File de istorie veche

Mitropoliile de Vicina şi a Proilaviei - înaintaşele Episcopiei Dunării de Jos

Episcopia Dunării de Jos are rădăcini apostolice şi pe lângă sursele biblice, o tradiţie de sfârşit de veac
XVIII ne relatează despre existenţa la Şerbeşti a unei biserici ridicată chiar de Apostolul Andrei. În
numerele trecute am călătorit imaginar prin timpuri apostolice şi ne-am împărtăşit de frumuseţea faptelor
înaintaşilor noştri din primele veacuri creştine. Vorbind despre continuitatea slujirii, trebuie să spunem că,
dincolo de negura vremii şi a uitării, una dintre înaintaşele Episcopiei Dunării de Jos, ca parte a Mitropoliei
Munteniei şi Dobrogei, este fără îndoială Mitropolia de Vicina, înfiinţată prin veacurile XI-XII.

Vicina este localizată de părintele Mircea Păcurariu la Isaccea, judeţul Tulcea, loc nu departe de Galaţi.
Ultimul mitropolit cunoscut al acestei mitropolii a fost Sfântul Iachint de Vicina (1359-1372), urcat anul
trecut în calendar, la propunerea Prea Fericitului Daniel - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu dată de
prăznuire la 28 octombrie. Acest arhiereu a slujit sufletul românesc şi Biserica Ortodoxă dintre Dunăre,
Carpaţii şi Marea cea Mare în veacul al XIV-lea şi tot el este cel care a avut misiunea de a sluji ca primul
mitropolit în Mitropolia Ungrovlahiei (Ţării Româneşti) la 1359, fiind transferat de la Vicina.

Mai târziu, pe la anul 1580, se vorbeşte despre existenţa Mitropoliei Proilaviei (numele grecesc al Brăilei)
şi rostul acestei istorice mitropolii a fost, neîndoielnic, cel de apărare a creştinismului şi a demnităţii
poporului românec greu încercat de hoardele de turci, tătari şi de atâtea naţii care au râvnit la bogăţiile
pământului românesc.

Cu toate vremurile tulburi, Galaţiul şi Brăila sunt străjuite de vechi locuri mănăstireşti, cea mai apropiată
nouă fiind Mănăstirea „Precista” din Galaţi. Între aşezăriele istorice reţinem mănăstirile Adam,
Cârlomăneşti, precum şi pe cele de la Buciumeni sau Măxineni (judeţul Brăila), dar şi din alte locuri de la
Dunărea de Jos pe care le căutăm adeseori în pelerinajele noastre.

Vlădica Melchisedec - Ctitorul Eparhiei Dunărea de Jos

Primul Episcop al Dunării de Jos a fost Prea Sfinţitul Melchisedec Ştefănescu (1864-1879) – ierarhul care
la 1864 împlinea voia cerească de a organiza Eparhia Dunării de Jos, potrivit cerinţelor şi conjuncturii
vremii. Doar ce se înfăptuise Unirea Mică de la 24 ianuarie 1859, eveniment la care s-a făcut părtaş şi
Vlădica Melchisedec.

La mijlocul veacului al XIX-lea, la 1864, configuraţia Eparhiei Dunării de Jos avea în jurisdicţie fostele
judeţe Covurlui - astăzi Galaţi - Brăila, Ismail şi Bolgrad, iar misiunea de prin ctitor al noii Eparhii a
Dunării de Jos revine Vlădicăi Melchisedec Ştefănescu.

Născut în satul Gârcina, absolvă Seminarul din Socola (Iaşi, în 1845) ca şef de promoţie. În 1848, intră în
obştea Mănăstirii Neamţ, după ce fusese ispector la seminarul pe care-l absolvise. Continuă studiile la
Academia Duhovnicească din Kiev unde obţine titlul de magistru în Teologie; în 1851, este hirotonit
ieromonah la Lavra Pecerska, de Mitropolitul Filaret al Kievului.

Personalitatea marcantă a acestui ierarh şi-a pus amprenta asupra oamenilor cu care a lucrat, asupra
locurilor şi a timpului. Faptele sale măreţe au învins uitarea şi indiferenţa urmaşilor. Vlădica Melchisedec
Ştefănescu s-a numărat printre bravii bărbaţi ai Bisericii noastre care au influenţat Unirea Mică, adunându-i
în Biserică pe marii oameni de stat ai vremii: Mihail Kogălniceanu şi viitorul domn Alexandru Ioan Cuza,
fost pârcălab de Galaţi. Astfel, “Unirea în cuget şi-n simţiri” a românilor din Moldova şi Muntenia a avut
drept ideal modelul comuniunii Prea Sfintei Treimi, model propus oamenilor de stat de Vlădica
Melchisedec. El însuşi a ajuns reprezentant al clerului în Divanul Ad-hoc al Ţării.

Întâlnirea cu Galaţii are loc în 6 ianuarie 1864, când printr-un decret este numit oficial Episcop al
Episcopiei Dunării de Jos. Aici va sluji cu timp şi fără timp până la 1879, când va urca în acelaşi scaun de
Episcop al Romanului. Trece la Domnul la 16 mai 1882, acum odihnind în curtea Episcopiei de Roman. Şi
cu siguranţă se roagă în Ceruri.
 Vrednicul de pomenire Prea Sfinţitul Melchisedec are un loc aparte în inimile gălăţenilor, dar mai ales în
inima actualului Arhiereu al locului, care nu numai că în 1992 a organizat un simpozion în care a arătat
personalitatea Arhiereului Melchisedec Ştefănescu, dar ne reaminteşte mai mereu că “faptele Vlădicăi
Melchisedec sunt de aceeaşi talie cu cele ale contemporanului său din Ardeal, Mitropolitul Andrei Şaguna”.

