportor din mijlocul lor, desemnați parea mijloacelor materiale necesare susținerii
de plen, la propunerea președintelui. Aceste programelor culturale și educativ-religioase
Comisii ale Adunării eparhiale sunt: comisia în arhiepiscopie; îngrijește de bunul mers al
administrativ-bisericească; comisia culturală instituțiilor de învățământ teologic și al școlilor
și educațională; comisia economică, bugetară confesionale din arhiepiscopie, în conformitate
și patrimonială; comisia social-filantropică; cu prevederile statutate și regulamentare biseri-
și comisia organizatorică, juridică și de vali- cești; inființează, organizează și supraveghează
dare. Consiliul eparhial este organism executiv activitatea editurii și tipografiei arhiepiscopiei,
al Adunării eparhiale și are în competență a atelierelor de lumânări și pentru producerea
problemele bisericești administrative, culturale, veșmintelor și a obiectelor de cult, precum și
social-filantropice, economice, patrimoniale a magazinelor pentru desfacerea acestora și
și fundaționale pentru întreaga arhiepiscopie. a produselor achiziționate de la tipografia și

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 87
atelierele IBMBOR; aprobă înființarea, orga- Consiliului eparhial funcționează Permanența
nizarea și desființarea de asociații și fundații Consiliului eparhial.
bisericești locale care activează în cuprinsul Permanența Consiliului eparhial se compune
arhiepiscopiei, precum și funcționarea pe teri- din arhiepiscop, ca președinte, episcopul-vicar,
toriul arhiepiscopiei a filialelor asociațiilor și vicarul administrativ, consilierii, inspectorul,
fundațiilor bisericești înființate cu binecuvân- secretarul, exarhul, consilierul juridic și conta-
tarea Sfântului Sinod; hotărăște înființarea bilul-șef ca membri. Permanența Consiliului
de fonduri arhiepiscopale destinate ajutorării eparhial se întrunește ca convocarea arhiepi-
parohiilor sărace, acordării de burse tinerilor scopului, oride câte ori este nevoie. Hotărârile
care se pregătesc în instituțiile de învățământ, Permanenței Consiliului eparhial se iau cu
precum și sprijinirii programelor locale de votul majorității membrilor prezenți și sunt
asistență social-filantropică și cultural-misi- duse la îndeplinire de sectoarele Administra-
onară; hotărăște cu privire la transmiterea cu ției eparhiale. Permanența Consiliului epar-
orice titlu a folosinței sau proprietății asupra hial are următoarele atribuții: examinează și
bunurilor imobiliare ale unităților bisericești definitivează dările de seamă anuale privind
din arhiepiscopie (vânzare, cumpărare, închi- activitățile sectoarelor Administrației epar-
riere, schimb etc.), precum și asupra grevării hiale, ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale;
cu sarcini sau afectării de servituți a bunurilor analizează și definitivează contul de execuție
acestor unități, cu excepția bunurilor sacre care bugetară și bilanțul financiar-contabil al arhi-
sunt inalienabile; în cazul înstrăinării (vânzare, episcopiei, al instituțiilor și fundațiilor sale;
donație etc.) bunurilor imobiliale ale Centrului prezintă Consiliului eparhial, spre verificare și
eparhial (clădiri sau terenuri), Consiliul epar- avizare, proiectul bugetului general al arhiepi-
hial propune spre aprobare Adunării eparhiale, scopiei, al instituțiilor și fundațiilor sale; face
soluții statutare. Hotărârile privind înstrăi- propuneri privind planurile de activitate ale
narea devin valide numai după aprobarea lor editurii și tipografiei arhiepiscopale, precum
de către Sinodul mitropolitan; administrează și ale atelierelor arhiepiscopale și mănăstirești;
bunurile mobile și imobile ale arhiepiscopiei, aprobă clasificarea pe categorii a parohiilor, în
ale instituțiilor și fundațiilor arhiepiscopale, conformitate cu prevederile art. 47 din prezentul
în conformitate cu hotărârile Adunării epar- Statut; face propuneri Consiliului eparhial
hiale; verifică și aprobă raportul anual privind privind modul de administrare a bunurilor
situația bunurilor mobile și imobile aflate în mobile și imobile ale arhiepiscopiei, ale insti-
proprietatea sau folosința unităților de cult din tuțiilor și fundațiilor sale; aprobă înființarea și
arhiepiscopie; verifică respectarea prevederilor organizarea de instituții cu caracter economic,
statutare și reglementare bisericești cu privire cu sau fără personalitate juridică, distincte de
la alegerile de membri mireni și clerici în orga- arhiepiscopie sau de unitățile din jurisdicția ei,
nismele bisericești deliberative și executive; pentru susținerea activităților misionar-pas-
confirmă, suspendă și dizolvă consiliile paro- torale și social-filantropice; administrează
hiale, la sesizarea preotului și la propunerea fondurile arhiepiscopale, ale instituțiilor și
motivată a protopopului, dispunând instituirea fundațiilor arhiepiscopale destinate ajutorării
de comisii interimare până la alegerea unor noi parohiilor sărace, acordării de burse tinerilor
organisme parohiale; verifică, aprobă, respinge care se pregătesc în instituțiile de învățământ,
sau modifică hotărârile organismelor parohiale precum și sprijinirii programelor locale de
în conformitate cu prevederile art. 55 alin. (2) asistență social-filantropică și cultural-misi-
din prezentul statut; și exercită orice atribuții onară; aprobă proiectele de investiții în limita
care îi sunt date prin statut, regulamente sau bugetului anual al arhiepiscopiei; face demer-
prin hotărâri ale organismelor centrale biseri- suri către autoritățile publice centrale și locale
cești și ale Adunării eparhiale. Între ședințele pentru obținerea de sprijin destinat susținerii

88 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
activităților pastoral-misionare, culturale și secolul al XVIII-lea. Prima ediție tipărită a
social-filantropice ale arhiepiscopiei și unită- Arhieraticonului a apărut la Blaj, în 1777, fiind
ților sale, restaurării monumentelor bisericești, tradus din limba greacă.
precum și construirii de noi biserici în cuprinsul Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
arhiepiscopiei; aprobă proiectele de buget Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
și conturile de execuție bugetară ale proto- sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
popiatelor, ale parohiilor și ale mănăstirilor; Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
întocmește raportul către Consiliul eparhial rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
privind inventarul protopopiatelor, parohiilor Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
și mănăstirilor; examinează și aprobă donațiile, Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
sponsorizările și legatele ce se face în folosul Nicolae D. Necula
arhiepiscopiei, în conformitate cu legislația în
vigoare; decide cu privire la contestațiile făcute ARHIERÉU. Cea mai înaltă treaptă a ierar-
împotriva hotărârilor organismelor parohiale; hiei sacramentale a Bisericii.
și exercită orice atribuții care îi sunt date prin Denumirea de arhiereu arată starea harică a
statut, regulamente sau hotărâri ale Adunării celui care poartă acest nume, precum și slujirea
eparhiale și ale Consiliului eparhial. lui. Ea este sinonimă cu denumirea de ierarh.
Bibliografie. Statutul pentru organizarea și funcționarea
Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de
Când un arhiereu devine titularul unei eparhii
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008; sau episcopii, se numește episcop. În funcție de
Allans, D. și Rials, S. (ed.), Dictionnaire de culture juri- unitatea bisericească administrativă pe care o
dique, PUF, Paris, 2003; Floca, Ioan N., Canoanele Bisericii conduce: episcopie, arhiepiscopie, mitropolie
Ortodoxe. Note și Comentarii, Sibiu, 2005; Floca, Ioan N., sau patriarhie, arhiereul se numește episcop,
Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească,
arhiepiscop, mitropolit sau patriarh. Toate
vol. I-II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva
aceste denumiri sunt însă onorifice, căci fiecare
termeni canonici. Înțelesul și explicarea lor în dreptul bise- dintre titularii lor rămâne la starea de arhi-
ricesc ortodox”, în: ST, XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, ereu. Toți sunt arhierei sau ierarhi. Vicarii de
Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, la episcopii se cheamă arhierei vicari, iar cei de
vol. I-II, trad. Pr. U. Kovincici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, la patriarhie, episcopi vicari patriarhali. Din
1930-1931, 1934-1936; Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc
punct de vedere haric, toți sunt egali, de la arhi-
al Bisericii Orientale, trad. D. Cornilescu, V. Radu, Bucu-
rești, 1915; Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, ereul vicar la patriarh.
Dicționar de termeni juridici, Ed. Universitară, București, Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
2008; Naz, R. (ed.), Dictionnaire de droit canonique, 7 vol.,
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
Paris, 1935-1965  ; Werckmeister, Jean, Petit Diction-
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
naire de Droit Canonique, Éd. Cerf, Paris, 1993.
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, București,
Constantin Rus
1912; Vîlciu, Marian, Sfânta Taină a Preoției în riturile
creștine actuale, Ed. „Valahia” University Press, Târgoviște,
ARHIERATICÓN. (gr. arhieratikon) Carte 2008; Vîlciu, Marian, Temeiuri scripturistice și patristice
de cult rezervată arhiereilor sau ierarhilor, care cu privire la Preoție, Ed. „Valahia” University Press, Târgo-
cuprinde rânduiala slujbelor divine săvârșite viște, 2008; Vîlciu, Marian, „Preoția în riturile creștine”,
de aceștia: Sfânta Liturghie, hirotoniile, hiro- în Volumul Simpozionului Ecumenic „Tineri Teologi în
dialog”, Sibiu, 2007; Vîlciu, Marian, „Hirotesia și hiro-
tesiile, sfințirea Antimiselor, sfințirea Sfântului tonia potrivit Bisericii Ortodoxe”, în: Analele Universității
și Marelui Mir, sfințirea bisericilor, pe care «Valahia», Facultatea de Teologie, Târgoviște, 2010.
o poate săvârși, însă, cu delegație, și un iero- Nicolae D. Necula
monah sau preot cu rang onorific sau admi-
nistrativ. Arhieraticonul a circulat la început în ARHIMANDRÍT. (gr. arhimandritos – domn, con-­
limba greacă și slavonă, prima traducere româ- du­cător; mandra – sat, așezământ, mânăstire) Cea
nească a lui făcându-se de Axinte Uricarul, în mai înaltă distincție onorifică a clerului monahal.

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 89
De obicei, stareții sau conducătorii de mănăs- Influențat de interpretarea istorico-literală
tiri sunt arhimandriți. Arhimandritul este o a Sfintei Scripturi promovată de școala din
treaptă monahală aproape tot atât de veche ca Antiohia, unde activase și preotul Lucian,
și cea de egumen, dar, ca și aceea, n-a fost legată condamnat ca eretic antitrinitar, și de prin-
inițial de niciuna dintre treptele stării preoțești. cipiile gnostico-filosofice ale gnosticismului
Arhimandriții erau conducătorii de mănăstiri, alexandrin promovat de Basilide și Valentin,
simpli călugări aleși spre a conduce unele obști Arie, inițiatorul ereziei, încerca să explice filo-
monahale mai mari, ca apoi acest titlu să se sofic, folosindu-se însă de citate biblice, taina
dea numai conducătorilor de mari așezăminte întrupării Logosului pe bază raționalistă.
mănăstirești, numite de obicei lavre. Primind Numai Dumnezeu-Tatăl este principiul
cu timpul starea preoțească, s-a stabilit că, spre necreat și nenăscut, iar denumirea de „Tată”
a se putea conferi prin hirotesie treapta de include în sine întâietatea și superioritatea Sa
arhimandrit, călugărul respectiv trebuie să aibă față de Fiul și, în același timp, stabilește infe-
hirotonia întru preot. rioritatea Fiului față de Tatăl (In 14, 28). Fiul
Bibliografie. Alland, D. și Rials, S. (ed.), Dictionnaire este creat prin voința Tatălui, nu din ființa Lui,
de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca, Ioan N.,
Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, Sibiu,
ci din nimic, ca prima Sa creatură, dar nu din
2005; Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și veșnicie. Fiul are un început (Ps 2, 7; Evr 1, 5;
administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institutului Biblic Pr 8, 22), în timp ce Tatăl este fără de început.
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, Fiind o creatură a Tatălui, Fiul nu poate fi
1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțelesul și numit deoființă cu El. Deși Fiul este o creatură
explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST, XLI
schimbătoare, mărginită, imperfectă și capabilă
(1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii
Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II, trad. Pr. U. Kovin- de a păcătui, i se cuvine cinstire pentru că prin
cici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-1931, 1934-1936; El Dumnezeu a creat totul, inclusiv timpul.
Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, Dumnezeu, principiul nevăzut și nepătruns, nu
trad. D. Cornilescu, V. Radu, București, 1915; Muscalu, putea crea universul material decât prin inter-
Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar de termeni
mediul unui Demiurg, pentru a nu se întina
juridici, Ed. Universitară, București, 2008; Naz, R. (ed.),
Dictionnaire de droit canonique, 7 vol., Paris, 1935-1965. de materia degradată, cum învățau gnosticii.
Nicolae D. Necula, Constantin Rus La crearea universului, Fiul a primit măreția și
puterea creatoare a Tatălui. De aceea El poate
ARHONDÁR. Viețuitorul monahal care are fi numit Dumnezeu, căci, datorită harului
rolul de a administra camerele de oaspeți ale dumnezeiesc primit de la Tatăl, a devenit Fiu
unei mănăstiri. Acestea sunt numite arhon- adoptiv al Tatălui. Divinitatea Fiului nu este
daric (άρχονδάρίς, ό – arhondaris). identică cu a Tatălui, pentru că este o divini-
Iulian Isbășoiu tate împrumutată, El nefiind Dumnezeu prin
ființă, ci prin participare. În concluzie, Arie
ARIANÍSM. Erezie care neagă dumnezeirea învață că „Dumnezeu n-a fost întotdeauna
Fiului, implicit și egalitatea și deoființimea Tată, ci a devenit în timp; Fiul n-a existat din
(consubstanțialitatea) Lui cu Tatăl. veșnicie, căci nu era înainte de a se naște; El
Arianismul este o concepție rațional-umană nu este din Tatăl, ci din nimic. Nu este propriu
de înțelegere a creștinismului, o coborâre a lui ființei Tatălui, căci este o creatură. Hristos nu
de la înălțimea de religie revelată de Dumne- este Dumnezeu adevărat, ci S-a îndumnezeit
zeu-Tatăl prin Însuși Fiul Său, Iisus Hristos, la prin participare” (Sf. Atanasie cel Mare). Se
nivelul religiilor naturale păgâne. Arianismul nega astfel dumnezeirea Fiului și egalitatea și
acreditează teoria unui monoteism raționalist, consubstanțialitatea Lui cu Dumnezeu-Tatăl,
cu scopul de a câștiga elita lumii greco-romane susținându-se subordinaționismul promovat
la concepția despre un Dumnezeu pluralist de episcopul Pavel de Samosata, condamnat ca
(summus Deus). eretic de un sinod ținut la Antiohia în anul 268.

90 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Arie era preot la biserica Baucalis, una dintre Astfel, arienii au revenit în Alexandria, conti-
cele mai însemnate din Alexandria. Începând nuând propaganda și provocând mari tulburări
cu anul 318, el și-a expus public învățătura sa în Biserică. Imnele religioase ale lui Arie erau
greșită, câștigând mulți adepți printre preoții, interpretate în port și pe străzile orașului, de
diaconii și călugării din Alexandria. Episcopul marinari, negustori și călători, iar în piețe se
Alexandru, văzând că erezia are mare aderență discuta teologie, ajungându-se ca păgânii să
printre creștini și păgâni și a devenit un real ironizeze creștinismul.
pericol pentru Biserică, a convocat pe episcopii La 18 septembrie 324, Liciniu a fost învins
din Egipt, Siria și Pentapole într-un sinod de Constantin cel Mare la Chrisopolis, lângă
ținut la Alexandria în anul 320/321. După Calcedon. Imperiul Roman avea din nou un
confruntări teologice între episcopi și Arie, singur suveran care considera că unitatea de
sinodul a aprobat în unanimitate învățătura credință a Bisericii este un element fundamental
că Fiul lui Dumnezeu este deoființă și veșnic pentru asigurarea unității imperiului. Fiind
cu Tatăl. Arie, episcopii Secundus de Ptole- informat că tocmai unitatea de credință este
maida, Theonas de Marmarica și alți câțiva tulburată de disputele ariene, Constantin cel
preoți și diaconi adepți ai arianismului au fost Mare a trimis prin episcopul Osius de Cordoba
excomunicați. Cu toate acestea, arianismul câte o scrisoare lui Arie și episcopului Alexandru
era promovat de unii clerici și credincioși din al Alexandriei, cerându-le să se împace, înțele-
Egipt, Libia, Pentapole, dar și din Palestina gând disputa lor teologică o simplă ceartă de
și Asia Mică. cuvinte. Nici scrisorile împăratului și nici insis-
După condamnare, Arie s-a refugiat la tențele episcopului Osius de Cordoba n-au reușit
episcopul Eusebiu de Cezareea Palestinei, care să liniștească spiritele agitate din Alexandria. În
a intervenit pentru el la episcopul Alexandru, aceste condiții, s-a impus convocarea primului
rugându-l să nu-l alunge din Biserică. În anul sinod ecumenic, care a condamnat categoric aria-
323 a plecat la Nicomidia, unde a fost găzduit nismul, mărturisind prin Simbolul de credință
de episcopul Eusebiu, care se bucura de mare de la Niceea dumnezeirea Fiului și egalitatea și
cinste la curtea imperială, fiind sprijinit de consubstanțialitatea Lui cu Dumnezeu-Tatăl.
Constanția, sora împăratului Constantin cel Bibliografie. Atanasie cel Mare, Sf., în Scrieri, I, în
Mare și soția lui Liciniu, împăratul Orientului. coll. PSB, vol. XV, trad. D. Stăniloae, București, 1987;
Eusebiu a convocat un sinod, care s-a pronunțat Atanasie cel Mare, Sf., în Scrieri, II, în coll. PSB, vol.
împotriva deciziilor celui de la Alexandria, XVI, București, 1988; Böhm, T., Die Christologie des Arius,
St. Ottilien, 1991; Dumitrașcu, N., Cele șapte personali-
din anul 320/321. Episcopul Alexandru urma tăți de la Niceea (325), Cluj-Napoca, 2003; Dumitrașcu,
să-l reprimească pe Arie în comuniunea Bise- N., Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare în contextul
ricii. Tot la Nicomidia, Arie a compus Thalia controverselor ariene și post-ariene, Cluj-Napoca, 1999,
sau Banchetul, o culegere de imnuri și cântări reed. 2003; Gregg, R.C. (ed.), Arianism. Historical and
bisericești, ușor de memorat și interpretat de Theological Reassessments, Philadelphia, 1981; Opitz,
credincioși, dar care conțineau într-o formă H.G., Urkunden zur Geschichte des arianischen Streites, 2
vol., Berlin-Leipzig, 1934-1935; Oritz, I. Urbina de,
mascată doctrina ariană. Asterios din Capa-
Nicee et Constantinople, Paris, 1963; Rămureanu, I.,
docia a propagat arianismul în tot Orientul, „Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I
câștigând mulți adepți chiar în rândul episco- ecumenic până la moartea lui Arie”, în: ST, 1-2/1961, pp.
pilor. Astfel, episcopul Alexandru a scris mai 13-31; Rămureanu, I., „Sinodul I ecumenic de la Niceea.
multor episcopi, demascând și respingând Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul niceean”, în: ST,
cu argumente scripturistice erezia ariană, și a (1977), 1-2, pp. 15-60; Ritter, A.M., „Arianismus”, în:
Theologische Tealenzyklopädie, vol. III, Berlin/New-York,
refuzat reprimirea lui Arie în Biserică. Însă un
1973, pp. 692-719; Stead, G.C., „The Thalia of Arius
nou sinod ținut la Cezareea Palestinei a hotărât and the testimony of Athanasius”, în: Journal of Theolo-
ca Arie și adepții lui excomunicați de sinodul gical Studies, XXIX (1978), pp. 20-52.
de la Alexandria să-și reia funcțiile. Nicolae Chifăr

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 91
ÁRTĂ LITÚRGICĂ. Totalitatea creațiilor ortodoxe au fost întotdeauna împodobite cu
artistice religioase din sculptură, pictură, arhi- picturi în interiorul lor și în unele cazuri chiar
tectură, broderie și țesătură pentru obiectele și în exterior (de ex., unele biserici românești
folosite în cult. din nordul Moldovei). Rareori, datorită unor
Arhitectura bisericească a început să se dezvolte factori excepționali (lipsa materială, influențe
odată cu începerea persecuțiilor, când locașurile culturale, mai ales în Ardeal), bisericile orto-
în care se întâlneau creștinii pentru a săvârși doxe sunt lipsite de pictură murală. Faptul că
rânduielile bisericești au devenit neîncăpătoare icoana ocupă un loc important în viața coti-
și insuficiente. Creștinii încep să se adapteze diană a credinciosului este întărit de prezența
noilor cerințe, mărindu-și bisericile pe care le ei în fiecare locuință a creștinilor, de cele mai
aveau sau construind altele noi. Cu timpul apar multe ori în fiecare cameră din casă. Cultul
biserici mari și spațioase, care folosesc stiluri divin public cuprinde o mulțime de gesturi
arhitectonice diferite, fie împrumutând ce era liturgice ale clerului și credincioșilor săvârșite
mai frumos din stilurile pe care le utilizau de aceștia ca expresie a respectului ce îl acordă
păgânii în sculptură, pictură sau arhitectură, fie icoanelor. Atât preoții, cât și credincioșii, atunci
începând să își creeze noi moduri de gândire când pășesc în sfânta biserică, se închină la
arhitectonice, care în timp vor da naștere unor icoanele de la iconostas și la o parte dintre cele
curente arhitectonice inovatoare. Astfel apare de pe catapeteasmă. În timpul cădirilor, preoții
arta creștină cu specificul ei teologic. Cel care cădesc toate icoanele din biserică, iar atunci
contribuie în mod esențial la inițierea unei când săvârșesc slujbele acatistelor sau paracli-
noi epoci în arta creștine este Sf. Constantin selor, o fac în fața icoanelor praznicelor sau
cel Mare prin decretul de libertate a creștinis- sfinților în cinstea cărora se săvârșește slujba
mului. El patronează construcția în tot impe- respectivă. La celelalte slujbe, săvârșite în afara
riul a unor biserici monumentale cum ar fi cele bisericii, fie particulare (ierurgii), fie comune
din Constantinopol, Ierusalim, Betleem etc. (ex. rugăciuni de ploaie), icoana este nelipsită.
Bisericile încep să fie construite după reguli Astfel, pictura bisericească în general, și icoana
stricte: locurile pe care se construiau erau coli- în special, fac parte integrantă din viața Bise-
nele cele mai înalte, având poziția cu altarul ricii, și nu pot fi excluse niciodată din ființa ei
spre răsărit. În primele secole, planurile biseri- sacramentală. Menirea ei în Biserică, ne spune
cilor erau foarte variate: dreptunghiular, pătrat, Părintele prof. Ene Braniște, este aceea de „a
cruciform, poligonal sau rotund. Cu timpul se reda chipul lui Dumnezeu reflectat în creație
impune un stil arhitectonic cu planul drept- (Cerurile spun slava lui Dumnezeu...) și resta-
unghiular, alungit. Din acest plan au derivat bilit în frumusețea și curăția ei originară, prin
ulterior și alte tipuri de plan, care erau core- Hristos; conținutul ei este ființa umană care
late cu ideile teologilor privind simbolismul tinde către asemănarea cu Duhul, omul trans-
Bisericii, precum și după concepțiile estestice figurat”. Din rândul țesăturilor și broderi-
ale epocilor în care s-au construit, precum și ilor amintim toate obiectele de cult care sunt
în funcție de materialele și posibilitățile ctito- folosite fie pentru a împodobi biserica (dvera,
rilor respectivi. Astfel, apar în viața creștină mai podoabele pentru iconostas sau mesele din
multe stiluri arhitecturale: basilical, bizantin biserică, acoperămintele de pe sfânta masă
(în Răsărit), romanic, gotic, al Renașterii și ș.a.), fie cele folosite în cult (Sfântul Antimis,
clasicist (în Apus). De asemenea, în arta bise- Sfântul Aer, acoperămintele Sfintelor Vase) sau
ricească pictura ocupă un loc foarte important, veșmintele preoțești. Toate aceste obiecte au
datorită rolului său ca mijloc de comunicare țesute, imprimate sau aplicate pe ele diferite
între credincios și Dumnezeu și între credin- simboluri creștine (crucea, vița de vie, peștele,
cios și sfinții Săi. Icoana oferă sentimentul porumbelul etc.), ori icoane ale praznicelor
prezenței reale a celui reprezentat. Bisericile sau sfinților. Tot din cadrul artei eclesiastice

92 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
fac parte obiectele bisericești lucrate în metal 1233-1245; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicți-
sau lemn. Aici amintim Sfintele Vase, coperțile onar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
Caransebeș, 2001.
Sfintelor Evanghelii (ferecăturile) sau ale altor Iulian Isbășoiu
cărți de cult, crucile, candelele, iconostasele etc.
Bibliografie. Barnea, Ioan, Arta creștină în România, vol.
I-V, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orto- ASCÉZĂ. Proces de despătimire ce presu-
doxe Române, București, 1979, 1981, 1983, 1985, 1989; pune sinergia sau conlucrarea a doi factori: cel
Braniște, Ene, Liturgica Generală – cu noțiuni de artă bise- dumnezeiesc și cel omenesc.
ricească, arhitectură și pictură creștină, Ed. Institutului Biblic Spiritualitatea Evangheliei este o spiritualitate
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, teonomă, o spiritualitate a sinergiei divino-u-
1993; Brehier, Louis, L’art Chretien. Son développement
iconographique. Des origines à nos jours, Paris, 1928; Brehier,
mane. Potrivit învățăturii ortodoxe, este impo-
Louis, Manuel d’archéologie chrétienne, Paris, 1907; Cire- sibilă izbăvirea de păcat numai prin străduință
șeanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creștine omenească, fără Dumnezeu; omul degenerează
Ortodoxe de Răsărit, vol. II, București, 1911; Constan- în autonomie sau heteronomie și este strivit
tinescu – Iași, P., Arta și creștinismul, Chișinău, 1926; între voința umană și cea demonică. Asceza nu
Debuyst, F., „Architectural Setting”, în J.G. Davies (ed.), este doar tema sau subiectul activității umane, ci,
A Dictionary of Liturgy and Worship, London, 1972; Diehl,
Charles, Manuel d’Art bizantin, Paris, 21926; Fabre, A.,
în principal, ascultarea de harul lui Dumnezeu,
Manuel d’art chrétien. Histoire générale de l’art chrétien depuis fructul sinergiei divino-umane. Omul oferă
les origines jusqu’à nos jours, Paris, 1928; Lazarev, Viktor, libertatea și lucrarea, iar Dumnezeu, harul și
Istoria picturii bizantine, vol. I-III, trad. F. Chițescu, Ed. iubirea. Această sinergie este măsura capacită-
Meridiane, București, 1980; Mureșianu, Sever, Iconologia ților morale umane, a conștiinței și a respon-
creștină occidentală și orientală, București, 1893; Naum, sabilității umane, măsura personalității creștine
Alexandru, Istoria artei de la începutul creștinismului până în
sec. al XIX-lea, vol. I: Vechea artă creștină în Apus; vol. II:
sau a vieții și sfințeniei. Creștinul conlucrează
Vechea artăcreștină în Răsărit, Iași, 1925, 1937; Vintilescu, cu Dumnezeu Care dă, crește și desăvârșește
Petre, „Dezvoltarea și răspândirea arhitecturii bizantine”, toate ale omului. Harul este posibilitatea care
în: BOR, LXXXV (1976), 1-2, pp. 180-209; Vintilescu, revelează libertatea noastră, posibilitatea care
Petre, „Arhitectura bizantină în Principatele Române”, în: o vindecă, o întregește, o transfigurează într-o
BOR, LXXVI (1967), 9-10, pp. 584-601.
libertate reală și adevărată, adică acea libertate
Iulian Isbășoiu
care se instaurează numai în bine și în fapta
bună, în iubire și cu iubire. Harul e fereastra
ÁRTOS. Denumire dată pâinii care se folo-
deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca
sește la slujba Litiei de la Vecerniile din ajunul
Persoană, sau comuniune treimică de Persoane,
marilor sărbători sau a hramurilor bisericilor.
odată ce Dumnezeu ne-a pus prin har în relație
Vine din cuvântul grecesc „O άρτος”, care
cu Sine. Harul scoate din limitele actuale exis-
înseamnă „pâine”. De obicei este o pâine îndul-
tența noastră, și prin aceasta, satisface în mod
cită și dospită. Regula este să se aducă cinci
real setea ei după infinitul personal transcen-
pâini rotunde care se sfințesc de preot după ce
dent. Ca atare, harul ne dă putința împlinirii
rostește o rugăciune care amintește de înmul-
noastre ca și „chip al lui Dumnezeu”, sau ajută
țirea celor cinci pâini și a celor doi pești de
înaintarea noastră în asemănarea cu El sau în
Mântuitorul, când a săturat în pustie peste cinci
infinitatea relației iubitoare cu El. Fiind așa,
mii de bărbați în afară de femei și copii. Alături
spiritualitatea ortodoxă nu se epuizează, nici nu
de cele cinci pâini credincioșii aduc și grâu, vin
este dependentă de forme moraliste sau obser-
și untdelemn pe care preotul le sfințește odată
vații legaliste. Este etosul libertății și iubirii, o
cu pâinile. La sfârșitul slujbei, artosul este iubire liberă și eliberatoare, necreată și creatoare,
stropit cu vin și se împarte credincioșilor. străină de orice imaginație, ipocrizie, individu-
Bibliografie. Braniște, Ene, „Litia. Studiu comparativ
al rânduielii ei în diferite liturghiere și manuale de tipic”, alism, arbitrarietate, un etos liber și încântător,
în: ST, VIII (1956), 5-6, pp. 376-388; Braniște, Ene, cu adevărat smerit și creator, răstignit și slăvit,
„Serviciul Litiei”, în: BOR, LXXXVIII (1970), 9-10, pp. care alcătuiește adevărata structură a libertății.

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 93
Unirea minții cu inima nu este un proces pur puterilor sufletului, ci transformarea lor întru
intelectualist, ci este o stare și o realitate prin Hristos, în dorința de Dumnezeu. Sf. Grigorie
și cu rugăciune, prin repetarea conștientă și Palama descrie calea credinciosului spre
simțită a numelui lui Hristos. Mintea nu poate îndumnezeire: „Rămâi departe de răutate, să te
să se încredințeze în mod abstract de Dumne- găsești în spațiul virtuții, să ai în minte lucră-
zeirea lui Hristos, și deci trebuie făcute oste- rile pocăinței și, rămânând lângă Dumnezeu,
neli covârșitoare spre a trăi potrivit cuvântului nu vei primi numai desăvârșirea virtuții umane,
Lui sau poruncilor Evangheliei. Conștien- dar și virtuțile cele dumnezeiești vor fi ale tale,
tizând în viața duhovnicească dimensiunea prin locuirea Dumnezeiescului Duh, pentru că
căderii personale, trebuie să trecem printr-o așa se îndumnezeiește omul, căci acela care se
permanentă rugăciune de pocăință. Numai alipește de Dumnezeu cu lucrările virtuții se
atunci când ni se va da putința de a trăi ceea face un duh cu Dumnezeu prin harul Sfântului
ce Hristos ne-a arătat: cea mai mare deșertare Duh ” (Syggrammata, vol. IV). Îndumnezeirea
de sine (Flp 2, 6), ne vom învrednici de venirea este unirea omului cu Sfânta Treime, în urma
„puterii de sus ”, fie în chipul limbilor de foc ale căreia omul poartă în sine aproape toate însuși-
Cincizecimii, fie ca negrăita Lumină a Tabo- rile dumnezeiești.
rului. Prin aceasta, Sfântul Duh a devenit în Îndumnezeirea omului înseamnă participarea
noi o putere actuală, revărsată din Hristos, care la energiile dumnezeiești necreate, comuniunea
luminează toate colțurile umbrite ale inimii și cu Dumnezeu, asemănarea omului cu „însușirile
minții noastre și observă și surprinde din prima dumnezeiești ”. Sfânta Treime are bunătatea și
clipă toată mișcarea păcătoasă, fie ea cât de virtuțile după natură, în timp ce omul le dobân-
firavă și de ascunsă, la început. Astfel, Îl vedem dește prin împărtășire. Dar această participare
pe Hristos în noi, dobândim simțirea „minții ” la Dumnezeu este veșnică și acest fapt consti-
și a „inimii ” pentru Hristos. Până nu s-a făcut tuie pentru om marele dar al Sfintei Treimi. Nu
această trezire și conștientizare în minte a numai că ne salvează de păcat, ci ne și oferă posi-
prezenței lui Hristos, trebuie să batem la ușa ei, bilitatea să devenim „părtași dumnezeieștii firi”
prin gândurile jertfite lui Hristos, în nădejdea (2 Pt 1,4). Această perspectivă eshatologică îi
că ne vom împărtăși de simțirea prezenței Lui, oferă cea mai mare putere credinciosului care se
a iubirii Lui chenotice, și prin aceasta, ni se va nevoiește pentru a disprețui plăcerea păcatului:
deschide inima. să se elibereze de robia patimilor și să trăiască
Asceză și Mistică. După curățirea de păcate și măsura și vocația, fericirea și slava „copiilor lui
dobândirea virtuților, prin împlinirea porun- Dumnezeu ” (Rm 8, 21).
cilor, creștinul care se nevoiește se învrednicește Bibliografie. Giagkazoplou, S., Comuniunea îndum-
de iluminarea dumnezeiască, de nepătimire și nezeirii. Sinteza Hristologiei și Pnevmatologiei în opera
îndumnezeire. Trebuie observat că aceste etape, Sfântului Grigore Palama, Atena, 2001; Patronou, G.,
Îndumnezeirea omului prin lumina concepțiilor eshatologice
a iluminării, a nepătimirii și a îndumnezeirii ale teologiei ortodoxe, Atena, 1995; Stăniloae, Dumitru,
sunt în legătură una cu alta, sunt de nedespărțit Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic
și, de obicei, Sfinții Părinți le folosesc conco- și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.
mitent. După Sf. Nicolae Cabasila, iluminarea Teofan Mada
omului vine prin Sfântul Duh din momentul
Botezului, însă presupune pentru învederare și ASCULTÁRE CANÓNICĂ. Formă de
făptuire multe eforturi, sinergia umană. Ilumi- abnegație necesară în Biserică pentru constitu-
narea omului se asociază la mulți Părinți cu irea tuturor membrilor ei într-o singură voință,
vederea lui Dumnezeu sau cu lumina necreată intenționată de Capul acesteia, Iisus Hristos.
de care se învrednicesc să se împărtășească în Întreaga „urmare a lui Hristos”, adică întreaga
viață asceții bine plăcuți lui Dumnezeu. supunere față de poruncile Mântuitorului și
Nepătimirea nu este tăgăduirea sau desființarea ale conducătorilor bisericești, întemeiată pe

94 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
cuvintele Domnului: „Cine vă ascultă pe voi, episcopul. Cei care fac acest lucru pierd nu numai
pe Mine Mă ascultă, și cine vă nesocotește demnitatea ierarhică din Biserică, ci și numele
pe voi, pe Mine Mă nesocotește; iar cel ce de cleric, iar laicii care aprobă o asemenea neas-
Mă nesocotește pe Mine, nesocotește pe Cel cultare sunt excluși din Biserică. Singurul caz în
ce M-a trimis pe Mine”. În cadrul Bisericii care clericii pot refuza ascultarea față de episcop,
deosebim trei categorii de ascultări: (1) ascul- în orice timp, fără să aștepte hotărârea sino-
tarea pe care o datorează credincioșii clerului dului, este când un episcop predică în Biserică
slujitor, ea fiind de natură religioasă și morală, o învățătură eretică. În acest caz, Can. 13 Sin.
având menirea de a crea cadrul necesar unei I-II hotărăște ca preoții respectivi nu numai că
bune desfășurări a vieții religioase. În cadrul nu sunt supuși pedepselor canonice, dar au parte
acestei ascultări, raportul dintre credincioși de cinstea care se cuvine celor drept credincioși,
și clerici este acela al fiilor față de părinții lor deoarece nu au condamnat pe un episcop, ci pe
duhovnicești, după însăși porunca Mântui- un pseudo-episcop.
torului, Care ne-a chemat la ascultarea de fii Bibliografie. Statutul pentru organizarea și funcționarea
ai aceluiași Părinte; (2) ascultarea la care sunt Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;
chemați clericii față de treptele ierarhiei supe-
Allans, D. și Rials, S. (ed.), Dictionnaire de culture
rioare, datorită stării harice a acestora în raport juridique, PUF, Paris, 2003; Floca, Ioan N., Canoanele
cu demnitatea de stare harică pe care o deține Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, Sibiu, 2005; Floca,
episcopul; și (3) ascultarea în cadrul cinului Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și administrație
monahal. Această ascultare nu are nicio apli- bisericească, vol. I-II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
care în viața credincioșilor sau a clerului de mir. al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990; Iorgu,
Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțelesul și explicarea lor
Ascultarea canonică își are originea în rapor-
în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST, XLI (1989), 4, pp.
turile canonice dintre membrii ierarhiei supe- 78-100; Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe
rioare față de aceia care ocupă un rang inferior. însoțite de comentarii, vol. I-II, trad. Pr. U. Kovincici, N.
Ascultarea canonică, începând de la diacon în Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-1931, 1934-1936; Milaș,
sus, este stabilită prin Can. 13, 14, 15 Sin. I-II. Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, trad. D.
În special, canoanele vorbesc de ascultarea față Cornilescu, V. Radu, București, 1915; Muscalu, Cristi-
na-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar de termeni juridici,
de episcop, pe care îl numesc „părintele spiri-
Ed. Universitară, București, 2008; Naz, R. (ed.), Diction-
tual al preoților”. naire de droit canonique, 7 vol., Paris, 1935-1965; Werck-
Canoanele hotărăsc pentru neascultarea de meister, Jean, Petit Dictionnaire de Droit Canonique, Éd.
episcop depunerea clericilor respectivi și numesc Cerf, Paris, 1993.
procedeul unor asemenea neascultători „dorință Constantin Rus
de stăpânire și violență” (Can. 31 Ap.; Can. 9
Sin. I-II). Au fost cazuri când unii preoți, care ASEITÁTE. Calitate prin care cineva își are
slujeau la instituțiile sociale ce nu erau sub juris- existența de la sine și prin sine.
dicția nemijlocită a episcopului, nu au dorit să Atribut prin excelență dumnezeiesc, care se
asculte de episcopul eparhiot. Can. 8 al Sin. IV referă la vădirea Dumnezeirii ca natură, întreagă
Ec. supune pe asemenea preoți pedepsei cano- și deodată, și din veci, în Tatăl, Fiul și Duhul
nice și hotărăște ca fiecare cleric, fără deosebire, Sfânt, toate persoanele dumnezeiești fiind
să se supună episcopului său și să depindă de fără început. Atributul exprimă independența
el în orice privință. După canoane, și atunci se totală a lui Dumnezeu, nefiind condiționat de
dă pedeapsă pentru neascultare când episcopul nimeni și de nimic (Ap 1, 8; 22, 13). Datorită
ridică pe cineva la un rang mai înalt, în Biserică, aseității Transcendentului Divin, mintea umană
și candidatul se opune acestei înaintări (Can. 31 nu poate postula decât că nu a putut fi cândva
Cart.). După Can. 13 Sin. I-II, pentru justifi- când nu a fost nimic. Dumnezeirea n-a fost
carea neascultării față de episcop, clericii nu chemată la existență de cineva sau ceva extern.
pot aduce delicte de care s-ar fi făcut vinovat Dumnezeu există ca Treime de persoane de la

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 95
Sine și prin Sine, dintotdeauna, deci realitate Printre primii Părinți ai Bisericii care fac
personală supraexistentă, infinită, absolută și distincția între aspectul ontologic și cel dinamic,
inepuizabilă. Existența prin Sine, din care provin adică între ceea ce este și ceea ce devine omul,
toate celelalte existențe, trebuie să aibă și o iubire îl putem aminti pe Sf. Irineu de Lyon (†202).
ca să fie fericită, dar și o capacitate a autodeter- Origen (†254) îl urmează îndeaproape când
minării. Conform aseității, Dumnezeu nu-Și afirmă că „omul a primit demnitatea de chip
are o cauză externă căreia să-și datoreze exis- de la origine, dar asemănarea este rezervată
tența, este de Sine existent. El Își este propria-I pentru desăvârșire”. Această distincție este
cauză, în același timp fiind plinătatea Ființei și reluată ulterior de Părinți precum Sf. Vasile
cauza creatoare a tot ceea ce există din lumea cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul (†662) sau
văzută sau nevăzută (Iș 3, 14), evitându-se astfel Sf. Ioan Damaschinul (†749). După acesta din
panteismul. Totul condiționează și nu este condi- urmă, dacă chipul vizează intelectul și liberul
ționat de nimic, cuprinzând întreaga existență. arbitru, „după asemănare” înseamnă că omul
Aseitatea divină certifică faptul că Dumnezeu este posibil să-i semene în virtute.
era, este și va fi, necunoscând începutul sau sfâr- Asemănarea cu Dumnezeu este „forma” pe care
șitul, El Însuși Își este obârșia și cauza naturii o ia Dumnezeu în icoana omului, este strălu-
Sale, despre care numai Singur poate găi în mod cire a frumuseții chipului divin, este veșmântul
propriu. Datorită existenței prin Sine, Dumne- de nuntă pe care-l îmbracă chipul. „Cela ce
zeu-Sfânta Treime este izvorul întregii existențe, […] cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai
a tuturor actelor și realităților (Rm 11, 35-36). cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai
N-a fost chemat cândva la existență. E mai vechi întors în pământ, din care am fost luat, la Cel
ca mai presus decât orice eventuală chemare la după asemănare mă ridică și cu frumusețea cea
existență a Lui. N-a fost chemat vreodată la dintâi iarăși împodobindu-mă” (Slujba Înmor-
existență. A existat dintotdeauna. A avut exis- mântării). Însă devenirea chipului în asemă-
tența din veșnicie, nefiind produs de vreun act nare, urcușul acesta „din slavă în slavă” (2 Co 3,
prin care să se fi produs. 18) nu este doar o revenire la starea originară, ci
Bibliografie. Dionisie Areopagitul, Sf., Despre numi- mai mult decât atât. Astfel, pentru Sf. Vasile cel
rile dumnezeiești, în Opere complete, trad. D. Stăniloae, Ed.
Mare (†379), omul, creat după chip, a primit
Paideia, București, 1996; Stăniloae, Dumitru, Teologia
Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de porunca să devină dumnezeu după har.
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978. Teologii ortodocși contemporani urmează în
Mihai Himcinschi general această direcție, distincția dintre chip
și asemănare permițându-le să dezvolte abor-
ASEMĂNÁRE. (gr. homoiôsis; evr. demuth; darea relațională a persoanei umane. Faptul că
lat. similitudo) Asemănarea cu Dumnezeu după cădere chipul lui Dumnezeu din om nu
reprezintă programul veșnic de îndumnezeire ar fi distrus, chiar dacă întunecat, face capabil
a omului. pe om să-și dorească comuniunea cu Crea-
Părinții Bisericii au înțeles în general asemă- torul său. Dezvoltarea, transformarea chipului
narea ca fiind desăvârșirea la care este chemat în asemănare nu se realizează astfel decât prin
omul, creat după chipul lui Dumnezeu. Asemă- actul comuniunii cu Dumnezeu, fiind asimi-
narea ar trimite către justitia originalis pierdută lată cu procesul de îndumnezeire a omului.
o dată cu căderea, pe când chipul continuă Asemănarea nu reprezintă însă doar stadiul
să existe în om chiar după cădere. Însă, dacă final al îndumnezeirii, ci întregul proces de
chipul este un dar constitutiv omului, asemă- dezvoltare a chipului în asemănare. Altfel
narea presupune implicarea voinței libere a spus, posibilitatea de a progresa este dată
omului în actul sinergic al desăvârșirii, altfel în chipul însuși, iar asemănarea reprezintă
spus, experiența liberă și conștientă a harului deodată călătoria neîntreruptă și starea de
îndumnezeitor. sfințenie sau de slavă la care suntem chemați.

