EVOLUȚIA STATULUI ROMÂN ÎN A DOUA JUMĂTATE

A SECOLULUI AL XIX- LEA ȘI IN PRIMELE DECENII

ALE SECOLULUI AL XX- LEA

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE „ CAROL I ”

FACULTATEA DE SECURITATE ȘI APĂRARE
ANUL I - GRUPA SLSA 11

DIȘCIPLINA : METODICA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

STUDENT: CRISTACHE IOANA ALEXANDRA

1
 Rezumat

Întregul proces s-a desfășurat începând cu secolul al XVIII-lea și se va

finaliza două secole mai târziu. Contextul internațional care va favoriza unirea Țării
Românești cu Moldova este războiul Crimeii. Înfăptuirea statului român modern s-a
desfășurat pe mai multe etape.
Prima etapă a formării noului stat, a fost domnia lui Alexandru Ioan Cuza,
care a avut la bază nenumărate proiecte de reformă.
Etapa a doua îl are drept formator pe Carol I, cel care pune bazele noului stat,
guvernat după principiile liberalismului. .
O ultimă etapa, care a condus la înfăptuirea idealului național, a fost
participarea la Primul Război Mondial, factor care a favorizat formarea Marii Uniri
din anul 1918.
Cuvinte-cheie: Marea Unire, politică reformatoare, Carol I, regat,
independență, dubla alegere.

INTRODUCERE

2
 După 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau, încă din secolele al

XVII-lea și mai ales al XVIII-lea, o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică

națională.

Orice națiune merita să aibă - după cum cerea mişcarea de idei avansate de-atunci

– propriul său stat unitar, privit drept cadru de păstrare, de organizare și de dezvoltare

a corpului național în ansamblu și al fiecărui individ care compunea acest corp.

Imperiile și regatele multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau

menține prin rânduielile lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin

soluții parțiale, care nemulțumeau grav popoarele asuprite. Trecuse vremea

popoarelor cu istorie și a celor fără istorie, a celor superioare și a celor inferioare, a

unora cu misiune istorică dominatoare, față de altele, născute să trăiască supuse.

În jurul anului 1848 s-a afirmat din plin dorința de unire a românilor într-un stat

național. Această dorință, care exista în multe suflete luminate, a fost cultivată intens

și conștient de o elită intelectuală instruită și activă, de acei oameni învățați și inimoși

care ştiau atâtea despre unitatea românilor. Ei au explicat poporului cum unitatea

românească de limbă, de origine, de credință, de tradiții și obiceiuri trebuia să ducă în

chip firesc la statul unitar, la scutul politic la care avea dreptul orice popor.

CAPITOLUL 1

3
 SECOLUL AL XIX-LEA ȘI RĂZBOIUL CRIMEII

1.1. Secolul al XIX-lea

Odată cu secolul al XIX-lea, etapa memoriilor așternute pe hârtie este înlocuită de
acțiune cu scopul realizării dezideratelor. Proiectele politice românești vor fi puse în
practică începând cu anul 1859, când pe harta Europei a apărut un nou stat, format din
unirea Țării Românești cu Moldova, stat numit mai târziu România, în prima lege
fundamentală din 1866, urmând ca acesta să fie consolidat prin asumarea unei politici
interne proprii și, după obținerea Independenței, prin politică externă activă cu scopul
realizării marelui proiect politic: România Mare.
Unirea Moldovei cu Țara Românească, proiect politic al elitei românești, este
precedată de mișcarea unionistă. Aceasta reprezintă acțiunile desfășurate de
revoluționarii români după 1848, plecați în exil, unde militează pentru unirea
românilor într-un singur stat. Astfel, ei fac cunoscută problema românească în rândul
oamenilor politici și a presei din Franța, Anglia, statele germane și statele italiene. De
asemenea, în Moldova, după întoarcerea revoluționarilor în țară, se creează o astfel de
mișcare prin înființarea de asociații și reviste. Receptive la mesajele românilor au fost
în special Franța și statele italiene, acestea din urmă având același ideal al unității
statale, iar Anglia și Prusia doreau limitarea influenței rusești în zona balcanică pe
fondul „Crizei Orientale”, astfel că priveau cu simpatie posibilitatea construirii unui
stat românesc.
În procesul de formare a statului român se interferează mai multi factori:
mișcarea unionistă, atitudinea opiniei publice europene și politica marilor puteri.

1.2.Războiul Crimeii
Evenimentul care a determinat unirea Moldovei cu Țara Românească a fost
războiul Crimeii desfășurat în perioada anilor 1853-1856 între Turcia, aliată cu
Franța, Anglia și Rusia.1 Războiul a fost câștigat de aliați. „Tratatul de la Paris, ce a
pus capăt războiului Crimeii, semnat la 30 martie 1856, a influențat în mod decisiv
dezvoltarea politică a Moldovei și a Țării Românești”2. Prin urmare, Congresul de
pace s-a desfășurat la Paris în anul 1856 unde, ministrul de externe al Franței, contele
Walewski, fiul natural al lui Napoleon I și nepotul lui Napoleon al III-lea, împăratul
Franței, a propus unirea Țării Românești cu Moldova și construirea unui stat-tampon
în calea expansiunii Rusiei spre Balcani3. „Dorințele Divanurilor ad-hoc nu au fost
decât parțial satisfăcute. Turcia, Austria și Anglia erau împotriva constituirii unui
stat român: Istanbul și Londra, interesate în păstrarea integrității Imperiului
Otoman, îl considerau un pas al moldo-muntenilor spre independență, iar Viena se
temea de atracția pe care el avea să o exercite asupra românilor din Imperiul
Austriac ”4 .
De asemenea, Congresul de la Paris a hotărât desființarea protectoratului
rusesc din principate, menținerea suzeranității otomane asupra acestora și impunerea
garanției celor 7 mari puteri Europene în principate până la 1877. Totodată, Moldova
urma să primească de la Rusia cele trei județe din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul si
1
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București,1999, p.227.
2
Keith Hitchins, Românii.1774-1866, Editura Humanitas, București, 1996, p.348.
3
Mihai Bărbulescu, Istoria României, Editura Enciclopedica, București, 1998, p.305.
4
Florin Constantiniu, op.cit., p.228.