A fost nu numai un ales ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, dar şi membru titular al Academiei Române
(din 1870), fiind numit “un savant veşnic cu cartea în mână”. Este ctitorul Seminarului Teologic de la
Galaţi şi ca ierarh a reprezentat în diverse întruniri internaţionale ale vremii vocea înaltului cler român.
Verticalitatea sa teologică şi morală a contribuit la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Vlădica Pimen Georgescu - unul dintre Ctitorii Catedralei

Catedrala Episcopală a Galaţilor a împlinit în anul 2006 o sută de ani de existenţă. Atunci, ca şi acum,
mândra şi somptuoasa mănăstire din centrul „Cetăţii Sfântului Apostol Andrei” a fost pregătită cu grijă şi
responsabilitate duhovnicească de Prea Sfinţitul Casian Crăciun.

Centanara Catedrală este gândul de început al Episcopului Melchisedec Ştefănescu şi ruga în piatră a
tuturor episcopilor - de la Pimen Georgescu (1902-1909), care a aşezat piatra de temelie (27 aprilie 1906),
la Episcopul Nifon care a sfinţit-o în 1917, la doritele reparaţii din vremea Înaltului Antim Nica, frumoasa
Catedrală fiind desăvârşită de actualul Arhiereu al Dunării de Jos - Prea Sfinţitul Părinte Casian. Ani buni
s-a slujit la Mănăstirea „Sf. Nicolae”, unde s-a nevoit Sfântul Atanasie al III-lea Patelarie.

Catedrala Episcopală a Galaţilor reflectă chintesenţa între tradiţia Bisericii noastre Ortodoxe şi „elementul
de arhitectură modern”, menţiona presa vremii, la momentul terminării edificiului.

Şi dacă la Centenarul din 2006, academicianul Dan Berindei o numea „Domul spiritualităţii Răsăritene”, iar
poeta Ana Blandiana „cea mai frumoasă catedrală din ţară”, este pentru că avem arhierei care au ştiut a da
lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, fiecare punând umărul pentru a împlini gândul de început al
Episcopului Melchisedec.

În timp, demersurile Episcopului Iosif Gheorghian (1879-1886), apoi ale Vlădicăi Partenie Clinceni (1886-
1902) s-au concretizat abia la chemarea Episcopului Pimen, „un patriot fără reproş” - căruia i s-au alăturat
familia regală şi alte autorităţi ale Statului Român din acea vreme.

Sub directa păstorire a Episcopului Pimen Georgescu, zidirea Catedralei Episcopale a Galaţilor a fost pusă
sub semnul aducerii aminte a eroilor acestui neam, eroi care au „înveşnicit Independenţa şi eliberarea
României”. În acel aprilie se împlineau 42 de ani de la înfiinţarea Eparhiei Dunării de Jos şi 28 de ani de la
dobândirea Independenţei României. Onorau evenimentul din „Oraşul Teilor”, „augustele feţe” Prinţul
Ferdinand şi Principesa Maria, ce îi reprezentau pe Regele Carol I şi Regina Elisabeta, aflaţi în Elveţia cu
probleme de sănătate.

Astăzi, după 145 de ani, frumuseţea şi sfinţenia Catedralei ne cheamă iarăşi prin grija Arhiereului locului -
Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos, care îl va (re)primi - ca ales oaspete pe Întâistătătorul BOR - Prea
Fericitul Patriarh Daniel. Nu vor lipsi autorităţile statului român şi, desigur, slujitorii şi creştinii.

http://www.viata-libera.ro/articol-Mitr ... Jos_2.html

dcp100168

 Administrators



o  83.3k
  Author

Posted September 26, 2009

Episcopia Dunării de Jos - moştenitoare a străvechilor tradiţii creştine

Mâine, după Sfânta Liturghie, la Catedrala episcopală din Galaţi are loc ridicarea Episcopiei Dunării de Jos
la rang de arhiepiscopie. Episcopia Dunării de Jos, cu jurisdicţie canonică în judeţele Galaţi şi Brăila, este
moştenitoarea străvechilor tradiţii creştine existente în această regiune a ţării încă din cele mai vechi
timpuri. Învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos a fost primită de locuitorii ţinuturilor Dunării de Jos prin
propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în primul secol creştin. De atunci şi până astăzi, viaţa religioasă a
continuat în aceste locuri fără întrerupere. Numeroasele mărturii arheologice, dintre care se remarcă crucea
de sidef şi fibula de aur cu inscripţia Innocens, descoperite la Bărboşi, aproape de Galaţi, într-un mormânt
creştin datat din secolul al III-lea, cimitirele creştine din perioada secolelor VII-XI, precum şi toponimele şi
hidronimele păstrate în documentele de epocă atestă continuitatea aşezărilor şi tradiţiilor creştine până la
întemeierea statelor feudale româneşti.

Viaţa bisericească în sudul Moldovei până la 1864

În vremea domniei lui Basarab I al Ţării Româneşti (cca 1310-1352), partea de sud a Moldovei se afla sub
stăpânirea sa, aşa încât la 1359, anul recunoaşterii Mitropoliei Ungrovlahiei, întregul teritoriu de astăzi al
Eparhiei Dunării de Jos - judeţele Galaţi şi Brăila - va intra sub jurisdicţia Sfântului Mitropolit Iachint de la
Vicina, primul dintre ierarhii cunoscuţi ai acestei regiuni.