96 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Bineînțeles, acest progres este infinit, căci este pe care îl implică aceasta, dar și ca rezultat al
un progres în Dumnezeu infinit. interdicțiilor canonice și legale privind practi-
Bibliografie. Bria, I., „Asemănare”, în Dicționar de cile divinatorii în general, astrologia a cunoscut
teologie ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al un declin semnificativ. În Occident, aceasta
Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 39; Ioan Damas-
avea să reînflorească în Renaștere, pentru ca, în
chinul, Sf., Dogmatica, trad. introd. și note de D. Fecioru,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe perioada Iluminismului, să se ascundă în dife-
Române, 2005; Irénée de Lyon, Contre les hérésies, V, în rite societăți secrete pentru aproape două secole,
coll. SC, vol. CLIII, Éd. Cerf, Paris, 1969; Stăniloae, D., devenind o disciplină ocultă. În prezent, înde-
Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic osebi ca parte componentă a curentului New
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 21997. Age, astrologia înregistrează un reviriment
Sorin Șelaru
unic în istoria sa, aceasta neatingând niciodată
în trecut proporțiile, popularitatea și prestigiul
ASTROLOGÍE. Pseudoștiință care postulează
de care se bucură în societatea contemporană.
existența unei influențe ezoterice a corpurilor Bibliografie. Beck, R., A Brief History of Ancient Astro-
cerești asupra caracterului și destinului omului, logy, în coll. Brief Histories of the Ancient World, Ed. Blac-
precum și posibilitatea prezicerii unor eveni- kwell Publishing, Malden, 2007; Bok, B., Objections
mente viitoare din istoria societății și a lumii to Astrology, în coll. Impact Series, Prometheus Books,
Buffalo, 1975; Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie și mode
prin observarea și interpretarea mișcării astrelor.
culturale. Eseuri de religie comparată, trad. E. Bortă, Ed.
Prezentă în majoritatea civilizațiilor lumii Humanitas, București, 22006.
și având un caracter parareligios, astrologia a Iulian Damian
coabitat mai mult sau mai puțin pașnic cu toate
sistemele religioase. Astrologia occidentală,
răspândită astăzi sub diferite forme în special ATEÍSM. v. AGNOSTICÍSM. Concepție
în spațiul european și cel american, își are despre realitate conform căreia se neagă exis-
originea în Mesopotamia, în timpul Imperiului tența oricărei divinități.
Akkadian (sec. XXIII-XXII î.Hr.). Mai târziu,
asiro-babilonienii au divinizat principalele ÁTHOS. (gr. Aghion Oros – Sfântul Munte)
planete prin identificarea lor cu cei mai impor- Centru monahal important, în care se regăsesc
tanți zei din panteon, transferând asupra aces- conservate și aplicate spiritualitatea și tradițiile
tora atributele și puterile divinităților. Astro- creștinismului ortodox. Athos-ul denumește
logia a ajuns în Europa prin Grecia Antică, un munte (2033 m), precum și peninsula în
unde s-a întâlnit cu pasiunea acestui popor care acesta este localizat, unde trăiesc comuni-
pentru matematică. După cucerirea Egiptului tățile monahale amintite. Având lungimea de
de către Alexandru cel Mare (332 î.Hr.), grecii aproximativ 60 km, și o lățime ce variază între
au preluat de la egipteni zodiacul, pe care l-au 8 și 12 km, cu o arie totală de 360 km pătrați,
combinat cu cunoștințele lor de astronomie. Peninsula Athos se găsește în Nordul Greciei,
În această perioadă, astrologia se răspândește în regiunea grecească Macedonia Centrală. În
în întreg spațiul elenistic. După încorporarea această peninsulă se află 20 de mănăstiri, 12
Greciei în Imperiul Roman, împreună cu schituri precum și o mulțime de chilii călugă-
cultura greacă a pătruns în Roma și astrologia, rești ortodoxe, în care trăiesc mai mult de 1500
unde, odată cu preluarea numelor latine ale de monahi. Din punct de vedere administrativ,
zodiilor, se încheie procesul de formare al acestei regiunea este autonomă, alcătuind un stat
pseudoștiințe. Încă din primele veacuri creș- monastic cu capitala la Karyes (Καρυες).
tine, datorită atitudinii intransigente a Sfinților În perioada secolelor IX-X, la Constantinopol
Părinți și a scriitorilor bisericești (i.e. Tațian, s-au construit trei mari mănăstiri, toate închi-
Tertulian, Fericitul Augustin, apoi Sf. Ioan nate Maicii Domnului, considerată ocroti-
Damaschin) față de astrologie și de fatalismul toarea orașului, mai ales după ce acoperământul

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 97
ei salvase capitala în anul 924 de sub amenin- starețul unui așezământ monahal. Constituiți
țarea bulgarilor lui Simeon (893-927). Prima în „lavrele” amintite, călugării s-au răspândit
dintre aceste mănăstiri este cunoscută sub pe întreg teritoriul Athosului, fără a fi tulbu-
numele de Hodighitria (a Maicii Domnului rați decât de incursiunile piraterești ale arabilor
Arătătoarea Căii). Aceasta a fost ctitorită la și de pretențiile jurisdicționale ale locuitorilor
puțină vreme după înfrângerea iconoclasmului restului Peninsulei Chalcidice. Pentru a-i pune
de către împăratul Mihail al III-lea (842-867) la adăpost de diferitele pretenții ale acestora
și de mama acestuia, Teodora. La mijlocul din urmă, împăratul Vasile I Macedoneanul,
secolului al XI-lea a fost ridicată o altă mănăs- printr-un decret emis în anul 885, a oprit
tire, numită Everghetidos (a Maicii Domnului trecerea ilegală peste canalul Xerxes, declarând
Binefăcătoarea); nu trebuie uitate nici ctito- în mod oficial Athosul ca „loc al călugărilor” și
riile istoricului imperial Mihail Ataleiates, i-a scutit de plata oricărui fel de taxe către Stat.
care în 1077 a ridicat Mănăstirea Panoiktirmon Această măsură a fost reconfirmată de Leon
(a Maicii Domnului Atotmilostivă) și cea a al VI-lea filosoful în anul 911 sau de Roman
împăratului Constantin al IX-lea Monomahul I Lecapenul în 920, care le-au îngăduit să-și
(1042-1054), închinată Sfântului Gheorghe. agonisească și bunuri personale.
În afara capitalei au fost construite așezăminte În aceste condiții, comunitatea eremită de pe
religioase mai ales în locuri retrase. Un unchi Muntele Athos s-a consolidat pe toată perioada
al împăratului Nichifor al II-lea Focas, Mihail secolului al X-lea, devenind practic o adevărată
Maleinos, a ctitorit în 922, în regiunea Bitiniei, republică monahală sub suzeranitatea Impe-
Mănăstirea Kymina, care și-a luat numele de riului Bizantin. Stilul de viață al călugărilor
la Muntele pe care fusese ridicată. Importanța atoniți a continuat să fie cel idioritmic, dar o
acestei mănăstiri constă și în faptul că aici s-a nouă perioadă se va deschide odată cu prestigiul
călugărit cel care avea să devină fondatorul câștigat de generalul Nichifor Focas în luptele
Marii Lavre, prima mănăstire, cunoscută azi, cu arabii. Acest general a acordat o atenție
de la Muntele Athos. deosebită vieții monahale, manifestându-și
Fâșia de pământ era despărțită în vechime de chiar intenția de a se călugări într-o zi. Cel ce
baza Peninsulei printr-un canal, care poartă a întemeiat prima mănăstire cu reguli de viață
numele regelui persan Xerxes, cel care a ordonat chinovitică pe Muntele Athos, Atanasie, era fost
construcția sa în anul 480 î.Hr. Insula care a coleg de arme iar acum duhovnic al lui Nichifor
rezultat avea o lățime cuprinsă între 2-13 km, Focas. Cu mijloacele puse la dispoziție de fiul
iar lungimea era de aproximativ 60 km. După său duhovnicesc, călugărul Atanasie construiește
toate probabilitățile, Muntele Athos a început în anul 963, în Sud-Estul Peninsulei, un centru
să fie un loc de retragere pentru călugări încă monahal care avea două biserici, cu hramurile Sf.
din timpul ultimelor persecuții romane împo- Ioan Boatezătorul și Buna-Vestire, o trapeză, o
triva creștinilor (sec. III-IV), iar în anul 726, bolniță, o casă de oaspeți și alte anexe gospodă-
când a fost dat primul edict împotriva icoa- rești. Acest așezământ este cunoscut sub numele
nelor și până în anul 843, un însemnat număr de „Marea Lavră” (Meghistis Lavras) sau „Lavra
de călugări de pe întreg teritoriul bizantin a Sfântului Atanasie”.
venit la Muntele Athos. Ei au dus aici acte, În organizarea monahismului atonit, Atanasie
documente, moaște, obiecte de artă, nume- a introdus stilul de viață chinovial, astfel încât
roase icoane. Din această perioadă au început mănăstirea sa (cca. 80 călugări) a devenit
să se zidească și primele „lavre” atonite, iar obiectul unor atacuri vehemente din partea
dintre chipurile duhovnicești ale acestei peri- celorlalți viețuitori ai Muntelui, care în marea
oade amintim pe Petru Atonitul, fost general lor majoritatea erau idoritmici. Aceștia vedeau
în armata împăratului Teofil (829-842) și în noul mod de organizare o derogare de la
pe Eftimie al Tesalonicului, devenit în 862 tradiția veche a monahilor atoniți, păstrată ca

98 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
o poruncă apostolică până atunci, precum și devenit principalul centru al monahismului
o amenințare la adresa idealurilor lor. Noua bizantin și tendința contemplativă a teolo-
organizare monahală a lui Atanasie se baza pe: giei ortodoxe. În secolul al XII-lea, în vremea
impunerea stilului chinovial, oprirea călugărilor împăratului Alexios I Comnenul, Muntele era
de a poseda averi personale, interzicerea deose- recunoscut peste tot ca fiind inima monahis-
birii dintre călugării greci și cei aparținând mului bizantin. Diferitele curente teologice
altor popoare, supunerea tuturor unui protos, contemplative care s-au dezvoltat în mona-
cu drepturi superioare față de cele ale stareților, hismul oriental începând cu Părinții deșertului
oprirea intrării pe teritoriul Athosului a feme- converg spre Athos, făcând din acest spațiu
ilor, organizarea comunității monahale în mod centrul unei vieți teologice deosebit de intense.
independent față de orice autoritate. Această Bibliografie. Byzantine Monastic Foudations Documents,
ed. J. Thomas, A. Constantinidis-Hero, 5 vol., Washin-
ultimă directivă a reprezentat linia tradițională
gton DC, 2000; The Romanian Principalities along the
atonită și a fost confirmată de către împăratul Centuries, Papers of the Symposium held in Bucharest,
Nichifor II Focas. Lupta dintre grupul atonit 15-18 october 2006; Băbuș, E., Bizanțul, istorie și spiri-
idioritmic și apărătorii stilului de viață chino- tualitate, Ed. Sophia, București, 22010; Beck, H.G.,
vial a durat până în anul 970, când împăratul Geschichte der Orthodoxen Kirche im Byzantinischen Reich,
Göttingen, 1980; Brehier, Louis, Civilizația bizantină,
Ioan I Tzmiskes (969-976) aprobă un Tipikon,
Ed. Științifică, București, 1994; Cândea, Virgil, Mărturii
care urma să aibă valabilitate pe întreg teritoriul românești peste hotare. Mică enciclopedie, vol. I-II, Bucu-
Muntelui Athos. El a fost semnat și de Atanasie rești, 1991, 1998; Moldoveanu, Ioan, Contribuții la
alături de alți 54 de conducători ai așezămin- istoria relațiilor Țărilor Române cu Muntele Athos (1650-
telor monahale atonite existente la acea vreme. 1863), Ed. Bizantină, București, 2002; Năsturel, Petre,
Principalele măsuri înscrise în Tipikon erau: Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur rélations
du milieu du XIVème siècles à 1654, Institutum, Studiorum
se îngăduia la Athos atât viața idioritmică, Orientalum, Roma, 1986.
cât și cea chinovială; fiecare mănăstire urma Emanoil Băbuș
să fie condusă de un egumen ajutat de câțiva
proestoși; toate mănăstirile erau conduse de un AUTOCEFALÍE. Principiul fundamental
areopag monahal, format din stareții lor și care de organizare în Biserica Ortodoxă, în temeiul
se întrunea o dată pe an la Karyes, care devenea căruia ierarhia unei Biserici Ortodoxe consti-
acum capitala Athosului; în fruntea acestui tuită în mod canonic în sinod, în cuprinsul unui
areopag se va afla un protos, numit de împărat stat suveran, exercită în cadrul Bisericii respec-
și hirotonit de patriarhul de la Constantinopol, tive puterea bisericească deplină, în mod inde-
el având atât jurisdicție civilă, cât și bisericească pendent de ierarhia oricărei alte Biserici Orto-
asupra întregului Munte. doxe, organizate în același mod, recunoscând
Chiar dacă prin acest Tipikon idealul de viață drept căpetenie supremă numai pe Întemeie-
idioritmic și cel chinovial rămân în fond torul Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos.
neatinse, viitorul imediat va aparține lavrelor de Independența aceasta a fiecărei Biserici Orto-
tipul celei ridicate de Sfântul Atanasie, a cărui doxe autocefale nu pune în primejdie unitatea
ctitorie a rămas creatoare de stil și a devenit Bisericii Ortodoxe – numită în mod obișnuit
dominantă pe Munte. Acest lucru s-a putut Ecumenică – a Răsăritului – deoarece, deși
vedea odată cu înființarea noilor așezăminte: fiecare Biserică Ortodoxă autocefală exercită, în
Iviron, în anii 980-984, Vatoped, în 985 etc. cuprinsul său, în mod independent prin ierarhia
Protosul de necontestat al Athosului, Atanasie, sa puterea bisericească deplină (învățătorească,
a murit în anul 1004. În prima jumătate a seco- sfințitoare și de conducere), ea este datoare să
lului al XI-lea s-au înființat noi lavre precum păstreze permanent legătura cu celelalte Bise-
Dohiariu, în anul 1030, Esfigmenu și Kara- rici Ortodoxe autocefale, practicând același cult
kalu, ambele în jurul anului 1045. Începând și conducându-se de aceleași principii funda-
cu secolul al X-lea, „Sfântul Munte Athos” a mentale canonice în organizarea pe care și-o

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 99
dă și în forma de exercitare a puterii bisericești Can. 12, 17 și 28 IV Ec.; Can. 38 și 39 VI Ec.,
centrale, adică în mod ierarhic colegial-sinodal. prin organizarea patriarhatelor, prin intervenția
Principiul autocefaliei este expresia deplinei puterii de stat, prin hotărârea Bisericilor auto-
egalități în putere a tuturor Bisericilor Orto- cefale, prin consimțământul tacit sau expres al
doxe autocefale, indiferent de mărirea sau de tuturor Bisericilor autocefale. Temeiurile sau
vechimea lor. Iar egalitatea în putere a tuturor factorii care au determinat apariția și procla-
Bisericilor Ortodoxe autocefale se întemeiază marea Bisericilor autocefale, după natura lor,
pe egalitatea în putere a tuturor episcopilor, ca sunt: naturale, istorice, dogmatice și canonice.
urmași în sfera de putere a Sfinților Apostoli, pe Temeiurile naturale sau firești constau în faptul
care Mântuitorul Hristos i-a învestit, fără nicio că Biserica, sub aspectul ei de comunitate reli-
deosebire, cu putere egală. Întâietatea onori- gioasă, își modelează unitățile sale după aceleași
fică recunoscută unor Scaune nu implică știr- legi naturale după care se organizează și se
birea principiului egalității în putere a tuturor conduce orice comunitate omenească. Izvorul
Bisericilor autocefale. Pe tema autocefaliei au temeiurilor istorice îl găsim în practica biseri-
apărut și o serie de neînțelegeri, unele având cească, în istoria și tradiția bisericească. Teme-
chiar caracterul de conflicte acute între diver- iurile dogmatice își au izvorul în potrivirea
sele Biserici Ortodoxe. Polemicile pe această rânduielilor de organizare a unităților biseri-
temă au fost întreținute și de unii teologi care, cești autocefale cu anumite adevăruri dogma-
neținând seama de rânduiala canonică și prac- tice, care sunt de fapt principiile fundamentale
tica statornicită în Biserică, au formulat unele ce trebuie observate în organizarea și funcțio-
teze prin care s-au îndepărtat de învățătura narea – în chip independent – a oricăror unități
canonică a Bisericii. bisericești. Temeiurile canonice constau atât în
Astfel, unii teologi, îngrijorați de soarta Orto- textul Can. 34, 35 și 37 Ap., care arată modul
doxiei, deplâng fărâmițarea acesteia în Biserici în care s-au constituit unitățile bisericești
particulare, socotind-o ca o stare de decădere, autocefale în epoca apostolică, și a canoanelor
și pledează pentru unitatea Ortodoxiei în jurul sinoadelor ecumenice și locale, care întemeiază
unui tron suprem cu drepturi jurisdicționale și dezvoltă și ele principiul autocefaliei, cât și
depline, care în mentalitatea lor nu poate fi în obiceiurile de drept formate prin practica
altul decât cel al Patriarhiei Ecumenice din bisericească îndelungată. La aceste temeiuri
Constantinopol. Alții, exagerând, încearcă să s-a mai adăugat și baza politică care se prezintă
susțină că singurul temei al constituirii unei sub două aspecte: sub cel pe care-l reprezintă
Biserici autocefale ar fi etnicitatea sau naționa- împărțirea omenirii în țări și state, fie națio-
litatea, iar alții, că singura autoritate îndreptățită nale, fie multinaționale, sau a statelor în unități
să confere autocefalia ar fi Sinodul ecumenic și teritoriale administrative și sub acela pe care-l
că autocefaliile conferite după epoca sinoadelor reprezintă interesele legitime ale unor state.
ecumenice trebuie supuse examinării și apreci- Rânduielile privitoare la constituirea autocefa-
erii unui sinod ecumenic. Din istoria Bisericii liei, stabilite pe baza principiilor dogmatice și
ca și din textele canoanelor privind autocefalia, a canoanelor, precum și prin obiceiul de drept,
se constată că diversele unități bisericești și-au adoptate în consensul general al Bisericii, sunt
dobândit autocefalia în mai multe feluri: prin următoarele: (a) autocefalia să fie cerută în mod
înființarea lor de Sfinții Apostoli, prin introdu- canonic. Aceasta înseamnă în primul rând că
cerea sistemului mitropolitan, prin organizarea oricărei unități bisericești ce dorește autocefalia
unei unități în cadrul etnic pe temeiul Can. 34 nu-i este îngăduit să se desprindă de subordo-
și 37 Ap., prin organizarea unităților diecezane, narea ierarhică în mod schismatic sau eretic,
prin consacrarea și organizarea unităților ci numai respectând rânduiala de supunere
autocefale de către sinoadele ecumenice în față de ierarhia superioară, deci cerând în mod
temeiul Can. 4, 6 și 7 I Ec.; Can. 2 și 8 III Ec.; întemeiat ierarhiei superioare să-i încuviințeze

100 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
instituirea într-o unitate autocefală și, în al căpeteniilor Bisericilor surori, să recunoască
doilea rând, ea mai înseamnă că îndreptățirea pedepsele aplicate de alte Biserici. Autocefalia
de a cere autocefalia nu-i revine unui singur unei Biserici poate înceta: prin renunțare, prin
ierarh, ci numai unui grup de ierarhi, care să retragerea acestui drept, prin dispariția credin-
poată constitui un sinod format din cel puțin cioșilor, prin voința puterii de stat etc. Prin
patru episcopi; (b) autocefalia să fie conferită în urmare, autocefalia este o instituție canonică
mod canonic, adică să fie aprobată de sinodul veche, care s-a păstrat până azi în Ortodoxie; că
Bisericii autocefale competente; și (c) autoce- rânduielile după care s-a procedat în decursul
falia să fie recunoscută în mod canonic, adică timpului la constituirea Bisericii autocefale
să fie recunoscută de toate Bisericile autoce- au suferit numeroase schimbări, păstrându-se
fale existente și să se obțină consimțământul totuși un număr suficient de elemente carac-
puterii de stat în cazul în care acesta manifestă teristice care le definesc până azi; lămurirea
interes pentru constituirea unei Biserici auto- problemelor ridicate de această instituție se
cefale. Condițiile în care se poate proceda – în poate face numai în lumina canonicității prin
mod canonic – la constituirea unei Biserici care se înțelege nu numai raportarea rânduie-
autocefale sunt următoarele: (a) Biserica ce lilor bisericești la simplu text al canoanelor, ci
cere autocefalia: să facă dovada statorniciei în aprecierea lor prin prisma adevărurilor dogma-
dreapta credință și păstrarea rânduielilor cano- tice, cu aplicare la organizarea și conducerea
nice și cultice, să aibă cel puțin patru ierarhi, Bisericii, apoi raportarea lor la dezvoltarea isto-
să ceară autocefalia de la Biserica-mamă, să rică a instituției și la rânduielile stabilite prin
aibă consimțământul Statului, să facă cunoscut practica îndelungată care le conferea acestora
și celorlalte Biserici obținerea autocefaliei; (b) puterea legii scrise.
Biserica-mamă care acordă autocefalia: să emită Bibliografie. Allans, D., Rials, S. (eds), Dictionnaire
de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca, Ioan N.,
un „Tomos” sinodal sau un act sinodal prin care Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească,
se conferă formal autocefalia, să facă cunoscut vol. I-II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
și altor Biserici acest act; și (c) Bisericile auto- Ortodoxe Române, București, 1990; Floca, Ioan N.,
cefale înștiințate de existența unei noi Biserici Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, Sibiu,
autocefale să o recunoască prin scrisori și să o 2005; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțelesul și
explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST, XLI
accepte ca soră în comuniunea ortodoxă. În (1989), 4, pp. 78-100; Iorgu, Ivan, „Importanța princi-
raporturile ecumenice, drepturile principale de piilor fundamentale canonice de organizație și adminis-
care se bucură orice Biserică autocefală sunt: trație pentru unitatea Bisericii”, în: MMS, XLV (1970),
să-și spună părerea în orice problemă, să hotă- 3-4, pp. 155-165; Iorgu, Ivan, „Raporturile Bisericilor
rască împreună cu celelalte Biserici autocefale ortodoxe autocefale locale între ele și față de Patriarhia
ecumenică după canoane și istorie”, în: MMS, XLIX
asupra întrunirii unui Sinod ecumenic; să fie (1973), 7-3, pp. 465-478; Milaș, Nicodim, Dreptul bise-
convocată la Sinodul Ecumenic; să aprobe sau ricesc al Bisericii Orientale, trad. D. Cornilescu, V. Radu,
să respingă conferirea autocefaliei în Biserici; să București, 1915; Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii
confere autocefalia cu consimțământul Biseri- Ortodoxe însoțite de comentarii, trad. Pr. U. Kovincici, N.
cilor surori; să stabilească împreună cu Bisericile Popovici, Arad, vol. I, I-II, 1930-1931, vol. II, I-II, Arad,
1934-1936; Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic, Emilia,
surori ordinea ierarhică onorifică a scaunelor.
Dicționar de termeni juridici, Ed. Universitară, București,
Între obligațiile ce revin Bisericii autocefale 2008; Naz, R. (ed.), Dictionnaire de droit canonique, 7 vol.,
menționăm: să respecte unitatea dogmatică, Paris, 1935-1965; Stan, Liviu, „Despre autocefalie”, în:
canonică și a cultului, să respecte rânduielile Ort., VIII (1956), 3, pp. 369-396; Stan, Liviu, „Obârșia
statului, să se supună hotărârilor sinoadelor autocefaliei și autonomiei”, în: MO, XIII (1961), 1-4, pp.
80-113; Stan, Liviu, „Autocefalia și autonomia în Orto-
ecumenice, să se consulte cu celelalte Bise-
doxie”, în: MO, XIII (1961), 5-6, pp. 278-316; Werck-
rici surori, să facă cunoscut Bisericilor surori meister, Jean, Petit Dictionnaire de Droit Canonique, Éd.
orice eveniment, să întrețină corespondență cu Cerf, Paris, 1993.
Bisericile surori, să înscrie în diptice numele Constantin Rus

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 101


AUTÓMELE. Imn specific muzicii psaltice dintre unitățile bisericești de același rang, din
în formă de tropar, care are atât melodia, cât și cuprinsul unei Biserici autocefale sau auto-
compoziția proprii. nome: mitropolii, episcopii (arhiepiscopii),
Vine din grecescul αύτόμελον care înseamnă protopopiate, parohii, mănăstiri, fundații sau
însăși glăsuitoare, cu aceeași melodie. Ele așezăminte religioase etc. Unitățile de același
reprezintă model pentru celelalte tropare, mai rang sunt egale între ele și se conduc inde-
ales în ceea ce privește linia melodică și modul pendent una de alta, prin organe proprii, alese
de interpretare. după aceleași criterii, dar toate își desfășoară
Bibliografie. Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicți- activitatea sub supravegherea, îndrumarea și
onar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
controlul autorității ierarhic superioare, pentru
Caransebeș, 2001.
Iulian Isbășoiu a aplica toate, în cuprinsul lor, în același spirit,
măsurile și hotărârile organelor centrale deli-
AUTONOMÍE. Principiul fundamental berative și executive ale acelei Biserici; astfel se
canonic, în temeiul căruia Biserica Ortodoxă, asigură unitatea de organizare și de conducere
privită sub aspectul ei extern, ca instituție cu în Biserica Ortodoxă autocefală sau autonomă
sistem juridic propriu, este independentă de respectivă. Cu privire la dependența unei Bise-
oricare altă societate, inclusiv față de statul în rici autonome de o anumită Biserică autocefală,
cuprinsul căruia s-a organizat și își desfășoară se poate afirma că, în principiu, această depen-
activitatea corespunzătoare misiunii ei. dență este determinată de calea prin care s-a
În virtutea autonomiei, recunoscută și garan- ajuns la înființarea comunităților ortodoxe ce
tată de statul respectiv, Biserica își reglemen- se constituie în Biserică autonomă. Ca exemp-
tează, prin organe proprii, toate chestiunile lificare, amintim câteva dintre căile prin care au
ei religioase, culturale, administrative, funda- luat ființă comunități ortodoxe ce s-au consti-
ționale și epitropești. Statul supraveghează și tuit apoi în Biserici autonome, pentru a se vedea
poate controla activitatea Bisericii numai în că, într-adevăr, fiecare cale determină și justifică
manifestările ei externe, pentru ca acestea să nu o anumită dependență. În primul rând, menți-
fie contrare ordinii publice, securității statului onăm calea ce poate fi socotită drept cea mai
și bunelor moravuri. Autonomia bisericească, strâns legată de porunca dată de Mântuitorul
în acest înțeles, este numită externă, deoarece Sfinților Apostoli de a merge și învăța toate
se referă la raporturile Bisericii cu alte societăți neamurile, anume atunci când comunitățile
și îndeosebi cu statul în cuprinsul căruia s-a ortodoxe se constituie în Biserică autonomă au
dezvoltat; și apoi pentru a se deosebi de auto- luat ființă în urma activității misionare a unei
nomia internă, ce se referă exclusiv la raporturi Biserici Ortodoxe autocefale, în cuprinsul unui
între unități bisericești. Autonomia internă stat suveran, în care nu există Biserică Orto-
este privită, la rândul ei, sub două aspecte: doxă națională. În asemenea cazuri, dreptul ca
primul aspect se referă la raporturile dintre să aprobe constituirea comunităților în Biserică
două Biserici ortodoxe naționale, organizate autonomă revine, fără nicio rezervă, Bisericii
cu sinoade proprii, dar nu cu aceeași poziție în autocefale prin a cărei activitate misionară au
cadrul Bisericii Ortodoxe ecumenice; ci una, luat ființă acele comunități, deoarece această
cea autonomă, este dependentă, într-o oare- Biserică este cea mai în măsură să aprecieze
care măsură, de o Biserică autocefală, care i-a dacă dezvoltarea, ca număr și ca organizare,
recunoscut autonomia. a acelor comunități, prezintă garanția că ele
Biserica autocefală garantează față de celelalte s-ar putea conduce în mod autonom, cu sinod
Biserici autocefale ortodoxia celei autonome, propriu. Din această categorie, în prezent, se
ca învățătură și canonicitatea ei, ca organi- pot menționa: Biserica Ortodoxă Autonomă
zare și formă de exercitare a puterii bisericești; Chineză și Biserica Ortodoxă Autonomă Japo-
cel de-al doilea aspect se referă la raporturile neză, ambele au fost declarate autonome de

102 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
către Sinodul Bisericii Ortodoxe Autocefale Așa au existat mai multe Biserici Ortodoxe
Ruse, deoarece, într-adevăr, prin activitatea autonome și autocefale în cuprinsul Imperiului
misionară a acestei Biserici au luat ființă și au austro-ungar. În Rusia, în cuprinsul căreia există
fost organizate comunitățile respective, până ce mai multe republici autonome, cu populație
au ajuns în situația de a se putea constitui în ortodoxă de naționalitatea republicii respective,
Biserici autonome. pot exista, potrivit acestei practici canonice, tot
O altă cale prin care se ajunge ca anumite comu- atâtea Biserici ortodoxe autonome câte repu-
nități să se constituie în Biserică autonomă – sau blici sunt cu populație ortodoxă (de exemplu,
chiar autocefală – este aceea când un teritoriu Biserica Ortodoxă autocefală a Georgiei). O
pe care există comunități ortodoxe se desprinde altă situație, deosebită de cele menționate mai
din teritoriul aflat sub jurisdicția unei Biserici sus – când anumite comunități ortodoxe ar
autocefale din cuprinsul unui stat suveran și se putea obține dreptul de a se conduce autonom
alipește teritoriului unui alt stat suveran în care – ar fi aceea când în cuprinsul unui stat suveran,
nu există organizată Biserică ortodoxă de națio- în care nu există Biserică ortodoxă națională –,
nalitatea membrilor comunităților de pe terito- ci, eventual, numai diaspore ortodoxe – au luat
riul ce se anexează, sau când teritoriul desprins ființă și s-au dezvoltat comunități ortodoxe cu
se constituie în stat independent, suveran, membri de naționalitatea statului respectiv,
situație care impune ca și Bisericile sau cultele dar nu în urma activității misionare organizate
religioase din cuprinsul lui – libere să păstreze a vreunei Biserici ortodoxe autocefale, ci în
legături duhovnicești pentru unitatea credinței, urma acțiunii misionare a unor persoane orto-
cu alte culte similare din afară – să nu se afle în doxe izolate. Comunitățile ortodoxe care se
dependență jurisdicțională de culte sau organi- formează pe această cale se pot adresa oricăreia
zații religioase din afara hotarelor lui. În acest dintre Bisericile ortodoxe autocefale pentru a le
mod au luat ființă: Biserica Ortodoxă Auto- lua sub îndrumare duhovnicească și a le acorda,
nomă din Finlanda, Bisericile ortodoxe autoce- eventual, autonomia, dacă aceasta ar constata
fale din Polonia, Cehia și Slovacia. că ele îndeplinesc condițiile necesare. În această
O altă cale este aceea când comunitățile reli- categorie poate fi menționată Eparhia catoli-
gioase ce se consideră în unitate bisericească că-ortodoxă din Franța, aflată – în prezent, ca
autonomă – ca eparhie, arhiepiscopie, mitro- autonomă – sub îndrumarea duhovnicească a
polie – au luat ființă ca diaspore ale unei Bise- Bisericii Ortodoxe Române.
rici ortodoxe naționale, care a și asigurat acestor În izvoarele fundamentale canonice ale Bisericii
diaspore asistență religioasă și le-a sprijinit în Ortodoxe – Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și
organizarea lor, până ce au ajuns în situația de a canoanele cu obligativitate generală – se găsesc
se putea conduce singure, autonom. Asemenea suficiente norme în lumina cărora pot fi apre-
unități autonome au, în prezent, în Statele ciate, pe de o parte, raporturile dintre diferi-
Unite ale Americii, Canada, în Australia și în tele Biserici autocefale între ele și cu Patriarhia
Europa Centrală și Occidentală, aproape toate de Constantinopol și, pe de altă parte, între
Bisericile Ortodoxe autocefale care formează Bisericile autocefale și Bisericile autonome,
Biserica Ortodoxă a Răsăritului. O altă situ- pe care cele dintâi le-au recunoscut, pentru ca
ație care, de asemenea, îndreptățește consti- aceste raporturi să nu slăbească unitatea Bise-
tuirea unor comunități ortodoxe ca Biserică ricii Ortodoxe, ci, dimpotrivă, s-o cultive și s-o
autonomă, sau chiar autocefală, se întâlnește întărească, prin permanenta lor colaborare și
în statele federative, în cuprinsul cărora există întrajutorare, în spiritul dragostei frățești.
Bibliografie. Allans, D., Rials, S. (ed.), Dictionnaire
republici autonome cu populație ortodoxă de
de culture juridique, PUF, Paris, 2003; Floca, Ioan N.,
naționalitatea republicii respective. În această Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească,
categorie poate fi menționată ca mai recentă vol. I-II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Biserica Ortodoxă Autocefală din Macedonia. Ortodoxe Române, București, 1990; Floca, Ioan N.,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 103


Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, Sibiu, diavol, refuză să facă minuni pentru Sine (cf.
2005; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici. Înțelesul și Mt 4, 1-11). El arată astfel că autoritatea Sa
explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”, în: ST, XLI
(1989), 4, pp. 78-100; Iorgu, Ivan, „Importanța principi-
este una slujitoare și că sursa autorității vine
ilor fundamentale canonice de organizație și administrație din comuniunea cu Dumnezeu, omul fiind
pentru unitatea Bisericii”, în: MMS, XLV (1970), 3-4, pp. înainte de toate ființă teologică. De altfel, auto-
155-165; Iorgu, Ivan, „Raporturile Bisericilor ortodoxe ritatea lui Iisus Hristos, fundamentată pe între-
autocefale locale între ele și față de Patriarhia ecumenică pătrunderea (perihoreza) firii umane de către
după canoane și istorie”, în: MMS, XLIX (1973), 7-3, pp.
firea divină, este una mărturisitoare, adică nu
465-478; Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii
Orientale, trad. D. Cornilescu, V. Radu, București, 1915; există decalaj între învățătura și viața Sa, între
Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de ce spune și ce face. Ea se manifestă prin cuvânt,
comentarii, trad. Pr. U. Kovincici, N. Popovici, Arad, faptă, minuni și lucrare dumnezeiască de iertare
vol. I, I-II, 1930-1931, vol. II, I-II, Arad, 1934-1936; a păcatelor (Mt. 9,6; cf. Mc. 2,10). Autoritatea
Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic, Emilia, Dicționar Mântuitorului se plinește prin cruce, moarte și
de termeni juridici, Ed. Universitară, București, 2008;
Naz, R. (ed.), Dictionnaire de droit canonique, 7 vol.,
înviere, asumate de bunăvoie, de aceea vorbim
Paris, 1935-1965; Stan, Liviu, „Despre autocefalie”, în: de o autoritate jertfitoare, smerită, răstignită,
Ort., VIII (1956), 3, pp. 369-396; Stan, Liviu, „Obârșia model al oricărei autorități creștine: „Pentru
autocefaliei și autonomiei”, în: MO, XIII (1961), 1-4, pp. aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun
80-113; Stan, Liviu, „Autocefalia și autonomia în Orto- sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la
doxie”, în: MO, XIII (1961), 5-6, pp. 278-316; Werck-
Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Auto-
meister, Jean, Petit Dictionnaire de Droit Canonique, Éd.
Cerf, Paris, 1993. ritate/putere (exousian) am Eu ca să-l pun și
Constantin Rus autoritate/putere (exousian) am iarăși ca să-l
iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl
AUTORITÁTE. (lat. auctoritas) Pentru vechii Meu” (In 10, 17-18).
romani, puterea coercitivă imediată (potestas) În Biserică: Domnul (Kyrios) transmite această
era inferioară lui auctoritas, care desemna autoritate ucenicilor Săi încă de la alegerea lor,
o putere de prestigiu indirectă, cum era de trimițându-i să propovăduiască Evanghelia
exemplu împăratul, de la care reprezentanții Împărăției, oferindu-le autoritatea asupra
săi legitimi își derivau autoritatea. Se crede că duhurilor celor necurate și puterea de vindecare
primul care folosește termenul de autoritate în (Mt 10, 1-42; cf. Mc 6, 7; Lc 9, 1). Mântuitorul
patristica latină este Tertulian, care vorbește în Hristos, Căruia I s-a dat de către Tatăl deplina
scrierile sale despre auctoritas Dei sau Christi. autoritate în cer și pe pământ (Mt 28, 18; In
În Noul Testament, autoritatea (gr. exousia, 17, 2), oferă Bisericii autoritatea să dezlege pe
trad. rom. prin putere sau stăpânire) este legată, pământ în numele Său sau să ierte păcatele
Sfinții Evangheliști, direct de Persoana și prin darul Duhului Sfânt (cf. Mt 18,18; In
lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos. Mulți- 20, 21-23), să continue opera Sa mântuitoare
mile, uimite de înțelepciunea și autoritatea făcând ucenici, învățând și botezând, cu promi-
(puterea) Lui, atestă că Iisus Hristos „învăța ca siunea că El și Duhul Său o vor asista până la
unul Care are autoritate” (Mt 7, 28-29; cf. Mc sfârșitul veacului (Mt 28, 19-20; In 14, 16-17).
1, 22; Mt 13, 54; cf. Mc 6, 2), sutașul roman Iar celor care L-au primit și care cred în numele
crede în autoritatea Lui (Mt 8, 8-9; Lc 7, 7-8), Lui, le dă putere să se facă fii ai lui Dumnezeu
iar preoții și bătrânii lui Israel Îl întreabă cu prin har (In 1, 12). Astfel, ceea ce primește
ce autoritate învață și săvârșește minunile Biserica prin Apostoli și apoi prin succesorii
(Mt 21, 23; cf. Mc 11, 28). lor, episcopii, și ceea transmite ea mai departe,
Mântuitorul respinge tentația afirmării de constituie o autoritate a învățăturii evanghelice
Sine, a stăpânirii sau a transformării autorității și a harului Sfântului Duh. În acest sens, auto-
Sale într-una dominatoare, egoistă, constrân- ritatea încredințată și primită de Biserică este
gătoare pentru oameni atunci când, ispitit de deodată o autoritate de mărturisire (martyria)

104 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
și de slujire (diakonia), un act de intendență este reprezentată de către: chiriarh (episcopul
care trimite mereu către Domnul Hristos prin locului) – la nivelul unei eparhii, Sinodul mitro-
Duhul Sfânt. De aceea, mijloacele prin care politan – la nivelul unei mitropolii, Sinodul
este purtat dialogul viu al Bisericii lui Hristos unei Biserici autocefale – la nivelul acelei Bise-
prin Duhul Său cel Sfânt, sunt factori de auto- rici autocefale, Sinodul ecumenic – la nivelul
ritate în Biserică. Acestea sunt Sfânta Scrip- întregii Biserici.
tură, Sfânta Tradiție cu dogmele și canoanele În ceea ce privește adevărul de credință,
sale, cultul liturgic, preoția sacramentală. teologii ortodocși subliniază faptul că autori-
În sens restrâns, autoritatea în Biserică se referă tatea bisericească în sine nu este sursă sau izvor
la exercitarea slujirii sacramentale, misionare și al adevărului și ea nu poate substitui Biserica,
pastorale de către ierarhia bisericească. Păstorii „stâlp și temelie a adevărului” (1 Tim 3, 15).
comunităților eclesiale (episcopii și trimișii lor, Du­hul Sfânt este cel care dă puterea de a vorbi
preoții) primesc autoritatea în dar ca slujire, cu autoritate (Lc 12, 11). De aceea, începând
fiind chemați de Dumnezeu și consacrați cu Sinodul de la Ierusalim descris de cartea
pentru a săvârși Sfintele Taine, a propovădui și Faptele Apostolilor în capitolul 15, Apostolii și,
a păstra cu fidelitate credința și a păstori din mai apoi, episcopii adunați în sinod au decis
dragoste pentru a-i conduce pe credincioși la în probleme de credință folosind formula:
mântuire (cf. 1 Pt 5, 1-5). Iconomi ai Tainelor „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (FA 15,
lui Dumnezeu (1 Co 4, 1), ei sunt astfel împre- 28). Episcopii, în calitate de urmași ai Apos-
ună-lucrători cu Dumnezeu pentru sfințirea tolilor ce au primit de la Hristos autoritatea
oamenilor (cf. 1 Co 3, 6-9 ; 2 Co 6, 1). De fapt, de a edifica Biserica Sa (cf. 2 Co 10, 8), au
conținutul și finalitatea autorității eclesiale nu misiunea de a predica tuturor Evanghelia, de
sunt altele decât mântuirea, îndumnezeirea sau a păstra tezaurul mărturisirii apostolice și de
sfințirea membrilor Bisericii și de aceea doar a-l transmite mai departe generațiilor viitoare
sfințenia conduce către adevărata autoritate. până la a doua venire a Domnului (cf. 2 Tim
Dimensiunea duhovnicească a autorității este 1, 12). Astfel, episcopul este, în Biserica locală
centrală în Ortodoxie, viața sfântă fiind semn al pe care o conduce ca păstor și părinte pe calea
unei autorități autentice. Structurile de autori- mântuirii, cel dintâi Învățător al Evangheliei.
tate sunt fidele mesajului evanghelic în măsura Iar Biserica locală pomenește pe episcop în
în care fac să transpară prin ele iubirea trinitară, timpul Sfintei Liturghii, cerând lui Dumnezeu
orice opacizare sau lipsă de transparență deve- să-l dăruiască „drept învățând cuvântul adevă-
nind piedică în fața unei adevărate libertăți rului Tău” (cf. 2 Tim 2, 15).
în vederea comuniunii, îndepărtând mireasa Însă autoritatea episcopului nu se rezumă doar
de Mirele iubitor: „Simone, fiul lui Iona, Mă la eparhia sa, ci se manifestă prin comuniu-
iubești? El I-a zis: Da, Doamne, Tu știi că Te nea-sinodalitate cu ceilalți episcopi la nivelul
iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstorește oile Mele” Bisericii regionale și al Bisericii întregi. Astfel,
(In 21, 16). Forța autorității eclesiale vine din episcopii adunați în sinod au autoritatea
mărturisirea adevărului și a iubirii, din respec- formală de a învăța, apăra și formula învățătura
tarea libertății, din experierea vieții în Duhului de credință și canoanele necesare pentru orân-
Sfânt, din manifestarea comuniunii de iubire duirea vieții bisericești. În cadrul sinodalității
a Preasfintei Treimi și din slujirea comuniunii episcopatului ortodox, atât la nivel regional (cf.
omului cu Dumnezeu. Can. 34 Ap.), cât și la nivelul Bisericii întregi,
După model trinitar, autoritatea în Biserică există o recunoaștere a celui dintâi dintre ei ca
se manifestă în mod personal, sinodal și ecle- fiind „primul între egali”.
sial, modalitățile ei concrete de exercitare fiind Pe de altă parte, în virtutea Botezului și a
reglementate de canoanele Bisericii. Potrivit Mirungerii, fiecare membru al Bisericii exer-
eclesiologiei ortodoxe, autoritatea în Biserică cită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 105


întreaga comunitate și fiecare persoană din ea București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi,
fiind purtătoare a „conștiinței Bisericii” („sensus Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Orto-
doxe. Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial
ecclesiae”, „ekklesiastike syneidesis”). Această
Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
conștiința plenară a Bisericii poate confirma, Nicolae D. Necula, Nicu Moldoveanu, Stelian Ionașcu
prin procesul recep­tării, autenticitatea hotărâ-
rilor episcopatului, adică fidelitatea acestora cu ÁZIMĂ. (gr. azimos) Pâinea nedospită, fără
„credința dată sfinților, odată pentru totdeau­na”
drojdie, plămădeală sau aluat, folosită de evrei
(Iuda 1, 3).
Bibliografie. Bria, I., „Autoritate”, în Dicționar de teologie
la sărbătorile Paștilor (de la termenul ebraic
ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Pesach, care înseamnă Trecere).
Ortodoxe Române, 1994, pp. 45-47; Daniel, Patriarche Sărbătoarea Paștilor le amintea evreilor de
de Roumanie, La joie de la fidélité, Éd. Cerf, Paris, 2009; ieșirea lor din țara Egiptului și de trecerea în
Dombes, „Un seul Maître”. L’autorité doctrinale dans chip minunat a Mării Roșii, către țara Canaa-
l’Eglise, Ed. Bayard, 2005; Saarinen, R., „Autorité”,
în Dictionnaire critique de théologie, Éd. Quadrige/PUF,
nului, fiind sărbătorită în fiecare an în ziua de
Paris, 1998, pp. 117-119; Stăniloae, D., „Autoritatea 14 Nissan, coincizând cu luna plină după echi-
Bisericii”, în: ST, (1964), 3-4, pp. 183-215. nocțiul de primăvară. Sărbătoarea Paștilor dura
Sorin Șelaru la evrei 8 zile. Pentru că în zilele acestei sărbători
evreii foloseau doar azimă în locul pâinii obiș-
AXIÓN. Imn închinat Maicii Domnului, care nuite, sărbătoarea se mai numea și a „azimilor”.
se cântă la Sfânta Liturghie, după Sfințirea În vechea tradiție iudaică, azimele însoțesc jert-
Darurilor, mai precis după ecfonisul: „Mai ales fele (Iș 23, 18; 34, 25), constituind hrana popo-
pentru Preasfânta, curata, Preabinecuvântata, rului lui Israel în timpul sărbătorii de primăvară
Mărita Stăpâna Noastră, de Dumnezeu Născă- (Iș 23, 15; 34-18). Această sărbătoare distinctă
toarea și pururea Fecioara Maria”. a azimelor se va uni cu timpul cu sărbătoarea
Denumirea de axion provine de la primele Paștilor, care va intra în conștiința evreilor ca
cuvinte ale textului grecesc al cântării (axion fiind principala sărbătoare a anului liturgic, în
estin os alitos), Cuvine-se cu adevărat... și este amintirea ieșirii din robia egipteană.
format din două părți: prima, Cuvine-se..., este o Romano-catolicii folosesc azima la Sfânta
completare târzie (sec. X-XI) a călugărilor atho- Împărtășanie, în vreme ce în Biserica Ortodoxă,
niți, ca o parafrazare și introducere lămuritoare la Sfânta Euharistie, este folosită pâinea dospită,
a textului inițial, care după această perioadă va plecându-se de la realitatea faptului că Mântui-
forma a doua parte a axionului: Ceea ce ești mai
torul Iisus Hristos a instituit Sfânta Liturghie la
cinstită..., cunoscută ca aparținând lui Cosma
Cina cea de Taină, care a fost celebrată Joi seara,
Melodul (sec. al VIII-lea). Axionul Cuvine-se cu
dinaintea Vinerii Paștilor, când încă la evrei se
adevărat sau Vrednică ești cu adevărat se cântă în
consuma pâinea dospită, pentru că nu începuseră
tot timpul anului la Liturghia Sf. Ioan Gură de
încă zilele azimelor. Așadar, Mântuitorul Hristos
Aur, exceptând pe cele de la Praznicele Împă-
a folosit la Cina cea de Taină, când a instituit
rătești, când este înlocuit de irmosul cântării a
Sfânta Liturghie, pâinea dospită, și nu azimă.
IX-a a canonului sărbătorii respective. La Litur-
Bibliografie. Dicționar grec-român al Noului Testament,
ghia Sf. Vasile cel Mare este înlocuit de axionul Societatea Biblică Interconfesioanală din România,
De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, iar în București, 1999, p. 15; Vocabular de Teologie Biblică, Ed.
Joia Mare și în Sâmbăta Mare tot de irmosul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2001, pp.
cântării a IX-a a canonului zilei. 48, 508, 510, 534, 602, 664; Abrudan, Dumitru, Corni-
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. țescu, Emilian, Arheologie Biblică, Ed. Institutului Biblic
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, și de Misiune Ortodoxă, București, 1994, pp. 313-318;
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicționar de cunoș-
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al tințe religioase, Editura Andreiană, 2010, p. 52.
Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Lucian Farcașiu

106 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
B
BALDACHÍN. Acoperiș sub formă de boltă, credință, raiul și iadul veșnice, autoritatea și
sprijinit pe patru coloane mici care se înalță în inspirația Scripturii, preoția universală. Nu
cele patru colțuri ale Sfintei Mese. acceptă Sfintele Taine, ci au păstrat, pe filieră
Baldachinul sau „cibarul” simbolizează cerul. protestantă, două simboluri: Botezul, care nu
De aceea, pe interiorul lui se pictează soarele, șterge păcatul originar, și Cina Domnului, la
luna și stelele. În centrul baldachinului este care prezența lui Hristos este doar prefigu-
suspendat un porumbel din aur sau din argint, rată. Istoric, apariția baptismului este legată
ca simbol al Duhului Sfânt, cu puterea căruia se de numele lui John Smith (1554-1612). În
sfințesc Darurile de pâine și vin. În acest vas se prezent, majoritatea baptiștilor sunt organizați
păstra Sfânta Împărtășanie pentru bolnavi. Din în sistemul autonomiei locale (congregaționa-
această cauză se numea Porumbelul euharistic list), afiliindu-se unor structuri globale (numite
(η περιστερά, ης – porumbel). Locul acestui Convenții), doar din rațiuni de cooperare.
porumbel a fost luat de chivot, iar baldachinele Activitățile cultice sunt prezidate de pastori,
sunt tot mai rare. presbiteri și diaconi. Baptiștii cunosc divi-
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. zări în multiple ramificații: fundamentaliști,
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, reformați, moderați, liberali, episcopalieni etc.
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- În România, baptiștii au pătruns prin etnicii
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
germani și maghiari, în secolul al XIX-lea.
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, Actualmente, sunt recunoscuți oficial în Legea
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. cultelor, sub titulatura Uniunea Bisericilor
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox Creștine Baptiste.
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. Bibliografie. Comșa, PS Grigorie Gh., Noua călăuză pentru
Nicolae D. Necula cunoașterea și combaterea sectelor religioase, Tiparul Tipo-
grafiei Diecezane, Arad, 1927; Constantinescu, Al.N.,
BAPTÍSM. Ramură a neoprotestantismului Manual de Sectologie, Tipografia Capitalei, 1929; David,
Petre I., Călăuza creștină pentru cunoașterea și apărarea
care promovează necesitatea efectuării bote- dreptei credințe în fața prozelitismului sectant, Arad, 11987;
zului la maturitate, prin imersie completă în David, Petre I., Invazia sectelor asupra creștinismului secu-
apă, după mărturisirea prealabilă a acceptării lui larizat și intensificarea prozelitismului neopăgân în România,
Iisus Hristos ca Mântuitor personal. Baptiștii după decembrie 1989, vol. I, Ed. Crist-l, București, 1997, vol.
preiau din protestantism principalele elemente II-III, Ed. Europolis, Constanța, 1999-2000; David, Petre
I., Sectologie sau Apărarea dreptei credințe, manual experi-
definitorii privind doctrina și practicile de cult.
mental, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constanța,
Cred în Sfânta Treime, păcatul strămoșesc, 1998; Deheleanu, Petru, Manual de Sectologie, Tipografia
necesitatea răscumpărării, divinitatea și mesi- Diecezană, Arad, 1948; Leu Botoșăneanu, Grigorie,
anitatea lui Hristos, mântuirea numai prin Sectele din România, Tipografia Eparhială „Cartea

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 107


Românească”, Chișinău, 1931; Petraru, Gheorghe, Secte BASILÍCĂ. Edificiu public situat în for, în
neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Ed. Vasi- care aveau loc întrunirile cetățenești și politice,
liana 98, Iași, 2006; Tache, Sterea, Credință și misiune, Ed.
judecățile și tranzacțiile comerciale.
Sf. Arhiepiscopii a Bucureștilor, 1999.
David Pestroiu Basilicile erau publice și particulare. Basilicile
publice sau civile erau construcții în formă de
BAPTISTÉRIU. (gr. baptisitirion; baptizo – a săli dreptunghiulare, împărțite în trei și uneori
boteza, a cufunda, a afunda) Construcție anexă cinci secțiuni longitudinale, numite naosuri
cu acoperișul în formă de turlă, pe lângă vechile sau nave, unite în partea superioară prin
biserici creștine, având ca destinație botezul arcuri longitudinale, numite arhitrave. Nava
catehumenilor. Baptisteriile aveau două încă- centrală era mai largă și mai înaltă decât cele-
peri: prima era o anticameră, în care avea loc lalte. Intrarea se făcea pe la un capăt al sălii,
prima parte a botezului, ce constă în exorcis- printr-o ușă sau trei. La capătul opus al sălii
mele, lepădarea de diavolul, unirea cu Hristos și era o încăpere semicirculară numită absidă
mărturisirea credinței; a doua, o cameră circu- sau conchă, în care se afla tribuna magistraților
lară sau dreptunghiulară, în care exista bazinul și oratorilor, numită vima (Βημα). Plafonul
cu apă în care se făcea botezul, numit colimvitră sau acoperișul era drept, fără ornamentație.
(κολυμβίθρα). Bazinul era înconjurat de un Acoperișul era în două pante pe naosul
gard mic de marmură, cu unul sau două spații central, și într-una pe absidele laterale. Navele
libere, prevăzute cu trepte prin care se intra erau despărțite de coloane. Unele dintre aceste
și se ieșea din apă. Baptisteriile aveau adân- basilici, fiind încăpătoare, au fost dăruite de
cimi cuprinse între 0,45 m și 1,8 m. Apa era Constantin cel Mare creștinilor care, cu unele
adusă prin țevi de plumb de la izvoare naturale: modificări și amenajări, le-au transformat în
fântâni, râuri, izvoare. Interiorul baptisteriilor locașuri de cult, păstrându-le forma și denu-
se picta cu scene baptismale: Botezul Mântu- mirea, dar dându-le alt sens. Locașul împăra-
itorului Hristos, potopul, porumbei, ca simbo- tului pământesc a devenit locașul Împăratului
luri ale Duhului Sfânt. Unele baptisterii au fost ceresc, casa lui Dumnezeu, loc sfânt de adunare
transformate în biserici, altele s-au păstrat până și rugăciune al creștinilor. Aceștia au folosit
pentru nevoile cultului și basilicile civile sau
azi, mai ales în Italia, la Verona, Pisa, Florența,
particulare, care erau săli mai mari din casele
în Franța la Riez, Poitiers, la Constantinopol.
unor creștini mai bogați. Ele nu erau împăr-
Descoperirile arheologice arată existența unor
țite în nave, dar aveau absidă la ambele cape-
baptisterii și în Dobrogea, pe lângă unele
tele ale sălii și erau înconjurate de galerii. Ele
biserici cum erau cele din Callatis, Axiopolis,
au fost transformate în basilici creștine, iar în
Adamclisi. Din secolele VII-VIII, când cate-
alte cazuri, pe locul acestor case, s-au înălțat
humenatul a dispărut și s-a generalizat pedo-
viitoarele basilici. Pe lângă basilicile păgâne,
baptismul, adică botezul copiilor, nu s-au mai
transformate în biserici, și adaptate la nevoile
construit baptisterii, iar botezul se săvârșea
cultului, s-au construit și basilici creștine,
într-un vas special, mobil, un cazan de aramă
care au păstrat planul și forma de construcție
numit cristelniță, creștinătoare sau colimvitră.
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. a vechilor edificii, dând naștere stilului basi-
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, lical în arhitectura bisericească. Basilicile
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- erau de două feluri: de oraș și de cimitir. Ele
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei s-au construit și pe pământ românesc, fiind
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu- descoperite în vechile cetăți precum Histria,
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
Tropaeum Traiani, Tomis, Axiopolis (Cerna-
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox vodă), Carsium (Hârșova), Troesmis (Iglița),
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. Sucidava (Celei), Drobeta (Turnu-Severin) și
Nicolae D. Necula Morissena – Giridava (Cenad).

108 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. Profetul Ilie însă anunță pedeapsa divină
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, pentru acest gest de a consulta un idol păgân.
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
Regele va muri pentru că nu L-a întrebat pe
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu- Yahwe, ci a mers la Baal-Zebub.
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, Vine din ebraicul ‫בּובְז לַעַּב‬, unde Baʽal, „domn”,
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. poate desemna atât zeitatea canaanită princi-
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox pală, cât și un titlu generic folosit pentru zeul
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Vanca, Dumitru,
Baʽal sau a oricărei zeități masculine. Cercetă-
„Instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în: Credința
Ortodoxă, VII (2002), 2, pp. 203-230. torii spun că, la Ecron, Baal-Zebub era adorat
Nicolae D. Necula într-un cult local. Totuși, din expresia Baal-
Zebub, termenul „zebub” este cel mai contro-
BĂTRÂN. Termen generic ce reprezintă versat. El poate fi redat fie prin zĕbûb, posibil
traducerea directă a biblicului presbiter. forma sa originală, fie zbb ar fi o formă perver-
Este utilizat de neoprotestanți pentru a tită de la zbl, intenționată de copiștii israeliți.
denumi o treaptă a ierarhiei lor administra- Cei care susțin prima opinie traduc zĕbûb prin
tive (non-sacramentale). Deși nu menționează „muscă” sau „muște” (cf. Is 7, 18; Ecc 10, 1),
valoarea hirotoniei ca Taină, există un ritual de interpretând sintagma prin „stăpânul muștei”
consacrare a bătrânilor, care include și punerea sau „muștelor”. Astfel, Baal-Zebub, zeitatea
mâinilor. Odată consacrați, aceștia pot efectua din Ecron, ar fi avut putere asupra muștelor,
slujiri rituale, fără pretenția transmiterii harului putând trimite sau respinge muștele purtătoare
nevăzut al Duhului Sfânt. de boli vătămătoare sau de alte plăgi. Baal-
Bibliografie. Comșa, PS Grigorie Gh., Noua călăuză Zebub amintește de victoria lui Baal asupra
pentru cunoașterea și combaterea sectelor religioase, Tiparul muștelor monstruoase, adică a demonilor, iar
Tipografiei Diecezane, Arad, 1927; Constantinescu,
Al.N., Manual de Sectologie, Tipografia Capitalei, 1929;
numele lui poate trimite la „muștele morții”,
David, Petre I., Călăuza creștină pentru cunoașterea și din Ecc 10, 1. Unii l-au asemuit cu zeul grecesc
apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant, Zeus Apomuios, „alungătorul muștelor” sau
Arad, 11987. cu zeul roman Myiagrus. El mai este respon-
David Pestroiu sabil cu alungarea molimei, fiind considerat
un zeu al sănătății. Rămâne un mister de ce
BEDÉRNIȚĂ. Element vestimentar de cult Ohozia, care nu suferea de nicio boală, ci era
purtat de arhierei sau de preoții cu ranguri numai rănit în urma căzăturii printre gratiile
onorifice înalte. Este în forma unui romb de foișorului său, apelează totuși la această zeitate
mărime medie, suspendat în partea dreaptă ecronită, ale cărei atribuții erau unele speci-
sub brâu și are motive iconice sau cruciforme. fice: alungarea muștelor aducătoare de boli
Simbolismul acesteia este legat de lupta și a molimelor. Deși nu poate fi susținută cu
duhovnicească purtată; de aceea ea se numește argumente puternice, unii au crezut că Baal-
„sabie a Duhului”. Zebub dădea oracole prin intermediul zborului
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, muștelor sau a bâzâitului lor, reprezentări ale
Ed. Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecate-
rina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
muștelor de aur fiind descoperite în așezările
Caransebeș, 2002. filistene vechi. Cercetătorul C.H. Gordon
Nicolae D. Necula crede că „stăpânul muștelor” trebuie comparat
cu muștele descoperite pe pecețile cilindrice
BEELZÉBUL. (var. BAÁL-ZEBÚB; ebr. ugarite, simboluri ale divinității, deși părerea
Baʻal Zĕbûb – Stăpânul muștelor sau Baal sa a fost destul de contestată. Fensham, refe-
prințul; gr. Beelzebul) Zeu al Ecron-ului, pe care rindu-se la focul prezent în narațiunea din
a vrut să-l consulte regele Ohozia, rănit fiind, 4 Regi 1 și în alte texte referitoare la prorocul
pentru a afla dacă se va vindeca (4 Rg 1, 2-16). Ilie, crede că zĕbûb poate însemna „foc”,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 109


deoarece ḏbb în textele ugarite este paralel cu Exista în Antichitate practica împrumutării
išt, „foc”, iar ebraicul zbb ar proveni din ḏbb numelor zeităților păgâne importante pentru a
prin schimbarea literei ḏ cu z, de unde avem desemna demonii din religia proprie. Așadar,
redarea „Baal focul”. Totuși, înțelesul lui ḏbb Baal-Zebub devine Satan, prințul demonilor
din pasajele ugarite rămâne incert. (Mt 12, 24, 27) în religia israelită. Alte păreri
A doua părere importantă este că Baal Zebul includ: legătura termenului cu aramaicul bĕʽēl
ar fi fost denumirea originală a zeității, și nu dĕbābā, „vrăjmaș, adversar” (Mt 13, 39) unde
Zebub, „muscă”, însă aceasta ar fi fost pervertită diavolul este numit ekthros, „vrăjmaș”) sau cu
în mod intenționat de copiștii israeliți pentru aramaicul bĕʽēl dı̂bābāʼ, „stăpânul muștelor”,
a-și exprima disprețul pentru zeitatea păgână plecând de la jocul de cuvinte bĕʽēl dĕbābā -
și pentru adoratorii ei. Acest lucru ar putea fi bĕʽēl dı̂bābāʼ.
adevărat, deoarece există câteva locuri în scrip- În concluzie, analizând toate elementele pe
tura ebraică în care numele Baal este prezent în care le-au avut, cercetătorii nu au ajuns la
numele compuse ale unor persoane. De exemplu, un consens general cu privire la acest nume.
bōšet, „rușine” ia locul lui baʽal, „stăpân” în numele Însă, în lumina pericopei 4 Regi 1, a mărtu-
Mefiboșet și Ișboșet, în locul celor originale: riilor ugarite și a tendinței scribilor israeliți de
Mefibaal și Ișbaal. Cât privește înțelesul original a deforma anumite nume se poate spune că
al lui Zebul, zbl, el este comparat cu ebraicul Baal Zebub, „stăpânul muștei/muștelor”, este
zĕbūl, „loc înalt, locuință suspendată”, de unde o sintagmă defăimătoare pentru Baal Zebul,
avem înțelesul „stăpânul locurilor înalte”. Beel- „Baal prințul”.
zebul numit „stăpânul cerului” era un zeu al În Noul Testament, Hristos este acuzat că săvâr-
cerului. La aceeași concluzie se ajunge accen- șește acte magice, scoțând demonii cu ajutorul
tuând faptul că zĕbûl, înseamnă fie „templu”, fie lui Beelzebul, „prințul demonilor” (ho archōn
„cer”, iar în perioada elenistă, adversarul cel mai tōn daimoniōn) care este Satan (Mc 3, 22-26;
important al lui Yahwe era cerescul Baal (aram. Mt 12, 24-27; Lc 11, 15-19). Altfel spus, El ar fi
bʽl šmyn). Mai mult, termenul a fost întrebu- fost posedat de puterea lui Beelzebul specifică
ințat ca sinonim pentru cer, creștinii fiind incluși practicii vrăjitorești, acuză care s-a menținut
în categoria celor care-și „întind mâna înspre până în secolul al IV-lea d.Hr. printre păgâni.
templu (zĕbûl)”. Cuvântul zbl, tradus prin „cel Origen, în In Numeros homilia 13, 5, afirmă că
bolnav”, apare și în literatura ugarită, însă este „cei care-l invocă pe Beelzebul sunt magicieni”.
neclar dacă acesta ar fi și înțelesul real pentru Această asociere cu Satan este specifică Noului
locul din 4 Rg 1, „stăpânul celui bolnav”, deoarece Testament, dar și Vechiului Testament. În
implică sensul de boală sau molimă. Alți cerce- Sfânta Evanghelie după Matei, la 10, 25 chiar
tători spun că zbl înseamnă „prinț”, plecând tot Iisus îi menționează numele în convorbirea cu
de la mitologia ugarită în care Baal este numit de apostolii, avertizându-i asupra patimilor ce le
câteva ori „prințul pământului”, sau simplu zbl vor îndura în numele Lui. Un text dificil de la
bʽl, „prințul Baal”, respectând ordinea specifică Ras Ibn Hani, care pare să înfățișeze un ritual
a cuvintelor întâlnite în textele ugarite pentru apotropaic în care Baal alungă demonii-muscă
un nume divin: ršp zbl, „prințul Reșef ” și yrḫ zbl, (dbbm) de la o persoană bolnavă, fiind comparat
„prințul Yarikh”. Deci Baal-Zebub ar fi „Baal cu episodul nou-testamentar din Matei 12, 24,
prințul”, „prințul Baal” sau „Baal este prinț”. în care fariseii îl acuză pe Mântuitorul că scoate
Trebuie menționate și ipotezele că zbl ar sta la demonii cu Beelzebul.
baza numelor tribului Zabulon, Zebul (Jd 9, 28) Bibliografie. Aune, D.E., „Beelzebul”, în Bromiley,
Geoffrey W. (ed.), The International Standard Bible Ency-
și Izabela, fiica lui Etbaal (3 Rg 16, 31), sau cea
clopedia, Revised, vol. I, William B. Eerdmans Publishing
mai puțin probabilă potrivit căreia Beelzebul era Company, Grand Rapids, Michigan, 1992; Bruce, F.F.,
„stăpânul excrementelor” sens luat din limbile „Baal-Zebub, Beelzebul”, în Wood, D.R.W., Marshall,
înrudite cu ebraica, aramaica, siriaca și araba. I. Howard (ed.), New Bible Dictionary, InterVarsity Press,

110 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Leicester, England/Downers Grove, Illinois, 31996, p. În cazul unei fapte de bigamie, se pedepsesc atât
108; Elwell, Walter A., Comfort, Philip Wesley (ed.), cel care este deja căsătorit, și intră într-o relație
Tyndale Bible Dictionary, Tyndale House Publishers,
Wheaton, Illinois, 2001; Lewis, Theodore J., „Beelzebul”,
adulteră, dar și acela care, necăsătorit fiind, se
în Freedman, David Noel (ed.), The Anchor Yale Bible căsătorește cu o persoană de care cunoaște că
Dictionary, vol. I, Doubleday, New York, 1996; Maier, I., este căsătorită. Nu se va considera infracțiune
Walter A., „Baal-Zebub”, în Freedman, David Noel fapta de mai sus, dacă oricare dintre cele două
(ed.), The Anchor Yale Bible Dictionary, vol. I, Doubleday, căsătorii ar fi declarată nulă, dar pentru alte
New York, 1996; Mason, James L., „Baal-Zebub”, în
motive decât bigamia.
Elwell, Walter A., Beitzel, Barry J. (ed.), Baker Encyclo-
Bibliografie. Floca, Ioan N., Drept canonic ortodox,
pedia of the Bible, vol. I, Baker Book House, Grand Rapids,
legislație și administrație bisericească, vol. I-II, Ed. Institu-
Michigan, 1988; McLaughlin, John L., „Baal-Zebub”, în
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Freedman, David Noel, Myers, Allen C., Beck, Astrid
București, 1990; Iorgu, Ivan, „Câțiva termeni canonici.
B. (ed.), Eerdmans Dictionary of the Bible, William B. Eerd-
Înțelesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox”,
mans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan/
în: ST, XLI (1989), 4, pp. 78-100; Milaș, Nicodim,
Cambridge, U.K., 2000; Myers, Allen C. (ed.), The Eerd-
mans Bible Dictionary, William B. Eerdmans Publishing Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I-II,
Company, Grand Rapids, Michigan, 1987; Vos, Howard trad. Pr. U. Kovincici, N. Popovici, Arad, vol. I-II, 1930-
F., „Be-elzebul, Beelzebub”, în Elwell, Walter A., 1931, 1934-1936; Muscalu, Cristina-Daniela, Vartic,
Beitzel, Barry J. (ed.), Baker Encyclopedia of the Bible, vol. Emilia, Dicționar de termeni juridici, Ed. Universitară,
I, Ed. Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1988. București, 2008.
Cristinel Iatan Constantin Rus

BETANÍȘTI. Membrii unei grupări de BIGOTÍSM. Fanatism religios, habotnicie.


pretinsă redeșteptare spirituală a Bisericii Bigotismul este o stare de exagerare perma-
Reformate de etnie maghiară din Transilvania, nentă a manifestărilor religioase exterioare,
apărută la Vulcan, în 1922. lipsită de concretețe în planul trăirii duhovni-
Termenul provine de la Betania, localitate cești autentice. Factor favorizant al prozelitis-
biblică situată aproape de Ierusalim. Betaniștii mului. Prezintă pericolul potențial al dezvol-
reprezintă o structură echivalentă creștinilor tării unor probleme patologice grave, mai ales
după Evanghelie sau mișcării frățești, în rândul atunci când se asociază cu psihoze apocaliptice,
maghiarilor din România. Din rândul acestora, sexualitatea deviată etc.
se remarcă pastorul Ferenc Visky, condamnat Bibliografie. Petraru, Gheorghe, Teologie fundamentală
și misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iași, 2006.
la detenție în perioada comunistă. Reorganizați David Pestroiu
după 1989, continuă să fie în dizgrația Bise-
ricii Reformate, care îi condamnă, prin vocea
BINECUVÂNTÁRE. I. Act sfânt și sfințitor,
episcopului Laszlo Tokes.
Bibliografie. Constantinescu, Al.N., Manual de Secto-
acțiune și mișcare de cult care marchează înce-
logie, Tipografia Capitalei, 1929; David, Petre I., Călăuza putul slujbelor divine, cu o formulă specială
creștină pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în care se deosebește după însemnătatea sau
fața prozelitismului sectant, Arad, 11987; David, Petre I., importanța slujbei sau serviciului divin pe care
Sectologie sau Apărarea dreptei credințe, manual experi- îl avem de săvârșit. Din acest punct de vedere,
mental, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constanța,
1998; Deheleanu, Petru, Manual de Sectologie, Tipo-
putem vorbi despre două feluri de binecu-
grafia Diecezană, Arad, 1948. vântare: mare și mică. Binecuvântarea mare
David Pestroiu este următoarea: Binecuvântată este împărăția
Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și
BÍBLIA. (gr. ta biblia – cărțile) v. SFÂNTA pururea și în vecii vecilor. Amin. Această bine-
SCRIPTÚRĂ. cuvântare se rostește la începutul Sfintei Litur-
ghii și al următoarelor Sfinte Taine: Botezul,
BIGAMÍE. Faptă nelegiuită a aceluia care, Cununia și Maslul. Binecuvântarea mică este:
căsătorit fiind, încheie o nouă căsătorie. Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 111


acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Această II. Semn prin care împărtășim pe cei binecuvân-
binecuvântare se rostește la începutul laudelor tați de sfințenia și darurile lui Dumnezeu. În
bisericești: Vecernie, Pavecerniță mare și mică, această categorie intră toate binecuvântările din
Miezonoptică, Utrenie, Ceasul al III-lea timpul Sfintei Liturghii: binecuvântarea intrării
și Ceasul al IX-lea (ceasul I și al VI-lea nu la Vohodul mic, a vremii cântării celei sfinte
au binecuvântare) și la mijloceasurile I și al pentru diacon, binecuvântarea scaunului celui
III-lea, al VI-lea și al IX-lea neavând binecu- de sus, a cititorului Apostolului și a credincio-
vântare. De asemenea, rostim binecuvântarea șilor cu Pace ție, cititorule! și Pace tuturor!, bine-
mică la Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii, cuvântarea diaconului înainte și după citirea
la ierurgii și la celelalte slujbe sau rânduieli Evangheliei, după ieșirea cu cinstitele daruri, a
din cuprinsul Ceaslovului și al Molitfelnicului. credincioșilor înainte de Crez și după, cu mâna
Tainele Mirungerii, Împărtășaniei și a Hiroto- și crucea, a Sfântului Agneț (v. AGNÉȚ) și
niei nu au binecuvântare, căci se săvârșesc în a potirului, a amândurora, a diaconului, după
cadrul altor slujbe, adică, prima intră în rându- epicleză (v. EPICLÉZĂ), a anafurei, a diaco-
iala Botezului, iar celelalte două, în rânduiala nului și credincioșilor înainte de Tatăl nostru, a
Sfintei Liturghii. Binecuvântarea, atât cea căldurii, a credincioșilor înainte de împărtășire,
mare, cât și cea mică, o rostește episcopul sau la Rugăciunea amvonului și înainte de otpust.
preotul, diaconul zicând doar îndemnul pentru 3. Semn și act prin care se sfințesc cinstitele Daruri
rostirea ei. În afară de acestea mai există și a și prinoasele aduse de credincioși: pâine, grâu, vin,
treia binecuvântare pe care o rostim la slujba untdelemn la Litie, sau când se aduc daruri la
Utreniei, care este binecuvântarea propriu- sărbători, coliva, salcia de Florii, strugurii, la 6
zisă a acestei laude și pe care o rostim, după August, sau cărnurile, ouăle și pasca ori paștele
la Înviere. La orice binecuvântare, episcopul
partea introductivă, înaintea celor șase psalmi:
folosește ambele mâini, preotul numai mâna
Slavă Sfintei și celei de o ființă și de viață făcă-
dreaptă, iar diaconul nu binecuvântează. Bine-
toarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna, acum și
cuvântarea, fiind act sfânt și sfințitor, mijlocește
pururea și în vecii vecilor. Amin. Aceeași bine-
harul lui Dumnezeu pe care slujitorii îl împăr-
cuvântare o mai întâlnim la slujba Te Deum-
tășesc credincioșilor.
ului, la Rugăciunea de mulțumire sau Cununia
4. Aprobare, permisiune, învoire de a săvârși ceva,
de aur, de argint și de platină și la Utrenia din
de a întreprinde lucrări în interiorul Bisericii.
noaptea Învierii și în Săptămâna luminată. 5. Semn însoțitor al formulei de salut. Preoții care
Toate aceste formule de binecuvântare au au încheiat căsătorii nelegitime, nu au voie
semnificație teologico-simbolică. La prima, să binecuvânteze. Binecuvântarea se face cu
binecuvântăm pe Dumnezeu în unitatea crucea sau cu mâna, având degetele așezate în
ființei sau esenței Sale. Prin binecuvântarea formă de cruce.
mare preamărim împărăția lui Dumnezeu și Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Îl binecuvântăm în Treimea Persoanelor, iar Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
în cea de-a treia, preamărim Sfânta Treime în Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
ființa și însușirile ei. Toate trei sunt o formă sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
de rugăciune prin care aducem lui Dumnezeu Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
laudă și preamărire ca să intrăm în legătură cu Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
El, căci de Dumnezeu nu ne putem apropia Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
decât în stare de rugăciune. Toate cele trei sunt Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
însoțite de acte și gesturi liturgice; la prima Nicolae D. Necula
facem semnul crucii, la a doua facem semnul
crucii cu Evanghelia peste Sfântul Antimis, BINECUVÂNTĂRI. Cântări sau imne bise-
apa de sfințit și peste untdelemn și făină, iar la ricești sub formă de tropare care se cântă prece-
utrenie cădim de trei ori. date sau însoțite de stihul al doisprezecelea al

112 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Psalmului 118: „Binecuvântat ești, Doamne, Ortodoxia a preluat conceptul de etică din
învață-ne pe noi îndreptările Tale”, de la care cugetarea filosofică din rațiuni de ordin
au primit denumirea de binecuvântări. Se practic. Spre exemplu, simțindu-se chemată
pare că la începutul vieții creștine psalmul să răspundă unor preocupări curente, la inter-
se cânta în întregime, iar mai târziu, când au ferența dintre biologia umană și tehnologie,
apărut compozițiile imnografice, sub forma ortodoxia contemporană a dezvoltat o reflecție
acestor tropare, ele au fost cântate intercalat specifică privind gestul medical care poartă
printre versetele acestui psalm, apoi numai cu astăzi numele de bioetică. Astfel, dacă în mod
acest verset înainte, renunțându-se la celelalte tradițional etica se constituie ca un element de
versete ale psalmului. Există două feluri de filosofie, fiind numită și „filosofie practică”, ca
binecuvântări: 1. ale Învierii, care constau în una care își pune „problema justificării modu-
șase tropare, dintre care patru se cântă cu stihul rilor de comportare și acțiune care determină
„Binecuvântat ești Doamne...”, al cincilea cu practica vieții umane în domeniul individual
„Slavă...” și al șaselea cu „Și acum”. Ele se cântă și social”, preluarea problematicii eticii de
la Utrenia Duminicilor, după a treia catismă către teologie o renaște ca reflecție de ordin
sau după ultimele sedelne. La Duminica fiului teologic, prin raportare la axiologia valorilor
risipitor, a lăsatului sec de carne și la cea a lăsa- propuse de Hristos umanității întregi. Astfel,
tului sec de brânză, se cântă după polieleul „La în fața pluralității de etici cu care ne obișnu-
râul Babilonului”. În Duminicile care coincid iește contemporaneitatea, tributare perspecti-
cu un Praznic Împărătesc, sau cu sărbătoarea velor antropologice diferite pe care le propun
unui sfânt cu polieleu, se cântă mai întâi Polie- culturile și religiile lumii de astăzi, ortodoxia
leul și apoi Binecuvântările Învierii, îndată răspunde întrebării „care etică pentru bioe-
după Mărimurile de la Polieleu, fără „Slavă... tică?” din interiorul propriului sistem de valori,
Și acum”. Binecuvântările Învierii se mai cântă făcând referire nu atât la un sistem de norme și
și la Denia Prohodului de Vineri, din Săptă- reguli exterioare omului, cât la duhovnicie ca
mâna Patimilor, imediat după Prohod, ca o gest de căutare a harului în spațiul interiori-
anticipare a vestirii Învierii. 2. Binecuvântările tății umane prin raportare la Adevărul-Hristos,
morților, din slujbele funebre, închinate pome- Cel deplin și întreg prezent în Biserica Sa.
nirii morților, care sunt o serie de opt tropare, Întru Hristos, etica și morala converg într-unul
și dintre care șase având stihul „Binecuvântat și același demers, și aceasta în pofida compe-
ești, Doamne...”, al șaptelea având „Slavă”, și tențelor specifice: „Etica studiază comporta-
al optulea având înainte „Și acum”. Atât Bine- mentul uman. Ea este privită de regulă ca o
cuvântările Învierii, cât și cele ale morților, se știință descriptivă care încearcă să înțeleagă și
cântă pe glasul sau ehul V, irmologic. să analizeze principiile și valorile fundamen-
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. tale care guvernează conduita umană. Teologia
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, morală, pe de altă parte, este considerată de
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- obicei ca fiind prescriptivă: ea propune impe-
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei rativele ce orânduiesc viața morală ca răspuns
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu- la poruncile divine, așa cum apar ele în Sfânta
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
Scriptură și în alte surse ale Sfintei Tradiții. În
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox general, etica creștină și teologia morală creș-
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. tină sunt echivalente atâta timp cât emiterea de
Nicolae D. Necula judecăți morale implică, prin chiar natura sa, o
strădanie spre sfințenie. Astfel, sub numele de
BIOÉTICĂ. Disciplină teologică ce se etică, Ortodoxia propune în fapt reperele vieții
ocupă de aspectele religios-morale ale actelor duhovnicești, în conștiința că teologia, departe
medicale. de a fi un demers de morală sau de etică, după

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 113


înțelesul cugetării autonome, este un gest de roman, fiecare lună avea trei zile cu denumiri
viață care duce la întâlnirea cu harul dumne- speciale: data de 1 se numea calende, data de
zeiesc. Aceasta constituie, de altfel, și speci- 5 (în unele luni, data de 7) none și data de 13
ficitatea gestului eticii ortodoxe în contextul (sau 15) ide. Celelalte zile ale lunii se precizau
eticilor lumii contemporane. în raport cu numărul de zile rămase până la cele
Integrarea bioeticii, ca disciplină teologică mai apropiate calende, none sau ide. Deoarece
academică, în ortodoxia contemporană se romanii numărau zilele începând de la sfâr-
datorează preocupărilor de pionierat ale părin- șitul lunii, ei nu ziceau, de ex. 28 februarie, ci
telui John Breck, cel care pare a fi artizanul și „a doua zi înainte de calendele lui Marte”, sau
inițiatorul primului curs de bioetică ortodoxă la pentru 27 februarie ziceau „a treia zi înainte de
nivel panortodox. calendele lui Marte”, ș.a.m.d. În vechiul calcul
Bibliografie. Breck, John, Darul sacru al vieții, Ed. Patmos, al calendarului, când s-a adăugat o zi în plus
Cluj-Napoca, 2001; Fürst, Maria; Trinks, Jürgen, Manual
în luna februarie, după procedeul lor, romanii
de filozofie, Ed. Humanitas, București, 1997.
Răzvan Ionescu, Adrian Lemeni n-au pus-o la sfârșitul lunii, ci înainte de 23-24
februarie, care era a 7-a, în anii obișnuiți, sau
BISÉCT. Referitor la ani, – an bisect. a șasea înainte de calendele lui Marte. În anii
Anul bisect este acela care are cu o zi mai mult bisecți (28 zile), după a 5-a zi înainte de calen-
decât un an obișnuit, adică 366 de zile, față de dele lui Marte, se socoteau 2 zile una după alta,
365 de zile. Anii bisecți se succed o dată la 4 cu aceeași dată: „a șasea înainte de calendele lui
ani. Datorită faptului că perioada mișcării de Marte” și încă odată a șasea era „bis sextus” De
rotație completă a Pământului în jurul Soarelui aici, denumirea de bisect, sau bisextil, care s-a
nu reprezintă un număr exact de zile, ci are dat anilor, când luna februarie are 29 de zile”.
Bibliografie. Braniște, Ene, Braniște, Ecate-
365,2422 zile, este nevoie ca din când în când,
rina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed.
să se adauge unui an civil, o zi suplimentară. Diecezană, Caransebeș, 2001, pp. 79-82; Buceavski,
Acest lucru se întâmplă din 4 în 4 ani, prin O., „Discuții pascale”, în: GB, XXX (1971), 3-4, pp.
adăugarea unei zi în plus lunii februarie, care 256-259; Cândea, Spiridon, „Marile reforme calendaris-
astfel, aproape la fiecare ciclu de 4 ani, are 29 tice și data serbării Paștilor”, în: MB, XIV (1964), 11-12,
de zile în loc de 28, iar anul are 366 de zile în pp. 698-705; Cândea, Spiridon,, „Necesitatea unității
pascale creștine”, în: MA, X (1965), 4-6, pp. 371-418;
loc de 365. Această măsură a fost luată dato- Cleopa, Ilie, „Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăci-
rită faptului că, dacă nu s-ar fi adăugat o zi la rile stiliștilor”, în: BOR, LXXIII (1955), 3-4, pp. 251-294;
fiecare 4 ani anotimpurile s-ar fi deplasat față Gheorghiu, V., „Sfintele Paști și reforma calendaristică
de calendar astfel încât în aproximativ 700 de ortodoxă română”, în: Candela, XL (1929), 1-3, pp. 1-85;
ani luna iulie ar fi fost o lună de iarnă. Atunci Henry, W., „Calendrier”, în: DACL, vol. II, 1585-1593;
când a avut loc reforma gregoriană a calenda- Leclerq, H., „Kalendaria”, în: DACL, vol. VIII, 624-667;
Scriban, I., „Chestiunea calendarului”, în: BOR, XLVI
rului s-a fixat și o regulă de calcul în așa fel (1924), 7, p. 137; Varchese, Paul, „Data Paștelui și revi-
încât perioada de 365,2422 de zile, să fie cât zuirea calendarului în Bisericile Ortodoxe”, în: MB, XX
mai exactă. Astfel, un an este bisect atunci când (1970), 1-3, pp. 20-37.
este divizibil cu 4, exceptând cazurile când este Iulian Isbășoiu
divizibil cu 100, dar fără a fi divizibil cu 400.
De exemplu, avem ani bisecți obișnuiți, divi- BISÉRICA ORTODÓXĂ A ALBÁNIEI.
zibili cu 4: 1876, 1964, 2012...etc.. În schimb, (alban. Kisha Ortodokse Autoqefale Shqipërisë)
anii divizibili cu 100, sunt nebisecți: 1800, Una dintre cele paisprezece Biserici Orto-
1900, 2100, 2200 etc., pe când anii divizibili doxe autocefale, care are în jurisdicție teritoriul
cu 100, dar și cu 400, așa cum am arătat mai Republicii Albania.
sus, sunt bisecți: 2000, 2400, 2800... etc. Expli- Din punct de vedere istoric, răspândirea creș-
când etimologia cuvântului bisect, părintele tinismului în provincia romană Illyricum, teri-
profesor Ene Braniște, scrie: „În calendarul toriul de azi al Albaniei, s-a realizat încă din

114 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
vremea Sf. Apostol Pavel, considerat creștină- albanez Fan Noli a fost hirotonit episcop, deve-
torul Albaniei. Constantin cel Mare, născut nind întâi-stătătorul Bisericii Albaniei. Bise-
în apropierea Albaniei de astăzi, în Moesia, a rica Ortodoxă din Albania și-a declarat auto-
fost cel care a contribuit la sprijinirea și conso- cefalia în 17 septembrie 1922, la un congres în
lidarea religiei creștine în provincia romană Berat, proclamație reînnoită în anul 1929. Din
Illyricum. Provincia Illyricum a supravie- 1922, Biserica Albaniei a amendat trei statute
țuit până în secolul al VI-lea, de aici fiind de organizare și funcționare. Autocefalia Bise-
originar împăratul Justinian cel Mare. Biserica ricii Ortodoxe din Albania a fost recunoscută
Apuseană a avut jurisdicție asupra provinciei de Patriarhia Ortodoxă din Constantinopol
Illyricum până în anul 732, când împăratul în anul 1937, în timpul patriarhului Veniamin
bizantin Leon al III-lea a arondat Patriarhiei I. După al Doilea Război Mondial, Bise-
de Constantinopol această provincie. Terito- rica Ortodoxă din Albania a suferit în timpul
riul Albaniei a fost parte a Țaratului Bulgar și a dictaturii comuniste a lui Enver Hoxha, fiind
Țaratului Sârb, în perioada medievală. În urma supusă celui mai umilitor tratament. În anul
schismei din 1054, nordul Albaniei a rămas 1952, arhiepiscopul Kristofor Kisi de Tirana
sub influență catolică, iar centrul și sudul sub a fost asasinat de poliția albaneză, din ordinul
influență ortodoxă. Creștinismul răsăritean, dictatorului Hoxha. Inspirat de revoluția
de tradiție ortodoxă, sub influență bizantină, culturală din China, Hoxha declară Albania
bulgară și sârbă, s-a impus în Albania. Istoricul primul stat ateist din lume în anul 1967, dând
bizantin Mihail Attaliates se referă la poporul un decret prin care au fost închise toate bise-
creștin „Albanoi”, în scrierea sa „Istoria”, în anii ricile și moscheile. Toate manifestările religi-
1079-1080. În timpul ocupației sârbești, s-a oase, publice și private, au fost scoase în afara
creat primul stat albanez medieval, Principatul legii. Sute de preoți ortodocși și imami au fost
din Arbër, în nordul Albaniei de azi, având închiși și uciși, după anul 1967.
capitala la Kruja. Creștinismul de rit apusean După încheierea perioadei comuniste, doar 22
a pătruns în Albania în secolele XII-XIII, mai de preoți ortodocși au rămas în viață, în Albania.
ales prin înființarea statului latin Ducatul de În 24 iunie 1992 a fost numit arhiepiscop de
Durrës, stăpânit de venețieni. În fața perico- Tirana Anastasios Yannoulatos, profesor la
lului otoman, principatele albaneze s-au unit, Universitatea din Atena și episcop în Kenya,
sub conducerea lui George Kastrioti Skan- care nu a fost primit bine de către naționaliștii
derbeg, care a repurtat numeroase victorii albanezi. În timpul păstoririi sale, arhiepiscopul
împotriva armatei otomane, apărând suvera- Anastasios și-a câștigat respectul tuturor, prin
nitatea Albaniei și credința ortodoxă în fața strădania depusă pentru reorganizarea Bisericii
Islamului. Între anii 1481 și 1912, Albania s-a Ortodoxe din Albania. Cele mai multe parohii
aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman, iar ortodoxe din Albania folosesc limba albaneză
milioane de albanezi s-au convertit la Islam, în cult, la celebrarea Liturghiei și a celorlalte
mai ales în secolul al XVII-lea. Creștinismul slujbe, iar cele care folosesc limba greacă se
ortodox a rămas dominant doar în sudul Alba- diferențiază de restul comunităților ortodoxe,
niei, în rândul albanezilor Tosk. Creștinii orto- datorită folosirii limbii moderne grecești, și nu
docși din Albania au depins de Patriarhia de a celei din Antichitate. În anul 1996, arhiepi-
Constantinopol, în perioada stăpânirii turcești, scopul Anastasios a demarat construirea unui
slujbele bisericești, predicile și activitățile cultu- complex la Mănăstirea Sfântul Vlash, lângă
rale desfășurându-se în limba greacă. După Durrës, care adăpostește Academia Teologică
proclamarea independenței Albaniei, în 1912, unde se pregătesc viitorii clerici și profesori de
a început o mișcare de emancipare culturală religie. În anul 2008, Biserica Ortodoxă a Alba-
și religioasă, preoții albanezi dorind obținerea niei avea 135 de clerici, 150 de biserici care au
autocefaliei bisericești. În anul 1912, preotul fost construite după anul 1990, iar peste 160 de

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 115


biserici închise în perioada comunistă au fost monahism numele Gorazd. Episcopul Gorazd
reparate. Biserica Ortodoxă din Albania are un poate fi considerat ctitorul Bisericii Ortodoxe
post de radio, numit Ngjallja, o revistă pentru în Cehoslovacia. Acesta a întreprins nume-
tineri, o revistă de știri publicată în engleză, roase vizite pastorale în Boemia, Moravia și
numită News from Orthodoxy in Albania și Slovacia, îngrijindu-se personal de construirea
desfășoară o rodnică activitate socială, având a 11 biserici numai în Boemia. A încurajat și
clinici medicale, de imagistică, programe de binecuvântat traducerea slujbelor bisericești
ajutorare a persoanelor cu dizabilități și a orfa- în limba cehă și s-a ostenit pentru publicarea
nilor. O statistică din anul 2009 arată că în principalelor cărți de cult ortodoxe. Până la
Albania sunt aproximativ 600.000 de creștini începerea celui de al doilea război mondial
ortodocși, majoritatea trăind în sudul țării. Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia a ajuns
Bibliografie. Forest, Jim, The resurrection of the Church in să fie respectată și integrată deplin în conști-
Albania. Voices of Orthodox Christians, World Council of ința cehilor și a slovacilor. În timpul ocupației
Churches Publication, Geneva, 2002; Gawrych, G., The
Crescent and the Eagle: Ottoman rule, Islam and the Alba-
naziste, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia
nians, 1874-1913, I.B. Tauris, New York, 2006. a suferit mult, datorită faptului că ocupanții
Marius Țepelea germani i-au bănuit pe clericii ortodocși de
sprijin acordat partizanilor. După atentatul
BISÉRICA ORTODÓXĂ A CÉHIEI ȘI împotriva lui Reinhard Heydrich, conducătorul
SLOVÁCIEI. Una dintre cele paisprezece german al Cehoslovaciei, din cauza implicării
Biserici Ortodoxe autocefale, care are în juris- clericilor ortodocși în ascunderea și susținerea
dicție teritoriul statelor Cehia și Slovacia. patrioților cehi și slovaci, un număr de preoți
Primele mărturii ale pătrunderii religiei creș- precum și episcopul Gorazd au fost uciși de
tine în părțile Boemiei, Moraviei și Sileziei se trupele SS drept represalii, în toamna anului
leagă de Sfinții Chiril și Metodiu, Apostolii 1942. Germanii au interzis Bisericii Ortodoxe
slavilor, în secolul al IX-lea. Sfinții Chiril și să mai oficieze slujbe, toate bisericile și capelele
Metodiu au adus în Europa centrală tradiția ortodoxe fiind închise în același an. Un număr
creștinismului răsăritean, introducând alfa- de peste 300 de clerici și credincioși ortodocși
betul slav și cultul ortodox. Fructuoasa muncă cehi și slovaci au fost executați de trupele SS
a fraților Chiril și Metodiu nu a durat mult, germane în timpul ocupației naziste, condu-
căci după trecerea acestora la cele veșnice Bise- cerea și preoțimea Bisericii Ortodoxe din Ceho-
rica Apuseană a impus ritul latin și celebrarea slovacia fiind decimată. După cel de-al Doilea
în limba latină, papa Ștefan al V-lea cerând Război Mondial, Biserica Ortodoxă a încercat
ucenicilor rămași în Moravia să părăsească să se organizeze și să revină la o viață liturgică
aceste ținuturi. Creștinismul ortodox nu a fost și canonică normală. În anul 1951, Patriarhia
tolerat în Boemia, Moravia și Silezia, datorită Moscovei a acordat autocefalia Bisericii Orto-
influenței Bisericii Catolice și a curții imperiale doxe din Cehoslovacia, gest nerecunoscut de
de la Viena. După primul război mondial, care Patriarhia de Constantinopol, care considera
a avut drept consecințe și destrămarea Impe- această biserică doar autonomă, aflată sub
riului Austro-Ungar și nașterea Cehoslovaciei, autoritatea sa, precum Biserica din Finlanda.
au fost înlăturate barierele legale și administra- Patriarhia ecumenică a acordat tomosul de
tive legate de creștinismul ortodox, mulți creș- autocefalie Bisericii din Cehia și Slovacia abia
tini din noua republică fiind atrași de frumu- în anul 1998. În anul 1961, Biserica Ortodoxă
sețea cultică și dogmatică a Bisericii Orto- din Serbia l-a canonizat ca martir pe episcopul
doxe. Preotul romano-catolic Matěj Pavlík s-a Gorazd, ucis de naziști în 1942. În anul 1987,
convertit la ortodoxie, fiind hirotonit episcop Biserica din Cehia și Slovacia l-a canonizat,
ortodox la Belgrad de către patriarhul Dimitri de asemenea, într-o slujbă solemnă ținută în
al Serbiei în anul 1921, primind la tunderea în Olomouc, în Moravia. După separarea Cehiei

116 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
de Slovacia, în anul 1993, s-a menținut unitatea III-lea Sinod Ecumenic au acordat autoce-
dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe falia Bisericii Ciprului, prin Can. 8. Împăratul
din Cehia și Slovacia, dar din punct de vedere roman Zenon a ridicat Biserica Ciprului la
administrativ s-au înființat Biserica Ortodoxă rang de arhiepiscopie (mitropolie). În anul 478,
din ținuturile Cehiei și Biserica Ortodoxă din arhiepiscopul Anthemios a găsit mormântul
Slovacia, organizate în patru eparhii, la Praga, și moaștele Sf. Apostol Barnaba. Drept recu-
Prešov, Olomouc-Brno și Košice-Michalovce. noștință, împăratul Zenon a acordat dreptul
Sediul mitropoliei a fost mutat de la Praga la arhiepiscopului din Cipru să poarte purpură
Prešov, unde actualul mitropolit Hristofor, ales imperială în loc de tradiționalul anteriu negru,
și întronizat în anul 2006, păstorește peste apro- folosit în Bisericile din Orient, și să poarte
ximativ 100.000 de credincioși. În Cehia sunt un sceptru imperial în locul cârjei episcopale.
82 de parohii, 51 în Boemia și 31 în Moravia După destrămarea Imperiului Roman, Cipru
și Silezia, iar în Slovacia există 91 de parohii. s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Roman de
Biserica Ortodoxă din Cehia și Slovacia are o Răsărit. În secolul al VII-lea, mai ales din anul
facultate de teologie ortodoxă la Prešov, unde 649, locuitorii insulei Cipru au suferit nume-
sunt pregătiți viitorii clerici. roase invazii arabe. Deși arabii nu au stăpânit
Bibliografie. Havlicek, T., „The Czechoslovak Orthodox insula decât temporar, au produs numeroase
Church”, în Eastern Christianity and the cold war, 1945- distrugeri. În această perioadă, arhiepiscopul
1991, Ed. Routledge, New York, 2010; Șesan, M.,
„Mitropolia Ortodoxă Cehoslovacă”, în: MMS, XXXVII
însuși s-a refugiat pe teritoriul Imperiului
(1961), 3-4, pp. 314-318. Bizantin, întemeind cetatea Nea Justiniana.
Marius Țepelea După întoarcerea din exil, în anul 698, când
arabii sunt alungați din insulă, întâistătătorul
BISÉRICA ORTODÓXĂ A CÍPRULUI. Ciprului primește numele „arhiepiscop de Nea
Este una dintre cele mai vechi Biserici din Justiniana și a întregului Cipru”, titlu păstrat
creștinism, numărându-se printre cele paispre- până astăzi. Din cauza distrugerilor săvârșite de
zece Biserici Ortodoxe autocefale și autonome. musulmani, nicio biserică de zid din perioada
Rădăcinile religiei creștine în insula Cipru pot secolelor IV-VII nu a supraviețuit, iar nume-
fi găsite în perioada apostolică. Sf. Apostol roase localități, precum Salamis, au fost distruse
Pavel, împreună cu ucenicii Marcu și Barnaba, și nu au mai fost reconstruite niciodată. Stăpâ-
a început prima sa călătorie misionară în Cipru, nirea bizantină a fost restaurată deplin abia
în anul 45 d.Hr. În timpul acestei călătorii, în în anul 965, în timpul domniei împăratului
cetatea Pafos, proconsulul Paulus Sergius a fost Nikephoros al II-lea Phocas. Relativa epocă de
primul demnitar roman convertit la creștinism. pace și prosperitate pentru creștinii ciprioți s-a
În jurul anului 50, Sf. Apostol Barnaba, însoțit încheiat în secolul al XII-lea, când bizantinii au
de evanghelistul Marcu, s-a întors în Cipru, pierdut controlul asupra Ciprului.
avându-și reședința la Salamis. Barnaba este În anul 1191, regele englez Richard Inimă de
considerat de istorici primul episcop al insulei Leu a capturat insula de la Isaac Comnenul
Cipru și al cetății Salamis. În anul 57, Sfântul și a vândut-o, un an mai târziu, cavalerilor
Apostol Barnaba a fost lapidat la marginea templieri. În anul 1192, Guy de Lusignan
cetății Salamis, fiind unul dintre primii martiri a preluat insula de la cavalerii templieri, iar
ai credinței creștine. Creștinismul s-a răspândit urmașii săi din dinastia Lusignan au fost regi
în întreaga insulă până la sfârșitul secolului catolici ai Ciprului, care a continuat să aibă
al IV-lea, când cel mai marcant episcop al o populație majoritar ortodoxă, până în anul
Ciprului este Epifanie din Salamis, cetate 1473, când Republica Veneția preia controlul
numită apoi Constantia. Dependența cano- asupra insulei. În timpul îndelungatei stăpâniri
nică și administrativă de Patriarhia Antiohiei latine au fost construite biserici catolice, au fost
a încetat în anul 431, când participanții la al întemeiate episcopii latine și au fost aduși în