Autoritatea ecleziastică a Ţării Româneşti asupra sudului Moldovei nu va dura însă multă vreme. După
1388, Moldova îşi stabileşte graniţa de sud la Dunăre şi Marea Neagră, actualul teritoriu al judeţului Galaţi
intrând în componenţa sa. Zona va depinde canonic, până la 1408-1413, de Episcopia de la Cetatea Albă,
iar după aceea de Episcopia Romanului.

Primele mărturii scrise despre existenţa lăcaşurilor de cult şi a slujitorilor sfinţiţi în această parte de ţară
datează de la mijlocul secolului al XV-lea. Un document emis la 5 aprilie 1445 de domnitorul Ştefan, fiul
lui Alexandru cel Bun, aminteşte de „mănăstirea lui Ciunca Stan“, situată în apropierea Mănăstirii
Cârlomăneşti de astăzi, în nordul judeţului Galaţi. La 1448 este atestată o mănăstire în zona localităţii
Torceşti, iar la 1495 o alta, a preotului Mircea, în zona comunei Bălăbăneşti. O însemnare în limba română,
scrisă în 1571 pe o Psaltire, atestă existenţa, la acea dată, a unei biserici în Galaţi. Cel puţin o bise-rică
exista şi în Tecuci la 1587, anul în care aici are loc nunta nepotului domnitorului Petru Şchiopul al
Moldovei cu nepoata Doamnei Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul. De asemenea, în anul 1599 exista, în
apropierea localităţii Măstăcani de astăzi, schitul de călugăriţe Cetăţuia. Exemplele în acest sens sunt
extrem de numeroase, mai ales începând cu secolul al XVII-lea.

Biserici - ctitorii domneşti şi boiereşti

Deşi se poate presupune că în Evul Mediu toate satele şi localităţile aveau propria lor bisericuţă, puţine
dintre acestea s-au păstrat până astăzi, atât din cauza faptului că cele mai multe dintre ele erau construite
din lemn, cât şi din cauza repetatelor distrugeri provocate de năvălitorii străini. În mod firesc, cele mai
importante biserici erau ctitorii domneşti şi boiereşti, între care enumerăm: Mănăstirea „Sf. Dumitru“ -
Badiu din Galaţi, construită de marele vornic Cârstea, înainte de 30 aprilie 1618, astăzi dispărută;
Mănăstirea „Sf. Dumitru“, ctitorită de domnitorul Vasile Lupu, astăzi dispărută, sfântul lăcaş unde au fost
primite şi aşezate pentru o vreme, la Galaţi, în 1641, în trecerea lor spre Iaşi, moaştele Sfintei Cuvioase
Parascheva; Mănăstirea „Sf. Nicolae“ din Galaţi (ante 1642), reşedinţă temporară a Sfântului Patriarh
Atanasie al III-lea al Constantinopolului; Bisericile „Precista“ şi „Sf. Nicolae“ din Tecuci, existente înainte
de anul 1646; Mănăstirea „Precista“ din Galaţi, ridicată la 1647; Mănăstirea Adam, sfinţită la 1652;
Mănăstirea Mavromol din Galaţi, ridicată de domnitorii moldoveni Gheorghe şi Constantin Duca etc.
Numeroase documente de epocă certifică, de asemenea, prezenţa slujitorilor bisericeşti în toate localităţile
regiunii, mărturie a credinţei şi evlaviei locuitorilor din această parte de ţară.

Mitropolia Proilaviei

Conjucturile istorice au plasat oraşul şi judeţul Brăila într-o zonă de umbră în studiul istoriei naţionale, cu
precădere datorită stăpânirii turceşti de aproape trei veacuri. Cu toate acestea, nu au lipsit din zonă, încă
înainte de ocuparea oraşului Brăila de către turci, destule repere istorice şi bisericeşti, fapt care îl făcea pe
Nicolae Iorga să spună că „Brăila nu este fiica principatului Ţării Româneşti, ci este maica acestui
principat“.

Începând cu anul 1417, când Dobrogea trece în stăpânire turcească, alte câteva teritorii, aparţinând
Moldovei şi Ţării Româneşti, au fost cucerite de otomani: cetăţile Giurgiu şi Turnu, transformate în raiale,
cetăţile moldovene Chilia şi Cetatea Albă (1484), sudul Basarabiei, transformat în raiaua Tighina (1538),
cetatea Brăilei (în anii 1539-1542). Din punct de vedere bisericesc, toate aceste teritorii au fost scoase de
sub administrarea ierarhilor munteni sau moldoveni, înfiinţându-se o nouă unitate administrativă,
Mitropolia Proilaviei, dependentă de Patriarhia de Constantinopol. Existenţa mitropoliei se încheie la 1829,
după ocuparea şi distrugerea oraşului Brăila de trupele ţariste şi după încheierea tratatului de la Adrianopol.

Prima atestare certă a mitropoliei datează de la 1580, când, printre membrii Sinodului patriarhal din
Constantinopol apare şi „smeritul mitropolit al Proilavului, Gavriil“. Lista ierarhilor Proilaviei
consemnează, apoi, pe mitropoliţii Nectarie şi Antim, în jurul anului 1590, Grigorie, la 1621, Meletie
(1639-1655), Gherasim (1655-1658), Partenie I (1668-1671), Lavrentie (1671-1672), Nectarie (1680),
Calinic I (ante 1700), Grigorie (cca 1700 - după 1704), Ioanichie (ante 1715-1743), Calinic II (1743-1748),
Filotei (1748-1751), Daniil (1751-1773), Ioachim (1773-1780), Chiril (1781-1789), Partenie II (1793-
1810), Calinic III (1810-1813), Calinic IV (1813-1821) şi Antim (1821-1828). Dintre ierarhii Proilaviei se
remarcă mitropoliţii Partenie I, Calinic II şi Partenie II, care au deţinut şi demnitatea de patriarhi ecumenici
de Constantinopol.

Personalităţi

Mitropolitul Partenie I (1668-1671) a condus mitropolia pentru scurtă vreme, între două numiri succesive
ca patriarh de Constantinopol, unde este înscris sub numele de Partenie IV. După ce a păstorit, o vreme, în
scaunul mitropolitan de Brusa, a fost ales în cea mai importantă demnitate ecleziastică, în cinci rânduri, în
perioadele 1657-1662, 1665-1667, 1671, 1675-1678 şi 1684-1685.

În timpul primei sale păstoriri, la 1659, are loc la Târgovişte un sinod local, convocat de domnul muntean
Mihnea al III-lea Radu, şi care a analizat probleme teologice şi pastorale de interes şi actualitate la acea
dată. S-a păstrat un schimb de scrisori între Partenie, patriarhul de Constantinopol şi domnul Ţării
Româneşti, referitoare la acest moment. În timpul celei de-a doua păstoriri, probabil la 1665, patriarhul
Partenie a întărit drepturile de autodespotie ale Mănăstirii Tismana.

După cea de-a doua retragere - silită - din scaun, în anul 1667, Partenie ajunge în Ţara Românească în
nădejdea de a câştiga bunăvoinţa domnului muntean Radu Leon. Peste puţină vreme este numit de către
patriarhul Metodie III în scaunul Proilaviei. Unul dintre mitropoliţii de mai târziu ai Proilaviei, Calinic III,
istorisindu-i viaţa, îl confundă, într-una dintre scrierile sale, cu Sfântul Patriarh Atanasie Patelarie.
Mitropolitul Partenie va părăsi scaunul de la Brăila, la 1671, pentru a ocupa, a treia oară, tronul patriarhal
de la Constantinopol.

După 1685, Partenie va păstori Mitropolia Vidinului, iar în ultimii ani ai vieţii se va întoarce la Bucureşti,
unde va şi muri, după anul 1688, şi unde, probabil, este şi înmormântat.

Mitropolitul Calinic II (1743-1748) era originar din Zagora, Tesalia. A avut parte de o educaţie aleasă, până
la venirea sa la Brăila, la 1743, dovedind multă dragoste pentru carte şi adunând o importantă bibliotecă.
După păstorirea, vreme de 5 ani, a Mitropoliei Proilaviei, a devenit, la 1757, patriarh de Constantinopol cu
numele de Calinic IV, dar a rămas în scaun doar 6 luni. Este autor al câtorva lucrări, rămase în manuscris.
„S-a arătat a fi bărbat erudit, apărător al dogmelor ortodoxe, statornic şi înalt la cugetare.“ A murit în locul
său de naştere.

Mitropolitul Partenie II (1793-1810) a fost o prestigioasă personalitate bisericească a epocii, menţionat în

numeroase documente ale Patriarhiei Ecumenice, fiind şi ales, pentru o scurtă perioadă de timp, la 1806, pe
când era mitropolit de Proilavia, locţiitor de patriarh ecumenic. La 1810 este numit mitropolit de Drama, în
Grecia.

Mănăstirea Măxineni - important centru spiritual, cultural şi strategic al zonei

Deşi a fost condusă, în general, de ierarhi greci, Mitropolia Proilaviei poate fi considerată o mitropolie
românească, legăturile ei cu Moldova şi Ţara Românească fiind deosebit de numeroase. Preoţii şi
credincioşii eparhiei erau români, limba liturgică era limba românească, iar dintre ierarhi, se poate
presupune că cel puţin mitropolitul Daniil era de origine română.

Dintre bisericile aflate sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei amintim: Catedrala mitropolitană din Brăila, cu
hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“; după eliberarea Brăilei, lăcaşul de cult a servit ca biserică
parohială; fiind situată pe malul Dunării, biserica a rezistat până pe la 1842, când s-a dărâmat din pricina
surpării malului; Mănăstirea „Sf. Nicolae“ din Brăila, ctitorită, probabil, de Mihai Viteazul la 1595, în
timpul unei scurte eliberări a oraşului de sub turci; la 1644, mitropolitul Meletie al Proilaviei şi
arhimandritul Ioanichie au călătorit la Moscova pentru obţinerea de ajutoare, ducând cu ei şi scrisori de la
părinţii Mănăstirii „Sf. Nicolae“, iar la 1646 brăilenii cereau ajutor la Moscova pentru repararea „mănăstirii
cu hramul «Sf. Nicolae» din Brăila“; Biserica „Sf. Nicolae“ din Ismail, dependentă de mitropolie, a devenit
metoc al Mănăstirii Karakalu din 1648, fiind refăcută mai întâi de fratele domnului moldovean Vasile
Lupu, iar mai târziu, de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu şi a fost ajutată de alţi numeroşi domni
munteni; Biserica „Sf. 40 de Mucenici“ din Iaşi a fost, de asemenea, închinată Mitropoliei Pro-ilaviei,
începând cu anul 1768.

În restul teritoriului actual al judeţului Brăila, aflat la acea vreme sub jurisdicţia canonică a Episcopiei
Buzăului, se remarcă Mănăstirea Măxineni, existentă şi astăzi, ctitorită de domnitorul Matei Basarab la
1636-1637, important centru spiritual, cultural şi strategic al zonei.