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 117


Cipru numeroși misionari catolici. În această să se răscoale împotriva stăpânirii otomane.
perioadă, regii catolici ai Ciprului au redus Arhiepiscopul Kyprianos, alți trei episcopi și
numărul episcopiilor ortodoxe de la 14 la 4, numeroși preoți au fost uciși de turci. Stăpâ-
forțându-i pe cei rămași să părăsească cetățile și nirea otomană a Ciprului a durat până în anul
să se stabilească la sate. Fiecare episcop ortodox 1878, când Marea Britanie câștigă insula, prin
se afla sub directa ascultare administrativă, dar pacea de la Berlin. În timpul englezilor, Bise-
nu dogmatică și liturgică, față de un episcop rica Ciprului s-a bucurat de o și mai mare
catolic. Episcopii, preoții și monahii orto- libertate și protecție decât în timpul turcilor.
docși au fost supuși unor numeroase umilințe Totuși, din motive administrative și politice,
în secolele XII-XV, ajungându-se adesea au existat anumite conflicte, doi episcopi orto-
chiar la violențe și presiuni. Cu toate acestea, docși au fost exilați în anul 1931, iar tronul
ortodocșii și catolicii au ajuns să aibă legături arhiepiscopiei de Nea Justiniana a rămas
normale și au coexistat pașnic în cea mai mare vacant din 1933 până în anul 1946. În anul
parte a stăpânirii latine. Venețienii au stăpânit 1950, Makarios al III-lea a fost ales arhiepi-
insula Cipru până în anul 1570. În această scopul Ciprului; a avut o contribuție însemnată
perioadă au fortificat principalele orașe și au la obținerea independenței insulei. Britanicii
folosit porturile ca noduri comerciale pentru au condus destinele insulei Cipru până în anul
comerțul din Marea Mediterană. Societatea 1960, când, în urma unei înțelegeri între Marea
din Cipru s-a împărțit în două: clasa nobiliară Britanie, Turcia și Grecia, Cipru își proclamă
apuseană, conducătoare a insulei, ce constituia independența, iar arhiepiscopul Makarios al
o minoritate catolică, și clasa oamenilor simpli, III-lea este ales președinte al noii republici. În
lucrători, agricultori și meșteșugari, de origine urma loviturii de stat grecești din anul 1974,
cipriotă ortodoxă, majoritari în insula Cipru. pentru a proteja interesele importantei mino-
În anul 1570, turcii cuceresc insula Cipru și rități turce din insulă, Turcia invadează militar
schimbă raporturile demografice din insulă, nordul Ciprului în 20 iulie 1974. Drept urmare,
pentru aproape trei secole. Turcii l-au investit se înființează Republica Turcă a Ciprului de
pe arhiepiscopul de Cipru cu gestionarea Nord, ce cuprinde aproximativ 35% din teri-
guvernării poporului cipriot ortodox și cu toriul insulei. Sute de mii de creștini ortodocși
perceperea taxelor către statul otoman, insti- sunt nevoiți să își părăsească locuințele, refu-
tuind sistemul Rum Millet în insulă. Turcii au giindu-se în sud, și doar 20.000 de creștini
recunoscut Biserica Ortodoxă din Cipru drept ortodocși și catolici aleg să rămână în nord, în
singura Biserică creștină din insulă, până la anul 2001 numărul lor fiind mai mic de 1000.
sfârșitul secolului al XIX-lea. În timpul stăpâ- În partea ocupată a insulei au rămas 514 bise-
nirii turcești, mulți creștini ciprioți ortodocși, rici, capele și mănăstiri ortodoxe, multe dintre
datorită avantajelor economice și politice, ale au fost transformate în moschei, muzee
s-au convertit la Islam, fiind numiți „linopam- sau au fost închise. Speculanții de antichități
pakoi”. După șocul inițial al cuceririi insulei, au furat și au vândut pe piața neagră a antichi-
ciprioții ortodocși i-au primit cu simpatie pe tăților aproximativ 15.000 de icoane și obiecte
turci, datorită resentimentelor provocate de de artă creștină de mare valoare, începând cu
aspra stăpânire latină și venețiană. Stăpânitorii anul 1974. În anul 1979, Biserica Ciprului a
turci i-au tratat pe creștinii ciprioți ortodocși adoptat un nou statut de organizare și func-
cu bunăvoință, îngăduindu-le să-și practice ționare, ce l-a înlocuit pe cel din anul 1914.
nestingheriți cultul și să aibă proprietăți. Chiar Actualul întâi-stătător al Bisericii Ciprului
în timpul turcilor, arhiepiscopul Ciprului avea este Hrysostom al II-lea Dimitriou, ales arhi-
o mare influență în guvernarea insulei. episcop de Nea Justiniana în anul 2006, cu
În anul 1821, ciprioții greci, cuprinși de entuzi- reședința la Nicosia. Biserica Ciprului are 8
asmul războiului dintre greci și turci, au încercat mitropolii, la: Pafos, Kition, Kyrenia, Limassol,

118 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Morphou, Constantia, Kykkos, Tamassos și mai primit permisiune să locuiască în Finlanda.
Trimithous și 7 episcopii, la: Karpasia, Arsinoe, Creștinismul luteran a fost singura religie
Amathus, Ledra, Kytros, Neapolis și Mesaoria. acceptată în Suedia, creștinismul ortodox
Biserica Ortodoxă a Ciprului are circa 500.000 nefiind recunoscut oficial. Zeci de mii de creș-
de credincioși, în zilele noastre. tini ortodocși, ruși și finlandezi, s-au refugiat
Bibliografie. Edbury, P.W., The Kingdom of Cyprus and în Imperiul Rus, pentru a scăpa de opresiunea
the Crusades, Cambridge University Press, Cambridge, suedezilor. Finlandezii luterani au fost sprijiniți
1993; Englezakis, B., Studies on the History of the Church
of Cyprus, 4th-20th centuries, Ed. Variorum, Aldershot,
de statul suedez și au beneficiat de multe privi-
1995; Jivi, A., „Biserica Ortodoxă din Cipru și situația ei legii, în secolele XVI-XVII. În urma războaielor
actuală”, în: ST, XXII (1970), 1-2, pp. 118-128. dintre Rusia și Suedia, din 1700-1721 și 1741-
Marius Țepelea 1743, Suedia a pierdut teritorii importante în
favoarea Rusiei, printre care Karelia și cea mai
BISÉRICA ORTODÓXĂ A FINLÁNDEI. mare parte a Finlandei. Mănăstirea Valaam
(finland. Suomen ortodoksinen kirkko) Este una a fost reconstruită și sfințită în anul 1719 și
dintre Bisericile Ortodoxe autonome, aflate mănăstirea Konevsky în anul 1716. După
sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol. obținerea Finlandei, Rusia a favorizat munca
Finlanda este una dintre țările europene unde misionarilor ortodocși, permițând revenirea în
religia creștină s-a răspândit cel mai târziu, în Finlanda a preoților ortodocși izgoniți de
Evul Mediu, spre sfârșitul secolului al XI-lea. suedezi. Țarii ruși s-au interesat personal de
Creștinismul sub formă răsăriteană a pătruns reconstruirea bisericilor distruse în timpul
în Finlanda din părțile Rusiei (mai ales din stăpânirii suedeze. Finlanda a devenit un mare
zona Kiev și Novgorod) și ale țărilor baltice ducat autonom în cadrul Rusiei, în anul 1809.
și sub formă apuseană din zona Suediei și a Pe lângă Biserica Luterană, Biserica Ortodoxă
Norvegiei. În secolul al XIII-lea, creștinii din a fost recunoscută de către noul ducat finlandez.
Finlanda s-au aflat în mijlocul confruntărilor Mulți creștini ortodocși din Finlanda au fost
dintre Suedia și Novgorod, confruntări care ruși, majoritatea finlandezilor fiind de confe-
au dus la conflicte între ortodocși și catolici. siune luterană, în secolele XVIII-XIX. În
Majoritatea misionarilor creștini ortodocși au secolul al XIX-lea, pe lângă creștinii ortodocși
provenit din rândul monahilor ruși din zona ruși, care foloseau limba slavonă în cult, s-au
Kareliei, cele mai cunoscute fiind mănăstirile remarcat creștinii ortodocși finlandezi, care
din Valaam și Konevsky. foloseau limba finlandeză în cult. În secolul al
Unul dintre cei mai populari sfinți din zona XIX-lea, Rusia a încurajat construirea a zeci de
Kareliei, care a contribuit la răspândirea creș- biserici ortodoxe în Finlanda, cea mai repre-
tinismului ortodox în Finlanda, a fost Sf. zentativă fiind catedrala Uspenski din Helsinki
Alexandru din Svir. Reforma protestantă și-a (construită între anii 1862-1868). În timpul
pus amprenta asupra creștinismului din Suedia, stăpânirii rusești din Finlanda, majoritatea
cea mai puternică țară din nordul Europei, cu preoților erau de naționalitate rusă, foarte puțini
influențe în Finlanda. În timpul războaielor cunoscând limba finlandeză. Primii episcopi
cu caracter religios din secolele XVI-XVII, finlandezi au fost hirotoniți începând cu anul
soldații suedezi au distrus zeci de biserici 1892, cu permisiunea țarului Nikolai al II-lea
ortodoxe, precum și mănăstirile de la Valaam Romanov. Finlanda și-a declarat independența
și Konevsky. Prin tratatul de pace din 1617, față de Rusia în anul 1917, iar Biserica Orto-
de la Stolbova, Karelia și țările baltice au fost doxă a Finlandei și-a declarat autonomia față
cedate Suediei de Rusia. În timpul stăpânirii de Biserica Ortodoxă din Rusia. Constituția
suedeze asupra Finlandei, luteranii au căutat să finlandeză din 1919 garanta drepturi egale
îi constrângă pe creștinii ortodocși să accepte pentru Biserica Ortodoxă și pentru Biserica
protestantismul, niciun preot ortodox rus nu a Luterană. În anul 1923, Biserica Ortodoxă din

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 119


Finlanda s-a separat total de Biserica Ortodoxă Orthodoxy in Finland: past and present, Orthodox Clergy
din Rusia, devenind o biserică autonomă sub Association, Kuopio, 1981; Vasiliu, C., „Biserica Orto-
doxă Finlandeză”, în: ST, XVI (1964), 5-6, pp. 367-383.
oblăduirea Patriarhiei din Constantinopol și
Marius Țepelea
adoptând calendarul gregorian. S-au adoptat o
serie de reforme administrative după anul 1923, BISÉRICA ORTODÓXĂ A GRÉCIEI.
printre care înlocuirea limbii slavone în cult cu Este una dintre cele paisprezece Biserici Orto-
limba finlandeză. Până la izbucnirea celui de doxe autocefale, care are în jurisdicție jumă-
al doilea război mondial, majoritatea crești- tatea de sud a Greciei.
nilor ortodocși viețuiau în Karelia. Ca urmare Biserica Ortodoxă din Grecia și-a declarat
a izbucnirii conflictului cu Uniunea Sovietică, independența față de Patriarhia din Constan-
numeroși creștini ortodocși, drept rezultat al tinopol în anul 1833, dar nu a obținut această
pierderii de teritorii finlandeze, au fost nevoiți recunoaștere decât în 1850. Majoritatea terito-
să se refugieze în alte zone ale Finlandei. riului Bisericii grecești se datorează granițelor
Istorica mănăstire Valaam a fost evacuată în stabilite prin războiul balcanic din 1912-1913,
anul 1940 și s-a înființat o nouă mănăstire, când nordul Greciei s-a aflat sub jurisdicția
Noul Valamo, la sudul actualei granițe dintre Patriarhiei din Constantinopol, iar restul țării a
Finlanda și Rusia, în Heinävesi. Monahii de la rămas sub jurisdicția Arhiepiscopiei din Atena.
istorica mănăstire Konevsky s-au alăturat și ei Biserica Ortodoxă a Greciei și clericii ei, depin-
obștii din Noul Valamo. zând atunci de Patriarhia din Constantinopol,
După încheierea celui de al Doilea Război a fost alături de poporul grec în războiul de
Mondial s-a reconfigurat întreaga organizare a eliberare din 1821, câștigându-și prin aceasta
Bisericii Ortodoxe din Finlanda. S-au consti- un important statut în viața statului elen
tuit noi parohii și s-au construit zeci de noi modern. Noul stat elen a recunoscut indepen-
biserici. Sediul arhiepiscopiei din Finlanda a dența Arhiepiscopiei de Atena în viața Bise-
fost mutat la Kuopio. Până la începutul anilor ricii Ortodoxe din Grecia. Constituția Bisericii
1970, numărul credincioșilor ortodocși din Ortodoxe din Grecia prevede ca toate botezu-
Finlanda a scăzut, apoi a început să crească, rile și căsătoriile efectuate în Biserica Ortodoxă
datorită muncii misionare depuse de arhie- din Grecia să fie recunoscute drept legale și
piscopul Paavali al Finlandei. Arhiepiscopul echivalente cu uniunile matrimoniale și decla-
Paavali al Kareliei și al întregii Finlande a rațiile de botez echivalente din domeniul civil,
înnoit viața liturgică și spirituală a creștinilor iar certificatele emise de clericii ortodocși greci
ortodocși finlandezi. În zilele noastre, Bise- sunt valide și constituie dovada și garanția
rica Ortodoxă din Finlanda are trei eparhii, oficierii Tainei Cununiei și Tainei Botezului în
la Karelia, Helsinki și Oulu, numărând circa rândul credincioșilor greci ortodocși. Legătura
60.000 de credincioși. Ca o particularitate față dintre statul modern grec și Biserica Ortodoxă
de celelalte Biserici Ortodoxe, Biserica Orto- a fost asigurată de Ministerul educației națio-
doxă din Finlanda celebrează Învierea după nale și al afacerilor religioase. Sinodul Bisericii
calendarul gregorian, fapt ce a generat anumite Ortodoxe din Grecia este alcătuit din ierarhi
dispute cu alte Biserici surori. Actualul arhi- care au statut de mitropoliți, aflat sub preșe-
episcop, Leo Makkonen, s-a născut în anul dinția arhiepiscopului de Atena și al întregii
1948 și este primat al Kareliei și al întregii Elade. Biserica Ortodoxă din Grecia are în
Finlande din anul 2001. Biserica Ortodoxă din componență 81 de dieceze, dintre care 36 se
Finlanda are 24 de parohii, peste 124 de clerici află și azi sub jurisdicția nominală și spirituală a
și două mănăstiri. Patriarhiei de Constantinopol, dar sunt admi-
Bibliografie. Heininen, H., Heikkilä, M., Kirchengeschi-
chte Finnlands, Ed. Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, nistrate de Sinodul Bisericii din Grecia, teri-
2002; Paul, Archbishop, The Faith we hold, St. Vladi- toriile din nordul Greciei fiind numite Néai
mir’s Seminary Press, New York, 1980; Purmonen, V., Chōrai (noile teritorii), dobândite de Grecia

120 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
abia în preajma Primului Război Mondial. Biserica Ortodoxă Rusă. În urma refugierii a
Nu fac parte din cadrul Bisericii Ortodoxe din sute de mii de creștini și a persecuției politice
Grecia Muntele Athos, precum și diecezele din a Bisericii Ortodoxe în Rusia, pentru necesități
Creta și Dodecanez, care se află sub directa pastorale, Patriarhia din Constantinopol, sub
jurisdicție a Patriarhiei de Constantinopol. păstorirea patriarhului Constantin al VI-lea, a
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Grecia recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe din
este Ieronim al II-lea, întronizat în anul 2008. Polonia în anul 1924, autocefalie nerecunos-
Biserica Ortodoxă a Greciei numără aproxi- cută, din motive politice, de Patriarhia Rusă.
mativ 11 milioane de credincioși. Majoritatea ierarhilor și clericilor din Biserica
Bibliografie. Frazee, C.A., The Orthodox Church and Poloniei erau de etnie rusă, iar mai mult de două
Independent Greece 1821-1852, Cambridge University treimi din numărul credincioșilor ortodocși din
Press, New York, 2009; Roudoumetof, V., Makrides,
V.N., Orthodox Christianity in 21st century Greece,
Polonia erau ucraineni, ceea ce a dus la anumite
Ashgate, Burlington, 2010. tensiuni în perioada interbelică. Autoritățile
Marius Țepelea poloneze au impus anumite restricții Bisericii
Ortodoxe din Polonia, până la izbucnirea celui
BISÉRICA ORTODÓXĂ A POLÓ­ de-al Doilea Război Mondial, dorind eman-
NIEI. (polon. Polski Autokefaliczny Kościół ciparea acestei biserici de sub dominația rusă
Prawoslawny) Este una dintre cele paisprezece și ucraineană. Numeroase biserici ortodoxe au
Biserici Ortodoxe autocefale, care are în juris- fost distruse, iar altele transformate în biserici
dicție teritoriul Poloniei. romano-catolice, statul polonez tolerând inti-
Creștinismul s-a răspândit în Polonia medie- midarea creștinilor ortodocși. În urma împăr-
vală sub forma sa apuseană, în secolul al X-lea. țirii Poloniei între sovietici și naziști, în anul
Polonia aliată cu Lituania a format unul dintre 1939, creștinii ortodocși din teritoriile răsă-
cele mai puternice state europene în secolele ritene anexate de Moscova, care nu au mai
XIV-XVI. Începând cu secolul al XVIII-lea, fost niciodată retrocedate Poloniei, au revenit
statul polonez s-a confruntat cu o criză majoră, sub jurisdicția Patriarhiei Ruse, în timp ce
în anul 1772 Rusia, Austria și Prusia împărțind comunitățile ortodoxe din teritoriile contro-
între ele pentru prima dată teritoriile Poloniei. late de germani au rămas sub jurisdicția Bise-
După mai multe războaie, în anul 1795 are loc ricii Ortodoxe din Polonia. Al Doilea Război
ultima împărțire a Poloniei între cele trei mari Mondial și pacea de la Paris au bulversat statul
imperii, iar statul polonez a încetat să mai existe. și societatea poloneză. Polonia a pierdut terito-
După împărțirea Poloniei, în teritoriile din riile din răsărit în favoarea Uniunii Sovietice,
răsărit, pierdute în favoarea Rusiei, cei mai mulți primind în compensație teritorii germane în
credincioși erau ortodocși, sub jurisdicția Bise- partea apuseană a țării. Mai mult de trei sfer-
ricii Ortodoxe Ruse. În teritoriile anexate de turi din credincioșii și parohiile ortodoxe din
Austria și de Prusia, cei mai mulți creștini polo- Polonia au ajuns în componența Patriarhiei
nezi erau catolici. După Primul Război Mondial Ruse, după anul 1947. În anul 1948, Patriarhia
și după destrămarea Imperiilor Austro-Ungar, Rusă a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe
German și Țarist a fost reînființat statul polonez, din Polonia. După cel de-al Doilea Război
recunoscut prin tratatele de pace. Mondial, Biserica Ortodoxă din Polonia s-a
După războiul dintre Polonia și statul bolșevic integrat firesc în statul polonez, fiind recu-
rus (1919-1922), mulți credincioși ortodocși noscută și respectată, drept a doua Biserică
s-au refugiat din Bielorusia, din Ucraina și din din Polonia, după Biserica Romano-Catolică.
Rusia în părțile răsăritene ale Poloniei, fugind Biserica Ortodoxă din Polonia are aproximativ
din pricina persecuțiilor bolșevice. În anul 1922, 600.000 de credincioși, 220 de parohii, 400 de
Sinodul Bisericii Ortodoxe din Polonia și-a clerici și șapte eparhii: la Varșovia, Białystok,
proclamat autocefalia, hotărând despărțirea de Łódź, Wrocław, Lublin, Przemyśl și Rio de

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 121


Janeiro. Pregătirea teologică a clericilor polo- locaș de închinare, adică locul unde se adună
nezi este asigurată de o catedră de teologie la credincioșii pentru cult, se scrie cu literă mică,
Universitatea din Białystok și de o catedră de fiind nume comun (biserică).
teologie la Academia de Teologie din Varșovia. Ἐκκλησία a fost folosit de traducătorii Septu-
Mitropolitul Varșoviei și al întregii Polonii este agintei, alături de συναγωγὴ, pentru a traduce
Sawa Hrycuniak, din anul 1998. evreiescul qahal (adunare politică și cultuală).
Bibliografie. Șesan, M., „Mitropolia Ortodoxă Polonă”, în: Numai că adunările creștinilor din Noul Testa-
MMS, XXXVI (1960), 7-8, pp. 497-501; Wynot, E., „The
ment, fără să rupă legătura cu Legământul cel
Polish Orthodox Church”, în: Eastern Christianity and the
cold war, 1945-1991, Ed. Routledge, New York, 2010. Vechi, trăiau și mărturiseau conștiința vie atât a
Marius Țepelea originalității mesajului lor, cât și a identității lor
specifice. Mesajul celor adunați în Biserică era
BISÉRICĂ. (gr. vasiliki) Cuvântul Biserică fundamentat pe Învierea Domnului, pe pogo-
îmbracă sensuri multiple: I. el poate desemna rârea Duhului Sfânt și pe certitudinea că Împă-
fie un locaș de rugăciune creștin; II. fie, în sens răția lui Dumnezeu este deja în lume. Puter-
canonic, organizarea Bisericii la nivel local, nicul sentiment eshatologic, care anima lăuntric
regional sau universal (vorbim astfel despre viața primelor comunități ale creștinilor (cf. FA
Biserica Ortodoxă Română sau despre Biserica 11, 26), făcea ca aceștia să se simtă „împreună
Ortodoxă); III. fie, în înțeles dogmatic, comu- cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu”
niunea vie a credincioșilor cu Dumnezeu și în (Ef 2, 19), „Biserica celor întâi născuți, care
Dumnezeu, o realitate divino-umană, o taină ce sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu” (Evr 12,
greu poate fi circumscrisă unei simple definiții. 23), „templu al lui Dumnezeu” (1 Co 3, 16),
Terminologie: cuvântul grecesc ἐκκλησία (lat. „popor al lui Dumnezeu” (Evr 4, 9), „trupul
ecclesia), termen prin care Noul Testament lui Hristos” – Rm 12, 4 ; 1 Co 12, 13, 27, Ef
desemnează Biserica, înseamnă „adunare, 1, 22-23; 5, 23; Col 1, 18, „mireasa lui Hristos”
convocare sau comunitate a celor aleși/chemați” – Ap 21, 2; 22, 17, „seminție aleasă [...] neam
(κλὲτοι). Așa erau numite primele comuni- sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Pt 2, 9).
tăți creștine, care se adunau pentru săvârșirea Constituire: Mântuitorul Însuși a anunțat
Euharistiei. În majoritatea limbilor de sorginte întemeierea Bisericii, atunci când i-a spus lui
latină acest termen desemnează Biserica, atât Petru: „Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe
în sens general, cât și particular de locaș de această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile
cult (Eglise, Chiesa, Iglesia). Limbile slave și iadului nu o vor birui” (Mt 16, 18). Faptul
germanice au extins numele folosit pentru alegerii ucenicilor și trimiterea lor la propovă-
locașul de cult la dimensiunea generală a Bise- duire marchează specificitatea Bisericii creș-
ricii. Astfel, cuvântul grecesc „kyriakê” („casă tine: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega
împărătească”) a devenit: „Kirche”, „Church”, pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți
„церковь – țercovi”. Așa s-a întâmplat și în dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer”
limba română, unde cuvântul „Basilica”, de (Mt 18, 18). Proclamând venirea iminentă a
la grecescul βασιλική – „comunicare a împă- Împărăției lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus
ratului, locul unde împăratul administrează Hristos îi învață pe ucenici calea spre Împărăție,
dreptatea”, a devenit „biserică” (v. BASILÍCĂ). iar ucenicii pun în practică Evanghelia iubirii și
Din punct de vedere ortografic, atunci când se a jertfei a unui Dumnezeu bun și milostiv, izvor
vorbește despre Biserică în general, fie în înțeles de viață, de comuniune și de fericire veșnică.
dogmatic de Trup al Hristos în Duhul Sfânt, După Paști, și mai ales după pogorârea Duhului
fie canonic, când se desemnează întreaga Bise- Sfânt, ucenicii au început sa se adune în ekklesia.
rică Ortodoxă sau o anumită Biserică locală, În cartea Faptele Apostolilor întâlnim, de fapt,
se folosește termenul cu majusculă (Biserică). descrierea modului în care era organizată
Când se vorbește despre biserică în calitate de comunitatea creștină primară. Astfel în cap.

122 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
2, 42-47 se spune despre cei ce-L urmau pe vieți este principiul existenței și vitalității Bise-
Hristos că „stăruiau în învățătura apostolilor și ricii (FA 9, 31), Cel ce asigură atât diversitatea
în koinonia (comuniune), în frângerea pâinii și harismelor, dar și Cel ce constituie și menține
în rugăciuni. Iar toți cei ce credeau erau laolaltă în unitate Trupul lui Hristos: „Darurile sunt
și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile felurite, dar același Duh” (1 Co 12, 4), „Și toate
și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea acestea le lucrează unul și același Duh, împăr-
nevoie fiecare. Și în fiecare zi, stăruiau într-un țind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (1 Co
cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau 12, 11).
împreună hrana întru bucurie și întru curăția Taina Bisericii: Imaginile folosite de Noul
inimii. Lăudând pe Dumnezeu și având har la Testament și de Părinți pentru descrierea Bise-
tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii ricii spun mult despre ea, dar nu-i epuizează
pe cei ce se mântuiau”. taina. Biserica este hristocentrică și hristoforă;
Fundamentul acestei conștiințe și trăiri originale este pnevmatocentrică și pnevmatoforă – adică
este legat direct de persoana lui Iisus Hristos (Ef trinitară, însă înglobează și realitatea umană a
2, 20). Biserica este întemeiată sau instituită de celor chemați, de aceea eclesiologia ortodoxă
Mântuitorul nostru Iisus Hristos în persoana preferă oricărei definiții, folosirea descrierii și
Sa, prin întrupare – numită, de Părinți „ușa a termenilor simbolici. Biserica este o mani-
Bisericii”, jertfă, înviere și înălțare. Toate aceste festare a „creației noi”, despre care vorbește
acte i-au marcat umanitatea asumată, având și Sf. Evanghelist Ioan în Apocalipsă, simbol și
consecințe eclesiologice. Biserica, poporul lui arvună a Împărăției care se pogoară din cer
Dumnezeu, are „răscumpărarea prin sângele învăluită de sla­va lui Dumnezeu: „Am văzut
Lui” (FA 20, 28; Col 1, 14). Creștinii formează cetate sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se
o comunitate prin existența lor în Hristos (Ga din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă,
2, 20) (expresia „în Hristos” – apare de 64 de împodobită pentru mi­rele ei [...]. Iată, cortul
ori în corpusul paulin), iar Hristos se identifică lui Dumnezeu cu oamenii. El va sălășlui cu ei și
cu fiecare dintre ei (FA 9 – „Saule, Saule, de vor fi poporul Lui, iar El va fi Dumnezeu care
ce Mă prigonești?”). Acest sentiment de trăire este cu ei” (Ap 21, 2-3). Biserica este o realitate
comună în Hristos, de apartenență reciprocă, nouă, unică, teandrică, care nu se poate explica
este consecința unei noi vieți și a comuniunii în perfect prin imaginile sau analogiile care există
același mesaj evanghelic (credință), dar mai ales în lume. De aceea spunem că Taina Bisericii
al împărtășirii euharistice cu același Hristos: are o structură antinomică, precum taina lui
„Credincios este Dumnezeu, prin Care ați Hristos. Două realități, divină și umană, într-o
fost chemați la comuniunea (koinonia) cu Fiul unitate indivizibilă și perfectă, dar fără ameste-
Său Iisus Hristos, Domnul nostru” (1 Co 1, 9). care sau schimbare. Acestea trebuie distinse cu
Toți cei ce participă la Hristos formează astfel grijă, însă nu se pot separa (cf. George Floro-
un singur trup: Trupul lui Hristos – Biserica: vsky). Realitatea divină și umană, realitatea
„Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare instituțională și cea duhovnicească, realitatea
(fiecare) în parte” (1 Co 12, 27). istorică și cea eshatologică a Bisericii trebuie
Înainte de Cincizecime, fundamentul Bisericii afirmate deodată atunci când vorbim despre
era așadar pus, dar numai în Trupul lui Hristos. realitatea Bisericii.
Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime face Atributele Bisericii: Simbolul de credință
posibilă comunicarea operei mântuitoare reali- niceo-constantinopolitan sintetizează princi-
zată de Hristos în umanitatea Sa personală palele atribute sau însușiri ale Bisericii: ea este
către ființele umane, constituindu-se real, Bise- una, sfântă, sobornicească și apostolică.
rica. Cincizecimea reprezintă astfel împlinirea Una (v. UNITÁTE) se referă atât la unitate, cât
acțiunii mântuitoare și inaugurarea unei noi și la unicitate, iar teologii ortodocși văd o inter-
gândiri și trăiri în Duhul. De fapt, Duhul noii dependență între cele două sensuri. Unitatea dă

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 123


unicitatea și unicitatea unitatea. Biserica este katholikèn Ekklesían, în versiunea slavonă a
una pentru că Dumnezeu Sfânta Treime este Simbolului de credință niceo-constantinopo-
Una (In 17, 21), unul este Capul Trupului (Ef 1, litan („a săborului besearecă” – Coresi 1559;
22; 4, 15; 5, 23), unul este Trupul lui Hristos, în „săbornică Biserică” – Dosoftei 1679). Aceasta,
care este prezent și lucrează unul și același Duh probabil, atât ca urmare a influenței limbii
Sfânt (1 Co 12, 4-13, 27) pentru unitatea oame- slavone în vocabularul de cult al Bisericii
nilor cu Dumnezeu și în Dumnezeu; pentru că noastre, cât și puternicei încărcături confesio-
Mântuitorul Iisus Hristos S-a răstignit și S-a nale a termenului catolic.
adus ca jertfă de răscumpărare o dată pen­tru Cât privește sensurile sobornicității (catoli-
totdeauna (Evr 9, 12 ; Rm 6, 10), iar creș- cității), interpretarea ortodoxă accentuează
tinii se împărtășesc din același Hristos, Care în mod special ideea de plenitudine sau între-
Se împarte și nu se desparte: „Că o pâine, un gime, afirmând, pe de o parte, autenticitatea,
trup, suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim ortodoxia, fidelitatea față de Adevărul plenar,
dintr-o pâine” (1 Co 10, 17). Unitatea Bisericii Iisus Hristos, iar pe de altă parte, unitatea sau
este unitate supranaturală, în Dumnezeu și cu comuniunea la care suntem chemați în Duhul
Dumnezeu. Unitatea și unicitatea Bisericii se Sfânt. Criteriul acestei sobornicități este dat de
manifestă prin mărturisirea aceleiași credințe, prezența deplină a lui Hristos și a Duhului în
prin săvârșirea și participarea la aceleași Taine, întreaga Biserică, în fiecare Biserică locală și
sub conducerea aceleiași ierarhii; împărtășind chiar în fiecare credincios, cu condiția păstrării
același mod de viață și nutrind aceeași speranță comuniunii cu restul Trupului. Urmând această
în dobândirea comuniunii depline în Împărăția perspectivă, unii teologi ortodocși disting
lui Dumnezeu (cf. Ef 4, 4-5). Bisericile locale între sobornicitatea ca plenitudine interioară și
nu împart Biserica una, ci sunt manifestarea universalitatea creștină înțeleasă ca ecumeni-
Bisericii lui Hristos într-un anumit loc. citate, cea din urmă nefiind pentru ei decât o
Sfințenia. Biserica este sfântă, curată, fără de consecință a plenitudinii interne, o calitate sau
păcat, pentru că este Trup al lui Hristos, Care o manifestare exterioară a acesteia. Plenitu-
este Unul Sfânt; pentru că este Cincizecime dinea sau catolicitatea nu este condiționată de
continuă, în care Duhul Sfânt, prezent în ea, ecumenicitate, adevărul nu este condiționat de
coboară mereu ca s-o înnoiască și s-o sfințească; număr, fiind, precum sfințenia, ceva intrinsec
pentru că Hristos „a iubit Biserica, și S-a dat Bisericii. Totuși, chiar dacă universalitatea este
pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească curățind-o” condiționată de catolicitate, chiar dacă aspectul
(Ef 5, 25-26). Ea este locul și spațiul particular intern-calitativ îl determină pe cel extern-can-
al manifestării lucrării și slavei lui Dum­nezeu, titativ, și nu invers, este evident că ele sunt
laborator al sfințirii credincioșilor. Sfințenia într-o strânsă unitate. Fiecare se împărtășește
Bisericii nu înseamnă că toți membrii săi sunt de tot sau primește totul numai în cadrul între-
sfinți, ci că în Biserică, prin participarea la gului, adică în comuniune. Plenitudinea sau
comuniunea sfinților, la cele sfinte, ne împăr- întregimea nu se pot realiza în izolare, ci în
tășim de fapt din sfințenia lui Dumnezeu și unitate. Biserica este sobornicească, ecu­menică,
creștem în comuniunea cu El. universală, adică deschisă tuturor, destinată să
Sobornicitatea (v. SOBORNICITÁTE). În cuprindă tot pământul. De fapt, orice gândire
traducerea ortodoxă în limba română, cel de-al sobornicească trebuie să țină cont de unitatea
treilea atribut al Bisericii din Crez, nu a fost și diversitatea din Sfânta Treime, Biserica fiind
redat cu termenul de catolic (ă), cum ar fi fost icoană a comuniunii trinitare.
firesc pentru o Biserică de limbă romanică, ci Apostolicitatea (v. APOSTOLICITÁTE).
cu sobornicesc (ească), adjectiv care provine din Biserica este apostolică în primul rând pentru
limba slavonă, de la sobornyi (sobornaya), care faptul că ea este zidită pe temelia Apostolilor
traduce cuvântul grecesc katholikè din expresia: (Ef 2, 20), care au primit putere de sus să fie

124 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
martori ai lui Hristos, învățând Evanghelia Sa, cuvântul și activitatea Mântuitorului. După
săvârșind Tainele, întemeind comunități creș- zece zile de la Înălțare, făgăduința făcută de
tine peste tot, „până la marginile pământului” Iisus s-a împlinit, prin pogorârea Sfântului
(FA 1, 8). Biserica este apostolică pentru că a Duh, la 29 martie 783 a.u.c. sau 33 d.Hr., întă-
păstrat întreagă și neschimbată învățătura lui rindu-i pe Apostoli cu puteri și daruri supra-
Hristos transmisă prin Sfinții Apostoli, dar și naturale pentru misiunea lor în lume (FA, 2).
pentru că a păstrat succesiunea apostolică în Acum, la Cincizecime, a fost întemeiată, în
har, începând cu epoca Sfinților Apostoli până chip văzut, Biserica lui Dumnezeu, care prin
astăzi. Apostolii și-au ales succesori, instituiți propovăduirea Apostolilor se va răspândi și
prin punerea mâinilor și invocarea Duhului organiza în întreaga lume. Prima comuni-
Sfânt (episcopi, preoți și diaconi), cu misiunea tate formată acum la Ierusalim avea „ca la trei
de a continua lucrarea acestora până la sfârșitul mii de suflete”. Creștinii duceau o viață nouă
veacurilor. „stăruind în învățătura Apostolilor, în comu-
Bibliografie. Bria, I., „Biserică”, în Dicționar de Teologie niune, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (FA 2,
Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii 42). Ei proveneau dintre iudeii și prozeliții din
Ortodoxe Române, București, 21994; Bobrinskoy, B.,
Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002; Boul-
Palestina și din diaspora. La început, creștinii
gakoff, S., L’Orthodoxie, Paris, 1932; Florovsky, G., „Le mergeau la templu, pentru rugăciune. Consti-
Corps du Christ vivant. Une interprétation orthodoxe tuiau însă o comunitate proprie, având un
de l’Eglise”, în La sainte Eglise universelle, în coll. Cahiers cult special, frângerea pâinii și un nou mod de
Théologiques de l’Actualité Protestante, IV, Neuchâtel, 1948, viață. Tot în templu predicau și Apostolii care
pp. 9-57; Larchet, J.C., L’Eglise corps du Christ, I-II, Ed.
adeseori făceau minuni. Succesul lor îi neli-
Cerf, Paris, 2012; Stăniloae, D., „Natura sinodicității”,
în: ST, XXIX (1977), 9-10, pp. 605-614; Stăniloae,
niștea însă pe conducătorii iudei (FA 4, 1-2)
D., „Sinteză eclesiologică”, în: ST, VII (1955), 5-6, pp. care nu acceptau Învierea lui Hristos. Creșterea
267-282; Stăniloae, D., „Sfântul Duh și sobornicitatea numărului creștinilor îi îngrijora (FA 4, 4), fapt
Bisericii”, în: Ort., XIX (1967), 1, pp. 32-48; Stăniloae, pentru care Apostolii au fost arestați, aduși în
D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului fața Sinedriului și cercetați cu privire la puterea
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
și numele lui Hristos, pe care Îl propovăduiau.
București, 21997, pp. 129-248; Șelaru, S., Unitatea și
comuniunea în Biserică. Studii de eclesiologie ortodoxă, Ed. Petru a mărturisit cu curaj pe Iisus cel Răstignit
Eikon, București, 2015. de iudei și înviat de Dumnezeu. Sinedriștii,
Sorin Șelaru puși în dificultate de curajul lui Petru și de
prezența paraliticului vindecat, se mulțumesc
BISÉRICĂ APOSTÓLICĂ. Biserica în doar să-i amenințe și să le interzică să mai
perioada apostolică, rezultată în urma propo- vorbească în numele lui Iisus, după care Apos-
văduirii apostolice. tolii sunt eliberați. Creștinii trăiau în pietate și
Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica dragoste frățească, având „o inimă și un suflet”.
Sa, punând în frunte pe Apostolii Săi, confe- Credincioșii din Ierusalim au realizat benevol
rindu-i astfel și una din însușirile fundamen- și parțial comunitatea bunurilor, aducând fiecare
tale: apostolicitatea. Se știe că, la Înălțarea „la picioarele Apostolilor” obolul lor. De aici
Mântuitorului, credincioșii Lui formau două se dădea ajutor fiecăruia „după trebuință” (FA
grupuri cunoscute: unul în Galileea (peste 500 4, 36-37). Deși certați, urmăriți și închiși (FA,
de membri, 1 Co 15, 6), altul la Ierusalim (120 6, 12-24), Apostolii făceau noi prozeliți, cres-
de membri; FA 1, 15), trăind în rugăciune, în când astfel numărul credincioșilor. Dar odată
așteptarea Mântuitorului promis (In 15, 26) cu înmulțirea credincioșilor creștea și numărul
și a botezului lor cu Duhul Sfânt (FA, 1, 4-5). greutăților. Așa încât, la propunerea Aposto-
Apostolii au completat numărul lor, alegând lilor, creștinii au ales șapte bărbați „plini de Duh
prin sorți, în locul lui Iuda, pe Matia, dintre și înțelepciune”, asupra cărora Apostolii și-au
credincioșii care, ca și ei, urmăriseră tot timpul pus mâinile cu rugăciune. Erau primii slujitori

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 125


hirotoniți, diaconii. Aceștia erau: Ștefan, Filip, interorthodoxen und ökumenischen Beziehungen”,
Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae. Una Sancta. Sonderdruck, 3/2008, pp. 194-206;
Campenhausen H. von, La formation de la Bible chréti-
Sarcina lor era aceea de a supraveghea și
enne. Version française par Denise Appia et Max Dominice.
asigura buna rânduială la mesele comune, dar Delachaux N, Neuchatel (Switzerland), 1971; Cojocaru,
puteau și predica (FA 6, 1-6). Prin botezarea H., Este primatul lui Petru un privilegiu de drept divin
familiei sutașului Corneliu (FA 10) se câștigă după Noul Testament?, Sibiu, 1940; Eusebiu de Ceza-
un principiu important: acela al primirii la reea, Istoria bisericească. Martirii din Palestina, trad. T.
creștinism și a celorlalte neamuri, nu numai Bodogae, în PSB 13, Ed. Institutului Biblic, București,
1987; Lagger, De L., Le christianisme aux origines et à
a iudeilor. Acest lucru va fi stipulat în mod l’âge apostolique, Rabat, 1936; Lebreton J. et Zeiller,
expres la Sinodul apostolic ținut la Ierusalim, la J. L’Église primitive, Paris, 1934; Bardy, G. L’Èglise à la
anul 48/50 (FA 15, 1-29). Sinodul apostolic a fin du premier siècle, Paris, 1932; Lebreton, J., .La vie
hotărât și regiunile misiunii Apostolilor: Petru chrétienne au I-er siècle de l’Église, Paris, 1932; Lohse,
la Babilon, Andrei în Sciția, Iacob al lui Alfeu în Eduard, Die Entstehung des Neueu Testaments, 5. Auflage,
Verlag W. Kohlhammer, Stuttgart, Berlin, Koln, 1991;
Egipt, Iuda Tadeu la Armeni, Matei în Arabia
Markschies, Christoph, Alte Kirche, RGG 4, Band 1,
și Persia, Filip în Siria și Matia în Etiopia. În 1998, pp. 343-369; Moisescu, Justin, Ierarhia bisericească
Antiohia s-au remarcat curând Barbana și Saul, în epoca apostolică, București, 1955; Pietri, Luce (ed.),
care între timp devenise creștin. Aici „s-au Die Geschichte des Christentums. Bd. 1: Die Zeit des Anfangs
numit mai întâi ucenicii creștini” (FA 11, 26). (bis 250), Herder, Freiburg-Basel-Wien, 2003; Popescu,
În fruntea comunității din Ierusalim se afla Iacob T.M. „Primii didascali creștini”, în: ST, II, (1932), 2,
pp. 140-211; Rămureanu, I „Noi considerații privind
cel Mare, „fratele Domnului”, socotit de tradiție pătrunderea creștinismului la traco-geto-daci”, în: Ort.,
primul ei episcop. Sf. Apostol Pavel îl stima în XXVI (1974), 1, pp. 164-178; Ritter, A.M., Kirchen-und
chip deosebit și-l numea „stâlp al Bisericii”. Se Theologiegeschlichte in Quellen, Bd. I, Alte Kirche. 4. Auflage,
bucura însă de o mare autoritate, fiind rudă Neukirchener Verlag, 1987.
cu Mântuitorul (văr), dar și datorită vieții sale Ioan Vasile Leb
ascetice, pline de evlavie. A rămas în Ierusalim,
păstorind în liniște până la moarte (61-62). O BISÉRICI VÉCHI ORIENTÁLE. Biserici
tradiție consemnată de Eusebiu al Cezareei, în care în urma disputelor hristologice din secolele
Istoria bisericească (III, 1), spune că Sf. Apostol IV-VII, în special după Sinodul IV Ecumenic
Petru a predicat și în Macedonia și probabil și de la Calcedon (451), au rupt comuniunea cu
în Pont. Tradiția, relativ târzie (secolele III-IV), Biserica Constantinopolului.
care-l numește „episcop” întâi în Antiohia, Pe lângă așa-numiții necalcedonieni, numiți și
apoi în Roma, pe care se bazează primatul monofiziți, trebuie amintiți nestorienii și maro-
papal, are un caracter legendar, provenind din niții, detașați de creștinismul ortodox bizantin
scrieri apocrife și este contrară Faptelor istorice în urma Sinodului al III-lea, respectiv al IV-lea
cunoscute. Se știe că Apostolii nu au păstorit Ecumenic. În ciuda mai multor încercări de a
ca episcopi în niciun oraș din timpul lor, deoa- ajunge la un consens teologic, în mod special
rece ei așezau episcopi în cetăți. Demnitatea de în timpul împăratului Justinian (527-565),
Apostol era superioară demnității de episcop. totuși bisericile din ținuturile amintite s-au
Istoricii bisericești romano-catolici, dintre cei desprins de comuniunea cu Biserica bizantină
mai de seamă, recunosc că ceea ce se știe despre (melkită), constituindu-se în biserici de sine
Sfântul Petru, este faptul că el a mers la Roma, stătătoare, fără comuniune euharistică cu cele
a desfășurat aici câtva timp o activitate misio- calcedoniene. În spațiul sirian, care, comparat
nară și a murit ca martir. Cel mai mare misionar cu Egiptul, nu a fost unul omogen pe plan
între păgâni a fost însă Sf. Apostol Pavel, care a geografic, etnic și cultural, s-au format atât
întemeiat comunități pe unde mergea. Biserica nestoriană (siriacă orientală), cât și cea
Bibliografie. Anapliotis, A. „Der Kanon 28 von siro-iacobită (siriacă occidentală), iar mai apoi
Chalcedon: Ein kirchenrechtlicher Zankapfel der cea maronită.

126 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Pe lângă conotația religioasă a separării acestor de inculturare a Evangheliei în spații cultu-
biserici de Bizanț, un rol important l-a jucat rale și politice diferite, pluralitatea de limbi și
dimensiunea națională, aceste biserici fiind literaturi utilizate în misiune alături de siriacă,
situate în areale culturale bine definite la limita din care s-au păstrat până azi fragmente, fiind
Imperiului Bizantin. Aria geografică în care o dovadă pentru această misiune unică în
se situează aceste biserici este cea a Orien- istoria creștinismului oriental. Creștinismul
tului Apropiat și Mijlociu, unele fiind situate a fost răspândit în Afghanistan, Uzbekistan,
chiar în interiorul Asiei (Biserica Indiei) sau al Siberia Meridională, Tibet, Mongolia, China,
Africii (Biserica Etiopiei). Manciuria. La sfârșitul secolului al XIII-lea a
O caracteristică comună a lor este faptul că s-au fost ales chiar un catholicos turco-mongol.
aflat, începând din secolul al VII-lea, sub domi- La sfârșitul secolului al XIII-lea, biserica
nația arabă islamică, mai apoi mongolă și turcă, nestoriană număra 25 de mitropolii cu 200
într-un regim de minoritate religioasă, cu drep- de episcopii sufragane, întinzându-se din
turi restrânse și obligații fiscale mărite. Încă din Orientul Apropiat până în China. Cu toate
perioada cruciadelor au intrat în contact cu creș- acestea, nestorianismul a fost mereu minori-
tinismul latin, ajungându-se la uniri cu latinii (de tate tolerată, fără a fi religie de stat vreodată.
ex. maroniții) sau la influențe evidente (de ex. Astfel, în fața invaziei lui Timurlenk nu au fost
armenii). Bisericile Vechi Orientale sunt urmă- protejați de nimeni. Distanțele uriașe dintre
toarele: Biserica Apostolică Asiriană de Răsărit eparhii au dus la imposibilitatea unei organi-
(Nestoriană); Biserica Siro-iacobită; Biserica zări temeinice. Nestorienii s-au adaptat foarte
Coptă; Biserica Etiopiană; Biserica Apostolică mult la culturile pe care le-au încreștinat, încât
Armeană; Biserica creștinilor tomiți din India și granița dintre inculturare și sincretism a fost
Biserica Maronită. adesea incertă. Au suferit influențe din partea
Biserica Apostolică Asiriană de Răsărit (Nesto- șamanismului și budismului, ceea ce a dus la
riană). La școala teologică din Edessa era repre- scindări înlăuntrul lor.
zentat dioprosopismul mai departe, chiar după O dată cu întoarcerea în direcție filoislamică a
condamnarea lui Nestorie în anul 431. Teologii dominației mongole (sec. al XIV-lea), nestori-
normativi ai acestei școli erau Diodor de Tars și enii au fost supuși la persecuții de către turci,
Teodor de Mopsuestia. După moartea lui Ibas kurzi sau persani, ceea ce a dus la distrugerea
de Edessa în 457 s-a ajuns la atacuri puternice aproape totală a acestor comunități. Între seco-
ale monofiziților împotriva acestei școli. Repre- lele XV-XX s-au aflat sub stăpânirea turcilor
zentanții nestorianismului au emigrat la Nisibi, otomani. Datorită misiunilor latine în Orient,
în spațiul persan, unde s-a dezvoltat adevă- în anul 1552, o parte a Bisericii Asiriene s-a
ratul centru al bisericilor nestoriene. Centrul unit cu Roma și este cunoscută sub numele de
nestorienilor s-a mutat către sfârșitul secolului Biserica Caldeică. Aceasta numără azi în jur de
al V-lea la Seleucia – Ctesifon, întemeindu-se o jumătate de milion de credincioși.
un catolicosat propriu. Într-un sinod ținut la La începutul veacului al XX-lea au fost deportați
Beth Lapath (484), această biserică a aderat și persecutați de turci și kurzi, care i-au acuzat de
oficial la hristologia nestoriană. Din secolul al colaboraționism cu britanicii. Peste o treime din
VII-lea au ajuns sub dominația arabilor isla- populația creștină și-a găsit moartea, iar ceilalți
mici, mutându-și centrul în 762 la Bagdad, iar au emigrat. După ce un catholicos al acestei bise-
în 782 la Mosul, în nordul Mesopotamiei. rici a fost ucis în 1918, iar urmașul său a murit
Între secolele V-XIII au desfășurat nenumă- în 1920 într-un lagăr de refugiați, capul Bise-
rate misiuni în imperiul persan, ajungând chiar ricii Asiriene a fost exilat, mutându-și reședința
până în India și China, dar și în sud-vest, în la San Francisco, iar mai apoi la Chicago. Azi,
Peninsula Arabică. Expansiunea nestoriană în mai există mici comunități de creștini asirieni în
zona centrală a Asiei s-a remarcat prin puterea Iran, Irak, Siria, Liban, India, America de Nord

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 127


și Australia, numărul acestora ridicându-se la articuleze o teologie iacobită ca răspuns la soli-
aproximativ 400.000. Din 1976 este condusă de citările islamului. Această înflorire coincide cu
catholicosul Mar Dinkha IV. epoca stăpânirii mongole, dar aderarea mongo-
Biserica Siro-Iacobită. Biserica siro-iacobită are lilor la islam (1295) marchează începutul unei
doi întemeietori: Sever al Antiohiei (512-518) decadențe, care răvășește această biserică, înce-
a pus bazele teologiei monofizite siriene, iar pând cu prigoana lui Timur Lenk din secolul
Jacob Baradaeus (490-578), episcop monofizit al XIV-lea. Dacă în secolul al XIII-lea biserica
cu reședința în Edessa, a hirotonit peste 30 de aceasta avea 20 de mitropolii, cu 120 episcopii
episcopi în orașele aflate în mâna calcedoni- sufragane, în secolul al XVII-lea structura ecle-
enilor, creând astfel o ierarhie paralelă cu cea siastică mai cuprindea numai 5 mitropoliți, cu
a bisericii melkite. În 557-558 a hirotonit pe 20 de episcopii sufragane.
Sergiu de Tella ca patriarh cu sediul în Anti- Deși în 1882 le-a fost recunoscut dreptul
ohia, seria patriarhilor iacobiți neîntrerupân- unui millet, totuși nu au fost scutiți de perse-
du-se până azi. La început, episcopii nu rezidau cuțiile turcești din Primul Război Mondial,
în orașele pentru care au fost hirotoniți, acestea când aproximativ 186.000 de iacobiți din zona
aflându-se sub jurisdicție imperială, ci în Tur-Abdin (Sud-Estul Turciei de azi) și-au
mânăstiri. Aria teritorială a acestei biserici s-a găsit moartea. Reședința patriarhală a fost
situat între Marea Mediterană și Mesopotamia, mutată din Amida la Mardin, iar apoi la Dair
de la vest la est, și între Armenia și Palestina, az-Zafran, pentru ca în 1959 să fie mutată la
de la nord la sud. După reunificarea politică Damasc, unde se află și azi. Numărul credincio-
a acestei arii sub stăpânirea arabă, centrul de șilor iacobiți, răspândiți în Siria, Liban, Turcia,
greutate s-a mutat către partea orientală, având Israel, Europa și America este de 250.000. Sub
centrele cele mai importante în Edessa (Urfa) jurisdicția patriarhului Mar Ignatius Zakka I,
și Amida (Diyarbakir), în sud-estul Turciei de din 1980 patriarh siariaco-ortodox al Antiohiei
azi, și Mossul în Irakul de azi. În această regiune și al întregului Răsărit, se află azi și 1.000.000
au conviețuit și melkiții, aflați preponderant în de creștini din India.
fâșia urbană mai elenizată de la Marea Medi- Biserica Coptă. Monofiziții din Egipt și-au luat
terană, cât și nestorienii aflați preponderant în numele de copți, probabil o corupere a cuvân-
aria mesopotamiană. tului „Aegyptos”. Aceștia erau descendenți ai
În fața deselor cuceriri musulmane, bastionul vechilor egipteni, numindu-i pe ortodocșii din
cel mai sigur pentru supraviețuirea bisericii Egipt melkiți (cuvânt derivat din aramaicul
siro-iacobite a fost oferit de monahism. Alături melek = rege). Politica lui Justinian a contribuit
de Mănăstirea Mar Mattai (Sfântul Matei) de la formarea și distanțarea definitivă a confesi-
lângă Mosul, „Muntele Athos” al iacobiților a unii copte din Egipt, în urma refuzului patri-
fost regiunea Tur Abdin (muntele slujitorilor arhului Teodosie al Alexandriei de a semna
lui Dumnezeu), situată în zona muntoasă a actele Sinodului din Constantinopol 536, când
Turciei de Sud-Est. s-a încercat împăcarea celor două facțiuni. În
Aflată la începutul mileniului al II-lea sub timpul patriarhului Veniamin a început cuce-
stăpânire musulmană, biserica de aici urma rirea arabă (639), lucru care a condus la izolarea
regulile comunităților religioase minoritare, bisericii egiptene de Bizanț și la introducerea
respectând dreptul islamic și plătind taxele limbii arabe ca limbă oficială la începutul seco-
necesare unei libertăți de credință limitate. lului al VIII-lea. În urma mai multor răscoale
Cu toate acestea, între secolele al XI-lea și al împotriva arabilor înăbușite în secolele al
XIII-lea, biserica iacobită a cunoscut o renaș- VIII-lea și al IX-lea au avut loc multe conver-
tere extraordinară datorită Patriarhului Mihail tiri la islam, astfel că musulmanii dețineau
(mort 1199) și mitropolitului Mesopotamiei, deja în secolul al IX-lea majoritatea. În timpul
Grigorie Bar Hebraeus (1226-1286), capabil să califatului Fatimid de la Cairo (969-1171), al

128 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
mamelucilor și al Imperiului Otoman (1517), pe Abuna Basileios. În 1959, Biserica Etiopiei
copții au trăit în toleranță, deși au existat și a obținut autonomie deplină față de Biserica
epoci de persecuții și distrugeri de biserici. În Coptă, ridicându-l pe Basileios la rangul de
1798 au invadat Egiptul armatele lui Napo- patriarh. Această bucurie avea să fie umbrită
leon, iar copții au luptat de partea francezilor, în 1974 de revolta militară care a desființat
în ciuda avertismentelor patriarhului Marcu de monarhia și a condus Etiopia la instaurarea
atunci, fapt ce a condus după eșecul atacului comunismului, prin apropierea de Uniunea
francez la represalii asupra acestora. După Sovietică. Acest regim marxist a început în
decăderea ce a urmat, sub patriarhul Chiril al 1977 cu ample persecuții și demolări de bise-
IV-lea (1854-1861) biserica copților a cunoscut rici, care au durat până în 1991. În 1992 a fost
o adevărată renaștere, intensificându-se cate- ales patriarh Pavlos, care s-a străduit să inten-
heza și formarea preoților, înființându-se școli sifice misiunea Bisericii în societate prin cate-
publice etc. Cel care a continuat și aprofundat heză și formarea preoților. Reședința Abunei
acest reviriment a fost patriarhul Chiril al Pavlos al Etiopiei se află la Addis Abeba, el
VI-lea (1959-1971), când relațiile dintre stat și fiind păstorul a peste 16 milioane de creștini
biserică s-au îmbunătățit, iar mânăstirile, viața etiopieni. Biserica Etiopiană este astfel cea mai
spirituală și activitatea pastorală au cunoscut o mare biserică veche orientală din lume. După
mare înflorire. Această tendință se continuă și ce la 24 mai 1993 s-a proclamat independența
în timpul actualului patriarh al Bisericii Copte, Eritreei, o fostă provincie etiopiană, de țara-
Shenuda al III-lea. Din timpul patriarhatului mamă, Patriarhul Shenuda al Egiptului a hiro-
lui Hristodulos (1047-1077) sediul patriarhiei tonit episcopi în Eritreea în 1994, consfințind
copte a fost mutat la Cairo, unde se află până autocefalia Bisericii din Eritreea sub primatul
azi. Numărul creștinilor copți este estimat între onorific al papei din Alexandria. În 1998,
8 și 10 milioane. întâistătătorul acestei biserici, Abuna Philipos,
Biserica Etiopiană. În secolele VI și VII copții au a fost ridicat la rangul de patriarh, păstorind în
realizat misiuni însemnate în Nubia și Etiopia, jur de 1.700.000 credincioși.
făcând astfel ca teologia de nuanță monofizită Biserica Apostolică Armeană. Tot sub influ-
să se răspândească și în acele ținuturi. Tot în ența iacobiților a rămas în tabăra bisericilor
acest timp, Etiopia a fost izolată prin cuceririle monofizite și Biserica Armeană, care a respins
islamice de restul bisericilor creștine, dezvol- hotărârile Sinodului IV Ecumenic ca fiind
tând un creștinism inconfundabil și cu multe nestoriene, apropiindu-se de sirienii chiri-
caracteristici proprii. Biserica Etiopiană a lieni. Aceștia nu au participat la sinod din
rămas legată de cea coptă de-a lungul veacu- cauza stăpânirii persane, dar după dobândirea
rilor, patriarhul copt fiind cel care alegea și libertății au acceptat mai întâi Henotikonul la
întroniza Mitropolitul Etiopiei, care se numea Sinodul de la Valarschapat (491), iar mai apoi
Abuna. Biserica Etiopiei era o biserică de stat, la Sinoadele din Dvin (505 și 552), trecând
relațiile dintre suzeran și biserică fiind foarte de partea anticalcedonienilor. Începând cu
strânse. Pe lângă islam, etiopienii au avut de anul 654, Biserica Armeană s-a aflat sub stăpâ-
luptat împotriva propagandei uniate catolice, nirea arabă musulmană. Armenii au emigrat în
susținută de portughezi. Iezuiții au desfășurat masă din teritoriul lor și s-au așezat în veacul
misiuni în Etiopia între 1557-1632, reușind al XII-lea în Cilicia (Sudul Turciei), întemeind
să convertească la catolicism chiar pe regele un regat armean în 1198, care a fost mai apoi
Susenyos (1632-1667). Cu toate acestea și în distrus de mameluci în 1375. Chiar catolicosul
ciuda unirii cu Roma din 1662, Biserica și-a armean și-a avut reședința aici, în Sis, până
păstrat vechea credință. După o luptă îndelun- în veacul al XV-lea. Datorită contactului pe
gată, patriarhul copt a numit în 1951 pentru care l-au avut cu latinii, armenii din Cilicia au
prima oară un etiopian pe tronul mitropolitan, suferit numeroase influențe apusene, care au

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 129


culminat cu semnarea actelor sinodului unio- printr-o strategie de adaptare la noua realitate,
nist de la Ferrara-Florența în 1439 de către să păstreze vie viața eclesială, în ciuda națio-
catolicosul Constantin VI, care a murit chiar la nalizării școlilor și averilor bisericești. Dato-
scurt timp după aceea în Florența. Adversarii rită sprijinului dat rușilor în timpul celui de-al
unirii s-au impus însă în Armenia și au ales un doilea război mondial Biserica Armeană și-a
nou catolicos, pe Kirakos (1441-1443), care obținut unele libertăți, printre care alegerea
va purta numele de catolicos al tuturor arme- unui nou catolicos în persoana lui Kevork VI.
nilor cu sediul în Ecimiadzin, creându-se astfel (1945-1952). Atât sub el, cât și sub urmașul
o schismă. Catolicosul din Cilicia va purta său Vasken I (1955-1994), care era originar din
numele de Catholicos al Marii Case de Cilicia, România, Biserica Armeniei a reușit să se reor-
fiind deportat din Turcia în urma genocidului ganizeze, prin numirea a zeci de noi ierarhi,
asupra armenilor de la începutul veacului al întemeierea unui seminar în Ecimiadzin și noi
XX-lea. Azi își are sediul în Antelias, lângă publicații. Exista, de asemenea, o viață religi-
Beirut. Așa se face că Biserica Armeană are oasă ascunsă, mulți armeni botezându-se și
până azi doi catolicoși și doi patriarhi, unul de cununându-se departe de ochii lumii. Diaspora
Ierusalim (1311) și unul de Constantinopol armeană a jucat un rol esențial în această peri-
(1461). Datorită acestor cuceriri consecutive oadă, fiind alături financiar de cei rămași acasă.
mulți armeni au ales calea exilului în India și La 21 septembrie 1991, Republica Armenia
Persia, dar și în Rusia, Polonia și România. În și-a obținut independența. Biserica se bucură
timpul lui Alexandru cel Bun, aceștia posedau de atunci de libertate deplină, la fel ca în
în Moldova însemnate privilegii comerciale. România, dar are de restaurat locașuri de
În veacul al XIV-lea, orașul Lvov din regatul cult și de reorganizat eparhiile. După catoli-
Poloniei devenise deja un renumit centru al cosul Karekin I (1995-1999), astăzi conduce
culturii și comerțului armean. Biserica Armeană catolicosul Karekin II.
În secolul al XIX-lea, Rusia reușește să cuce- Reședința sa se află la Ecimiadzin, iar Bise-
rească mari teritorii în Caucaz, între care și rica Armeană numără în jur de 3 milioane de
pe cel armean, supunând biserica și poporul credincioși.
armean la un proces intens de rusificare, prin Biserica creștinilor tomiți din India. Creștinii
închiderea școlilor armenești și confiscarea indieni, numiți și creștinii Sfântului Toma, își
averilor bisericești (1903). Biserica Armeană revendică originea de la apostolul care a pipăit
nu a putut fi subordonată Bisericii Ortodoxe rănile Mântuitorului Iisus Hristos după Înviere
Ruse datorită diferențelor doctrinare existente și trăiesc până azi în statul Kerala, slujind în
între acestea. limba malayalam. Creștinii de aici au stat de-a
Cu toate acestea, mulți armeni trăiau încă lungul veacurilor în legătură cu cei din imperiul
pe teritoriul Imperiului Otoman. La sfâr- persan, în special cu nestorienii. După misiu-
șitul veacului al XIX-lea și începutul veacului nile franciscanilor și dominicanilor din veacu-
al XX-lea, minoritatea armeană din spațiul rile al XIII-lea și al XIV-lea, iar în special după
turc, care era superioară din punct de vedere sosirea portughezilor în 1498, au avut loc mai
economic, cultural și spiritual, a căzut victimă multe convertiri ale acestora la catolicism. În
fanatismului naționalist turc. Numeroase 1599 a luat ființă o Biserică unită cu Roma,
masacre asupra armenilor au condus între 1884 dar în 1665 multe comunități simțind înstră-
și 1915 la uciderea a peste un milion de armeni, inarea de propria tradiție s-au adresat patriar-
un adevărat genocid fără egal la acea vreme. hului iacobit al Antiohiei. Schismele au conti-
În anul 1920, Armenia a fost anexată Uniunii nuat, astfel că azi există în India cinci biserici
Sovietice, intrând în sfera de influență a deosebite, aflate sub influențe catolice, protes-
bolșevicilor. Catolicoșii Kevork V (1912- tante sau iacobite. Cele două mari ramuri sunt
1930) și Choren (1932-1938) au reușit, Biserica Ortodoxă Siriacă Iacobită Malankara,

130 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
care aparține patriarhiei antiohiene și Biserica București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi,
Ortodoxă Malankara a Răsăritului, care este Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Orto-
doxe. Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial
autocefală. Ultima are sediul în Kottayam și
Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Sava,
este condusă de Mar Basileios Thoma din 1991, Viorel, „Hristocentrismul sărbătorilor mariologice”, în
având în jurisdicție 1,5 milioane credincioși. „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate
Biserica Maronită. Își trage numele de la liturgică, vol. II, Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 69-88; Sava,
starețul sirian Maron (†423), care a strâns în Viorel, „Învățătura despre Maica Domnului și reflectarea
jurul său mulți asceți care au întemeiat mai apoi ei în cultul și iconografia ortodoxă”, în „În Biserica Slavei
Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. II, Ed.
Mănăstirea Sfântului Maron în Liban. După Golia, Iași, 2004, pp. 89-130.
ce au opus rezistență monofiziților acceptând Nicolae D. Necula
Calcedonul, mai apoi au respins, se pare, hotă-
rârile Sinodului VI Ecumenic. La sfârșitul BOBOTÉAZĂ. Numele popular al sărbă­
secolului al VI-lea și începutul secolului al torii împărătești a Botezului Domnului, de la 6
VII-lea s-au transformat dintr-o mișcare asce- ianuarie (v. BOTÉZUL DÓMNULUI).
tică într-o biserică autocefală, alegându-și un Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
patriarh propriu. Persecutată ca biserică atât Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecate-
de iacobiți, cât și de melkiți și califii arabi, în rina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
1182 a acceptat unirea cu Biserica Romei. Azi, Caransebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic
al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Guten-
maroniții sunt în comuniune totală cu Biserica berg, București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarna-
Romano-Catolică. La sfârșitul secolului trecut vschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii
existau între 1.800.000 și 3.000.000 de maro- Ortodoxe. Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial
niți în întreaga lume. Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Sava,
Bibliografie. Beck, Hans-Georg, „Die frühbyzantinische Viorel, „Hristocentrismul sărbătorilor mariologice”, în
Kirche“, în: Handbuch der Kirchengeschichte, II, 1: Die „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate
Kirche in Ost und West von Chalkedon bis zum frühmitte- liturgică, vol. II, Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 69-88; Sava,
lalter (451-700), Ed. Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1999; Viorel, „Învățătura despre Maica Domnului și reflectarea
Bryner, Erich, Die orthodoxen Kirchen von 1274 bis 1700, ei în cultul și iconografia ortodoxă”, în „În Biserica Slavei
în: KGEi, Leipzig, 2004; Bryner, Erich, Die Ostkir- Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. II, Ed.
chen vom 18. bis zum 20. Jahrhundert, în: KGEi, Leipzig, Golia, Iași, 2004, pp. 89-130.
1996; Gerostergios, Asterios, Iustinian cel Mare. Sfânt Nicolae D. Necula
și Împărat, trad. O. Ioan, Ed. Sophia, București, 2004;
Meinardus, Otto F.A., Two Thousand Years of Coptic BOGORÓDIȚA. Numele slavon pentru
Christianity, The American University in Cairo Press,
Născătoarea de Dumnezeu.
Cairo – New York, 2002; Rămureanu, Ioan, Șesan,
Bibliografie. Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al
Milan, Bodogae, Teodor, Istoria Bisericească Universală,
Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg,
vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
București, 1912; Sava, Viorel, „Învățătura despre Maica
Ortodoxe Române, București, 1987; Winkelmann,
Domnului și reflectarea ei în cultul și iconografia orto-
Friedhelm, Die östlichen Kirchen in der Epoche der chris-
doxă”, în „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiri-
tologischen Auseinandersetzungen, în: KiED, I, 6, Berlin,
tualitate liturgică, vol. II, Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 89-130;
1980; Winkler, Dietmar W., Augustin, Klaus, Biseri-
Sava, Viorel, „Cultul Maicii Domnului în Catolicism și
cile din Răsărit. O scurtă prezentare, Ed. Arhiepiscopiei
Ortodoxie – studiu comparativ”, în „În Biserica Slavei
Romano-catolice de București, București, 2003.
Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. II, Ed.
Daniel Benga
Golia, Iași, 2004, pp. 131-162; Sava, Viorel, „Hristocen-
trismul sărbătorilor mariologice”, în „În Biserica Slavei
BLAGOVEȘTÉNIE. Denumirea slavonă a Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. II, Ed.
sărbătorii Bunavestire. v. BUNAVESTÍRE. Golia, Iași, 2004, pp. 69-88; Seviciu, PS Timotei, „Maica
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. Domnului și Sfânta Biserică”, în Îndrumător bisericesc,
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, misionar și patriotic, IV, Arad, 1987, pp. 1-5; Seviciu, PS
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- Timotei, Cultul Maicii Domnului la români, în: Arca, II
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al (1991), 8 (19), p. 8.
Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Nicolae D. Necula

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 131


BOTÉZ. (gr. baptismo, de la baptizo – afun- împlinită, când un fiu al lui Dumnezeu se inte-
dare sau scufundare în apă) Prima dintre cele grează în sânul ei și devine mădular al Trupului
șapte Taine prin care cel care o primește devine lui Hristos.
creștin și membru al Bisericii. Catehumenatul. În Biserica veche, cel care dorea
Botezul este instituit de Mântuitorul Iisus să devină creștin era adus înaintea episco-
Hristos, după slăvita Sa Înviere: „Mergând, pului bisericii locale de către nașii săi, adică de
învățați toate neamurile, botezându-le în membrii comunității creștine care deveneau
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” garanți ai bunei credințe și ai seriozității inten-
(Mt 28, 19). El se săvârșește în numele Sfintei țiilor celui interesat de a fi botezat, precum și
Treimi. Primul botez creștin a fost săvârșit la garanții caracterului autentic al convertirii lui.
Cincizecime. Primitorul Botezului este orice Episcopul înscria numele lui în registrul catehu-
persoană care n-a fost botezată, copil sau menilor. Apoi el făcea de trei ori semnul crucii
vârstnic. În Biserica Ortodoxă este generalizat peste fața catehumenului și punea mâna peste
botezul copiilor sau pedobaptismul. El se săvâr- capul lui, ceea ce însemna că Hristos primea
șește de către episcop sau preot, în apă proas- această persoană, scriind-o în Cartea Vieții.
pătă sfințită, prin întreita cufundare și rostirea Mâna episcopului – mâna lui Hristos Însuși
corectă a formulei Botezului. În caz de nece- – protejează, acoperă, „sub acoperământul
sitate, el poate fi săvârșit de diacon și de orice aripilor Sale”. Catehumenul este informat
creștin, prin turnarea asupra pruncului a apei, despre scopul ultim al Botezului: întoarcerea
țărânii sau ierbii, pentru ca persoana respectivă la adevărata viață, la viața pe care omul a pier-
să nu moară nebotezată. Botezul prin turnare dut-o prin păcat.
sau stropire este admis numai în cazuri de 1. Exorcismele. Exorcismele vin să sublinieze
excepție, îndeosebi de boală. Cel botezat este tocmai faptul că răul nu este doar o simplă
însoțit de naș, care mărturisește credința creș- absență binelui. Originea răului ar fi deci nu
tină în numele celui care se botează. Botezul ignoranța și imperfecțiunea, ci tocmai exis-
aduce ștergerea păcatului strămoșesc, iar la tența lucrării vrăjmașului în lume. Omul se
persoanele mature, și păcatele personale. Pe va confrunta inevitabil cu ostilitățile diavo-
lângă botezul obișnuit și cel de necesitate, mai lului atunci când va dori mântuirea sufletului.
exista botezul sângelui, primit de către martiri, Tocmai de aceea, lucrarea sa trebuie îndepăr-
prin vărsarea sângelui pentru Hristos, și botezul tată, alungată, pentru ca noi să putem înainta.
dorinței, primit de cei dinainte de Hristos, care Diavolul nu poate nimic împotriva lui Hristos,
au murit cu credința în venirea Lui și de cei ce dar poate împotriva noastră. Exorcismele sunt
au dorit botezul, dar nu l-au săvârșit. astfel începutul luptei în viața creștină. Prin
Rânduiala Tainei Sfântului Botez, cuprinsă în exorcisme, preotul vorbește diavolului cu un
Molitfelnic, cuprinde mai multe elemente: cuvânt cu putere. Exorcismul exprimă în mod
I. Pregătirea pentru Taina Sfântului Botez. Din perfect o realitate și o împlinește, făcând posibil
punct de vedere liturgic, această Sfântă Taină ceea ce anunță. Atunci când exorcizează pe
a păstrat forma și structura pe care o avea în catehumen, preotul, conform indicațiilor de la
vremea când majoritatea celor botezați erau capitolul respectiv, „suflă de trei ori peste gura,
adulți. Astfel, candidații la Botez, numiți cate- fruntea și pieptul” celui ce se botează. Aceasta
humeni, erau introduși în mod progresiv în întrucât respirația este funcția biologică esen-
viața Bisericii, prin intermediul unor ritualuri țială care ne păstrează în viață, funcție care ne
speciale care comportau exorcisme, rugăciuni și face total dependenți de lume.
explicări ale sfintei Scripturi. Această pregătire 2. Lepădarea de Satana. Acest ritual, precum și
implica întreaga comunitate care la rândul ei cel ce urmează imediat după el, se situa altădată
se pregătea în vederea primirii de noi membrii. puțin înainte de Botezul propriu-zis, în Vinerea
Biserica întreagă este schimbată, îmbogățită, sau Sâmbăta cea Mare. Cel ce se botează este

132 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
„întors cu fața către Apus”. Apusul, adică locul de Cineva care trebuie urmat și ascultat până
unde se culcă soarele, constituie aici simbolul la capăt. A crede în Hristos ca Dumnezeu nu
întunericului, „ținutul lui Satan”. Catehumenul este suficient, căci și dracii cred în El (In 2, 19).
înfruntă acum pe Satan, fiindcă exorcismele i-au Doar acceptându-L ca Împărat și Dumnezeu,
permis să renunțe la el, să-l respingă, faptul de a înseamnă a decide a urma întreaga viață slujirii
se întoarce cu fața către Apus constituind un act Lui, trăind după poruncile Sale. A mărturisi că
de libertate, primul act liber al omului eliberat Hristos este împărat înseamnă că Împărăția pe
de sub stăpânirea diavolului. Indicația din care a descoperit-o nu este numai o Împărăție
Molitfelnic prevede, că în acest moment cate- situată într-un viitor îndepărtat și cețos, ci se
humenul stă cu fața spre Apus, „fără haine, fără referă tocmai la faptul că noi aparținem acestei
încălțări, și cu brațele ridicate”. Catehumenul Împărății, aici și acum.
vede cum dispare tot ceea ce acoperea în ochii 4. Mărturisirea de credință. Adevărul păstrat de
lui starea de rob. De aici înainte, el știe că era Biserică în Tradiție urmează să devină credința
rob, „iar captivii sunt goi și desculți”. El știe din și chiar viața noului membru al Bisericii. „Mă
ce rău a fost eliberat și spre ce bine se grăbește. închin Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii
În epoca în care a fost stabilită rânduiala celei de o ființă și nedespărțită” – exclamă acesta.
aceasta, catehumenii trăiau într-o lume păgână, Lepădarea de Satana era pecetluită prin suflarea
a cărei existență era impregnată de pompa și scuiparea lui. Unirea cu Hristos este acum
diaboli. Nu numai că cel care se boteza știa pecetluită prin închinarea în fața Sfintei Treimi.
foarte bine la ce anume renunța, dar era și pe A-L cunoaște pe Hristos înseamnă a cunoaște
deplin conștient de calea cea strâmtă, de viața pe Tatăl Său și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeu
grea, cu adevărat neconformă și radical diferită ca Treime. Odată declarată adeziunea la Hristos
de cea din jurul lui – viața spre care îl ducea Cel în Treime, și odată mărturisită această
renunțarea la Satana. „Suflă-l și scuipă-l pe disponibilitate, totul este de acum gata pentru
Satana” – îl îndeamnă preotul pe catehumen. marele eveniment: cel al morții și învierii, după
Războiul este declarat. Începe o luptă reală a chipul Morții și al Învierii lui Hristos.
cărei miză este viața veșnică. Acesta este sensul II. Taina propriu-zisă a Sfântului Botez.
ultim al opțiunii noastre. 1. Binecuvântarea Împărăției. „Binecuvântată
3. Unirea cu Hristos. Apoi „îl întoarce (pe cel ce este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului
vine către Sfântul Botez – n.n.) spre Răsărit”. Duh, acum și pururea și în veci vecilor. Amin”.
Întorcându-se înspre răsăritul simbolic de unde Taina Botezului era săvârșită în contextul
răsare soarele, omul se întoarce înspre zorii celei adunării euharistice. Această doxologie de la
de a opta zi, convertindu-se la Hristos, Lumina începutul slujbei Tainei anunță Împărăția lui
lumii. Urmează unirea cu Hristos. „A se uni Dumnezeu ca temă și obiectiv ultim al Bote-
cu Hristos”. Cuvântul grecesc folosit pentru zului, în sensul în care fiecare Taină este, prin
„unire” este cel de enosis, însemnând adeziune, natura și funcția ei, o adevărată trecere spre
atașament, tocmai contrariul apostaziei, cuvânt această Împărăție.
folosit pentru lepădare și al cărui sens literal era 2. Rugăciunea din taină a preotului. Rugăciunea
acela de ruptură, de separare. care se rostește de către preot în taină, cerând de
Catehumenul exclamă: „Cred lui ca unui la Dumnezeu să-l facă vrednic de a săvârși această
Împărat și Dumnezeu!” Această hotărâre este „taină mare și preaînaltă”, ne amintește înfricoșă-
luată odată pentru totdeauna și acest jură- toarea responsabilitate a preotului. Rugăciunea
mânt este pronunțat odată pentru totdeauna. ne descoperă că Botezul nu este un scop în sine,
În concepția creștină, decizia de a crede ci începutul unui proces în care întreaga obște, și
Lui Hristos ca unui Împărat și Dumnezeu mai ales păstorul, urmează să joace un rol decisiv.
se traduce în mărturisirea credinței, care Acesta este procesul prin care „chipul lui Hristos”
înseamnă adeziunea, apartenența totală față este imprimat celui nou botezat.

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 133


3. Taina apei. Botezul începe prin binecu- harul său să le dăruiască iertarea păcatelor, ca
vântarea apei și tocmai această binecuvântare murind păcatului să viețuiască în înțelepciune,
ne descoperă întreaga dimensiune a Tainei, și fiind re-creați prin această ungere, și fiind
conținutul ei și adâncimea ei cosmică. Altfel curățiți prin această scufundare, și fiind reuniți
spus, tocmai sfințirea apei este cea care mani- în Duhul, să fie de acum vrednici de a birui
festă valoarea reală a Botezului. Preotul, stând toată lucrarea cea potrivnică și toate vicleniile
înaintea cristelniței cu apă, ca și cum ar privi care-l vor lupta în această lume și astfel să fie
întreaga lume creată la începuturi – așa cum va uniți cu poporul Domnului și Mântuitorului
fi făcut și primul om deschizându-și ochii peste nostru Hristos”.
slava lui Dumnezeu și contemplând tot ceea ce 5. Botezul. Actul afundării și semnificația sa.
a făcut El pentru răscumpărarea și mântuirea Taina Botezului fără credință ar însemna
noastră – proclamă: „Mare ești Doamne și magie, un act total exterior și arbitrar, care ar
minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt anula libertatea omului. Dar numai Dumnezeu,
nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. răspunzând credinței, realizează acesta posibi-
Binecuvântarea baptismală a apei înseamnă litate, făcând din aceasta cu adevărat ceea ce
re-crearea materiei, și astfel a lumii în Hristos. credința dorește: moarte și înviere cu Hristos.
Este dăruirea acestei lumi făcută omului. Cum se pot aplica toate acestea la pruncii care
4. Untdelemnul bucuriei. Untdelemnul este o nu au în mod vădit nici credință personală și
sursă naturală de lumină și deci de bucurie. conștientă, nici dorință personală? Biserica
Prin ungerea cu untdelemn a apei și a trupului Ortodoxă nu a acceptat niciodată că actul
catehumenului care are loc înaintea Botezului, credinței s-ar reduce doar la credința personală.
untdelemnul mai întâi este simbol al vieții, în Aici este vorba despre credința lui Hristos care
sensul plinătății și al bucuriei, și al participării ne-a fost dată, care a devenit credința noastră,
la taina vieții celei noi pe care o va descoperi dorința noastră, credința care după Pavel
Botezul. Are loc mai întâi exorcizarea untde- „face să locuiască Hristos în inimile voastre”
lemnului, eliberarea lui, întoarcerea la funcția (Ef 3, 17). Credința este un dar al lui Dumnezeu,
lui reală, așa cum a fost înfățișată în simbo- unde credința este un răspuns la o chemare, și
lismul său. „Se unge robul lui Dumnezeu (N), în același timp este însăși realitatea care consti-
cu untdelemnul bucuriei [...]”. Acesta înseamnă tuie obiectul chemării.
recrearea omului, „a trupului său, a mădula- De la începuturile sale, Biserica a săvârșit
relor și a simțurilor”. Omul a pierdut frumu- Botezul prin întreită afundare. Cuvântul botez,
sețea spirituală; el și-a întunecat chipul. Acesta de altfel, derivă de la termenul grecesc baptizo
trebuie așadar refăcut și restabilit. Botezul nu care înseamnă afundare. Mărturiile biblice
privește numai sufletul, ci omul în întregime. abundă în acest sens, demonstrând săvârșirea
Sensul ungerii prebaptismale ca re-creație a Botezului prin afundare (a se vedea doar FA
omului prin iertarea păcatelor și însănătoșire 8, 35-38. Socotim textul acesta scripturistic
este minunat exprimată în următoarea rugă- suficient de explicit pentru justificarea prac-
ciune a episcopului Serapion de Thmuis (sec. ticii Botezului prin afundare în apă). Întreaga
IV) „[…] și ungem cu untdelemnul Mirun- Tradiția apostolică este, de altfel, fermă în a
gerii pe cei care cu cunoștință se apropie de afirma necesitatea săvârșirii botezului prin
această renaștere divină; Te rugăm să faci ca întreită afundare. Amintim în acest sens, Can.
Domnul nostru Iisus Hristos să lucreze în ei, 47 și 50 Ap., Can. 50 Ap., precum și Can. 7 Sin.
vindecându-i și insuflându-le putere și energie, II Ec. Textele acestor canoane cuprind regula
și prin acest untdelemn al ungerii El să desco- acribiei (regula Bisericii!), atât în ceea ce privește
pere și să alunge din sufletul lor, din trupul săvârșirea Tainei Sfântului Botez prin întreită
lor, din duhul lor, toată pecetea păcatului și a afundare, cât și în ceea ce privește botezarea
neorânduielii ori al greșelilor satanice, și prin ereticilor ce nu fuseseră botezați prin întreită

134 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
afundare. Observăm că nu se amintește în nici Mirungerea nu este doar un element organic
un loc despre vreun alt mod de săvârșire a Tainei al Botezului, ci ea este încheierea, împlinirea și
Botezului, decât acela al întreitei afundări. încununarea Botezului, așa cum și actul sacra-
Semnificația afundării de la Botez. Asimilați mental care urmează – Împărtășirea – este înche-
Morții și Învierii lui Hristos. Cât privește Bise- ierea și împlinirea Mirungerii. Pecetea Sfântului
rica Veche, ea știa că în Botez noi murim real- Duh este, în mod evident, un act nou, care deși
mente și înviem cu Hristos, pentru că acesta era pregătit și făcut posibil prin Botez, dă slujbei de
experiența intimă a Tainei baptismale. Moartea inițiere o dimensiune atât de radical nouă, încât
Celui nemuritor face din aceasta o moarte Biserica a precizat că este vorba de o altă Taină –
răscumpărătoare, moarte pentru mântuirea un dar și o Sfântă Taină distinctă de Botez.
noastră. Moartea devine astfel trecerea naturală 8. Înconjurarea cristelniței. Procesiunea bucu-
de la moarte la viață. „Cu moartea pe moarte riei. Preotul, cădind, împreună cu nașii care îl
călcând” aduce în vedere bucuria cea mai țin în brațe pe pruncul nou botezat și miruns,
proprie creștinismului, atât de evidentă în Bise- înconjoară cristelnița, într-o procesiune a bucu-
rica Veche, bucuria nesfârșită în fața abolirii riei, timp în care se cântă: „Câți în Hristos v-ați
morții. „Moartea a fost înghițită de biruință. botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat”(Ga 3, 27).
Unde îți este moarte biruința? Unde-ți este, A ne îmbrăca în Hristos înseamnă primirea
moarte boldul?” (1 Co 15, 54-55). Încă și mai prin Botez a vieții Lui ca viață a noastră și, de
evident, în tradiția noastră liturgică „Hristos a asemenea, a credinței Lui, a dorinței Lui, ca
Înviat și nimeni nu mai este în morminte”. pe însăși conținutul vieții noastre. Biserica nu
6. Veșmântul alb (haina luminoasă). Noul botezat botează toți copiii, ci numai pe aceia care aparțin
este îmbrăcat într-un veșmânt alb pe care textele Bisericii, prin intermediul fie al părinților, fie al
liturgice îl numesc veșmânt al luminii. Rânduiala nașilor responsabili, care cu alte cuvinte sunt
îmbrăcării celui nou botezat în haina luminoasă aduși la Botez din interiorul comunității.
completează și pecetluiește botezul însuși, faptul Încă o dată noi, am fost martorii îndurării și
îmbrăcării hainei albe, răspunzând gestului iertării divine, ai re-creării lumii și a omului în
dezbrăcării hainelor vechi pe care-l face catehu- această lume. Ne aflăm încă o dată la începuturi:
menul înainte de Botez, corespunzând goliciunii un nou om a fost confirmat după chipul celui
lui înainte de a intra în apa răscumpărării, și pe ce l-a zidit, o nouă lume este umplută de slava
de altă parte, inaugurând cea de-a doua parte divină: „Veseliți-vă în Domnul și vă bucurați,
a slujbei inițierii: Mirungerea, darul Sfântului drepților și vă lăudați toți cei drepți la inimă”
Duh. Dezbrăcând hainele purtate înainte de (Ps 31). Semnificația duhovnicească și teologică
Botez, catehumenul leapădă omul cel vechi și a procesiunii postbaptismale este aceea că în
viața lui anterioară. Faptul de a îmbrăca haina noua viață primită prin Botez și pecetluită prin
de lumină semnifică mai întâi revenirea omului Mirungere se descoperă trecerea acestei lumi
la integritatea și la nevoința avute în Paradis, către Împărăția lui Dumnezeu, ca o procesiune
recuperarea adevăratei naturi mascate de păcat. spre ziua fără de apus a veșniciei lui Dumnezeu.
Sfântul Ambrozie compară cămașa botezului 9. Lecturile biblice. Urmează citirea lectu-
cu veșmintele lui Hristos de pe Tabor. Hristos rilor biblice, Apostolul (Rm 6, 3-11) și Evan-
transfigurat face să apară umanitatea perfectă și ghelia (Mt 28, 16-20), care împreună dezvoltă
fără de păcat, nu goală, ci îmbrăcată în veșminte întreaga teologie a Botezului.
albe ca zăpada, în lumina necreată a slavei divine. 10. Rugăciunile și ștergerea Sfântului și Marelui
Suntem îmbrăcați în aceasta cămașă străluci- Mir. Ultima parte a slujbei Botezului – spălarea
toare pentru a putea fi unși. Mirului și tunderea – se fac în cadrul aceleiași
7. Pecetea darului Duhului Sfânt. Mirungerea rânduieli, imediat după lecturile biblice. Noul
este aceea Taină care dă noilor botezați daru- creștin este pe punctul de a fi trimis în lume, așa
rile Sfântului Duh, necesare vieții lor creștine. cum am văzut mai sus, ca martor al lui Hristos,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 135


ca un luptător al Împărăției lui Dumnezeu în Bisericile Răsăritene, Ed. Trinitas, Iași, 2002; Vîlciu,
împotriva stăpânitorului lumii acesteia Marian, „Documentul ecumenic Botez, Euharistie, Minis-
teriu (BEM) și semnificația lui pentru lumea creștină”,
(diavolul). „Capetele voastre, Domnului să în: Analele Universității „Valahia” – Facultatea de Teologie,
le plecați” zice preotul și, plecând capul, noul Târgoviște, 2006, pp. 242-258; Vîlciu, Marian, „Sfântul
creștin face dovada supunerii, arătând că este Ioan Gură de Aur, tâlcuitor al Tainei Botezului în cate-
gata să accepte disciplina vieții în Hristos, hezele sale baptismale”, în: Almanah Bisericesc, Ed. Arhie-
că va căuta slava Domnului său. Veșmântul piscopiei Târgoviștei, Târgoviște, 2006, pp. 58-65; Vîlciu,
Marian, „Tainele încorporării în Hristos după catehezele
alb este ridicat, scos și Sfântul Mir este șters,
Sfântului Chiril al Ierusalimului”, în: Almanah Biseri-
căci acestea au fost date nu pentru a fi simple cesc, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviștei, Târgoviște, 2005, pp.
însemne, ci realitatea însăși, pentru a fi trans- 68-77; Vîlciu, Marian, „Tainele încorporării în Hristos în
formate în viață. Omiliile catehetice ale episcopului Teodor de Mopsuestia”,
11. Tunderea. Noua viață începe printr-o în: Analele Universității „Valahia” – Facultatea de Teologie,
jertfă adusă lui Dumnezeu, adică dăruirea lui Târgoviște, 2005, pp. 364-382; Vîlciu, Marian, „Tainele
încorporării în Hristos potrivit Sfântului Ambrozie al
Dumnezeu cu bucurie și mulțumire a ceea ce Milanului”, în: Analele Universității „Valahia ” – Facultatea
devenise în această lume simbolul frumuseții de Teologie, Târgoviște, 2006, pp. 205-225.
decăzute a omului: părul, ca acoperământ. Lucian Farcașiu
Tunderea părului este prima jertfa liberă și
fericită a omului, făcută lui Dumnezeu. Acest BOTÉZUL DÓMNULUI. Eveniment din
lucru este mai evident în cazul pruncilor: într- istoria mântuirii, în care Domnul Iisus Hristos
adevăr, pruncul nu posedă nimic încă să-i ofere este botezat la râul Iordan, de către Sfântul Ioan.
lui Dumnezeu și de aceea luăm din puținul păr Este numit în popor Boboteaza, Epifania sau
pe care-l are. Teofania (Η Έπιφάνεια, τα Θεοφάνεια του
12. Botezul, Mirungerea și Euharistia. Dacă Κυρίου – Arătarea Domnului) și este și o
Mirungerea încununează Botezul, Euharistia sărbătoare împărătească instituită în amin-
înseamnă încununarea Mirungerii. În Botez, tirea botezului primit de Mântuitorul din
noi renaștem din apă și din Duh, și această mâna Sfântului Ioan Botezătorul în Iordan
naștere ne deschide spre primirea darului Sfân- (Mt 3, 13-17). Se mai numește și arătarea
tului Duh, care ne deschide accesul în Biserică, Domnului sau a Dumnezeirii, pentru că, la
permițându-ne să stăm la masa lui Hristos, în botezul Mântuitorului, El S-a arătat pentru
Împărăția Sa. Dacă Euharistia este realmente prima dată lumii ca Mesia și de asemenea S-a
Taina Bisericii, atunci, în mod necesar, a intra arătat întreagă Sfânta Treime: Fiul care Se
în Biserică înseamnă a intra în Euharistie și boteza în Iordan, Duhul Sfânt, coborându-Se
Euharistia este realmente împlinirea Botezului. sub formă de porumbel, și Tatăl mărturisind
Chiar în forma ei actuală, slujba Botezului este din cer: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care
orientată dincolo de ea însăși și ne amintește am binevoit” (Mt 3, 13-17). Botezul Domnului
că Botezul este esențial îndreptat spre Bise- se serbează pe 6 ianuarie. Este una dintre cele
rică, iar Biserica este structurată ca Biserică, mai vechi sărbători creștine, menționată încă
în Euharistie. Rânduiala baptismală este acum din secolul al III-lea. La început s-a serbat
împlinită și încheiată. Viața normală urmează împreună cu Nașterea Domnului, până în
să înceapă. Atunci când slujba baptismală este secolul al IV-lea, când au fost separate. Denu-
încheiată, Botezul își începe lucrarea lui în noi. mirea de Epifanie se mai păstrează la greci și
Bibliografie. Schmemann, Alexander, Din apă și din la catolici. Sărbătoarea mai are și denumirea
Duh, Ed. Symbol, București, 1999; Streza, Laurențiu, de sărbătoarea luminilor, căci de Bobotează se
„Taina Mirungerii în Biserica Ortodoxă și în Bisericile
botezau catehumenii în vechime, botezul fiind
Vechi-Orientale”, în: Ort., XXXIX (1987), 2, pp. 62-83;
Streza, Laurențiu, Botezul în diferite rituri liturgice creș- socotit ca o luminare. Ajunul Bobotezei este
tine, teză de doctorat, București, 1985, în: Ort., XXXVII zi de post negru sau ajunare. În aceeași zi se
(1985), 1-2; Streza, Laurențiu, Tainele de inițiere creștină săvârșesc în biserică Ceasurile împărătești și se