Eparhia Dunării de Jos

Episcopia Dunării de Jos a fost înfiinţată la 1864, prin Decretul nr. 1617 din 17 noiembrie, al domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, în condiţiile în care, după înfăptuirea istoricului act al Unirii Principatelor Române,
la 1859, se impunea şi în plan bisericesc o mai bună organizare administrativă. Noua eparhie cuprindea
judeţele Covurlui, Brăila, Ismail şi Bolgrad şi avea sediul la Ismail.

După încheierea Războiului de Independenţă, la 1878, judeţele din sudul Basarabiei vor intra în
componenţa Rusiei, sediul Episcopiei mutându-se la Galaţi. Eparhia primea, în schimb, judeţele Tulcea şi
Constanţa (1879). Pentru o scurtă perioadă de timp, Episcopia Dunării de Jos va administra şi judeţele
Durostor şi Caliacra din Cadrilater. Odată cu înfiinţarea Episcopiei Constanţei, în 1923, teritoriul canonic
se reducea la zonele Galaţi şi Tulcea.

După 1950, jurisdicţia eparhiei se va întinde din nou asupra judeţelor Galaţi, Tulcea şi Constanţa. Din
1990, episcopia cuprinde judeţele Galaţi şi Brăila. În anul 2009, eparhia a fost ridicată la rang de
arhiepiscopie.

arhim. Daniil Oltean

http://www.ziarullumina.ro/articole;103 ... stine.html

dcp100168

 Administrators



o  83.3k

 Author

Posted September 30, 2009

Slujire sfântă, jertfă misionară, râvnă pastorală şi pasiune pentru cultură

Eparhia Dunării de Jos este un spaţiu geo-spiritual care, prin rânduiala lui Dumnezeu, a fost păstorit de
mari ierarhi, care au lăsat mărturii luminoase şi s-au aşezat cu cinste în galeria slujitorilor Bisericii
Ortodoxe Române. Cu rădăcinile în slujirea vechilor ierarhi tomitani, pe linia sfinţeniei mitropolitului
Iachint de Vicina, urmând marilor mitropoliţi ai Proilaviei, ierarhii Dunării de Jos au strălucit, în istoria
multiseculară a eparhiei, prin slujirea lor sfântă, prin jertfa lor misionară, prin râvna pastorală şi prin
pasiunea lor pentru cultură.

Episcopul care a ctitorit Eparhia Dunării de Jos cu numele ei de astăzi este Melchisedec Ştefănescu, care
vine la cârma Dunării de Jos în 1864, mai întâi ca locţiilor, apoi ca episcop titular. Episcopia Dunării de Jos
cuprindea atunci judeţele Covurlui, Brăila, Ismail şi Bolgrad. După studii strălucite în ţară, dar şi peste
hotare (Kiev), concretizate printr-o fructuoasă carieră didactică, Episcopul Melchisedec venea pe tronul
Dunării de Jos şi cu o semnificativă experienţă administrativă. Unul dintre rolurile majore pe care l-a jucat
Episcopul Melchisedec Ştefănescu în viaţa Bisericii noastre a fost implicarea sa în complexul proces de
recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Într-un context nefavorabil al relaţiilor cu Patriarhia
Ecumenică, agravat de sfinţirea Sfântului Mir în Joia Mare (25 martie 1882) la Catedrala mitropolitană din
Bucureşti, episcopul Melchisedec a avut curajul să răspundă astfel învinuirilor pe care patriarhul ecumenic
Ioachim al III-lea le aducea Bisericii noastre: „Românii nu au primit botezul şi doctrina creştină de la
Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creştinătatea românilor este mai veche decât chiar existenţa
Constantinopolului... A căuta mirul pe la Bisericile altor ţări înseamnă a nu avea conştiinţa şi încrederea că
Duhul Sfânt Se pogoară de la Dumnezeu... Biserica noastră nu mai crede că Duhul Sfânt trebuie să Se
coboare mai întâi la Constantinopol sau aiurea şi apoi de acolo să-L cerem şi să-L dobândim şi noi“.
Memoriul episcopului Melchisedec, din care am citat, a fost aprobat de Sfântul Sinod, ca act oficial, cu
titlul „Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române“, a cărui ax este afirmaţia că „pe
temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii statului român
şi al demnităţii naţiunii române, Sfântul Sinod declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi
este autocefală în cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească străină nu are drept a ne
impune ceva“ şi a fost trimis la Constantinopol în februarie 1883, prin Ministerul de Externe al României.

„Un savant, veşnic cu cartea în mână“

O altă coordonată a personalităţii episcopului Melchisedec a fost activitatea sa ca membru al Academiei

Române. Autor de manuale şi de lucrări de cercetare istorică, cu activitate didactică impresionantă, posesor
al unei biblioteci de o mare valoare, Melchisedec a devenit, în timp, aşa cum a fost caracterizat, „un savant,
veşnic cu cartea în mână“. A fost ales membru al Academiei în anul 1870 şi a participat cu regularitate la
sesiunile Academiei, conducând secţiunea istorică. A susţinut nenumărate conferinţe şi comunicări cu
caracter ştiinţific, contribuind în mod însemnat la istoria bisericească de la noi. B. P. Hasdeu arăta că
„episcopul Melchisedec a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii noştri contemporani şi locul său în
Academia Română i se cuvenea pe drept“.
Activitatea sa la Dunărea de Jos (1864-1878) a constat mai întâi în organizarea eparhiei, închegând un corp
administrativ de elită şi înfiinţând Seminarul eparhial, la Ismail, şcoala care stă la temelia Seminarului
Teologic „Sf. Apostol Andrei“ de astăzi. Oraşul şi judeţul Galaţi păstrează până astăzi urme ale activităţii
pastorale şi liturgice a episcopului Melchisedec, care a sfinţit Bisericile „Schimbarea la Faţă“ (1872),
„Izvorul Tămăduirii“ (1873), „Naşterea Maicii Domnului“ - Bădălan (1875), „Sf. Nicolae“ din Smulţi,
„Sfinţii Voievozi“ din Băleni, „Adormirea Maicii Domnului“ din Pechea.