136 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
sfințesc apele. De asemenea, în ziua Botezului împărățind, S-a încins cu puterea nemăsurată
se face sfințirea mare a apei sau agheasma mare. a dumnezeirii”. El semnifică și puterea ce s-a
În ajun și în zilele premergătoare Botezului dat arhiereului de la Dumnezeu, cât și datoria
Domnului, preoții stropesc casele și gospodă- slujirii, pentru că cel ce slujește se încinge, după
riile credincioșilor cu agheasmă mare. tâlcuirea Sf. Simeon al Tesalonicului (†1429),
Bibliografie. Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicți- dar și ștergarul (fota) cu care s-a încins Mântu-
onar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, itorul Hristos când a spălat picioarele uceni-
2002; Braniște, Ene, Liturgica Specială, Ed. Nemira,
București, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al
cilor, în seara Cinei de Taină.
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica generală, Ed.
Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg,
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
București, 1912; Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
Române, București, 1993, pp, 618-619; Braniște, Ene,
Partener, 42008; Farcașiu, Lucian, „Praznicele Împărătești
Liturgica teoretică. Manual pentru seminariile teologice,
ale Mântuitorului legate de ciclul Nașterii. Considerații
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orto-
istorico-liturgice”, în: Teologia, X (2006), 4, pp. 81-101;
doxe Române, București, 1978, p. 140; Braniște, Ene,
Farcașiu, Lucian, „Teologia Epifaniei Domnului reflectată
Braniște, Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe
în imnografia prăznuirii sale”, în: Teologia, XI (2007), 1, pp.
religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, 2001, p. 73;
239-260; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
Gregorian, Vasile, Veșmintele liturgice în Biserica Orto-
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe – cursuri
doxă, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova,
universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox Român din
1941, pp. 71-80; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi,
Bucovina, Cernăuți, 1929; Sava, Viorel, „Boboteaza, în
Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Orto-
Biserică și în afara ei”, în „În Biserica Slavei Tale”. Studii de
doxe, I: Liturgica Generală, Chișinău, 1929, p. 256; Vinti-
teologie și spiritualitate liturgică, vol. I, Ed. Erota, Iași, 2003,
lescu, Petre, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic
pp. 132-140; Sava, Viorel, „Sărbătorile împărătești ale
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
Mântuitorului în Biserica Ortodoxă - evaluare în perspec-
1972, pp. 106-107.
tiva dialogului ortodox - romano-catolic”, în „În Biserica
Gheorghe Ispas
Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol.
II, Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 31-50; Zainea, ÎPS Pimen,
„Însemnătatea teologică a icoanei Botezului Domnului, BUNAVESTÍRE. Eveniment din istoria
după texte liturgice”, în: MMS, LVIII (1982), 1-2, pp. 75-86. mântuirii, în care Arhanghelul Gavriil vestește
Nicolae D. Necula Fecioarei Maria că voia lui Dumnezeu este
să-L întrupeze pe Fiul Său Născut mai înainte
BRÂU. (gr. zonarion; lat. cingulum) Veșmânt de veci, și să-L nască prunc.
liturgic cu care se încing preoții sau episcopii la Praznic închinat Sfintei Fecioare Maria, în
anumite slujbe bisericești. amintirea evenimentului în care Arhanghelul
El este o piesă vestimentară confecționată din Gavriil i-a vestit că va naște pe Mântuitorul
aceeași stofă sau material cu celelalte veșminte Hristos (Lc 1, 26-28). În Apus este numită
liturgice, lung de 50-60 de centimetri și lat de sărbătoarea Zămislirii Domnului. Se prăznu-
8-10 centimetri, având în capete două șnururi. iește pe 25 martie.
Preotul și arhiereul folosesc brâul pentru săvâr- Bibliografie. Bălțat, PS Visarion, Învățătura mari-
șirea Sfintei Liturghii sau a celorlalte slujbe ologică a Sfântului Nicolae Cabasila, teza de doctorat;
unde trebuie îmbrăcate toate veșmintele. După Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. Partener, 42008;
ce îl binecuvântează și sărută crucea de la Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicționar de cunoș-
tințe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2002; Chira,
mijlocul lui, clericul se încinge cu el peste stihar PS Justinian, Viața Maicii Domnului, Cluj-Napoca, 1986;
și epitrahil, rostind rugăciunea cuvenită: „Bine- Sava, Viorel, „Cultul Maicii Domnului în Catolicism și
cuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu Ortodoxie – studiu comparativ”, în „În Biserica Slavei
putere și a făcut fără prihană calea mea, Cel ce Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. II,
întocmește picioarele mele ca ale cerbului și Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 131-162; Sava, Viorel, „Hris-
tocentrismul sărbătorilor mariologice”, în „În Biserica
peste cele înalte mă pune” (Ps 17, 35-37).
Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol.
În tâlcuirea liturgică a Sfântului Gherman II, Ed. Golia, Iași, 2004, pp. 69-88; Sava, Viorel, „Învăță-
(†729), patriarhul Constantinopolului, brâul tura despre Maica Domnului și reflectarea ei în cultul și
„înfățișează bunăcuviința cu care Hristos, iconografia ortodoxă”, în „În Biserica Slavei Tale”. Studii

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 137


de teologie și spiritualitate liturgică, vol. II, Ed. Golia, Iași, confecționat din corpul unei vietăți marine,
2004, pp. 89-130; Seviciu, PS Timotei, „Cultul Maicii ușor, elastic și poros, care absoarbe lichide (gr.
Domnului la români”, în: Arca, II (1991), 8 (19)/1991.
ό σπόγγος și ή σπονγγιά, spongia, penicillium,
Nicolae D. Necula penicullus, purificatorium); acesta poate fi însă și
sintetic, obținut din masă plastică.
BURÉTE. Obiect de cult utilizat la strân- În Noul Testament îl întâlnim în timpul eveni-
gerea firmiturilor de pe Sfântul Disc sau de mentelor legate de Pătimirile Mântuitorului,
pe Sfântul Antimis, ori la ștergerea acestora, la când a fost înmuiat în oțet și i s-a dat Mântui-
ștergerea de firimituri de pe mâinile clericilor, torului să bea. Prima mențiune scrisă, cu privire
ori a obiectelor de cult pe care firmiturile se pot la întrebuințarea buretelui, o avem de la Sf.
depune. Ioan Gură de Aur.
Buretele nu se utilizează la ștergerea tuturor Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală cu
firmiturilor, de exemplu din anaforniță sau noțiuni de artă bisericească, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985,
alte firmituri străine de Sfânta Euharistie, pp. 509-510; Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testa-
ci doar la obiectele și actele legate de Sfânta ment, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Euharistie. De aceea, buretele se păstrează doar Ortodoxe Române, București, 1995.
în Sfântul Antimis. Buretele este atât natural, Iulian Isbășoiu

138 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
C
CAFÁS. (turc. Kafas sau Kafes) Balcon deschis, la primul pătrar la luna plină, de la lună plină
ca un pod deasupra pronaosului, alipit de pere- la ultimul pătrar și de la ultimul pătrar la luna
tele vestic al bisericii, la care se urcă pe o scară fixă nouă). Evoluția durează șapte zile.
și care servește drept loc pentru corul bisericii. c. Următoarea unitate de măsurare a timpului
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. este luna și reprezintă intervalul de timp în care
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
luna face o rotație completă în jurul pământului.
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
sebeș, 2002. d. Cea mai mare unitate de bază de măsurare a
Nicolae D. Necula timpului este anul tropic, solar sau astronomic.
El măsoară intervalul de timp în care pământul
CALENDÁR. (lat. calendarium; rom. popular face o rotație completă în jurul soarelui sau
călindar) Sistem care expune succesiunea unită- răstimpul dintre două treceri consecutive ale
ților de timp, precum zilele lunile, anotimpurile soarelui la echinocțiul de primăvară.
sau anii. Originea calendarului religios se află Anul tropic are 365 de zile, 5 ore, 45 minute și
în Sfânta Scriptură, acolo unde se vorbește la 45 secunde. Ținând cont de faptul că anul tropic
Facerea lumii de crearea celor doi luminători, nu are un număr fix de zile, pentru a se regla în
soarele și luna care să delimiteze anotimpu- mod practic diferența de o zi care apărea la un
rile, zilele și anii (Fc 1, 14 și 16). Calendarul interval de 4 ani, s-a instituit anul civil care la
cuprinde mai multe unități de măsurare a fiecare 4 ani are o durată de 366 zile (an bisect).
timpului, și anume: Acest lucru l-a făcut în anul 46 î.Hr. Sosigene,
a. Ziua solară medie care reprezintă inter- un astronom din Alexandria (Egipt) care a trăit
valul de timp dintre două faze consecutive în timpul domniei împăratului roman Iulius
ale soarelui la meridian sau cât ține o rotație Cezar. Prin introducerea celei de-a 366-a zi la
completă a pământului în jurul axei sale. Ziua fiecare al 4-lea an, el și-a propus să echivaleze
are ca subunități de măsură: ora împărțită în 60 anul civil cu cel astronomic. Calendarul iulian
de minute, fiecare minut la rândul său având (numit așa după numele împăratului în timpul
60 de secunde. Epoca modernă aduce la cunoș- căruia a apărut) a intrat în uzul creștinilor, cu
tința omului și subunități ale secundei: nano- mențiunea că săptămâna de 8 zile (octada)
secundele, în așa fel încât timpul să fie măsurat folosită de romani a fost înlocuită cu cea de
cât mai corect posibil. 7 zile moștenită de la evrei. În timp însă a
b. A doua unitate de măsurare a timpului este apărut o problemă care avea să aibă repercu-
săptămâna. Săptămâna reprezintă intervalul siuni serioase în istoria creștinismului.
cuprins între faze consecutive ale lunii (de Astfel, când Sosigene a calculat durata zilei care
exemplu dintre luna nouă și primul pătrar, de se adăuga din 4 în 4 ani, a rotunjit perioada care

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 139


se cumula de la fiecare an (5 ore, 48 minute și 46 să ia măsuri cu privire la aplicarea calenda-
de secunde) la 6 ore, rezultând astfel o diferență rului îndreptat și în viața Bisericii. Astfel, în
de 11 minute și 14-16 secunde cu care anul civil anul 1923, un congres internațional ținut la
sau calendaristic era mai lung decât anul astro- Constantinopol, a realizat un nou calcul al
nomic. Această diferență, neglijabilă atunci, calendarului care mărește perioada de coinci-
avea să aducă la un interval de 128 de ani, un dență a anului civil cu cel astronomic până la
decalaj de o zi între anul civil și cel astronomic, circa 4400 de ani. Cu toate încercările diploma-
cel dintâi rămânând în urmă față de celălalt cu o tice bisericești, o parte dintre Bisericile Orto-
zi. Diferența a devenit o problemă pentru Bise- doxe autocefale nu a acceptat noua reformă
rică în momentul în care se calcula data anuală a și a rămas la aplicarea calendarului iulian (pe
Paștilor, pentru că în urma deciziei Sinodului I stil vechi) de exemplu: Biserica rusă, Biserica
Ecumenic de la Niceea (325) s-a stabilit fixarea sârbă, Bisericile din Patriarhia Ierusalimului și
echinocțiului de primăvară la data de 21 martie, mănăstirile Muntelui Athos (Biserica Bulgariei
iar data Paștilor să fie în prima duminică cu a trecut în 1962). Divizarea Bisericii Ortodoxe
lună plină după echinocțiul de primăvară. în privința calendarului, a forțat luarea unei
Ținând însă cont de faptul că diferența de o zi măsuri de compromis care există până astăzi.
la interval de 128 de ani între anul civil și cel Astfel s-a hotărât ca toți credincioșii orto-
astronomic se mărea, s-a ajuns ca în secolul al docși (cei de pe stil nou) să serbeze Paștile și
XVI-lea ea să fie de 10 zile și, prin urmare, atât sărbătorile calculate în funcție de data lui după
data echinocțiului de primăvară și implicit data calendarul iulian (pe stil vechi), iar sărbătorile
anuală a Paștilor erau calculate greșit. cu date fixe, după calendarul îndreptat în anul
Astfel, în Occidentul creștin, la Sinodul de 1923. Astfel, actualmente, în Biserica Orto-
la Trident din anul 1582, papa Grigorie al doxă există două tipuri de calendar – unul pe
XIII-lea a propus o nouă reformă a calenda- stil vechi (calendarul iulian), iar altul pe stil nou
rului care s-a concretizat prin suprimarea celor (calendarul iulian îndreptat) care ține Paștile și
zece zile care reprezentau perioada de rămâ- sărbătorile dependente de data lui pe stil vechi,
nere în urmă a anului civil față de cel astro- iar cele cu dată fixă, pe stil nou.
nomic astfel data de 5 octombrie devenind 15 Bibliografie. Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicți-
onar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană,
octombrie. Prin suprimarea din când în când a Caransebeș, 2001, pp. 79-82; Bucevski, O., „Discuții
ultimei zile a anului bisect (a 366-a zi) coinci- pascale”, în: GB, XXX (1971), 3-4, pp. 256-259; Cândea,
dența anului civil cu cel astronomic este asigu- Spiridon, „Necesitatea unității pascale creștine”, în: MA,
rată pentru o perioadă de aproximativ 3400 ani. X (1965), 4-6, pp. 371-418; Cândea, Spiridon, „Marile
Bisericile Ortodoxe din răsărit au considerat reforme calendaristice și data serbării Paștilor”, în: MB, XIV
(1964), 11-12, pp. 698-705; Cleopa, Ilie, „Cuvânt de lămu-
reforma gregoriană, implicit calendarul grego- rire în legătură cu rătăcirile stiliștilor”, în: BOR, LXXIII
rian, o atitudine prozelită a Bisericii apusene și, (1955), 3-4, pp. 251-294; Gheorghiu, V., „Sfintele Paști
prin urmare, au refuzat aplicarea lui rămânând și reforma calendaristică ortodoxă română”, în: Candela, XL
la calendarul iulian, neîndreptat. Astfel, crești- (1929), 1-3, pp. 1-85; Henry, W., „Calendrier”, în: DACL,
nismul s-a mai divizat o dată și din punct de vol. II, 1585-1593; Leclerq, H., „Kalendaria”, în: DACL,
vol. VIII, col. 624-667; Mitrofanovici, Vasile, Tarna-
vedere al aplicării calendarului având din acest
vschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii
moment două stiluri: stilul vechi (calendarul Ortodoxe – cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial
iulian) și stilul nou (calendarul gregorian). Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Necula,
Cursul firesc al istoriei avea să aducă reacțiile Nicolae, D., „Problema datei Paștelui în creștinătatea actuală”,
normale din partea vieții publice astfel încât în: Glasul adevărului, X (1999), 101-103, pp. 9-16; Popescu,
Teodor M., „Problema stabilizării datei Paștilor. Privire
statele încep să adopte calendarul gregorian:
istorică asupra divergențelor computurilor pascale. Încercări
Bulgaria și Rusia în 1918, Serbia și România de îndreptare. Greutatea și necesitatea unui acord. Propu-
în 1919 și Grecia în 1923. Această atitudine a neri și posibilități”, în: Ort., XVI (1964), 3, pp. 334-344;
lumii civile avea să forțeze Bisericile Ortodoxe Salaville, S., La formation du calendrier liturgique byzantin,

140 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Vatican, 1936; Sava, Viorel, „Argumente liturgice în aramă, alamă sau argint, sub formă de cupe sau
favoarea îndreptării calendarului”, în „În Biserica Slavei pahar, care se încrustează sau perforează și în
Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. I, Ed.
care se așază pahare de sticlă colorată, care se
Erota, Iași, 2003, pp. 168-183; Scriban, I., „Chestiunea
calendarului”, în: BOR, XLVI (1924), 7, pp. 136-149; Stan, umplu cu untdelemn. Pe marginile paharului se
Liviu, „Pentru serbarea Sfintelor Paști la aceeași dată în așază o punte cu o feștilă care se aprinde și arde
întreaga creștinătate”, în: ST, XXII (1970), 5-6, pp. 368-383; până se consumă untdelemnul. Ele pot fi lumi-
Varchese, Paul, „Data Paștelui și revizuirea calendarului în nate și electric. Candelele se folosesc în biserici,
Bisericile Ortodoxe”, în: MB, XX (1970), 1-3, pp. 20-37; în casele credincioșilor, în cimitire, la căpătâiul
Vîlciu, Marian, „Precizări referitoare la problema calen-
morților, și la troițele de la răspântii și de pe
darului”, în: Analele Universității „Valahia”– Facultatea de
Teologie, Târgoviște, 2011, pp. 77-86. marginea drumurilor. Lumina candelei este un
Iulian Isbășoiu omagiu adus sfinților și celor răposați și o jertfă
îndreptată către Dumnezeu.
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
CAMILAFCĂ. Potcapul acoperit cu un văl
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
negru care atârnă până la jumătatea spatelui, pe Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
care îl poartă călugării atunci când participă la sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
rânduiala liturgică din Biserică. Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
Ea face parte din veșmintele monahale, fiind rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
primită la tunderea în monahism de către noul Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
călugăr, cu următoarele cuvinte: „Fratele nostru Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Vanca, Dumitru,
(N, monahul) a luat logodirea marelui și înge- „Instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în: Credința
rescului chip; în numele Tatălui și al Fiului Ortodoxă, VII (2002), 2, pp. 203-230.
și al Sfântului Duh. Să zicem pentru dânsul: Nicolae D. Necula
Doamne miluiește”. Tâlcuind semnificația
acestui veșmânt, Sf. Simeon al Tesalonicului CANÓN. (gr. kanon – normă, regulă) I. (bibl.)
arată: „După aceea îi dă camilafca nerăutății, ca Listă sau înșirare de nume, așa cum este lista
un coif al mântuirii, zicând: cărților Sfintei Scripturi sau Canonul Sfintei
„Pentru umbrirea darului cel de la Dumnezeu”, Scripturi.
pentru înălțarea stăpânitoarei minți, care se dă II. Lista cu numele sfinților dintr-un calendar
prin smerenie și nerăutate, ca să fie ca pruncii sau Canonul sfinților. De aceea, acțiunea de a
cei fără răutate, și încă pentru paza cea de la declara o persoană ca sfântă se numește cano-
Dumnezeu a capului cu toate simțurile. Acesta nizare, adică trecerea ei în catalogul sau lista
atârnă și dinainte la piept și dindărăt, pentru sfinților.
mintea cea socotitoare și pentru inimă”. III. (can.) Hotărâre, lege sau normă dată de
Bibliografie. Moltifelnic, Ed. Institutului Biblic și de Sfinții Apostoli, sinoadele ecumenice, locale
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992; sau ale Sfinților Părinți, cu conținut admi-
Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicționar enciclo- nistrativ, liturgic și disciplinar, după care se
pedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș,
conduce Biserica. În acest sens, canoanele sunt
2001; Simeon al Tesalonicului, Sf., Tratat asupra
tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii
legi bisericești. Strânse la un loc cu cele civile,
puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, vol. II, în colecții speciale, ele alcătuiesc nomocanoa-
Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2003. nele sau pravilele care cuprind legile bisericești
Lucian Farcașiu și civile după care se organizează, conduce și
administrează Biserica.
CÁNDELĂ. (gr. kandila – lumină) Obiect IV. (spirit.) Îndreptar sau normă după care
liturgic întrebuințat în locașul de cult pentru a ne orânduim viața noastră duhovnicească. Cu
ilumina înaintea unei icoane, în fața căreia este acest sens îl folosim în cadrul Spovedaniei,
fixat sau suspendat printr-un sistem de scripeți. canonul cuprinzând modalități de sancționare
Candelele se confecționează din diverse metale: a păcatelor pentru ispășirea lor. Cu această

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 141


întrebuințare, canonul mai poartă denumirea de Bibliografie. Crăciun, PS Casian, „Suflete al meu,
epitimie, adică de ispășire sau de certare pentru pentru ce dormi?”, în Mreaja cuvântului, Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Galați, 2004, pp. 57-64; Crăciun, PS
o faptă rea săvârșită. Canonul sau epitimia
Casian, „Toată suflarea să laude pe Domnul!”, în Mreaja
nu trebuie înțelese ca pedepse pentru păcatul cuvântului, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2004,
comis, căci ele nu au rol vindicativ, adică de pp. 65-71; Crăciun, PS Casian, „Căzut între tâlharii
răzbunare sau răsplată pentru ceva săvârșit, ci cugetelor mele”, în Mreaja cuvântului, Ed. Episcopiei
de vindecare, îndreptare sau tămăduire. Dunării de Jos, Galați, 2004, pp. 72-77; Crăciun, PS
V. (liturg.) Gen de poezie religioasă și de cântare Casian, „Adânc pe adânc cheamă”, în Mreaja cuvân-
tului, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2004, pp.
bisericească folosit mai ales la utrenie, adică slujba
78-87; Cioară, Emil, „Canonul sau epitimia în Sfânta
de dimineață, așezat în partea a doua a acestui Taină a Spovedaniei (I)”, în: Orizonturi Teologice, VII
serviciu divin. Canoanele sunt inspirate din (2006), 2, pp. 118-138; Cioară, Emil, „Canonul sau
cântările poetice ale Vechiului și Noului Testa- epitimia în Sfânta Taină a Spovedaniei. Propuneri de
ment. Canoanele sunt compuse din mai multe Epitimii (II)”, în: Orizonturi Teologice, VII (2006), 4, pp.
cântări, ode, tropare, catavasii, alcătuite după 33-59; Petroaia, Lucian, „Din frumusețile imnogra-
fiei pascale: «Canonul Învierii»”, în: Călăuză Ortodoxă,
reguli precise, privind forma și legătura dintre XI (2000), 138; Petroaia, Lucian, „Tâlcuiri teologice
ele, pentru ca împreună să formeze un singur și literare în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei
tot. De regulă canoanele sunt compuse din nouă Criteanul”, în: Teologie și educație la Dunărea de Jos, Ed.
ode, dar sunt și cazuri când ele au numai trei sau Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2003, pp. 354-370.
două ode, ca în perioada Triodului. La rândul ei, Nicolae D. Necula
fiecare odă sau cântare este formată din trei, până
la nouă tropare, care sunt compuse după struc- CANONIZÁRE. (lat. canonizare; ngr.
tura primului tropar, numit irmos sau catavasie, Κανονιζω, – a reglementa, a legifera, a ordona,
care servește ca model pentru celelalte strofe, a include în canon) Procedură canonică prin
pentru melodie și numărul de versuri și silabe. care Biserica uniformizează și generalizează
Cele nouă ode au fost inspirate de cele nouă imne cinstirea unei persoane care prin viață și învă-
biblice pe care imnografii creștini le-au reprodus țătură este pildă de trăire în Hristos.
sau interpretat alegoric. Canonul este una dintre În Biserica primelor veacuri, canonizarea se făcea
cele mai dezvoltate forme ale poeziei imnogra- de către comunitatea locală, sub responsabilitatea
fice și dezvoltă în conținutul lui o temă unică: episcopului. Cu timpul, procedura de canoni-
Învierea Mântuitorului sau alte evenimente din zare a fost încredințată Sinodului, fiind de fapt
viața Sa, cinstirea Maicii Domnului sau a unor o receptare la nivel regional a unei cinstiri mani-
sfinți. De aceea avem: Canoanele Învierii, ale festate la nivel local, eparhial. Biserica nu a căutat
Crucii, ale Sfintei Fecioare, ale Sfintei Treimi. să impună cultul unui sfânt, ea l-a constatat și a
Canoanele le întâlnim de regulă la slujba Utre- binecuvântat această cinstire, generalizând-o prin
niei sau de dimineață. Dar întâlnim canoane și înscrierea în calendarul Bisericii și prin unifor-
în cadrul altor slujbe. Astfel, la Pavecernița cea mizarea acelei cinstiri, aprobând tipicul liturgic,
Mare, din timpul Postului Mare, avem Canonul imnele și reprezentările iconografice respective.
Sf. Andrei Criteanul, un poem alcătuit din 265 Nu putem vorbi de o procedură de canonizare
de tropare, care se cântă în primele patru zile din strictă și unanim folosită în Biserica Ortodoxă,
prima săptămână a Postului Mare și la Denia tocmai pentru că nu a fost niciodată vorba de
de Joi în săptămâna a cincea. La Miezonoptica o instituționalizare a sfințeniei. Sinodul Bise-
din Duminici există canonul Sfintei Treimi sau ricii autocefale este cel care are responsabili-
Troeșnicul, alcătuit din nouă ode, care preamă- tatea împlinirii rânduielii și fiecare Biserică a
rește dogma Sfintei Treimi. De asemenea, există stabilit pașii de urmat pentru a păstra orto-
Canonul Sfântului Arsenie, care se pune în doxia acestui act.
partea pregătitoare a Sfântului Maslu, și canonul Din practica bisericilor autocefale se pot reține
de la înmormântare. câțiva pași unanim acceptați. Prima etapă este

142 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
constituirea unei comisii sinodale care cerce- creștină încă din secolul I, creștinismul ajun-
tează modul de manifestare a cinstirii respec- gând la maxima înflorire în secolele IV-V. Cei
tive și a roadelor care s-au manifestat deja. mai cunoscuți sunt Părinții capadocieni, Sf.
Raportul acestei comisii urmează să fie asumat Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul și Sf.
prin aprobare de către Sinodul Bisericii auto- Grigorie de Nyssa. Sf. Vasile cel Mare (330-
cefale și se dă o hotărâre privind canonizarea 379) a fost arhiepiscop în Cezareea Capado-
solemnă urmând redactarea unui text privind ciei, Sf. Grigorie Teologul (329-389) a fost
viața sfântului, precizarea tipicului cinstirii și episcop de Sasima și arhiepiscop de Constan-
întocmirea rânduielii slujbei. Toate acestea, tinopol, iar Sf. Grigorie de Nyssa (330-395)
împreună cu icoana sfântului, sunt supuse a fost episcop de Nyssa. Părinții capadocieni
spre aprobare Sfântului Sinod, aprobare ce se au contribuit în mare măsură la dezvoltarea
concretizează într-un act sinodal care reia cele teologiei creștine din secolul al IV-lea, mai
mai importante aspecte din cadrul canonizării. ales în ceea ce privește teologia trinitară și
Canonizarea solemnă a unui sfânt este încu- au combătut arianismul, fiind promotori ai
nunată de un tipic ce marchează întreaga zi crezului niceean. Teologia părinților capado-
liturgică, începând cu vecernia, rugăciunea de cieni a avut o influență remarcabilă în alcătuirea
pomenire, privegherea și Liturghia arhierească ultimelor articole de credință ale Simbolului
la care participă prin membrii Sfântului Sinod, adoptat de Sinodul al II-lea de la Constanti-
cler și credincioși, întreaga Biserică. nopol, în anul 381. Scrierile părinților capado-
După canonizarea oficială, actul sinodal este cieni sunt fundamentale în cristalizarea teolo-
publicat și comunicat Bisericilor ortodoxe giei trinitare, fiind un răspuns la ereziile ariană
surori, icoana și textul slujbei sfântului sunt și apolinaristă. Sf. Vasile cel Mare a depus o
răspândite în popor, iar data de cinstire este muncă asiduă pentru a-i readuce pe semiarieni
înscrisă în calendar. la dreapta credință. Cei trei părinți capadocieni
Bibliografie. Belu, Dumitru, „Cinstirea Sfinților în au consacrat expresiile Ființă (ousia în grecește)
Biserica Ortodoxă”, în: MMS, 1-2/1970; Floca, Ioan și Persoane (hypostaseis în grecește) pentru a
N., Drept canonic ortodox, vol. II, Ed. Institutului Biblic teologhisi despre Sfânta Treime. Viața și scri-
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1990, pp. 175-203; Popescu, M. Teodor, „Doctrina
erile părinților capadocieni au influențat viața
Bisericii despre cultul sfinților”, în: ST, 5-6/1951; Bisericii în secolul al IV-lea dar și mai târziu.
Popescu-Prahova, Nicolae, Canonizarea în Biserica Autori moderni au considerat că Sf. Vasile cel
Ortodoxă, Cernăuți, 1942; Stan, Liviu, „Despre rându- Mare poate fi numit „om al acțiunii” (datorită
iala canonizării solemne a sfinților în Ortodoxie”, în: implicării sale active în asistența socială), Sf.
MO, 7-9/1955; Stan, Liviu, „Canonizarea sfinților după Grigorie de Nazianz a fost numit „oratorul”
învățătura și rânduielile Ortodoxiei”, în: MO, 5-6/1968;
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.
(pentru elocința și frumusețea cuvântărilor
II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orto- sale) iar Sf. Grigorie de Nyssa a fost numit
doxe Române, București, 1978, p. 278. „gânditorul” (pentru profunzimea scrierilor
Patriciu Vlaicu sale teologice). Pe lângă părinții capadocieni,
din grupul autorilor capadocieni mai fac parte
CÁNTOR. v. PSALT. și alți scriitori creștini din antichitate: Petru
al Sebastiei, Amfilohie din Iconium, Marcel
CAPADOCIÉNI. (dezambig. PĂRÍNȚI din Ancyra, Vasile din Ancyra și Asterie al
CAPADOCIÉNI) Termen folosit pentru a Amasiei. Sf. Petru al Sebastiei (340-391) a fost
desemna Sfinții Părinți și autorii creștini origi- episcop în cetatea Sebaste din Armenia. I-a
nari din provincia Capadocia, Asia Mică, din susținut pe Sf. Vasile cel Mare și pe Sf. Grigorie
veacul al IV-lea și începutul secolului al V-lea. din Nazianz în lupta împotriva arianismului.
Provincia romană Capadocia a fost una dintre A participat la al II-lea Sinod Ecumenic din
regiunile imperiului care au cunoscut religia anul 381. Nu se cunosc urme ale activității sale

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 143


literare. Sf. Amfilohie din Iconium (339-403) CAPÉLĂ. (lat. capella) Biserică de mici
a fost episcop al cetății Iconium. A fost rudă dimensiuni, bisericuță.
a Sf. Grigorie din Nazianz și apropiat al Sf. Istoria lui își are originea în Franța, în secolul
Vasile cel Mare. A luat parte la al II-lea Sinod al VIII-lea, și a fost folosit pentru a denumi
Ecumenic de la Constantinopol și i-a susținut bisericuța în care era depusă o capă, o manta, a
pe Vasile cel Mare și pe Grigorie din Nazianz Sf. Martin de Tours. Această manta era consi-
în acțiunile lor de combatere a ereziei ariene. derată relicvă sfântă pentru că fusese purtată
A combătut macedonianismul, prietenul său de Sfântul Martin, episcop de Tours, sfânt
Vasile cel Mare dedicându-i scrierea „Despre ce avea să devină în anul 1371 protector al
Sfântul Duh”. A scris o lucrare despre Sfântul Franței. Acesta a fost un soldat milostiv care
Duh, ce nu s-a păstrat, Fericitul Ieronim o în bunătatea sa și-a împărțit mantaua (cappa)
cunoștea. A fost prețuit de contemporani și cu un sărac. Capa era purtată peste tot de regii
de istoricii bisericești care vorbesc despre el Franței, ajutându-i să câștige luptele în care
în cuvinte laudative. Marcel din Ancyra (295- erau implicați. De asemenea, pe această capă se
374) a fost episcop al cetății Ancyra. A luat făceau jurăminte în justiție. Cultul capei Sfân-
parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, fiind tului Martin își are originea la jumătatea seco-
un puternic susținător al credinței ortodoxe și lului al VII-lea d.Hr.
un opozant al arianismului. În ultima parte a Existența capelelor urcă înainte de secolul al
vieții a fost acuzat de sabelianism și condamnat VIII-lea, chiar în antichitatea romană, când
de un sinod. A avut de suferit din partea arie- se obișnuia ca familiile înstărite să aibă în case
nilor, datorită susținerii crezului niceean. A fost mici altare de jertfă pentru memoria strămo-
prețuit de Sf. Atanasie cel Mare, care nu a rupt șilor. De asemenea, în primele veacuri creștine
comuniunea cu el și tratat aspru de Sf. Vasile cel se săvârșeau slujbele divine în încăperi mici din
Mare. Marcelienii (adepții săi) au fost condam- casele creștinilor.
nați la Sinodul al II-lea Ecumenic din anul Amenajarea unor bisericuțe particulare cores-
381, dar nu și Marcel din Ancyra ca persoană. pundea dorinței creștinilor din primele veacuri
Sf. Asterie al Amasiei (350-410) a fost episcop de a se ruga mai mult. Această atitudine nu
al cetății Amasia. Nu s-a implicat în polemici avea să împiedice pe credincioși să participe
teologice, a rămas cunoscut datorită predicilor și la cultul divin public, ei frecventând cu
sale remarcabile, fiind unul dintre cei mai buni regularitate și viața religioasă a comunității
oratori ai vremii sale. din care făceau parte. Numărul capelelor, în
Bibliografie. Azkoul, M., Saint Gregory of Nyssa and primele veacuri creștine, s-a mărit și la insis-
the tradition of the Fathers, Lewiston, E. Mellen Press,
tența ierarhilor vremii. Constatând lipsa loca-
NY, 1995; Chifăr, N., „Contribuția Sfinților Vasile cel
Mare și Grigorie de Nazianz la combaterea pnevmato- șurilor de cult, mai ales la țară, ierarhii au
mahismului”, în: RT, 4/2009, pp. 96-110; Dam, R. van, îndemnat persoanele mai înstărite să constru-
„Emperor, Bishops, and friends in late antique Cappa- iască capele (paraclise) în casele lor, să angajeze
docia”, în: Journal of Theological Studies, 37/1986, pp. 53-76; preoți și diaconi care să oficieze zilnic slujbe,
Hildebrand, S., The Trinitarian Theology of Basil of Caes- să le educe copiii și să le ocrotească familiile
area, Catholic University of America Press, Washington
DC, 2007; McGuckin, John A., Saint Gregory of Nazi-
prin rugăciuni. După convertirea împăra-
anzus: An intellectual biography, St. Vladimir’s Seminar tului Constantin apar capelele imperiale. Lui
Press, Crestwood NY, 2001; Parvis, S., Marcellus of i se atribuie construcția unei capele în palatul
Ancyra and the lost years of Arian controversy (325-345), imperial capelă numită Biserica Domnului.
Oxford University Press, Oxford, 2006; Rousseau, P., Capela era împodobită cu podoabe preți-
Basil of Caesarea, University of California Press, Berkeley,
oase și era deservită de clerul angajat special
1994; Meredith, A., The Cappadocians, Ed. Chapman,
London, 1995; Telea, M., Antropologia Sfinților Părinți să slujească aici. Împăratul deținea și o capelă
Capadocieni, Emia, Deva, 2004. mobilă pe care o lua cu sine în campaniile
Marius Țepelea militare. Cu toate că în perioadele următoare

144 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
au apărut împărați arieni sau eretici instituția CAPERNAÚM. (ebr. Kĕpar Naḥum; gr.
capelei nu a dispărut. Din contră, Teodosie cel Kafarnaum – satul lui Naum) Orășel situat în
Mic (sec. V) a dus la extrem prezența acestui nord-vestul lacului Tiberiada (Marea Gali-
locaș, încât a instituit în palatul său o viață leii/Marea Tiberiadei/Lacul Ghenizaret/
monahală. Tot fastul care se petrecea în aceste Lacul Kinneret), arabii care locuiesc în regiune
capele imperiale avea să-și pună amprenta pe numindu-l Talḥum sau Tell Ḥûm­, cunoscut mai
evoluția ulterioară a serviciilor divine, a deco- ales pentru faptul că Mântuitorul Iisus Hristos
rării bisericilor și a veșmintelor liturgice. În și-a desfășurat o parte din lucrarea Sa pămân-
capelele imperiale, pe lângă rugăciuni particu- tească în acesta.
lare, se săvârșeau, când era nevoie, toate servi- Capernaum a fost principala așezare din Gali-
ciile divine. Capele imperiale au apărut peste leea în care a locuit Mântuitorul Hristos după
tot, atât în răsăritul, cât și în apusul creștin. Se începutul activității Sale misionare (Mt 4, 13;
spune că, în Franța, regele Clovis avea o capelă Mc 2, 1) și alungarea Sa din Nazaret (Mt 9,
la curtea sa. În țara noastră, domnitorii și-au 1), fiind cel mai important orășel de pe malul
construit capele în palatele reședință (Curtea nordic al Mării Galileei. Este pomenit numai
de Argeș, Câmpulung, Târgoviște, București, în Evanghelii și niciun text dinainte de secolul
Suceava sau Iași), în locuințele de la moșii sau I d.Hr. nu-l menționează. Așa de drag I-a fost
în centrele militare. La fel au procedat și țarii acest loc, încât L-a numit „cetatea Sa” (Mt 9,
ruși. Unele dintre capelele domnești au devenit 1). Aici se afla și o sinagogă mare construită cu
biserici de enorie. În țara noastră, după cum ajutorul sutașului local (Lc 7, 2-5). Deși Mântu-
menționează diaconul sirian Paul de Alep, mai itorul a săvârșit minuni în Capernaum (Mt 8, 5;
toate curțile boierești aveau un paraclis frumos Mc 1, 21-28; 2, 1-12; Lc 7, 1-10; In 4, 46-54)
împodobit în care se rugau membrii familiilor și a predicat în sinagoga locală (Lc 4, 31-38;
și în care slujeau preoți special rânduiți. Aceste In 6, 22-59), El a și condamnat aspru așezarea
capele erau proprietatea moșierilor și se puteau pentru încăpățânarea și neascultarea sa (Mt 11,
vinde sau cumpăra odată cu moșia respectivă. 23-24). Nu există nicio dovadă clară că denu-
Datorită faptului că erau sate în care nu exista mirea orășelului are vreo legătură cu prorocul
o biserică a comunității, oamenii veneau și se Naum, deși a fost descoperită o inscripție la
rugau în aceste capele boierești care cu timpul gura de vărsare a râului Yarmuk, menționând
au devenit biserici parohiale (ex. Bisericile: Sf. Kĕpar Naḥum-ul. Mai târziu, în epoca primei
Gheorghe din Mogoșoaia, din comuna Arbore, revolte iudaice, istoricul Iosif Flaviu a fost adus
din Doicești Dâmbovița, din Sîngeru Prahova, aici (Cepharnocus, în manuscris) pentru a fi
din Ipotești etc.). Chiar dacă s-au construit tratat în urma rănilor căpătate în luptă (Vita
după aceea biserici mari și spațioase, s-a păstrat 72). După câteva secole, localitatea a fost aban-
obiceiul de a se amenaja capele, mai ales în donată și uitată complet până în anul 1894,
reședințele episcopale, mănăstiri, cimitire, școli, când ruinele au fost dobândite de Custodia
unități militare, închisori etc. Franciscană a Țării Sfinte (Custodia di Terra
Bibliografie. Braniște, Ene, Braniște, Ecate- Santa) de la arabii As-Samakiyeh. Primele
rina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed.
Diecezană, Caransebeș, 2001; Cireșeanu, Badea, Teza-
săpături arheologice au fost făcute de H. Kohl
urul liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe de Răsărit, și C. Watzinger în anul 1905, la nava centrală
vol. II, București, 1911, pp. 147-150; Leclerq, H., și estică a sinagogii, precum și la cea vestică,
„Chapelle”, în: DACL, vol. III, 406-428; Martigny, J., dar în mai mică măsură, ceea ce a putut duce
„Oratoires domestiques”, în: Dictionnaire des antiquités la creionarea planului clădirii inițiale. Săpă-
chértiennes, pp. 546-547; Mitrofanovici, Vasile, Tarna-
turile au luat avânt și tot din același an ele au
vschi, Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii
Ortodoxe – cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial continuat sub îndrumarea lui F.V. Hinterkeuser
Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. până la izbucnirea Primului Război Mondial
Iulian Isbășoiu (1905-1914). Odată cu terminarea războiului,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 145


săpăturile au fost reluate și s-au desfășurat stradă. Viața de familie se desfășura în curțile
până în anul 1921 sub conducerea lui P.G. caselor în care existau vetre, teascuri cu pietre
Orfali, care publică prima monografie a așezării de moară pentru făină și prese de mână. Tot aici
Capharnaum et ses ruines, deși incompletă din existau scări cu ajutorul cărora se putea ajunge
cauza decesului său prematur, și începe lucrul pe acoperișul construit din grinzi de lemn,
la restaurarea sinagogii. În perioada aprilie acoperit cu un strat de pământ bătătorit. Una
1968-1985, au fost redeschise săpăturile de V. dintre casele deosebite din Capernaum este cea
Corbo și S. Loffreda, care au condus 18 expe- a lui Simon Petru, care este menționată adesea
diții arheologice. În urma lor s-au descoperit în Noul Testament (Mt 8, 14; 17, 25; Mc 1, 29;
mai multe clădiri, inclusiv casa lui Simon Petru, 2, 1; 3, 20; 9, 33), fiind locul în care Mântuitorul
dar și sinagoga sutașului roman ce se afla dede- a șezut adesea. Ea a fost descoperită în 1968, în
subtul fundației celei ridicate în secolul IV-V prima campanie de săpături din acea perioadă
d.Hr. Până la excavațiile din 1968, nu era vizi- în colțul sud-estic al unei suprafețe (insule)
bilă nicio urmă a localității din vremea Mântu- extinse ce se întindea de la malul lacului până la
itorului. Orășelul a fost construit după un plan străduța datând din perioada elenistică. Latura
ortogonal (hippodamian) ce cuprindea o arteră nordică era situată chiar sub balconul sinagogii,
principală (cardo maximus) dispusă după axa în timp ce în fața laturii estice se deschidea o
nord-sud și mai multe străduțe (decumani) ce o zonă întinsă învecinată cu cardo maximus despre
intersectau dispuse est-vest. În interiorul supra- care se vorbește în Mc 1, 33 și 2, 2. Rămăși-
fețelor create de intersecția arterei principale țele arheologice ne arată că această casă a fost
cu cele secundare s-au construit case, grupate construită în perioada elenistică, Simon Petru
într-un fel de insule. Se pare că această dispu- cumpărând-o atunci când s-a stabilit cu familia
nere, dar și descoperirile arheologice, i-au putut sa acolo. Intrarea în casă se făcea dinspre zona
ajuta pe arheologi să dateze întemeierea așezării întinsă din est; aceasta avea trei curți interioare
în perioada elenistică, așezarea continuând să se în jurul cărora se găseau numeroase camere
dezvolte după acest plan până la abandonarea de locuit. Două camere din latura sudică a
survenită în secolul al VII-lea d.Hr., odată cu curții de nord au fost transformate în perioada
invazia musulmanilor. Totuși, se pare că vatra apostolică într-o bisericuță. Pelerinii creștini
sa este mult mai veche, din secolul al XIII-lea din primele veacuri au lăsat pe pereții acestor
î.Hr., fiind descoperite urmele unei locuințe camere inscripții religioase în limbile greacă,
din perioada bronzului târziu sub rămășițele latină, siriacă și aramaică. Casa a fost restaurată
pardoselii vechii sinagogi. Mai mult, în urma în secolul al IV-lea d.Hr., fiind menționată de
campaniilor din 1984-1985, care au atins stra- pelerina Egeria în scrierile sale. În a doua jumă-
turile cele mai vechi (inferioare), arheologii au tate a secolului al V-lea d.Hr., casa lui Simon
descoperit locuințe cu resturi ceramice aparți- Petru, inclusiv mica bisericuță, au fost dărâmate
nând atât perioadei persane (538-332 î.Hr.), cât pentru a face loc unei biserici octogonale mai
și epocii bronzului mijlociu (1900-1550 î.Hr.) mari ridicată în amintirea locului unde a fost
ce au fost ulterior înglobate în planul urbanistic casa lui Petru. Odată cu invazia musulmană din
elenistic. În sat, locuințele erau de două feluri: Palestina din 638 d.Hr., Capernaumul a fost
tip „clan” și tip individual. Cele de tip „clan” abandonat și cele două clădiri importante din
erau construite în jurul unor curți interioare, localitate, biserica din casa lui Petru și sinagoga
în număr de până la trei, iar în jurul acestora s-au deteriorat, ajungând ruine. Invadatorii
erau camerele orientate cu fața spre interior. arabi nou sosiți care s-au așezat pe vatra așezării
Exista o singură intrare în casă, dinspre stradă, abandonate în timpul omaiazilor (661-750
împodobită cu un pridvor și suporți cu pivoți d.Hr.) n-au avut interesul să refacă edificiile
pentru ușa de lemn. Ferestrele camerelor se creștine și iudaice și au început să le jefuiască. În
deschideau spre curtea interioară, niciodată spre afara casei lui Petru, celelalte clădiri importante

146 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
din Capernaum erau cele două sinagogi, cea toate datele referitoare la hirotesii, hirotonie,
albă și cea a sutașului roman, excavate parțial distincții și sancțiuni. Trebuie făcută distincția
de Kohl și Watzinger în 1905 și definitivate de între cartea canonică și recomandarea cano-
Orfali în 1921. nică. Aceasta din urmă este o scrisoare de reco-
Din Capernaum au venit cel puțin trei dintre mandare, în care se atestă că un cleric are hiro-
apostolii Mântuitorului: Petru, Andrei, deși tonie validă și că poate sluji temporar în altă
originari din Betsaida (In 1, 44) s-au mutat aici jurisdicție, cu aprobarea episcopului respectiv.
(Mc 1, 29), și vameșul Matei (Mt 9, 9). Orășelul A se vedea Can. 12 și 33 Ap.; 13 Sin. IV Ec.;
era gazda unui sutaș roman și a unei garnizoane 17 Sin. VI Ec.
(Mt 8, 5-9), a unei vămi (Mt 9, 9) și a unui slujitor Bibliografie. Brânzeu, N., Sfânta Biserică, episcopii și
preoții, Lugoj, 1937; Ciurea, A., „Despre ascultare”, în:
regal de rang înalt (In 4, 46). Populația nu depășea
GB, 1-2/1966; Pascher, J., „L’Evêque et son présbite-
1000-1500 de oameni, locuitorii ocupându-se rium”, în: Concilium, 2/1965; Stănculescu, I., „Ascul-
mai ales cu pescuitul din bărci mici (s-au găsit tarea canonică”, în: ST, 7-8/1962.
numeroase cârlige de undițe). Descoperirea Patriciu Vlaicu
unei astfel de corăbii în apropiere de kibbutzul
Ginnosar este un exemplu elocvent pentru tipul CÁRTEA PSÁLMILOR. Carte din cele 39
de ambarcațiuni folosite de pescarii galileeni. Un de scrieri ale Vechiului Testament care cuprinde
drum important, ce ducea spre Siria, trecea prin 150 de psalmi canonici și unul necanonic. Pe
Capernaum, dovadă stând o bornă kilometrică lângă faptul că este cea mai lungă cartea a
romană din secolul al II-lea d.Hr. întregii Scripturi, Psaltirea este cea mai diver-
Bibliografie. Corbo, Virgilio C., „Capernaum”, în Free- sificată scriere, atât din punct de vedere literar,
dman, David Noel (ed.), The Anchor Yale Bible Dictio- cât și teologic. Încă de la apariția ei, aceasta s-a
nary, vol. I, Ed. Doubleday, New York, 1996; Elwell, bucurat de un prestigiu impresionant. Veacuri
Walter A., Comfort, Philip Wesley (ed.), Tyndale Bible
de-a rândul ea a constituit sursa principală de
Dictionary, Tyndale House Publishers, Wheaton, Illi-
nois, 2001; Kane, J.P., „Capernaum”, în Wood, D.R.W., rugăciune pentru cultul divin public, dar și
Marshall, I. Howard (ed.), New Bible Dictionary, Inter- pentru cel particular. Din acest motiv, Cartea
Varsity Press, Leicester, England/Downers Grove, Illi- Psalmilor este astăzi cea mai cunoscută și mai
nois, 31996; Mounce, R.H., „Capernaum”, în Bromiley, citită scriere a Sfintei Scripturi.
Geoffrey W. (ed.), The International Standard Bible Ency- Titlul. Potrivit tradiției rabinice, colecția psal-
clopedia, Revised, vol. I, William B. Eerdmans Publishing
milor este cunoscută sub numele de Sepher
Company, Grand Rapids, Michigan, 1992; Myers, Allen
C. (ed.), The Eerdmans Bible Dictionary, William B. Eerd- Tehillim – Cartea imnelor sau a cântărilor de
mans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, laudă. Cu toate că termenul tehillah (laudă),
1987; Reed, Jonathan L., „Capernaum”, în Freedman, de la care provine acest titlu, nu apare decât în
David Noel, Myers, Allen C., Beck, Astrid B. (ed.), suprascrierea unui singur psalm (145), totuși
Eerdmans Dictionary of the Bible, William B. Eerd- s-a generalizat această denumire pentru a
mans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan/
sugera importanța pe care o are acest tip de
Cambridge, U.K., 2000; Weigelt, Morris A., „Caper-
naum”, în Elwell, Walter A., Beitzel, Barry J. (ed.), cântare în raportarea omului la Dumnezeu.
Baker Encyclopedia of the Bible, vol. I, Baker Book House, Datorită mențiunii: „Aici se sfârșesc rugăciu-
Grand Rapids, Michigan, 1988. nile (tephillot) lui David, fiul lui Iesei” din Ps
Cristinel Iatan 72, 20 (TM), care concluzionează cartea a II-a,
unii au considerat că ar fi mai potrivită denu-
CÁRTE CANÓNICĂ. Document care mirea de Sepher Tephillim – Cartea rugăciu-
atestă statutul canonic al unui cleric, eliberat de nilor. Septuaginta utilizează termenul psalmos,
episcopul locului în cazul în care un cleric este adică traducerea cuvântului mizmor (substantiv
transferat într-o altă eparhie. derivat de la verbul zamar – „a cânta la un
Ea este transmisă direct episcopului în a instrument cu coarde”) ce apare în suprascri-
cărui jurisdicție are loc transferul și cuprinde erea a 57 de psalmi în TM, pentru a denumi

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 147


această colecție. Astfel că, în codicele Vati- (1 Par 15, 17), maestru de cântări la Templu
canus, cartea este intitulată Psalmi, iar în codi- (1 Par 6, 39; 25, 1-2; 2 Par 5, 12) în perioada
cele Alexandrinus apare cu numele Psaltirion, reformei religioase davidice, îi sunt atribuiți 12
termen care, la origine, desemna un instrument psalmi (49, 72-82). Fiilor lui Core, ce făceau
cu coarde (un fel de harfă) ce acompania aceste parte dintr-o familie levită implicată în condu-
cântări. Textul latin păstrează și el această cerea Templului din Ierusalim, le sunt atribuiți
denumire și, prin urmare, are ca titlu sintagma 11 psalmi (41-48, 83, 84, 86, 87). În 2 Par 20,
Liber Psalmorum. 19, fiii lui Core sunt menționați alături de fiii
Datare. Colecția celor 150 de psalmi, a apărut lui Cahat în postura de conducători ai popo-
în timpul reformei religioase desfășurate de rului în rugăciune. Lui Heman, unul dintre fiii
regele David sau sub domnia lui Solomon și lui Mahol (3 Rg 4, 31) i se atribuie psalmul 87.
a fost destinată cultului. Psalmi care alcătu- Alături de frații săi Etan, Calcol și Darda (1 Par
iesc Psaltirea provin din mai multe colecții și 2, 6), acesta era considerat unul din înțelepții
subcolecții localizate în perimetrul geografic proverbiali ai lui Israel cu care a fost comparat
al Levantului antic, în mai multe perioade regele Solomon. Lui Etam Ezrahitul, fiul lui
ale istoriei poporului Israel. Autorul principal Zara, fratele lui Heman (1 Par 2, 6) i s-a atri-
al acestei colecții de imne este regele David, buit psalmul 88. În LXX, numele Ezrahiteanul
prima carte a Cronicilor menționând chiar este citit Israeliteanul. Profetului postexilic
momentul în care aceasta a compus primul Agheu, care și-a desfășurat activitatea în Ieru-
psalm de laudă (16, 7). Printre autori mai salim în perioada rezidirii Templului de către
amintim pe Moise, regele Solomon, Asaf, fiii Zorobabel, pe lângă scrierea sa profetica, LXX
lui Core, Heman și Etam Ezrahitul, profeții îi atribuie Ps 145-148, Vulgata – Ps 111 și 145,
Agheu și Zaharia, precum și câțiva autori iar traducerea siriacă (Peșito) – Ps 125-126,
anonimi pre și postexilici. Din acestea reiese 145-146. Profetului Zaharia, fiul lui Berechia
faptul că majoritatea psalmilor au fost scriși în (Zh 1, 1-7), care poate fi identificat cu preotul
perioada regatului davidic și în timpul domniei Zaharia, amintit de Neemia în 12, 16, capul
regelui Solomon. Apariția acestor cântări a familiei Iddo, din timpul arhieriei lui Ioachim,
fost generată de nevoile pe care dimensiunea i se atribuie de către LXX Psalmii 145-148. Pe
doxologică a serviciului liturgic, promovată de lângă aceștia, originalul ebraic are 49 de psalmi
reforma religioasă a regelui David, le impunea. anonimi, în timp ce LXX și Vulgata au numai
Cealaltă parte a psalmilor a fost colecționată 40. Din această categorie, unui anonim din
de către Ezdra în perioada imediat următoare timpul regelui Iezechia i se atribuie Ps 91, unui
exilului babilonian din rațiuni asemănătoare. om necăjit despre care nu se știe în ce perioadă
Lui i se datorează importanța crescândă pe a trăit i se recunoaște autoritatea asupra Ps
care psalmii au avut-o în perioada reconstruirii 101, unui anonim îi sunt atribuiți Ps 104-106,
Templului de către Zorobabel. 112-118, 134-136 și 149-150 care au ca
Autori. Cu toate că rabinii și chiar unii Sfinți suprascriere termenul Aleluia, unui anonim din
Părinți (Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie, timpul lui Neemia i se recunoaște autoritatea
Sf. Augustin, Teodoret de Cir etc.) au atri- asupra psalmului 111, iar unor autori anonimi
buit întreaga Psaltire regelui David, doar 73 li se atribuie psalmii treptelor (119-133).
de psalmi sau 84 (după Septuaginta, Vulgata Număr. Pe lângă cei 150 de psalmi din origi-
și Peșito) îi aparțin acestuia (1-40, 50-71, 85, nalul ebraic, Septuaginta conține încă un psalm
90, 92-103, 107-109, 132, 137-144). Lectura pe care îl atribuie lui David cu mențiunea că
atentă a psalmilor și a suprascrierilor acestora „nu se numără printre cei o sută cincizeci”. În
denotă existența mai multor autori. Astfel că edițiile românești ale Scripturii și implicit ale
lui Moise i se atribuie Ps 89, iar lui Solomon Psaltirii, acest psalm necanonic este poziționat
Ps 71 și 126. Lui Asaf, fiul levitului Berechia imediat după cei 150. În afară de acesta, în

148 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Vechiul Testament sunt întâlnite și alte texte au încercat să pună în legătură tematică cele
care pot fi încadrate în aceiași categorie literară, cinci părți ale psaltirii cu fiecare din cărțile
cărora li se poate atribui, fără ezitare, numirea Legii. Astfel că aceștia au ajuns la concluzia
de psalmi: Iș 15, 1-18, 21; Dt 32, 1-43; 1 Rg 2, că Psaltirea poate fi numită Cartea Cugetării
1-10; 2 Rg 22, 1-51; Tob 3, 11-15; Is 12, 1-6; 21, la Lege. Cu alte cuvinte, fiecare psalm devine o
1-5; 26, 1-19; 38, 9, 20; 42, 10-17; 63, 17-64; meditație la un fragment din Tora, după cum
Am 4, 13; 5, 8; Mi 7, 18-20; Sof 3, 14-17; Av 3 spunea Rabbi Scheinerman.
etc. În ceea ce privește numerotarea psalmilor, Acest mod de raportare la psalmi a fost acceptat
între textul ebraic și cel grecesc există câteva și în creștinism. Hipolit, episcopul Romei
diferențe. Astfel că, TM împarte Ps 9 în două, (†236), considera Psaltirea un nou Pentateuh:
rezultând Ps 9 și 10, în timp ce LXX păstrează „Cartea Psalmilor conține învățături noi față
doar un psalm. Decalajul produs suferă o nouă de Legile lui Moise. Din acest motiv, după
modificare atunci când LXX alcătuiește Ps scrierile lui Moise, aceasta este a doua carte
113 din doi psalmi (Ps 114-115 din TM). În de legi” (Exposition of the Psalms). Din cuvin-
schimb, Ps 116 din TM este împărțit în două tele acestuia reiese că învățăturile din psalmi
de LXX (114-115) revenind din nou prin nu s-au rezumat doar la simpla menționare a
aceasta la decalajul de un psalm după modi- legilor mozaice, ci au dezvoltat sensuri noi care
ficarea produsă la psalmii anteriori. Spre sfâr- au depășit cu mult prescripțiile lui Moise. Din
șitul Psaltirii, Ps 147 din TM este la rândul lui acest motiv, Sf. Vasile cel Mare (†379) afirma
împărțit în LXX în două (146-147), astfel încât că în psalmi „se află învățătura desăvârșită
ultimii psalmi își corespund în numerotare. despre Dumnezeu” (Omilii la Psalmi 1, 2), iar
Sf. Grigorie de Nyssa (†400) consideră fiecare
TM LXX carte a psalmilor o treaptă nouă spre dobân-
1-8 1-8 direa desăvârșirii (La titlurile Psalmilor).
9-10 9 O altă subdivizare a psalmilor s-a făcut pe
11-113 10-112 baza principalelor colecții: psalmii davi-
114-115 113 dici (3-40, 50-71, 138-150), psalmii lui Core
116 114-115 (41-48, 83-84, 86-87), psalmii lui Asaf (49,
117-146 116-145 72-82), psalmii elohiști (41-82), psalmii regali
(93-100), psalmii treptelor (119-133), psalmii
147 146-147
Aleluia (110-118, 134, 146-150).
148-150 148-150
În cultul creștin, Psaltirea a fost împărțită în
20 de subdiviziuni numite catisme. Catisma I
Subdivizare. Influențați de structura internă cuprinde psalmii de la 1 la 8, Catisma a II-a
și de poziționarea neîntâmplătoare a psal- (9-16), Catisma a III-a (17-23), Catisma a
milor în Psaltire, traducătorii Septuagintei au IV-a (24-31), Catisma a V-a (32-36), Catisma
considerat firească subdivizarea acestei cărți în a VI-a (37-45), Catisma a VII-a (46-54),
cinci categorii care au o formă artistică simi- Catisma a VIII-a (55-63), Catisma a IX-a
lară (I – 1-40; II – 41-71; III – 72-88; IV – (64-69), Catisma a X-a (70-76), Catisma a XI-a
98-105; V – 106-150). Acest fapt a generat (77-84), Catisma a XII-a (85-90), Catisma a
în cadrul iudaismului corelarea Cărții Psal- XIII-a (91-100), Catisma a XIV-a (101-104),
milor cu Pentateuhul, deoarece într-un midraș Catisma a XV-a (105-108), Catisma a XVI-a
(Ps 1, 2) se afirmă că: „Moise a dat lui Israel (109-117), Catisma a XVII-a (118), Catisma
cele cinci cărți ale Torei și pentru a corespunde a XVIII-a (119-133), Catisma a XIX-a (133-
cu ele, David le-a dat israeliților Cartea Psal- 142), Catisma a XX-a (143-150).
milor care are tot cinci cărți”. Asumând această Categorii de psalmi. Având în vedere conți-
idee, rabinii și chiar interpreții contemporani nutul variat al psalmilor, este aproape imposibil

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 149


să se realizeze o clasificare logică a acestora care arată pronia lui Dumnezeu față de poporul
după cuprins. Chiar dacă bogăția tematică nu ales în perioada exodului din Egipt (77, 104,
permite o structurare rigidă, totuși psalmii pot 105); psalmii care prezintă rigorile ce trebuie
fi grupați în câteva clase, după ideea domi- îndeplinite de cel care se apropie de Dumnezeu
nantă: psalmi de laudă, psalmi de implorare și (14, 23, 133); psalmii care amintesc de exigen-
psalmi didactici. țele Legământului (13, 49, 51, 52, 74, 80, 94)
Psalmii de laudă sunt de cele mai multe ori în și de psalmii redactați în stilul literaturii sapi-
strânsă legătură cu cultul și au un aspect comu- ențiale care îl învață pe om că împlinirea Legii
nitar. Aceste imne au ca scop principal preamă- este garanția fericirii (1, 36, 48, 72, 111, 118,
rirea lui Dumnezeu prin evidențierea atribu- 126, 133).
telor Sale. În această categorie pot fi clasificate: Utilizarea în cult și în rugăciunile particulare.
imnele adresate Dumnezeului Legământului, în Psaltirea a fost considerată de către cercetători
care Israel aduce laudă Domnului din diferite drept cartea de imne al celui de-al doilea Templu
motive (8, 18, 32, 99, 102, 103, 110, 112, 113, datorită utilizării ei frecvente după întoarcerea
116, 134, 135, 144-150); psalmii Împărăției, în din exilul babilonian. Însă folosirea psalmilor
care Dumnezeu este preamărit în calitatea Sa la templu datează din perioada reformei religi-
de Stăpân al Universului (22, 95-97); cântă- oase desfășurate la inițiativa regelui David, când
rile Sionului, în care este evidențiată prezenta cultul primește o dimensiune doxologică (1 Par
protectoare a lui Dumnezeu (45, 47, 75, 83, 86, 16, 1-7; Ezd 3, 10-11). În opinia unor exegeți
122); psalmii treptelor, care subliniază bucuria (H. Gunkel, S. Mowinckel și A. Weiser), majo-
apropierii de Dumnezeu (119-133) și psalmii ritatea psalmilor au fost creați pentru serviciul
regali, care se focalizează treptat asupra imaginii liturgic de la templu. Pe lângă conținutul care
unui rege ideal (Mesia) prin care Dumnezeu Își face trimitere la diverse evenimente liturgice,
va împlini iconomia mântuirii (2, 17, 19, 20, 44, psalmii mai sunt poziționați în sfera cultului de
71, 88, 100, 109, 131, 143). titlurile lor, precum și de referințele făcute la
Psalmii de implorare însumează imnele care diferite instrumente întrebuințate în practicile
împletesc cererea după ajutor cu mărturisirea de la templu: trâmbiță confecționată dintr-un
încrederii și cu aducerea de mulțumire. Aceștia corn de berbec sau din argint, chimval, timpan,
pot să fie exprimați fie într-o manieră indivi- liră (alăută), harfă, caval (organ) etc. În ceea
duală (5-7, 12, 16, 21, 24, 25, 27, 30, 34, 35, 37, ce privește modul în care psalmii erau folosiți
38, 41, 42, 50, 53-56, 58, 60, 62, 63, 68-70, 85, în cult, cel puțin în cazul primului Templu,
87, 101, 108, 119, 129, 139-142), fie într-una nu avem mărturii semnificative. Însă, dacă ne
colectivă (11, 43, 57, 59, 73, 78, 79, 82, 84, 89, 93, raportăm la cel de-al doilea Templu, situația
107, 122, 136). În acești psalmi predomină ideea este mult mai clară. În servi­ciul de fiecare zi,
de suferință care implică inevitabil intervenția când se oferea sacrificiul, preoții suflau în trom-
nemijlocită a lui Dumnezeu pentru a aduce pete, iar cântăreții templului cântau psalmi cu
izbăvire. Implorarea are ca fundament principal instrumente muzicale. După jertfă se cânta
mila, dreptatea și credincioșia lui Dumnezeu. psalmul zilei, atât dimineața, cât și seara. În
Având în vedere nădejdea vie că Dumnezeu zilele de sărbătoare și în alte ocazii impor-
va împlini de fiecare dată cererile, psalmii sunt tante, erau cân­tați psalmii prescriși. Astfel, Ps
pătrunși de sentimentul aducerii de mulțumire 112-117, ce alcătuiesc colecția Aleluia erau
(9, 29, 31, 33, 39, 40, 91, 106, 115, 137). cân­tați la Paști, la sărbătoarea Săptămânilor, la
Psalmii didactici sunt indicați de multe ori în cea a Corturilor, la Hanuka și la sărbătorile de
Psaltire prin mențiunea pentru înțelegere din Lună nouă. Psalmii treptelor erau cântați de cei
suprascriere și au ca scop realizarea unor cadre care urcau spre Ierusalim, la cele trei sărbă­tori
pedagogice în vederea formării spirituale. În mari: sărbătoarea Azimelor, a Săptămânilor și a
această secțiune pot fi incluși: psalmii istorici Corturilor. Cea mai importantă ocazie pentru

150 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
cântarea de psalmi era sărbătoarea Corturilor, a favorizat memorarea și asumare acestora în
celebrată la luna plină din Tișri, luna a șaptea vederea desăvârșirii duhovnicești. În acest sens,
a anului iudaic. Prin utilizarea lor în structu- Sf. Vasile cel Mare scrie: „Psalmul este carte
rile liturgice, psalmii au fost puși la îndemâna elementară de învățătură pentru cei ce intră
întregii comunități. Asumarea acestora de către în viață, creștere pentru cei ce înaintează în
popor a fost înlesnită de importanța pe care vârstă, întărire pentru cei maturi” (Omilii la
cultul o avea în viața personală a fiecărui iudeu, Psalmi 1, 2). Se recomanda, așadar, ca psalmii
dar și de forma lirică în care învățăturile teolo- să fie folosiți de toate categoriile sociale și de
gice și trăirile sufletești erau expuse. toți oamenii. Timpul și locul în care se rosteau
Psalmii n-au lipsit din preocupările și cultul psalmii nu mai trebuia să constituie o problemă,
creștin nici după ce Biserica s-a separat defi- fiindcă după memorarea lor, oamenii se puteau
nitiv de sinagogă; din contră, aceștia au ruga oriunde și oricând. Sf. Grigorie de Nyssa
dobândit parcă o și mai mare preponderență. amintește într-o scrisoare în care narează viața
Apologetul Tertulian consemnează faptul că surorii sale, Sfânta Macrina, de obiceiul pe care
în timpul său (sec. al II-lea d.Hr.) psalmii erau îl avea aceasta (încă de la vârsta de 12 ani) de a
folosiți ca structuri cultice de bază în adunările citi Psaltirea zilnic, la mai multe ceasuri potri-
creștine (Despre suflet 9, 4). Documentul creștin vite din zi (Despre viața Sfintei Macrina).
Constituțiile apostolice care datează din secolul Dimensiunea teologico-morală. Datorită faptului
al III-lea, semnalează aceiași practică. Obice- că în cuprinsul ei au fost desfășurate, într-o
iuri similare se întâlnesc și în Bisericile Orien- manieră rezumativă, majoritatea toroturilor
tale, unde creștinii care se adunau noaptea în care au alcătuit Legea, Cartea Psalmilor a fost
sărbători, pentru priveghere și cântau întreaga considerată expresia lirică a Torei. Motivul
Psaltire. Într-un studiu amplu, Sf. Ioan Casian principal care a determinat această numire a
descrie rânduielile monahale care priveau ținut de poziționarea centrală a lui Dumnezeu
citirea psalmilor. El constată că în mănăsti- în sistemul ei doctrinar. Indiferent de structura
rile din Tebaida Egiptului, monahii citeau sau de tipul psalmului (cântări religioase, imne,
zilnic 12 psalmi la vecernie și la privegherea meditații, rugăciuni), Dumnezeu era elementul
de noapte, iar în mănăstirile din Palestina și principal la care se raportau toate ființele și
Mesopotamia observă că la sfârșitul ceasu- lucrurile. Orice psalm scoate în evidență, fie
rilor al III-lea, al VI-lea și al IX-lea se citeau direct, fie indirect unicitatea, pronia, înțelep-
de regulă trei psalmi (Despre norma canonică). ciunea, slava, puterea, dreptatea și mai ales
Clement Alexandrinul ne oferă o privire mult îndurarea lui Dumnezeu față de om. Așadar,
mai extinsă asupra folosirii psalmilor. Acesta prin conținutul lor focalizat pe lupta intimă a
arată că între creștini exista obiceiul de a cânta omului care caută comuniunea cu Dumnezeu,
psalmi, chiar și atunci când se mânca la masă. psalmii au devenit o paradigmă a realizării
Este foarte probabil ca obiceiul încetățenit la urcușului spre desăvârșire. Lecturarea acestora
agapele creștine, de după serviciul religios, să fi viza dobândirea cuvântului biblic, ca mijloc
fost preluat de creștini și în viața lor particulară esențial prin care o persoană putea trăi comu-
(Pedagogul 3, 44). În Occident, cântarea alter- niunea cu Dumnezeul cel viu.
nativă a psalmilor a fost introdusă în structurile Ar fi nepotrivit să se treacă cu vederea dimensi-
cultului pe vremea Sf. Ambrozie al Milanului. unea mesianică ce este dezvoltată într-o manieră
În afara cultului și a rugăciunilor particulare, deosebit de amplă în psalmi. Aportul adus de
psalmii au fost considerați folositori și pentru Psaltire în dezvoltarea prevestirilor și prefigu-
formarea spirituală a credincioșilor. Biserica rărilor hristologice este semnificativ. Dacă până
a încurajat constant, pe lângă folosirea aces- la David se știa că Mesia va fi un om, învestit
tora în rugăciune, studiul și meditația asupra de Dumnezeu cu o putere spirituală superioară,
lor. Folosirea frecventă a textelor din psalmi care va ieși din seminția lui Iuda într-o perioadă

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 151


încă nedeterminată, de acum se știe că acesta nu creștini a fost varietatea conținutului care viza
va fi doar un om, ci chiar Fiul lui Dumnezeu. trăirea interioară a omului. Zbuciumul sufle-
Pentru o perspectivă mai extinsă voi reda în cele tesc, dilemele în fața contradicțiilor cotidiene,
ce urmează câteva din coordonatele mesianis- durerea, necazul sau exaltările pline de feri-
mului revelat în Cartea Psalmilor: Mesia va fi cire au fost atât de bine conturate în Psaltire,
Dumnezeu (2, 7; 39, 4-7; 44; 95; 109); Mesia încât asumarea lor de către credinciosul care
va fi om (15, 9-11; 21, 1-22; 29, 6-9; 30, 11; dorește liniștirea și apropierea de Dumnezeu
34, 1-28; 39, 9-11; 40, 9; 68, 1-29; în special 8; se produce în cel mai firesc mod posibil. Diver-
89,18; 101,1-11); Mesia va veni ca Rege a lui sitatea trăirilor sufletești descrise în Psalmi au
Israel (2; 8; 23; 44; 71; 100; 101); Mesia va fi oferit oricărui om posibilitatea de a se apropia
respins în calitatea Sa de rege (2; 54-63; 88; de această carte și de a-și însuși stihurile care-i
101); Mesia va avea misiune mântuitoare (2, făceau sufletul să vibreze de dorul dumneze-
6-9; 4, 4-5,10; 7, 1-10,18; 101,12-22; 109, 4); iesc. Cartea Psalmilor îl ajută pe credincios să
Mesia va fi pregătit pentru moarte (15; 88; 101, se vindece de patimi, în calea sa spre îndumne-
24-28; 108); Mesia va fi trădat (7; 16; 34; 40, 9); zeire, deoarece conținutul lor, plin de morali-
Mesia va fi crucificat (2, 1-3; 21, 1-21; 68, 1-29); tate, oferă exemple nenumărate de ridicare din
Mesia va merge în șeol (29, 1-9; 39, 1-17; 40, păcat. De multe ori, aghiograful începe rugă-
1-13; 87, 1-18); Mesia va învia (15; 17; 20; 29; ciunea sa din adâncul păcatului și al morții, dar
33; 39, 1-17; 40, 10-13; 85; 117, 16-29); Mesia o sfârșește în sfera comuniunii dumnezeiești. În
va fi preot după rânduiala lui Melchisedec (109); acest sens, Sfântul Augustin spunea că psalmii
Mesia va mântui neamurile la fel ca pe iudei (21, sunt „domolirea patimilor, frâul mâniei, școala
27-31; 44, 9-15; 116; 138); Mesia se va întoarce cumpătării” (Expositions on the Psalms), iar
de-a dreapta Tatălui ca să mântuiască pe fiii lui Casiodor afirma că psalmii cuprind cuvântul
Israel (43; 73; 82; 84; 95-97; 136; 146; 147); luminos care vindecă inima rănită de moarte
Mesia va întemeia o împărăție veșnică în Israel (Explanation of the Psalm). Prin învățăturile și
(2, 7-12; 14, 1-5; 23; 28; 36; 44-47; 65-67; 71; exemplificările pedagogice, Psaltirea călăuzește
98-100; 110-112; 131; 144; 149; 150). pe om spre împărăția lui Dumnezeu, oferin-
Valoarea dogmatică a psalmilor este de netăgă- du-i posibilitatea de a alege între cele două căi:
duit, deoarece, după Tora, Psaltirea este cartea cea care duce la pieire și cea care îndumneze-
care dezvoltă și subliniază învățăturile esențiale iește. Accesibilitatea și efectul benefic pe care
care vizează relația omului cu Dumnezeu. „Ce l-a avut folosirea ei în viața celor credincioși
nu poți învăța din psalmi – se întreabă retoric a făcut ca acest text veterotestamentar să fie
Sf. Vasile cel Mare? Oare nu măreția bărbă- asumat de fiecare generație atât în iudaism, cât
ției? Oare nu exactitatea dreptății? Oare nu și în creștinism.
sfințenia fecioriei? Oare nu desăvârșirea înțe- Comentariile patristice la psalmi. Dezvoltând
lepciunii? Oare nu chipul pocă­inței? Oare nu metoda de interpretare alegorică, prin repre-
măsura răbdării? Oare nu tot ce ai putea spune zentații ei de seamă, Școala din Alexandria
des­pre faptele cele bune? În psalmi este cu a realizat primele comentarii exegetice ale
putință să găsești învățătura desăvârșită despre Psaltirii. Se presupune că primul dintre ele a
Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a fost scris, potrivit lui Eusebiu de Cezareea, de
lui Hristos, amenințarea cu judecata, nădejdea întemeietorul școlii, Panten, dar informația
învierii, frica de pedeapsă, făgăduințele slavei, istoricului este destul de neclară. Acestuia i-a
descoperirile tainelor; toate sunt strânse, ca urmat Origen, care, folosind metoda alego-
într-o mare și obștească vistierie, în Cartea rică, a alcătuit un comentariu extins la Psalmi
Psalmilor” (Omilii la Psalmi 1, 2). (Expositio in Psalmos, în PG 12, col. 1053-1686;
Unul dintre motivele principale care au deter- 17, 105-150). Alte comentarii au fost alcă-
minat folosirea intensă a psalmilor de către tuite de: Sf. Atanasie cel Mare, Expositiones

152 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
in Psalmos, în PG 27, col. 60-545, 548-589; Sf. col. 1197-1526A) și a Fericitului Augustin
Chiril al Alexandriei, Expositio in Psalmos, în (Enarrationes in Psalmos, în PL 36, col. 67-1027;
PG 69, col. 767-1274; Didim cel Orb, Eplicati- 37, 1033-1967), cu toate că Iuniliu și Cassiodor
ones in Psalmos, în PG 33, 1155-1622; Eusebiu (In Psalterium Expositio, în PL 70, 25-1056C)
de Cezareea, Commentaria in Psalmos, în PG au încercat să modifice această tendință,
23, coll. 66-1396; 24, 9-76 și Isihie al Ierusa- promovând modul antiohian de interpretare. Se
limului, Expositio in Psalmos, în PG 27, coll. cuvine să menționăm că un rol de intermediere
849-1344; 93, 1179-1340. Școala din Antiohia, între cele două școli (Alexandria și Antiohia) a
care promova interpretarea literală a Scripturii, fost asumat de Fericitul Ieronim (Breviarum in
s-a bucurat și ea de mulți adepți. Ca urmare Psalmos, în PL 26, col. 821-1270; Liber de expo-
a acestui fapt, cele mai multe comentarii la sitione Psalmorum, în PL 26, col. 1277-1300B).
psalmi s-au scris folosindu-se această metodă. Acesta a militat pentru o expunere istorică și
Dintre reprezentații cei mai de seamă ai școlii gramaticală cu toate că din scrierile sale reiese
amintim pe Apolinarie din Laodiceea, Inter- că a inclinat mai mult spre metoda alegorică.
pretatio in Psalmos, în PG 32, col. 1313-1537; Dintre ceilalți exegeți apuseni amintim pe: Sf.
Diodor din Tars, Fragmenta in Psalmos, în PG Grigorie cel Mare, In Septum Psalmos Poeni-
33, col. 1587-1628; Sf. Ioan Gură de Aur, Expo- tentiales Expositio, în PL 79, col. 549-658B; Sf.
sitio in Psalmos, în PG 55, col. 39-498; Teodor Ilarie de Pictavium, Tractatus Super Psalmos,
de Mopsuestia, Fragmenta in Psalmos, în PG 66, în PL 9, col. 231-890A; Psalmorum XV, XXXI
col. 641-696 și Teodoret de Cir, Interpretatio in et XLI Interpretatio, în PL 9, col. 891-908D și
Psalmos, în PG 80, col. 857-1997. Subliniind Rufin, Comentarius in LXXV Psalmos, în PL
aspectul mistico-moral al Psalmilor, Școala din 21, col. 645-960B. În Biserica Răsăriteană au
Cezareea Capadociei a încercat să mențină un mai alcătuit comentarii la psalmi Ghenadie al
echilibru între cele două metode deja consa- Constantinopolului, Fragmenta in Psalmos, în
crate de interpretare. Sf. Vasile cel Mare, repre- PG 85, col. 1665-1668 și Nichifor Vlemmides,
zentantul emblematic al acestei școli, a încercat Expositio in Psalmos, în PG 142, col. 1321-1622.
să identifice pe lângă înțelesul istoric al unui Bibliografie. Abrudan, Dumitru, „Cartea Psalmilor în
spiritualitatea ortodoxă”, în: ST, 7-8/1985, pp. 453-471;
text scripturistic și un sens tainic pe care să îl
Băltăceau, Francisca, Broșteanu, Monica, „Introducere
aplice necesităților spirituale. Pe lângă comen- la Psalmi”, în: Septuaginta IV/1. Psalmii, Odele, Proverbele,
tariul său (Homiliae in Psalmos, în PG 29, col. Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Ed. Polirom, București/
209-424) amintim pe cele ale lui: Asteriu de Iași, 2006, pp. 13-39; Clement Alexandrinul, Peda-
Cezareea, Homiliae in Psalmos, în PG 40, col. gogul, în coll. PSB 4, trad. Dumitru Fecioru, Ed. Institu-
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
389-478; Sf. Grigorie de Nyssa, In inscriptiones
București, 1984; Eftimie Zigabenul, Nicodim Aghi-
Psalmorum, în PG 44, col. 431-608; Eustațiu oritul, Sf., Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol.
al Tesalonicului, Eplicationes in Psalmos, în I-II, trad. Ștefan Voronca, Ed. Egumenița, Galați, 2006;
PG 142, col. 1197-1272; Oratio in Psalmum Freedman, David N., The Anchor Bible Dictionary, vol. V,
XLVIII, în PG 135, col. 520-530 și Eftimie Doubleday Press, New York, 1996; Grigorie de Nyssa,
Zigabenul, Expositio in Psalmos, în PG 129, col. Sf., „Despre viața Sfintei Macrina”, trad. Ion Pătrulescu,
în: AB, 1-3/1993; Grigorie de Nyssa, Sf., La titlurile
41-1326. În Biserica de Apus metoda alegorică Psalmilor, în coll. PSB 30, trad. Teodor Bodogae, Ed.
de interpretare a Psaltirii a fost predominantă. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Aceasta s-a datorat influenței semnificative a Române, București, 1998; Hippolytus, Exposition of the
Sfântului Ambrozie (Apologia altera Prophetae Psalms, în coll. The Ante-Nicene Fathers: Translations of
David, în PL 14, col. 887A-916C; Apologia the Writings of the Fathers Down to A.D. 325, vol. V, în
Alexander Roberts et al., Logos Research Systems, Oak
Prophetae David ad Teodosium Augustus, în
Harbor, 1997; Ioan Casian, Sf., Despre norma canonică
PL 14, col. 851B-884B; Enarrationem in XII a rugăciunilor și a psalmilor zilnici, în coll. PSB 57, trad.
Psalmos Davidicos, în PL 14, col. 921A-1160D; Vasile Cojocaru, Popescu, David, Ed. Institutului Biblic
În Psalmul David CXVIII. Expositio, în PL 15, și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 153


1990; Ioan Gură de Aur, Sf., Omilii la Psami, trad. cu alte cuvinte, autosuficientă: „Adevărul nu se
Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2011; Negoiță, epuizează în formularea lui. Formularea este
Athanase, „Psalmii în cultul Vechiului Testament”, în: GB,
numai granița adevărului, veșmântul sau paza
11/1965-12, pp. 1015-1030; Negoiță, Atanasie, Psaltirea
în cultul Bisericii Ortodoxe, Tipografia Cărților Bisericești, adevărului. Adevărul este realitatea care nu se
București, 1940; Sakenfeld, Katharine D. (ed.), The New dezminte pe sine – adevărul ultim este viața
Intepreter’s Dictionary of The Bible, vol. IV, Abingdom care nu poate fi abolită de moarte. De aceea și
Press, Nashwill, 2009; Tertulian, Despre suflet, în coll. cunoașterea adevărului nu se poate înfăptui prin
PSB 3, trad. Nicolae Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de înțelegerea formulărilor lui, ci prin participarea
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;
la evenimentul adevărului, la adevărul vieții, la
Timuș, Gherasim, Note și meditații asupra Psalmilor, 3 vol.,
Tipografia „Gutenberg” Joseph Gobl, București, 1896; imediatul experienței”.
Vasile cel Mare, Sf., Omilii la Psalmi, în coll. PSB Apofatismul cere prezența catafatismului:
17, trad. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Cunoașterea apofatică, atunci când vrea cât
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986. de cât să se tălmăcească pe sine, trebuie să
Ioan Chirilă recurgă la termenii cunoașterii intelectuale,
umplându-i însă mereu cu un înțeles mai
CATAFATÍSM. (gr. kataphatikos – afir- adânc decât îl pot reda noțiunile intelectuale.
mativ) Formă de cunoaștere a lui Dumnezeu Numirile lui Dumnezeu, numite și atributele
în teologie, ce reprezintă o expresie a efortului Sale, sunt forme conceptuale prin care trăi-
rațiunii umane de a-L reprezenta și a-L mărtu- torii de Dumnezeu L-au identificat și L-au
risi pe Dumnezeu, făcând apel la concepte și la mărturisit lumii pe Dumnezeu. În secolul al
noțiuni decelate din trăirea curentă, din natură, V-lea, tratatul Numele divine al Sf. Dionisie
din lumea înconjurătoare. Areopagitul oferea o sistematizare a teolo-
Catafatism reprezintă ceea ce putem afirma giei creștine, și, deopotrivă, o cuprinzătoare
despre Dumnezeu. Este un demers nu atât analiză a atributelor lui Dumnezeu (numite
fotografic, cât iconic, în măsura în care prin nume divine). În general, „numele” atribuite lui
intermediul „culorilor” și „formelor”, care țin Dumnezeu caracterizează prezența Sa în lume
de cele „văzute”, de „jos”, înțelegându-se prin printr-o analogie lume-Dumnezeu la formă
acestea instrumentarul conceptual și ideatic superlativă. Aceste atribute pun în evidență
dezvoltat în vederea cunoașterii lumii încon- ceea ce Dumnezeu este și are într-o plenitu-
jurătoare, le reprezentăm și ne împărtășim din dine care se exprimă printr-un dincolo de orice
cele „nevăzute”, de „Sus”. Catafatismul propune cuprindere umană. Dacă în Vechiul Testament
gestul pozitiv al identificării lui Dumnezeu prin aceste nume se referă mai curând la trăsături
intermediul a ceea ce poate vehicula conceptual de tip interior uman (bunătate, lumină, iubire,
mintea umană. Așa cum nu poate fi zugrăvită adevăr, putere, demnitate), Noul Testament
o icoană fără sprijinul elementelor naturale care propune, în virtutea Întrupării Fiului, o lărgire
intră în compoziția ei, tot așa vorbirea despre a perspectivei. Astfel, Mântuitorul este, prin
Dumnezeu are nevoie de sprijinul conceptelor și imaginile simbolice pe care le oferă El Însuși
de exercițiul gândirii omenești conceptuale. Însă ucenicilor, Mielul lui Dumnezeu, Cale sau Ușă
odată cu utilitatea discursului catafatic se afirmă către Împărăția Cerurilor.
deopotrivă și neputința lui structurală: nu numai Așa cum icoana este ontologic distinctă de Cel
că nu putem avea pretenția epuizării obiectului reprezentat în ea, dar slujește ca punte între cele
cunoașterii teologice prin reprezentările oferite, două lumi, în măsura în care oferă posibilitatea
dar și adecvarea lor la realitate este infinit experimentării unei legături între persoana
suferindă, întrucât Dumnezeu scapă oricărei umană cunoscătoare și Cel reprezentat prin
circumscrieri conceptuale. De aceea, ortodoxia intermediul reprezentării, tot așa catafatismul
nu îngăduie o teologie catafatică autonomă față conturează o imagine-icoană a lui Dumnezeu
de teologia apofatică (a se vedea: apofatism), cu ajutorul rațiunii, oferind prin cărămizile

154 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
conceptuale ale registrului înțelegerii curente arată că Taina nu poate fi privită dintr-o
repere care să extindă înțelegerea către întâl- perspectivă fizică, și nici abordată conceptual
nirea cu Cel de necuprins cu înțelegerea. Cata- astfel; de aceea ea ascunde ochilor celor din
fatismul este un vector către Dumnezeu prin naos prefacerea Sfintele Daruri. Aceasta este
intermediul celor naturale: „Că Dumnezeu purtătoare de icoane deoarece singura formă de
există și este cauza făcătoare și susținătoare a cunoaștere reală a Tainei, în această viață, vine
tuturor, ne învață vederea și legea naturală: cea dintr-o perspectivă iconică.
dintâi privind cele văzute și bine orânduite și Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
minunate [...]; a doua, deducând din cele văzute Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
și bine orânduite pe Conducătorul lor [...]. sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
Fiindcă nici cel ce privește o chitară minunat Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
întocmită și buna ei armonie și orânduirea ei, rești, 1912; Seviciu, PS Timotei, „Îngrijirea și împodo-
sau cel ce ascultă cântarea chitarei, n-ar putea să birea sfintelor locașuri”, în: Îndrumător bisericesc, vol. I,
nu cugete la creatorul chitarei. [...] Așa ne este Timișoara, 1980, pp. 60-65, Vanca, Dumitru, „Instituirea
evident și nouă că Cel ce le-a creat pe toate cele și dezvoltarea cultului creștin”, în: Credința Ortodoxă, VII
(2002), 2, pp. 203-230.
făcute, le mișcă și le conservă, chiar dacă nu-L Nicolae D. Necula, Mihai Burlacu
cuprindem cu înțelegerea”. Teologia catafatică
este ceea ce putem afirma despre Dumnezeu CATAVÁSIE. (gr. katavasis – coborâre) Denu-
în conștiința limitării (infinite a) celor afirmate. mire dată primului tropar al fiecăreia dintre
Remarcăm insuficiența definițiilor de dicți- cele nouă ode ale canonului, numite irmoase.
onar contemporane privind conceptul „cata- Numele de catavasie (coborâre) vine de la faptul
fatism”. În Le Petit Robert (dicționar de „refe- că atunci când cântăreții executau aceste cântări,
rință al limbii franceze”, cf. autori) ediția iunie ei coborau din cele două strane și veneau în
2000, termenul lipsește. În Oxford Dictionary mijlocul bisericii unde cântau împreună irmosul.
of English termenul desemnează: „teologie (a Catavasiile sunt un rezumat al celor nouă ode
cunoașterii lui Dumnezeu) realizată prin defi- ale canonului și servesc drept model de cântare a
nirea lui Dumnezeu prin propoziții afirmative. troparelor canonului. Catavasii proprii au praz-
Opusul lui catafatic”. nicele împărătești, care nu sunt altceva decât
Bibliografie. Grigorie de Nazianz, Sf., Oration
XXVIII, în Theologica, II, în PG 36, 33; Stăniloae, irmoasele odelor canonului acestor sărbători. De
Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Ed. Institu- asemenea, au catavasii proprii unele duminici ale
tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Triodului și zilele Săptămânii Patimilor. Cântate
București, 1996; Yannaras, Christos, Abecedar al credinței, la utrenie, la momentul Canonului, regula și
Ed. Bizantină, București, 1996. perioada cântării lor o găsim în Catavasier sau
Răzvan Ionescu, Adrian Lemeni
Octoihul Mic.
Bibliografie. Sava, Viorel, „Cultul divin ortodox – spațiul
CATAPETÉASMĂ. (gr. katapetasma – văl, care înveșnicește tinerețea”, în „În Biserica Slavei Tale”.
perdea) Perete despărțitor dintre naos și altar, Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. I, Ed. Erota,
confecționat din lemn sau din zid, menit să Iași, 2003, pp. 15-28; Sava, Viorel, „Cultul divin ortodox,
separe evenimentele legate de Taina Sfintei punte de unire între cei ce cred și cale către Hristos”, în
„În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate
Euharistii de privirile credincioșilor din naos.
liturgică, vol. I, Ed. Erota, Iași, 2003, pp. 29-50; Vanca,
Mai este numit și tâmplă (τò τέμπλον, ου) sau Dumitru, „Instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în
iconostas (τò εικονοστάσιον, ου, susținător de Credința Ortodoxă, VII (2002), 2, pp. 203-230.
icoane). Motivația acestei separații este dată Nicolae D. Necula
de caracterul de Taină al Sfintei Euharistii ce
nu poate fi interpretată, elucidată, conceptua- CATAVASIÉR. v. OCTOÍH. I. Carte de cult,
lizată sau banalizată de cunoașterea condiției cu conținut rezumat sau extras din Octoihul
omenești. De asemenea, existența catapetesmei mare, care cuprinde cântările învierii pe cele

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 155


opt glasuri, de la slujbele de sâmbătă seara și Bibliografie. Erlande-Brandenburg, Alain, La
duminică dimineața; catavasiile praznicelor cathédrale, Ed. Fayard, Paris, 1989; Necula, Nicolae D.,
„Simbolismul locașului de cult în opera liturgică a Sfân-
împărătești, ale Triodului și Penticostarului,
tului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (sec. XV)”, în:
polieleele și mărimurile sărbătorilor din cursul GB, XLII (1983), 9-12; Simeon al Tesalonicului, Sf.,
anului bisericesc; svetilnele învierii; stihirile „Despre biserică și târnosirea ei”, în Tract asupra tuturor
Evangheliilor sau voscresnele; doxologia mare dogmelor credinței noastre ortodoxe, trad. Toma Teodorescu,
și podobiile celor opt glasuri. București, 1866; Tuță, Nica, Sfântul Antimis (Studiu
II. Carte de muzică bisericească, care cuprinde: istoric, liturgic și simbolic), București, 1943; Evdokimov,
Paul, Ortodoxia, trad. Dr. I. Ioan Popa, Ed. Institutului
catavasiile, svetilnele învierii, voscresnele și Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
doxologiile. Unele catavasiere numite și Irmo- București, 1996; Wenzler, Claude, „Les cathédrales
loghioane, cuprind și alte cântări ale utreniei: gothiques”, în Mémoires de l’histoire, Ed. Ouest-France,
„Dumnezeu este Domnul...”, sedelnele, bine- Paris, 2000.
cuvântările, troparele și condacele sărbătorilor Patriciu Vlaicu
împărătești, „Ceea ce ești mai cinstită...”, axioa-
nele praznicale și podobiile celor opt glasuri. CATEHÉT. (gr. katihitis; vb. katihin – a suna,
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. a răsuna de sus în jos, a spune ceva de la loc înalt, a
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, învăța pe altul) Persoană care se ocupă cu cate-
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- hizarea sau cu învățarea altora a învățăturii de
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
credință creștină.
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
rești, 1912; Sava, Viorel, „Cultul divin ortodox – spațiul
Potrivit analizelor etimologice, termenul
care înveșnicește tinerețea”, în „În Biserica Slavei Tale”. „catehet” devine astfel sinonim cu „învățător”.
Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. I, Ed. Erota, În perioada catehumenatului, catehetul era
Iași, 2003, pp. 15-28; Sava, Viorel, „Cultul divin ortodox, persoana care-i instruia pe „catehumeni”
punte de unire între cei ce cred și cale către Hristos”, în (aspiranții la Taina Botezului/creștinism). De
„În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate
obicei, catehetul (κατηχητής) era unul dintre
liturgică, vol. I, Ed. Erota, Iași, 2003, pp. 29-50; Vanca,
Dumitru, „Instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în preoți (presbyter doctor), sau chiar un creștin laic
Credința Ortodoxă, VII (2002), 2, pp. 203-230. capabil să-i învețe (doctor audientium). Cate-
Nicolae D. Necula heții, uneori ajutați de lectori (lectores doctorum
audientium), îi învățau în mod corespunzător
CATEDRÁLĂ. v. BISÉRICĂ. (lat. cathedra; gr. adevărurile de credință și de morală, în adună-
catedra – scaun, bancă, loc pentru așezare) Lăcaș de rile ce se țineau în anumite locuri speciale,
cult de dimensiuni impunătoare. Biserica cate- cu timpul în școlile catehetice, iar pe cei mai
drală este biserica în care își are catedra – tronul, înaintați chiar în biserici. Între cateheți trebuie
episcopul locului. Biserica catedrală este numită socotiți, astfel, conducătorii și profesorii
simplu și catedrală. Termenul a intrat în limba școlilor catehetice, cum au fost Panten, Origen,
română pe filieră franceză. În franceză a apărut Clement Alexandrinul (Școala din Alexandria),
în perioada carolingiană, când s-a impus altor Pamfil (Școala din Cezareea Palestinei), Lucian
expresii cum ar fi mater ecclesia sau ecclesia major. de Samosata, Dorotei (Școala din Antiohia)
Catedrala este locașul de cult de referință al unei etc. Tot între cateheții din Biserica primară un
eparhii. Sub influența tradiției romano-catolice, rol remarcabil l-au avut didascalii (v. mai jos).
au fost numite cu acest cuvânt și Bisericile mai De-a lungul timpului, în accepțiunea largă a
impunătoare dintr-o eparhie, această numire termenului, prin „catehet” s-a înțeles persoana
neavând însă o valoare canonică. Caracterul de care s-a ocupat de instruirea religioasă, fie din
Biserică catedrală nu este dat de măreția unui rândurile clericilor, fie al mirenilor, atât în sfin-
locaș de cult, ci de faptul că acest locaș este locul tele lăcașuri, cât și în școli, în familii, instituții
principal în care își exercită slujirea episcopală etc. În Noul Testament termenul „catehet”
episcopul locului. („învățător”) apare explicit în epistola către