În anul 1992, PS Casian Gălăţeanul, pe atunci arhiereu-vicar, a organizat un simpozion naţional, cu prilejul
evocării episcopului Melchisedec la 100 de ani de la trecerea sa la Domnul. Fosta stradă a Vulturului a
primit atunci numele „Episcop Melchisedec Ştefănescu“.

Activitatea episcopului Iosif Gheorghian

A urmat în scaunul Dunării de Jos episcopul Iosif Gheorghian (1878-1886), de asemenea unul dintre iubiţii
episcopi ai Dunării de Jos. Structura sa de moldovean sfătos, şlefuită de studii înalte la Paris, cu activitate
prodigioasă de profesor şi apoi director al Seminarului din cadrul Mănăstirii Neamţ l-au ajutat să devină un
candidat deplin format pentru slujirea arhierească. Pastoraţia sa, în tronul Dunării de Jos, s-a îndreptat cu
predilecţie spre zona Dobrogei, care atunci făcea parte din teritoriul canonic al eparhiei. Construcţia de
lăcaşuri de cult, susţinerea preoţilor şi a învăţătorilor de prin sate, înfiinţarea de fundaţii şi epitropii l-au
înscris pentru totdeauna între bărbaţii neamului care au reclădit Ortodoxia şi românismul în Dobrogea, după
Războiul de Independenţă.

Peste 100 de biserici construite în timpul episcopului Partenie Clinceni

Episcopul Partenie Clinceni a condus destinele Dunării de Jos, după episcopul Iosif, până în anul 1902,
când ajunge mitropolit al Moldovei. După ce cunoscuse viaţa de familie, printr-o schimbare neaşteptată,
tragică, s-a dăruit total, pe sine, studiului şi vieţii monahale. A urmat Facultatea de Teologie la Atena, unde
a obţinut mai târziu şi un doctorat „Honoris Causa“. Experienţa străinătăţii (Atena, Leipzig, Paris),
deschiderea culturală prin cunoaşterea perfectă a mai multor limbi, dar mai cu seamă viaţa curată şi râvna
pentru Casa Domnului l-au adus, prin voia lui Dumnezeu, pe tronul Dunării de Jos. În timpul păstoririi sale
se clădesc, în judeţele Tulcea şi Constanţa, peste 100 de biserici.

Măsura demnităţii slujirii sale în Galaţi se poate aprecia şi astăzi prin admiraţia pe care o generează,
oricărui vizitator, Palatul episcopal, ctitoria sa. Aşezat în Piaţa „Ştefan cel Mare“ de atunci, în mijlocul unui
parc bine amenajat, Palatul a fost, timp de peste şase decenii, centru administrativ şi Reşedinţă episcopală
pentru chiriarhii Dunării de Jos. Multă vreme Palatul episcopal a fost una dintre clădirile reprezentative ale
Galaţiului. În 1963 a fost confiscat de autorităţile vremii, slujind ca sediu al Muzeului de Arte Vizuale până
în anul 2004, când prin hotărâre de guvern a fost retrocedat Eparhiei Dunării de Jos. Actualmente, Palatul
se află în faza de proiect pentru a deveni un mare muzeu al culturii şi spiritualităţii de la Dunărea de Jos.

Piatra de temelie pentru catedrală, în timpul lui Pimen Georgescu

Episcopul Pimen Georgescu a condus Eparhia Dunării de Jos în perioada 1902-1909. Venea pe acest tron
episcopal bine pregătit prin studiile sale (Cernăuţi, Bucureşti), prin slujirea la o catedră universitară şi prin
experienţa de arhiereu-vicar, în slujirea de locotenent al Eparhiei Argeşului, între 1895-1902. Plin de
sentimentul apartenenţei la rotundul românesc, a rămas în conştiinţa contemporanilor săi şi în memoria
istoriei noastre drept unul dintre promotorii reîntregirii ţării.

Prezenţa sa la Galaţi este esenţializată de actul istoric al aşezării pietrei de temelie a Catedralei episcopale
(n.r.: de duminică, arhiepiscopale) şi de reînfiinţarea Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei“. Tot în
timpul păstoririi sale s-a întemeiat Societatea Clerului „Solidaritatea“ şi s-a înfiinţat Şcoala de cântăreţi
bisericeşti din Galaţi.

Nifon Niculescu, un liturg prin excelenţă

Episcopul Nifon Niculescu a avut o pastoraţie mai lungă la Galaţi. Venise de asemenea cu o mare
experienţă administrativă, ca fost revizor ecleziastic al Mitropoliei Ungrovlahiei şi director al Cancelariei
Sfântului Sinod, dar şi cu oarece deprindere profesorală. Din 1895 şi până în 1909 a slujit ca arhiereu-vicar
al Mitropoliei Ungrovlahiei, cu titlul de „Ploieşteanul“. A fost un mare slujitor, excelent interpret al muzicii
bizantine, un liturg prin excelenţă.

În perioada cât a slujit la Biserica Domniţa Bălaşa, din Bucureşti, spre finele vieţii sale, se spune că veneau
„credincioşii din toate părţile ca să-l audă“.