156 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
Galateni: „Cel care primește cuvântul învăță- putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (7,
turii să facă parte învățătorului său din toate 29). Iar puterea izvora din persoana Sa dumne-
bunurile” „Catehetul” (învățătorul) este, de zeiască, căci Omul-Hristos este, în același timp,
fapt, sinonim cu „didascalul” despre care tot Sf. întărit permanent, împuternicit, de Dumneze-
Apostol Pavel vorbește, atunci când enumeră ul-Hristos, prin coabitarea tainică a celor două
harismaticii (apostoli, profeți, didascali) (1 Co 12, firi, nedespărțite, neîmpărțite, neamestecate
28). De asemenea, atunci când vorbește despre și neschimbate. El este Pedagogul prin exce-
Biserică – Trup al lui Hristos, Cel Care i-a dat lență, paradigmă a tuturor pedagogiilor, din
(rânduit) diferite slujiri: „Καὶ αὐτὸς ἔδωκεν orice timp și loc. Părintele bisericesc, Clement
τοὺς μὲν ἀποστόλους, τοὺς δὲ προφήτας, Alexandrinul, a fost, pe bună dreptate, inspirat
τοὺς δὲ εὐαγγελιστάς, τοὺς δὲ ποιμένας καὶ atunci când Mântuitorului Iisus Hristos –
διδασκάλους” (Ef 4, 11). Între îndatoririle cate- Pedagogul desăvârșit I-a consacrat una dintre
heților-didascali era aceea de a instrui catehu- cele mai însemnate scrieri, Pedagogul, în care
menii (aspiranții la Botez/creștinism). spune la un moment dat: „Pedagogul nostru
Modelul desăvârșit al cateheților din toate este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care
timpurile este Mântuitorul Iisus Hristos, Care, conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de
odată cu slujirile de Arhiereu și Împărat, a exer- oameni Dumnezeu ne este Pedagog” (Scrieri,
citat și misiunea de Învățător. El era numit în în coll. PSB, vol. IV, p. 198).
mod obișnuit Învățătorul (Rabbi, Διδάσκαλος) În limbajul omiletic și catehetic din zilele
apelativ pe care Însuși l-a confirmat: „Voi Mă noastre, termenul „catehet” nu mai este între-
numiți pe Mine Învățătorul și Domnul și bine buințat în mod curent, decât arareori, cu toate
ziceți, că sunt” (In 13, 13). La începutul misi- că DEX-ul prevede acest cuvânt (catehet:
unii Sale, audiența era restrânsă (12 apostoli), persoană care predă catehismul; profesor de
dar în scurtă vreme „mulțimea Îl îmbulzea ca religie). Este mult mai prezent, în schimb, în
să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc 5, 1). limbajul catehetic al Bisericii Romano-Cato-
Calitatea de învățător era cerută în mod firesc lice și al celor Protestante (fr. catéchiste; engl.
de caracterul doctrinar, dogmatic, al crești- catechist; germ. Katechet), cu explicații apropiate
nismului. Spre deosebire de păgânism, crești- ale termenului în majoritatea dicționarelor și
nismul este o religie-învățătură și trebuia, în enciclopediilor apusene: persoană care predă/
consecință, să aibă neapărat un învățător reli- învață principiile învațăturii creștine. Statutul
gios. Politeismul grec și roman era o religie fără pentru organizarea și funcționarea Bisericii
dogme, nepropunând adevăruri de credință, Ortodoxe Române prevede în mod expres
fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se care sunt persoanele îndatorate și îndreptățite
pierdea, teoretic, în legendă, mit, superstiție. pentru misiunea catehizării. Astfel, în art. 50,
În contrast, creștinismul nu s-a mărginit la lit. a) referitor la atribuțiile preotului paroh,
dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că a fost se precizează: „Catehizează copiii, tinerii
și ea prezentă dintru început, ci și-a conturat și adulții, conform îndrumărilor centrului
o doctrină/o teologie, pe baza învățăturilor eparhial”. Iar în art. 52, alin. (3) se prevede:
doctrinare propovăduite de cel mai mare Învă- „Preoții și diaconii, personalul didactic din
țător. Fericiți ascultătorii Săi contemporani! învățământul teologic și cel care predă religia,
Uimiți adversarii Săi! Chiar și cei mai înverșu- studenții în teologie, precum și dascălii (cântă-
nați dintre aceștia au recunoscut, cu nedisimu- reții), au îndatorirea pastorală și misionară de
lată admirație: „Niciodată n-a vorbit vreun om a face catehizare în parohiile la care slujesc
ca Omul acesta!” (In 7, 46). Care era, de fapt, sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh,
„secretul” acestei supremații didactice incontes- conform normelor stabilite de către Sfântul
tabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Matei Sinod și centrele eparhiale”. Așadar, în zilele
atunci când spune: “Îi învăța ca unul care are noastre, cateheții sunt, în marea lor majoritate,

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 157


slujitorii consacrați prin Taina Hirotoniei, al unui crez. Dar nu al unui crez oarecare, ci
arhierei, preoți și diaconi, care catehizează al Crezului ortodox”. Aici trebuie să vedem și
(învață) „cu timp și fără timp” (2 Tim 4, 2) cele identitatea etimologică dintre cuvintele „martir”
ce țin de doctrina și viața creștină. Dar, tot în și „martor”. Grecescul μάρτυς, -υρος, de unde
categoria cateheților trebuie considerați și laicii provin ambii termeni, desemnează pe cineva
cu pregătire teologică: profesorii de teologie, care depune o mărturie, în special în probleme
clerici și mireni, de la Facultăți și Seminarii; de credință, suferind pentru ea chiar pedeapsa
profesorii de religie din școli (licee, gimnazii, capitală, jertfa, martirajul. În acest sens, profe-
școli primare și chiar grădinițe); tinerii teologi sorul trebuie să fie un martor și mărturisitor jert-
(seminariști și studenți) care îl sprijină pe preot felnic al credinței ortodoxe. Sensul de „mărtu-
în misiunea catehetică din parohie (ca de ex. la risitor” al profesorului, în general, nu doar al
programul „Hristos împărtășit copiilor”, „Alege celui de religie, reiese și din izvorul etimologic
școala” etc.); simpli credincioși, buni cunoscă- al termenului: „profesor” este întâlnit ca atare în
tori ai învățăturii creștine, cu o conduită morală dicționarul latin (professor = specialist, profesor).
și duhovnicească exemplară. O mențiune În fapt, este un cuvânt compus: „pro”, prep.
specială merită laicii creștini intelectuali, care, cu ablativ (înaintea, în fața) și vb. „fateor – eri
odată cu exercitarea profesiei lor, au sprijinit – fassus sum” (a mărturisi, a arăta). Vocabularul
și sprijină cateheza ortodoxă, prin cuvântul și latin are, totodată, verbul tranzitiv (deponent)
scrisul lor, ca de pildă: Simion Mehedinți, Ion „profiteor, eri, fessus sum” (a declara, a mărturisi).
Găvănescul, G.G. Antonescu, Onisifor Ghibu, Bibliografie. Statutul pentru Organizarea și Funcționarea
Nae Ionescu, Ștefan Bârsănescu, Constantin Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București, 2008;
Narly, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu,
Călugăr, Dumitru, Catehetica, Manual pentru Institutele
Nicolae Paulescu, Vasile Voiculescu, Ernest Teologice, București, 1976; Clement Alexandrinul,
Bernea, Constantin Noica, Petre Țuțea, Virgil Scrieri, în coll. PSB, vol. IV, Ed. Institutului Biblic și de
Cândea, Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Dan Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, trad. D. Fecioru,
Puric, Constantin Cucoș etc. București, 1982; Cucoș, Constantin, Educația religioasă.
Catehetul-profesor. În șirul persoanelor abili- Repere teoretice și metodice, Ed. Polirom, 22009, cap. „Iisus
Hristos ca Învățător Suprem”, pp. 113-115; Galeriu,
tate cu misiunea catehizării un loc bine definit
Constantin, „Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul
îl dețin profesorii de teologie și de religie, din nostru suprem”, în: Ort., XXXV (1983), 1, pp. 34-61;
învățământul universitar și preuniversitar. În Gordon, Vasile, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Ed.
limitele competențelor specifice, fiecare își Sophia, București, 2004; Rămureanu, Șesan, Bodogae,
asumă și îndatoriri misionar-catehetice, odată T., Istoria Bisericească Universală, Ed. Institutului Biblic și
cu obligațiile curente. În mod special însă, de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucu-
rești, 1987; Saez, Iesus Lopez, „Catecumenado”, în:
profesorii care predau Catehetica în Facultăți Nuevo Diccionario de Catequética, vol. I, Ed. Pedrosa, San
și Seminarii, totodată, profesorii care predau Pablo – Madrid, 1999; Schwerin, Eckart, „Catechist”, în
Religia în școli, au îndatoriri sporite pe linia The Encyclopedia of Christianity, Michigan, 1999.
alcătuirii programelor analitice, dar și a conți- Vasile Gordon
nuturilor cu specific catehetic. Misiunea profe-
sorilor de religie din școlile primare, gimnazii și CATEHÚMEN. (gr. katehumenos; lat. cate-
licee are însă un impact cu totul special. Vârsta humenus) Persoană care se pregătea, prin
fragedă a copiilor și frământările sufletești ale instrucție specială, să primească botezul creștin.
adolescenților solicită profesorului o ținută Catehumenatul este o stare intermediară între
moral-duhovnicească întru totul corespun- cea de necreștin și cea de creștin. Instituția cate-
zătoare adevărurilor transmise. În acest sens, humenatului a existat până în secolul al V-lea.
Părintele Galeriu atrăgea atenția că „profesorul Perioada catehumenatului era mai scurtă, timp
de religie este un martor și un mărturisitor. Un în care candidații învățau adevărurile de bază ale
martor al adevărului revelat și un mărturisitor credinței creștine. Rânduiala catehumenatului

158 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
avea loc separat de botez. Astăzi, când este CATEHUMENÁT. Instituție pastoral-didac-
generalizat pedobaptismul, adică botezul copi- tică a Bisericii care se ocupă cu predarea învă-
ilor, el se face unit cu Botezul. În vechime, admi- țăturii de credință.
terea pentru botez a catehumenilor era stabilită Catehumenatul era în Biserica primelor secole
de episcop, care, după o perioadă de pregătire, perioada de încercare și însușire a viețuirii creș-
făcea examinarea și trierea candidaților. Acest tine înainte de botez, ce urma convertirii la
examen, care se numea εξέτασις (scrutinia), se creștinism. Existența acestei forme de intrare
făcea în miercurea săptămânii a patra a Sfân- în creștinism este atestată, în forma sa clasică,
tului și Marelui Post, urmând ca ei să se boteze din secolul al II-lea și a cunoscut perioada de
la sărbătoarea Paștelui. În acea miercuri avea loc glorie în secolul al IV-lea. S-au păstrat din acest
înscrierea candidaților pentru botez, devenind secol cateheze pre- și postbaptismale de la mari
competentes, φωτιζόμενοι sau βαπτιζόμενοι, părinți ai Bisericii, precum Sf. Chiril al Ierusali-
adică apți pentru botez și erau pomeniți special mului, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur,
la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în a Sf. Ambrozie al Milanului etc., din care poate
doua jumătate a Postului la ectenia și rugăciunea fi refăcut întreg cursul catehumenal. Începând
pentru cei spre luminare, Botezul fiind socotit din secolul al V-lea, când granița dintre Bise-
luminare. Se făcea apoi evanghelizarea lor, adică rica creștină și societate începea treptat, treptat
lepădarea de Satana, și unirea cu Hristos, însoțită să dispară, prin convertirea lumii păgâne, cate-
de mărturisirea credinței în Hristos, în vinerea humenatul se afla pe o pantă descendentă.
Patimilor. Întrunirea și catehizarea lor se făcea în Polemica dusă de Părinții Bisericii împotriva
săli speciale existente pe lângă bisericile creștine amânării botezului, practicată de mase largi de
vechi. De atunci Biserica păstrează denumirea oameni, a avut deci succes, drept urmare din
de liturghia catehumenilor, la care participau secolul al VI-lea impunându-se tot mai mult
și ei, și Rânduiala la facerea catehumenului din pedobaptismul.
prima parte a Botezului. Cu toate acestea catehumenatul se întâlnește
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. în Apus în Evul Mediu, ca o parte compo-
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, nentă a misiunii, el trebuind să preceadă bote-
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al
zului. În timpul Reformei, se poate vorbi de un
Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, catehumenat postbaptismal, numit catehume-
București, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, natul casei și al școlii, acesta fiind strâns legat
Teodor, Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Orto- de învățarea catehismului. Până astăzi, misio-
doxe – cursuri universitare –, Ed. Consiliului Eparhial narii creștini din toate continentele instituie
Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Vanca,
un catehumenat al celor ce doresc să îmbră-
Dumitru, „Instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în:
Credința Ortodoxă, VII (2002), 2, pp. 203-230; Vîlciu, țișeze creștinismul. Astfel, catehumenatul
Marian, „Tainele încorporării în Hristos în Omiliile cate- vechii Biserici a primit în decursul veacurilor
hetice ale episcopului Teodor de Mopsuestia”, în: Analele un caracter de model, fiind prezent până azi în
Universității „Valahia” – Facultatea de Teologie, Târgo- bisericile misionare.
viște, 2005, pp. 364-382; Vîlciu, Marian, „Sfântul Ioan Deși până în secolul al II-lea nu avem dovezi
Gură de Aur, tâlcuitor al Tainei Botezului în catehezele
sale baptismale”, în Almanah Bisericesc, Ed. Arhiepiscopiei
clare despre existența instituției catehume-
Târgoviștei, Târgoviște, 2006, pp. 58-65; Vîlciu, Marian, natului, catehumenat poate fi și trimiterea
„Tainele încorporării în Hristos după catehezele Sfân- ucenicilor la propovăduire de către Mântui-
tului Chiril al Ierusalimului”, în Almanah Bisericesc, Ed. torul Iisus Hristos după învierea Sa, în care
Arhiepiscopiei Târgoviștei, Târgoviște, 2005, pp. 68-77; distingem două aspecte ale misiunii încredin-
Vîlciu, Marian, „Tainele încorporării în Hristos potrivit
țate lor: „Mergând învățați toate neamurile,
Sfântului Ambrozie al Milanului”, în: Analele Universi-
tății „Valahia” – Facultatea de Teologie, Târgoviște, 2006, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și
pp. 205-225. al Sfântului Duh“ (Mt 28, 19). Învățarea este
Nicolae D. Necula așezată înaintea botezului. Această tradiție a

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 159


unei instruiri scripturistice și moral-teologice botez. Pregătirea catehumenală se realiza pe tot
înainte de botez este confirmată de către Sfânta parcursul Postului Mare și se încheia cu botezul
Scriptură în mai multe locuri (FA 8, 26-39; Evr în noaptea învierii. După botez, neofitul parti-
6, 1-3; 1 Co 15, 1-5). Didahia celor doisprezece cipa pentru prima oară la Liturghia euharistică
apostoli precizează la începutul capitolului al și primea Sfânta Împărtășanie.
VII-lea: „După ce ați spus mai înainte toate În unele centre creștine, precum Ierusalim sau
cele de mai sus „botezați în numele Tatălui și Milano, sunt atestate în secolul al IV-lea și cate-
al Fiului și al Sfântului Duh“ în apă proaspătă”. hezele mistagogice. Acestea erau ținute neofi-
Cea ce se prezentase mai sus era învățătura ților în timpul Săptămânii Luminate și aveau
cu privire la cele două căi, a vieții și a morții, menirea de a elucida aspecte ale învățăturii
o învățătură cu caracter eminamente moral. creștine ce nu le-au fost încredințate înaintea
Didahia confirmă astfel aspectul etic al cate- botezului din considerente pedagogice.
hezei prebaptismale în epoca postapostolică. Bibliografie. Alois, Stenzel S.J., Die Taufe. Eine gene-
tische Erklärung der Taufliturgie, Verlag Felizian Rauch,
Primele dovezi clare despre existența cate-
Innsbruck, 1958; Benga, Daniel, „Pregătirea pentru
humenatului ca instituție a Bisericii, care se botez și botezul catehumenilor în Ierusalim după descri-
conducea după anumite norme precis stabilite, erea pelerinei Egeria și după Catehezele Mistagogice ale
le avem în Traditio Apostolica, un regulament Sfântului Chiril“, în: Anuarul Facultății de Teologie Orto-
bisericesc datând din jurul anului 200 și atri- doxă București, I (2001), pp. 257-288; Chiril al Ieru-
buit lui Hippolit al Romei. Tradiția Aposto- salimului, Sf., Cateheze, trad. pr. dr. Dumitru Fecioru,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
lică prezintă catehumenatul ca fiind o stare de Române, București, 2003; Hauschildt, Karl, „Katechu-
sine stătătoare în Biserică având două faze: 1. menat, II. Vom Mittelalter bis zur Gegenwart“, în: Theolo-
Anunțarea pentru catehumenat, care presu- gische Realenzyklopädie, 18/1989, pp. 5-6; Jungmann, J.A.,
punea renunțarea la unele meserii și hotărârea „Katechumenat“, în: „Lexikon für Theologie und Kirche“,
de a duce o viață creștină; 2. Anunțarea pentru 6/1961, 52; Kinzig, Wolfram Markschies, Christoph,
Vinzent Markus, Tauffragen und Bekenntnis. Studien zur
Botez cu scurt timp înaintea Paștelui, care era
sogenannten „Traditio Apostolica“, zu den „Interrogationes de
urmată de cateheză, post și exorcizări. Factorii fide“ und zum „Römischen Glaubensbekenntnis“, Ed. Walter
care au determinat această evoluție sunt greu de Gruyter, Berlin-New York, 1999; Kretschmar,
de identificat, dar se pare că este vorba de o Georg, Die Geschichte des Taufgottesdienstes in der alten
disciplină, pe care Biserica a fost nevoită să o Kirche, Kassel, 1970; Ohm, Th., „Katechumenat, IV. In
impună datorită numărului tot mai mare al der Mission“, în: Lexikon für Theologie und Kirche, 6/1961,
54-55; Popescu, Dumitru, „Doctrina despre Taina Bote-
celor care voiau să devină creștini, cât și dato- zului în primele secole creștine“, în: Ort., XIII (1961), 3,
rită experiențelor triste din timpul persecuțiilor. pp. 393-404.
Din aceste două faze ale pregătirii pentru Daniel Benga
botez s-au născut în secolul al IV-lea două
categorii de membri ai catehumenatului. După CATÍSMĂ. (gr. katisma – ședere, de la katizo
un examen, noul convertit era admis în rândul – a ședea) Grupă de psalmi care în timp ce se
catehumenilor, iar după 2-3 ani era trecut în citește, permite șederea jos în strane.
cea de-a doua categorie a fotizomenilor, a celor Catismele se mai numesc în unele cărți de
pentru luminare, și a auditorilor („audientes”), slujbă, cum ar fi Liturghierul, Tipicul bisericesc,
sau competenților („competentes”) sau aleșilor Triodul, stihologii ale Psaltirii, pentru că psalmii
(„electi”) în Apus. Pe lângă cateheze, post și sunt alcătuiți din stihuri. Cei 150 psalmi ai lui
exorcizări, un ritual foarte important al pregă- David, care alcătuiesc Psaltirea, sunt împărțiți
tirii era format din riturile numite traditio et în 20 de catisme, cu mai mulți sau mai puțini
redditio symboli, în cadrul cărora catehumenului psalmi, care se folosesc în diversele slujbe ale
îi era încredințat Simbolul credinței, pe care cultului divin public ortodox, după cum arată
trebuia să îl învețe pe de rost și să îl rostească Regula de la începutul Psaltirii. La utrenie, de
în fața episcopului cu câteva zile înainte de exemplu, se citesc vara două catisme, iar iarna

160 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
trei catisme. Citirea catismelor se face cu ușile a catolicității adică cea interioară, verticală
împărătești și dvera închise, amintind perioada care înseamnă plenitudinea mijloacelor de
de pocăință dinainte de venirea Mântuitorului. mântuire lăsate de Hristos pentru a cuprinde
Împărțirea psalmilor în catisme se atribuie în Biserică toate popoarele. Astfel, „creșterea”
Părinților Sinodului de la Laodiceea (sec. IV) Bisericii constă în desăvârșirea plenitudinii sale
sau Sf. Ioan Gură de Aur. lăuntrice adică a sobornicității ei interne, nu
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. în extinderea spațială, geografică și numerică,
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, aceasta din urmă fiind de fapt nu cauza sau
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
temelia catolicității Bisericii, ci scopul pe care
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu- îl are de a se extinde în toată lumea.
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, Plenitudinea mijloacelor de mântuire pe care
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe – le are Biserica pe temeiul catolicității ei pot
cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox fi exprimate de cele patru elemente funda-
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. mentale menționate în FA 2, 42: a) învățătura
Nicolae D. Necula Apostolilor, adică mărturisirea de credință de
la început; b) cultul divin și în primul rând
CATOLICÍSM. v. Euharistia și celelalte Taine; c) slujirea preo-
ROMÁNO-CATOLICÍSM. țească primită într-o succesiune apostolică
prin punerea mâinilor și rugăciune; d) comu-
CATOLICITÁTE. v. SOBORNICITATE. niunea frățească. Noul Testament evidențiază
Însușire a Bisericii indicată de Simbolul acest statut de catolicitate al Bisericilor locale
Niceo-Constantinopolitan. înființate de Apostolii Domnului la Ierusalim,
Ca expresie tehnică, „Biserică Catolică” este Roma, Corint, Efes etc., întrucât ele aveau
folosită pentru prima dată de Ignatie al Antio- coordonatele esențiale ale Bisericii în pleni-
hiei, care spune: „Unde este Hristos acolo este tudinea lor (Ef 1, 23; Col 2, 10). Pornind de
Biserica catolică” (Epistola către Smirneni 8, 2). la această dimensiune interioară a catolici-
Potrivit acestei semnificații Biserica Îl are pe tății, nu putem exclude și chemarea Bisericii
Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare la universalitate în timp și spațiu, adică aceea
și îndumnezeitoare și fiecare Biserică locală, chiar de a cuprinde în ea toate neamurile, culturile și
fiecare credincios Îl are pe Hristos întreg, dar limbile. Continuitatea în timp se asigură prin
numai rămânând în întregul Trupului Bisericii. slujirea preoțească sacramentală în contextul
„Așa cum în orice celulă a unui corp este corpul succesiunii și a tradiției apostolice. Extinderea
întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, așa este în Bisericii în timp și spațiu are loc prin misiunea
orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă, și adică prin propovăduirea Evangheliei și săvâr-
prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât șirea Tainelor. „Traducătorii slavi ai Crezului
respectivul mădular rămâne în Biserică”. niceo-constantinopolitan au redat termenul
Biserica se caracterizează prin catolicitate, grec katholiki prin sobornuiu, din resentiment
în sensul de „întreg”, de universalitate, fiind față de Biserica din Apus, dar probabil și
trimisă să propovăduiască Evanghelia până la pentru că sensul de universală dat de această
marginile pământului (FA 1, 8). Această însu- Biserică cuvântului catholiki nu redă fidel înțe-
șire a Bisericii exprimă cel mai bine deschi- lesul acestuia”. Prin cuvântul sobornicitate
derea „ecumenică” și dinamismul misionar aplicat însușirilor Bisericii se exprimă în mod
al Bisericii, având menirea să cuprindă toate special modalitatea conciliară, sinodală, de
locurile și timpurile, toate culturile și popoa- păstrare a învățăturii Bisericii la nivel episcopal,
rele pământului. Biserica Apuseană a reținut cu dar și practicarea sau trăirea învățăturii creștine
preponderență această dimensiune universală a într-un mod comunitar, ca expresie a comuni-
Bisericii, lăsând în umbră cealaltă dimensiune unii generale a vieții Bisericii.

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 161


Bibliografie. Bria, Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Rațiunea Îl postulează pe Dumnezeu drept
Ecumenică, Ed. România Creștină, București, 1999; Bria, Cauza supremă a cosmosului contingent în care
Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
trăim. Și dacă Dumnezeu este Creatorul, lumea
2
1994; Plămădeală, IPS Antonie, „Zece teze despre nu poate avea ceva rău în structura ei. Revelația
catolicitate și etnicitate”, în: ST, XXXI (1979), 1-4, pp. divină i-a ajutat pe Părinții Bisericii să opereze
301-315; Popescu, Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, o adevărată reconstrucție a cosmologiei antice,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe pentru a depăși opoziția dintre lumea sensi-
Române, București, 2005; Stăniloae, Dumitru, Teologia
bilă și cea inteligibilă. Așa a apărut cosmologia
Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 32003; creștină, în care materia și spiritul constituie o
Stăniloae, Dumitru, „Biserica universală și soborni- singură lume, prin ordinea sa rațională și armo-
cească”, Ortodoxia, XVIII (1966), 2, pp. 167-198; Stăni- nioasă, cu centrul de greutate în Logosul prin
loae, Dumitru, „Sfântul Duh și sobornicitatea Bisericii”, care toate s-au făcut. Dacă toate au fost făcute
în: Ort., XIX (1967), 1, pp. 32-48; Tulcan, Ioan, Misterul prin Logos, lumea este rațională în structura ei
mântuirii în Hristos și în Biserică, Ed. Universității „Aurel
Vlaicu”, Arad, 32007.
și are menirea de a cultiva atât dialogul inte-
Ioan Tulcan ruman, cât și dialogul omului cu Dumnezeu,
păstrându-și în același timp unitatea ontolo-
CAUZALITÁTE. (lat. causa – cauză) Prin- gică. Deci, în teologia creștină cauza lumii este
cipiu teologico-filosofic ce definește faptul că Dumnezeu Creatorul. El creează lumea nu
orice eveniment, lucru, fapt, obiect, etc. are o dintr-o materie coeternă cu El, ci din nimic.
cauză, adică se datorează cuiva. Creația nu este expresia unei necesități interne
Pornind de aici, știința modernă a dedus ideea sau externe. Dumnezeu creează în mod liber și
determinismului natural. Începând cu secolul din iubire, în timp, cu un motiv și un scop bine
al XVIII-lea, cauzalitatea nu mai este văzută ca definite. El este atât Creatorul, cât și Răscum-
persistând în lucruri, ci în spiritul care gândește părătorul creației. Pentru acest motiv, în inte-
aceste lucruri. Așa s-a ajuns la empirismul și gralitatea sa, creația este destinată îndumne-
scepticismul lui David Hume, conform căruia zeirii și incoruptibilității, transparenței, prin
cauzalitatea este o obișnuință a spiritului, lumina și slava care izvorăsc din ființa Sfintei
născută din observarea relației între feno- Treimi, ca plinătate a energiilor necreate.
mene. August Comte înlocuiește conceptul O definiție simplă și pertinentă a cauzalității
de „cauzalitate” cu cel de „lege fizică” sau de ne este oferită de fizicianul Max Planck. În
relație între fenomene, care „nu justifică inte- contextul studiului privind prezența și acțiunea
rogația asupra mecanismului de producere care cauzalității în natură, el consideră că „atunci
există între unul și celălalt” (Filosofia de la A la când vorbim de o relație cauzală între două
Z, p. 73). Kant consideră cauzalitatea drept o evenimente succesive, această expresie semni-
structură a priori a intelectului: dacă în natură fică în chip evident o legătură în formă de lege
nu există o succesiune haotică de fenomene, care leagă aceste două evenimente dintre care
ci doar cauze și efecte, acest fapt este posibil primul este numit cauză și al doilea efect”. Max
pentru că a priori știm că orice eveniment are Born percepe cauzalitatea ca bazându-se pe
o cauză (Filosofia de la A la Z, p. 74). Pornind existența intrinsecă a trei postulate metodo-
de la cauzalitatea definită filosofic, teologia logice. Întâi de toate, cauzalitatea este o lege
creștină consideră lumea și omul efecte ale care presupune existența unei entități „efect”
unei cauze supreme, care nu poate fi alta decât care depinde de existența unei entități „cauză”,
Dumnezeu. Cauzalitatea este stâlpul de susți- prin entitate înțelegând obiect fizic, fenomen,
nere al argumentului cosmologic. Dacă în lume situație sau eveniment. Cauzalitatea implică
se observă o intercondiționare a lucrurilor și a antecedență în măsura în care cauza precede
fenomenelor, este necesar ca lumea să fie rezul- sau este simultană efectului pe scala timpului.
tatul unei cauze necondiționate sau absolute. Deopotrivă, contiguitatea se referă la faptul că

162 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
atât cauza, cât și efectul sunt relaționate prin- în timp”, în: MO, 2/1987; Vasile cel Mare, Sf., Omilii
tr-un lanț de entități care intermediază relația la Hexaemeron, în Scrieri, I, trad., introd. Pr. D. Fecioru,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
între cele două.
Române, București, 1986.
Cauzalitatea pare a fi ceva care structurează
Sterea Tache, Răzvan Ionescu, Adrian Lemeni
profund lumea în care trăim: „odată cu noți-
unea de cauzalitate, atingem ceva care este
CAZÁNIE. Carte de cult care cuprinde expli-
fundamental, o noțiune care este în fond inde- care evangheliilor și predici tematice pe seama
pendentă de simțurile umane și de inteligența evangheliilor care se citesc într-un an bisericesc
umană; [...] este vorba de fapt de un principiu în duminici și sărbători.
ale cărui rădăcini cele mai profunde sunt a fi Și predicile cuprinse în această colecție se
căutate în lumea reală, în lumea care scapă numesc tot cazanii. Prima Cazanie tipărită la
posibilităților unui control științific direct”. Pe noi a apărut la Govora, în 1642, fiind o tradu-
de altă parte, înțelegerea clasică a cauzalității cere. Cea mai importantă cazanie, tipărită la
a fost pusă definitiv în criză de fizica cuantică, noi este a Sf. Mitropolit Varlaam al Moldovei,
de unde și necesitatea contemporană a unei cunoscută sub numele de Cazanie sau Carte
reevaluări: „Principiul de cauzalitate, mai ales românescă de învățătură la Duminicile de peste
în forma sa clasică, nu mai are o cuprindere an și la praznice împărătești și la svânții mari,
absolut generală, întrucât aplicarea sa la lumea Iași, 1643. Ea este o traducere și prelucrare
atomilor s-a arătat a fi în final un eșec. Pentru după izvoare grecești și slavone.
toți care se interesează de valoarea și de sensul Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
cercetării științifice, nimic nu ar fi mai urgent Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
decât a examina din nou și de mai aproape Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
ceea ce constituie esența proprie legilor natu- sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
rale”. Cauzalitatea a alimentat în trecut deter-
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
minismul în fizică, determinism pe care fizica Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
cuantică îl subminează definitiv (incluzând aici Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
postulatele lui Max Born, enunțate mai sus) Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
printr-o viziune nouă asupra naturii la nivelul Nicolae D. Necula
„infinitului mic”.
Bibliografie. Atanasie cel Mare, Sf., Cuvânt împotriva CĂDÉLNIȚĂ. (slav. kadilinica) Obiect de
elinilor, în Scrieri, I, trad., introd. și note de Pr. Prof. D. cult care se folosește la cădire sau tămâiere în
Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bise- biserică și la diverse servicii liturgice.
ricii Ortodoxe Române, București, 1987; Grigorie de
Nyssa, Sf., Cuvânt apologetic la Hexaemeron, în Scrieri,
Cădelnița este un vas ca un pahar de formă
II, trad. și note Pr. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic ovală, lucrat din metal, atârnat de trei sau patru
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, lănțișoare de un capac, prevăzut cu un belciug,
1998; Planck, Max, Initiation à la physique, Ed. Flam- pentru a putea fi ținut în mână. Capacul este
marion, 1941; Popescu, Dumitru, Apologetica rațio- prevăzut și cu un orificiu prin care trece alt
nal-duhovnicească a Ortodoxiei, Ed. Cartea Ortodoxă,
lănțișor cu belciug la capăt care acționează
Alexandria, 2009; Stăniloae, Dumitru, „Creația ca
dar și tainele Bisericii”, în: Ort., 1/1976; Stăniloae,
partea de deasupra cădelniței, mobilă, și care dă
Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutului voie fumului să iasă în afară. În paharul cădel-
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. niței se pune jeratic sau cărbuni speciali aprinși
III, București, 1978; Stăniloae, Dumitru, „De la crea- peste care se pune tămâia. Cădelnița și cădirea
țiune la întruparea Cuvântului și de la simbol la icoană”, sau căditul sunt moștenite din cultul Vechiului
în: GB, 12/1957; Stăniloae, Dumitru, „Dinamica crea-
Testament. De la formele simple, care erau ca
ției în Biserică”, în: Ort., 3-4/1957; Stăniloae, Dumitru,
„Sfânta Treime – creatoarea, mântuitoarea și ținta veșnică niște vase de argilă, ceramică sau metal, forma
a tuturor credincioșilor”, în Ortodoxia nr.2/1986; Stăni- cădelniței a evoluat. Formele cădelnițelor pe
loae, Dumitru, „Sfânta Treime și creația lumii din iubire care le folosim astăzi, ar data de prin secolul

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 163


al XII-lea. Fețele cădelniței pot fi gravate cu tiplota (vasul pentru căldură) și binecuvântează
figuri de animale sau plante, arătând că întreaga apa caldă din ea, zicând: „Binecuvântată este
făptură, împreună cu oamenii înalță jertfă căldura sfinților Tăi...” și o toarnă în potir, rostind
lui Dumnezeu. Cădelnița, care răspândește „Căldura credinței plină de Duhul Sfânt”.
mirosul de tămâie, simbolizează buna mireasmă În potir se toarnă apă caldă spre înfățișarea
a învățăturii de credință, cu care trebuie să se puterii de viață făcătoare a Mântuitorului, din
asemene credincioșii (Sfântul Ambrozie). După a cărui coastă au curs dimpreună sânge și apă,
Gherman al Constantinopolului, cădelnița nefiind încă rece corpul și prin urmare conser-
simbolizează umanitatea Mântuitorului, jarul vând în el căldură. Prin cuvintele „Binecuvân-
divinitatea Sa, iar fumul este mireasma Duhului tată este căldura sfinților Tăi...”, protosul bine-
Sfânt. Cădirea, căditul sau tămâierea este actul cuvântează căldura credinței soborului slujito-
de cult care are loc în diferite momente ale sluj- rilor și a tuturor dreptcredincioșilor creștini care
belor, cu semnificație simbolică. pășesc spre împărtășire cu frică de Dumnezeu
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. și cu dragoste. Cuvintele „Căldura credinței
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, plină de Duhul Sfânt” mărturisesc faptul că
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
această căldură a credinței se produce în inte-
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu- riorul nostru prin lucrarea Sfântului Duh; iar
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor, noi, privind cu smerenie la Sfintele Taine, ne
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. umplem inimile de credință vie și lucrătoare.
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox Căldura se toarnă în potir cu puțin înainte de
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
împărtășire, pentru ca împreunarea Trupului și
Nicolae D. Necula
a Sângelui lui Hristos euharistic prin punerea
părticelei IS în Sfântul Potir, să dobândească
CĂLDĂRÚȘĂ. Obiect de cult sub forma unui
putere fierbinte, care în timpul împărtășirii
recipient de dimensiune mică în care se pune
produce fiecărui credincios ce vine la potir
aghiasma folosită de preot la sfințirea caselor în
simțirea că se cuminecă cu sângele viu al
ajunul Bobotezei sau la începutul fiecărei luni
Domnului, care ar curge aievea din coasta Sa
(zi întâi), în anumite regiuni ale țării.
împunsă cu sulița. Spre o astfel de interpretare
Cu această ocazie, preotul înmoaie un mănunchi
ne conduc cuvintele Sf. Simeon al Tesalonicului
de busuioc în aghiasmă și stropește casele și
care zice: „După aceea toarnă în potir apă caldă,
creștetul capetelor celor prezenți în casă și le dă
iar aceasta o face spre a mărturisi despre corpul
să sărute Sfânta Cruce. Acest gest simbolizează
mort al Domnului și sufletul dumnezeiesc
Botezul Mântuitorului în râul Iordan.
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
despărțit de corp că au rămas făcătoare de viață,
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, nedespărțindu-se nici dumnezeirea, nici lucră-
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- rile Duhului. Și fiind apa caldă, prin căldură
sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei dând semn de viață, se toarnă ea (în potir) în
Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu- timpul cuminecăturii pentru ca atingându-ne
rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
buzele de potir și împărtășindu-ne cu sângele,
Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox să credem că bem din coasta cea de viață făcă-
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929. toare. Nedespărțindu-se dumnezeirea (de corp),
Iulian Isbășoiu turnarea căldurii închipuiește aceasta, căci e și
scris că foc este Dumnezeul nostru”.
CĂLDÚRĂ. v. TÍPLOTĂ. Apa caldă care se Căldura simbolizează, așadar, căldura Duhului
toarnă în Sfântul Potir la momentul împărtă- celui de viață făcător, arătând că, chiar în
șirii în cadrul Sfintei Liturghii. moarte, Dumnezeirea nu a fost despărțită
După frângerea Sfântul Agneț și așezarea în de Sfântul Trup, ca dumnezeiescul suflet.
Sfântul Potir a părticelei cu semnul IS preotul ia Ea închipuie și principiul sau căldura vieții

164 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
pe care Sfântul Duh o toarnă din nou, prin CÂNTÁRE. I. (muz.) Intonare muzicală a
înviere, în mădularele moarte, precum spune unui imn în cadrul cultului. Intonarea cântă-
psalmistul: „Trimite-vei Duhul Tău și se vor rilor se face după anumite reguli ale muzicii
zidi și vei înnoi fața pământului” (Ps 103, 31). bisericești și prezintă un anumit specific stilistic
Turnarea Căldurii în Sfântul Sânge are deci al acesteia.
scopul de a ne reprezenta și mai expresiv învi- II. (liturg.) Fragment care cuprinde mai multe
erea Domnului, simbolizată puțin mai înainte tropare la un loc, și care definește împărțirea
prin punerea părticelei IS din Sfântul Agneț în unui canon în cadrul cultului. Un canon se
potir. Iar că învierea e opera Sfântului Duh și împarte în 8 cântări, adică în grupuri de tropare
în același timp un mister al credinței, o arată care se citesc sau se intonează. O cântare
și formula sacramentală însoțitoare („Căldura conține de obicei patru sau cinci tropare, cu
credinței Sfântului Duh...”). stihuri între ele, iar ultimele două tropare ale
În sfârșit, după alți interpreți ai Sfintei Litur- acesteia au înainte stihul doxologic „Slavă...”,
ghii, căldura simbolizează pe Duhul Sfânt, respectiv „Și acum...”.
care în Sfânta Scriptură se aseamănă cu focul Cântarea responsorică este cel mai vechi mod
și cu apa; iar turnarea ei în potir închipuie de cântare din cadrul cultului creștin și singurul
pogorârea Duhului Sfânt peste Biserică, în până prin sec. al IV-lea. Își are numele de la
ziua Cincizecimii, ori căldura credinței cu care răspunsurile sub formă de refren date în cult de
trebuie să ne împărtășim. către poporul credincios versetului din psalmi
Bibliografie. Balsamon, Teodor, Comentar la canonul intonat de către cântăreț. Astfel, versetele psal-
32 Trulan și Răsp. canonice, 19, în Sintagma Ateniană, vol.
II-IV, Atena, 1852; Braniște, Ene, Liturgica Generală, milor erau acompaniate de răspunsuri scurte,
Ed. Partener, 42008; Braniște, Ene, Liturgica Specială, precum „Aliluia” (la Ps 134) sau „Auzi-mă
Ed. Lumea Credinței, București, 42005; Braniște, Ene, Doamne” (la Ps 140). În veacul al IV-lea Sfântul
Braniște, Ecaterina, Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Atanasie dă dispoziție ca diaconul să citească
Diecezană, Caransebeș, 2002; Cabasila, Nicolae, Tâlcu- un psalm iar poporul să răspundă cu refrenul
irea Dumnezeieștii Liturghii, Ed. Arhiepiscopiei Bucureș-
tilor, București, 1989; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al
„Că în veac este mila Lui”. Încă și astăzi acest
Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe, vol. II, Tipografia Guten- refren este cântat la Ps 135.
berg, București, 1911; Mitrofanovici, Vasile Litur- III. (fig.) Termen care denumește dimensiunea
gica Bisericii Ortodoxe, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox doxologică sau laudativă adusă lui Dumnezeu
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Simeon al Tesalo- de către făpturile Sale.
nicului, Sf., Expositio de divine Temple, în PG 105, p. 741. Bibliografie. Cioară, Emil, „Cântarea și Rugăciunea –
Marian Vâlciu forme de exprimare ale limbajului liturgic”, în: Orizon-
turi Teologice, 1/2010, pp. 74-86; Sava, Viorel, „Cântarea
CĂLÚGĂR. v. MONÁH. și arta bisericească în tradiția bizantină. Locul și semni-
ficațiile lor în cadrul cultului divin”, în: Dialog Teologic
CĂLUGĂRÍE. v. MONAHÍSM. (revista Institutului Teologic Romano-Catolic Iași), VII
(2004), 14, pp. 149-163; Vintilescu, Petre, Despre poezia
imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed.
CĂȚÚIE. (gr. kațion – tămâietoare) Vas sau obiect Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.
liturgic întrebuințat pentru a tămâia în biserică. Cristian Cercel
Spre deosebire de cădelniță, cățuia are forma
unei tăvițe cu capac traforat, confecționată din CÂNTÁRE ANTIFÓNICĂ. Cântarea anti-
metal, prevăzută cu mâner scurt și cu clopoței. fonică (antifonos – voce care dă replica unei alte
Ele se folosesc în mănăstire și de către călugărițe. voci) Referitor la alternarea succesivă a grupelor
Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
de cântăreți, care cântau versetele psalmului
Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran- reluând melodia la octavă, dat fiind că bărbații
sebeș, 2002. formau o grupă de cântăreți, iar femeile cealaltă.
Nicolae D. Necula La sfârșit, intonau un refren comun. Biserica

D I C Ț I O NA R D E T E O LO G I E O RTO D OXĂ 165


veacului al IV-lea a văzut în cântarea antifonică arhierească își are modelul în toiagul lui Aaron
un mijloc eficient în combaterea ereziilor, ai ce odrăslise și înfrunzise și reprezintă semnul
căror aderenți întrebuințau și ei cântarea anti- autorității arhierești asupra turmei încredințate
fonică. Provenită din mediul sirian, cântarea spre păstorire. Cei doi șerpi simbolizează înțe-
antifonică s-a răspândit și în spațiul greco- lepciunea pastorală (Mt 10, 16), dar și faptul
roman, fiind utilizată în Antiohia la mijlocul că Iisus Hristos a biruit prin cruce puterea
secolului al IV-lea pentru combaterea ereziei șarpelui, adică a diavolului. Globul și crucea ne
ariene. arată că arhiereul păstorește turma în numele
Bibliografie. Cioară, Emil, „Cântarea și Rugăciunea – lui Iisus Hristos care, prin cruce, a mântuit
forme de exprimare ale limbajului liturgic”, în: Orizon- neamul omenesc.
turi Teologice, 1/2010, pp. 74-86; Sava, Viorel, „Cântarea Bibliografie. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed.
și arta bisericească în tradiția bizantină. Locul și semni- Partener, 42008; Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina,
ficațiile lor în cadrul cultului divin”, în: Dialog Teologic Dicționar de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caran-
(revista Institutului Teologic Romano-Catolic Iași), VII sebeș, 2002; Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei
(2004), 14, pp. 149-163; Vintilescu, Petre, Despre poezia Biserici Creștine Ortodoxe, Tipografia Gutenberg, Bucu-
imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. rești, 1912; Mitrofanovici, Vasile, Tarnavschi, Teodor,
Renașterea, Cluj-Napoca, 2005. Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe.
Cristian Cercel Cursuri universitare, Ed. Consiliului Eparhial Ortodox
Român din Bucovina, Cernăuți, 1929; Vanca, Dumitru,
CÂNTĂRÉȚ BISERICÉSC. v. PSÁLT. „Instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în: Credința
Persoană responsabilă cu intonarea și buna Ortodoxă, VII (2002), 2, pp. 203-230.
Nicolae D. Necula
desfășurare a cântărilor de strană, singur sau
ajutat de alți cântăreți benevoli. De obicei
CEÁRTA CELOR TREI CAPÍTOLE.
este absolvent al unei școli de cântăreți bise-
Evenimentul de condamnare în cadrul dispu-
ricești. Potrivit rânduielii Bisericii, face parte
telor hristologice a operei integrale sau parțiale
din clerul inferior. Sinonime: cantor, dascăl,
a episcopilor Teodor de Mopsuestia, Teodoret
pălimar, țârcovnic.
Bibliografie. Dicționar de termeni muzicali, Ed. Enciclo-
de Cyr și Ibas de Edesa.
pedică, București, 2010; Braniște, Ene, „Temeiuri biblice Teodor de Mopsuestia (†428), ucenic al lui
și tradiționale pentru cântarea în comun a credincioșilor”, Diodor din Tars și dascăl al lui Nestorie, teolog
în: ST, VI (1954), 1-2, pp. 17-38; Popescu, N.M., „Rolul profund realist, a fost de fapt creatorul nestoria-
cântăreților bisericești în trecut și viitor”, în: Cultura nismului, căci în unele dintre afirmațiile sale s-a
(București), VIII (1919), pp. 144-149; Sava, Viorel,
exprimat mai radical decât Nestorie. Murind
„Cântarea și arta bisericească în tradiția bizantină. Locul
și semnificațiile lor în cadrul cultului divin”, în: Dialog înainte de izbucnirea crizei nestoriene, Sinodul
Teologic (revista Institutului Teologic Romano-Catolic al III-lea Ecumenic nu s-a ocupat de operele
Iași), VII (2004), 14, pp. 149-163. lui, de aceea ele au fost răspândite în tradu-
Cristian Cercel cere siriană, armeană și persană. Denunțat de
episcopul Rabuna de Edesa și condamnat de Sf.
CÂRJĂ ARHIERÉASCĂ. Toiagul păstoresc Chiril al Alexandriei și Proclu al Constantino-
sau paterița, este un baston subțire cofecționat polului, el și opera sa au rămas totuși necondam-
din metal și mai rar din lemn, înalt de aproape nate și la Sinodul al IV-lea Ecumenic pe motiv
2 metri, care se termină, la capătul de sus, cu că el nu mai era în viață. Teodoret de Cyr (†458),
doi șerpi care privesc unul către celălalt, având discipol al lui Teodor de Mopsuestia, prieten și
în mijlocul lor un glob cu cruce. apărător al lui Nestorie până la Sinodul de la
Tot în partea de sus, cârja are o îmbrăcăminte Calcedon, episcop talentat și misionar vestit,
brodată, din material scump, care înlesnește cu mare prestație teologică în spațiul antio-
purtarea ei. Cârja se folosește numai când arhi- hian, participant la două sinoade ecumenice
ereul slujește. Când intră în biserică și asistă (Efes 431 și Calcedon 451) a fost condamnat
la slujbă, el poartă un baston obișnuit. Cârja la Sinodul de la Efes din anul 449 și reabilitat

166 Coordonatori: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan
la Sinodul de la Calcedon. El a fost acuzat că a Nestorie și învățătura lui, sinodul a considerat
respins în mai multe rânduri hristologia Sfân- că nu poate fi el autorul acelei scrisori atâta timp
tului Chiril pe care o considera apolinaristă și cât el prin mărturisirea sa ortodoxă condamnă
că l-a condamnat pe acesta la sinodul de la Efes formulările ei nestoriene. Prin urmare, Sinodul
prezidat de Ioan al A