În 1917 finalizează Catedrala episcopală din Galaţi şi, în timpul luptelor de la Mărăşeşti şi Oituz,
organizează ceremoniile de sfinţire. La sfârşitul vieţii sale, în ziua prohodirii, episcopul Evghenie
Piteşteanul, participant la slujba de Înmormântare, a sintetizat astfel slujirea episcopului Nifon, la Dunărea
de Jos: „Prin munca depusă pe tărâmul bisericesc şi cultural, s-a ridicat la demnitatea de episcop al Dunării
de Jos, în care calitate s-a ilustrat în eparhie prin clădiri şi sfinţiri de biserici, prin restaurări de mănăstiri,
prin înfiinţarea în ele a unor şcoli şi ateliere de lucru, cârmuind clerul cu dragoste şi păstorind poporul
părinteşte. Mai ales în Dobrogea şi Cadrilater, unde populaţia este de mai multe neamuri, a căutat să se facă
tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească, fără a slăbi, a ştirbi şi a jigni ceva din demnitatea Statului“.

Episcopul Iacov Antonovici a susţinut ridicarea BOR la treapta de patriarhie

Timp de un an la conducerea episcopiei s-a aflat ca locţiitor episcopul Platon Ciosu (1922-1923). De
asemenea, tot pentru un an, la cârma episcopiei s-a aflat episcopul Iacov Antonovici. Formaţia sa de
pedagog şi profesor şi râvna în studiul teologiei, literelor, filosofiei şi dreptului s-au arătat din plin
folositoare în slujirea sa de ierarh. La Galaţi ajunge ca membru al Academiei Române şi după o slujire de
şapte ani ca arhiereu-vicar al Episcopiei Huşilor, cu titlul „Bârlădeanul“.

Un aport mai puţin cunoscut, pe care episcopul Iacov Antonovici l-a avut, este acela adus la pregătirea şi
susţinerea actului de ridicare la treapta de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române, prin conferinţe,
cuvântări, epistole care au pregătit clerul şi poporul din zona Moldovei de Jos pentru acest istoric
eveniment.

23 de ani de păstorire a episcopului Cosma Petrovici

Episcopul Cosma Petrovici înregistrează, în istoria Eparhiei Dunării de Jos, 23 de ani de păstorire (1924-
1947). Slujirea sa arhierească se îndreaptă, în dimensiunea sa edilitară, majoritar spre Dobrogea, unde
zideşte şi sfinţeşte biserici şi se îngrijeşte de mănăstirile din zonă. La Galaţi rămâne prin două ctitorii ale
sale - noua clădire a Seminarului şi Orfelinatul eparhial, care dăinuie până astăzi. Sub raport cultural,
întemeiază şi editează trei periodice bisericeşti locale: „Căminul“, „Solidaritatea“ şi „Vestitorul“.

În 1948 trece la Domnul, fiind înmormântat în curtea Bisericii Mavromol, după dorinţa sa. În anul 1995,
Înalt Preasfinţitul Casian al Dunării de Jos a strămutat în Catedrala arhiepiscopală, într-un mormânt anume
pregătit, rămăşiţele pământeşti ale episcopului Cosma Petrovici.

Chesarie Păunescu, episcop în timpul regimului comunist

În şedinţa sa din 26 februarie 1950, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, printre altele, contopirea
Episcopiei Constanţei cu Episcopia Galaţilor şi reînfiinţarea Episcopiei Dunării de Jos. Pe tronul acestei
istorice eparhii vine blândul episcop Chesarie Păunescu, care păstoreşte aici până în anul 1973. Călugăr de
vocaţie, cu viaţă sfântă, episcopul Chesarie vine la Galaţi după ce profesase la Seminarul Central din
Bucureşti şi la cel din Râmnicu Vâlcea şi după slujirea sa ca director al Seminarului de la Cernica. Avea şi
experienţă administrativă, ca fost director de cancelarie al Episcopiei Huşilor. Din 1944 şi până în 1950 a
funcţionat ca episcop al Constanţei.

Prezenţa sa în Eparhia Dunării de Jos a fost benefică. Poporul şi preoţimea au văzut mereu în el pe omul lui
Dumnezeu. Mulţi dintre preoţii hirotoniţi de episcopul Chesarie sau dintre cei care au activat în preajma lui
îşi amintesc cu veneraţie de blândul lor păstor, de viaţa sa cuvioasă, de înţelepciunea cu care a ştiut să
conducă eparhia în cei mai grei ani pe care i-a cunoscut Biserica Ortodoxă Română în perioada regimului
comunist. Dumnezeu a rânduit ca tot el să restaureze frumoasa Catedrală episcopală din Galaţi, grav
afectată de cutremurul din 1940, cât şi Catedrala din Constanţa, distrusă după bombardamentele din 1944.

A adormit întru Domnul în ziua de 30 octombrie 1975. Trupul cuviosului ierarh a fost aşezat atunci în
cripta dinainte pregătită, de lângă altarul Catedralei arhiepiscopale. Din 1975, candela de la mormântul său
nu s-a stins niciodată. În anul 1995, Arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos, dezvelind mormântul
cuviosului ierarh Chesarie, a aflat trupul acestuia, în mare parte neputrezit; ungându-l cu mir şi cu
mirodenii, l-a aşezat într-o raclă nouă, în mormântul din Catedrala episcopală, aflat între locurile unde
odihnesc astăzi episcopul Cosma şi arhiepiscopul Antim.

În baza mărturiilor celor care l-au cunoscut, a documentelor şi lăsămintelor sale, ştiindu-se astăzi de lupta şi
jertfa sa de o viaţă pentru propăşirea Bisericii în vremuri potrivnice şi, mai ales, mărturisirea credinţei prin
viaţa lui sfântă, de postitor, rugător, ascet şi filantrop, la timpul cuvenit, Arhiepiscopia Dunării de Jos va
pregăti documentele necesare pentru propunerea ca episcopul Chesarie Păunescu să fie trecut în rândul
sfinţilor.

Instalarea arhiepiscopului Antim Nica - reîntregirea eparhiei

Arhiepiscopul Antim Nica a ajuns titular pe tronul Dunării de Jos după un interimat, ca locotenent aici,
între 1947-1950. A păstorit aici ca episcop, apoi arhiepiscop, din 1973 până în anul 1994. A fost un ierarh
cult, cu studii înalte la Chişinău, Iaşi, Paris, Strasbourg, Beirut, poliglot, preocupat de rânduiala slujirii
corecte, un excelent om de administraţie.

Instalarea sa în tronul Dunării de Jos în 1973 a fost un mare eveniment local: pe de o parte, reîntregirea
eparhiei, iar pe de altă parte venirea la cârma acesteia a unui ierarh luminat şi harnic. În anul 1975, la 16
octombrie, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, printre altele, ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la
rangul de Arhiepiscopie, cu titulatura „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos“, cu reşedinţa pentru
arhiepiscop în oraşul Galaţi, iar pentru episcopul-vicar - la Constanţa.

În anul 1994, în zi de Paşti, bătrânul arhiepiscop Antim îşi încheia viaţa sa pământească. Chiar şi
prohodirea sa a fost un mare eveniment misionar, la care au participat, atunci, patriarhul Teoctist şi alţi
membri ai Sfântului Sinod. Trupul arhiepiscopului a fost aşezat sub pardoseala Catedralei din Galaţi, acolo
unde ierarhul slujise Sfânta Liturghie, hirotonise preoţi şi diaconi şi dăduse, cu prisosinţă, cuvânt de
învăţătură poporului.

Slujirea arhiepiscopului Casian Crăciun

Încă din anul 1990, arhiepiscopul Antim, aflat în neputinţă trupească şi boală, a primit un mare ajutor prin
venirea, la împreună-lucrare la Dunărea de Jos, a arhiereului-vicar dr. Casian Crăciun. Firea sa oţelită, de
muntean harnic şi profund credincios, l-a ajutat să îşi improprieze temeinice studii ale Institutului Teologic
de Grad Universitar din Bucureşti, urmate de un strălucit doctorat în Teologie, obţinut la Strasbourg.
Teologul a fost dublat de monahul de vocaţie, intrat în cin la Mănăstirea Ciolanu, prin duhovniceasca
chemare a episcopului de Buzău de atunci, dr. Antonie Plămădeală, mai târziu mitropolit al Ardealului -
părintele duhovnicesc şi magistrul său. Ascultările pe care le-a împlinit înainte de arhierie au constituit cea
mai bună, providenţială pregătire pentru înalta sa slujire pe care avea să o împlinească mai târziu: profesor
la Seminarul de la Buzău, cadru universitar la Institutele Teologice de la Sibiu şi Bucureşti, inspector
patriarhal pentru învăţământul teologic.

Activitatea sa se concretizează în susţinerea înfiinţării Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din

România şi Ligii Tineretului Creştin Ortodox din România, prin activitatea prodigioasă, duhovnicească şi
ştiinţifică cu studenţii teologi de la cele două institute; a militat şi pentru reînfiinţarea Asociaţiei Femeilor
Ortodoxe din România.

În data de 18 februarie 1990, arhimandritul Casian devenea, prin hirotonie, arhiereul-vicar Casian. A slujit
cu credincioşie, lângă bătrânul arhiepiscop Antim, până la plecarea acestuia la ceruri.
Alegerea sa ca titular pe tronul episcopal al Dunării de Jos a fost un pas firesc. Ceremonia de întronizare a
fost oficiată de patriarhul de fericită pomenire, Teoctist, la eveniment participând mai mulţi ierarhi. Acum,
noul chiriarh al Dunării de Jos a formulat o adevărată profesiune de credinţă şi slujire pe acest istoric tron
ierarhic: „Nu voi avea de făcut făgăduinţe pentru o lucrare care este firească, în spirit de continuitate, dar şi
de absolută simfonie cu lucrarea întregii Biserici Ortodoxe Române. Cineva spunea că Eparhia Dunării e
Jos este ca o floare. Dar această floare, dacă ar fi răzleaţă şi nu s-ar îmbucheta cu celelalte flori, care sunt
celelalte eparhii din ţară, şi ar rămâne adăpată numai de apele Dunării, şi nu şi de apele Ortodoxiei, s-ar
ofili, aşa cum s-au ofilit şi alte semne care nu sunt de la Dumnezeu… Eparhia aceasta este foarte bogată
prin credincioşii ei. Spre ei, după Dumnezeu şi după Sfântul Sinod, îmi îndrept gândul plin de recunoştinţă.
Este eparhia din al cărui trup pământesc creşte pâinea care devine prescură“.

Aceasta a fost o profeţie. Toate împlinirile din cei 20 de ani de păstorire la Dunărea de Jos s-au întors, cu
mulţumire, la Dumnezeu. Bisericile, aşezămintele sociale, şcolile teologice, mănăstirile, slujirea fiecărui
om, de la mare la mic, slujirea lui Dumnezeu la altar, cu mistuitoare râvnă au împlinit acele cuvinte.

pr. Lucian PETROAIA