4
Bolgrad. Rațiunea pentru care cele trei județe din Bugeac au fost date românilor era
blocarea accesului Rusiei la gurile Dunării și deci la Peninsula Balcanică.
Adunările Ad-hoc din 1857 au adoptat rezoluții asemănătoare în care se
solicitau unirea, neutralitatea statului și alegerea unui prinț străin 5. În acest context,
s-a desfășurat Conferința de la Paris a celor 7 puteri garante care a adoptat
“Convenția de la Paris din 1858” cu rol de constituție pentru noul stat, rezultat din
unirea parțială a Moldovei cu Tara Românească. Aceasta oferea românilor o unire
parțială, cu excepția a două instituții comune: "Comisia Centrală" și "Înalta Curte de
Casație și Justiție", ambele cu sediul la Focșani, fiecare urmând să aibă câte un domn,
câte un guvern și câte o adunare legislativă 6.

1.3.Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

În textul Convenției nu se menționa că persoana care candida la funcția de
domn în ambele Principate trebuia să fie diferită, iar românii l-au ales pe Alexandru
Ioan Cuza, domnitor unic7. La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă din Moldova îl
alegea domn, iar la 24 ianuarie, Adunarea din Țara Românească cu unanimitate de
voturi avea aceeași opțiune. Unirea s-a realizat prin dubla alegere a lui Alexandru
Ioan Cuza, profitând de un context internațional favorabil, urmând calea plebiscitar-
diplomatică și impunând „politica faptului împlinit”8. Odată cu alegerea lui Cuza și
formarea statului român, unul dintre marile obiective ale proiectelor politice
românești a fost atins - realizarea statului român - urmând ca în deceniile următoare să
se continue punerea în practică a altor puncte din cadrul proiectelor politice
românești.
Un prim mare obiectiv al proiectelor politice românești, acela al constituirii
unui stat român, a fost realizat odată cu dubla alegere a lui Al. I. Cuza în 1859.
Oamenii politici români au acum în față alte mari provocări: consolidarea statului,
prin punerea în practică a dezideratelor românilor, reforme pentru modernizare,
instituirea unei monarhii ereditare, cu aducerea în țară a unui prinț străin, noua
Constituție modernă, obținerea independenței și realizarea marelui obiectiv, unirea
tuturor românilor într-un singur stat național unitar român.
Toate aceste obiective vor fi atinse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și
în primele decenii din secolul al XX-lea, printr-o susținută activitate pe plan intern și
extern, profitând de situațiile internaționale și favorizată de abilitățile de negociere a
oamenilor politici români, în frunte cu reprezentanții monarhiei, regele Ferdinand și
regina Maria.

5
Mihai Bărbulescu, op.cit., p.376.
6
Florin Constantiniu, op.cit., p.229.
7
Mihai Bărbulescu, op.cit., p.378.
8
Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013, pp.260-261.

5
 CAPITOLUL 2
DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI POLITICA SA
REFORMATOARE

2.1.Începtul domniei
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă și agitată de tensiuni politice, a
pus bazele politice, economice, sociale și culturale ale României moderne. Aceasta se
află sub semnul „ nerăbdătoarei dorințe de a ajunge din urmă occidentul, dar efortul
Domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a
inerțiilor colective ” 9.
În cele din urmă, a fost recunoscută și dubla alegere și unirea deplină de către
cele 7 puteri garante, fiind creat primul guvern unic (22 ianuarie 1862) condus de
Barbu Catargiu, iar pe 24 ianuarie 1862 fiind format primul parlament unicameral din
istoria țării10. După asasinarea lui Barbu Catargiu în iunie 1862, s-a format un guvern
condus de Nicolae Kretzulescu, iar între 1863 și 1865, guvernul a fost condus de
Kogălniceanu, cu ajutorul căruia Cuza a realizat marile reforme.
2.2. Marile reforme
Pe 25 decembrie 1863 a fost dată legea secularizării averilor mânăstirești, prin
care 25% din suprafața arabilă a țării trecea din proprietatea marilor mănăstiri în cea a
statului 11. Totodată, la 2 mai 1864 are loc o lovitură de stat, prin care Al. I. Cuza a
impus un regim autoritar, a dizolvat Adunarea și a înființat Corpul Ponderator
(Senatul) și, nu în ultimul rând, adoptă „Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris
”, document cu rol constituțional, aplicat până la sfârșitul domniei. Unul dintre cele
mai importante proiecte de reforma adoptate de Cuza a fost „reforma agrară” prin care
460.000 de mii de familii de țărani au fost împroprietărite cu pământ în funcție de
numărul de vite cu care îl puteau lucra. Împroprietărirea s-a făcut prin despăgubire,
pământul putea fi plătit timp de 15 ani și nu putea fi vândut timp de 30 de ani 12. Prin
urmare, impactul reformei a fost unul imens: au fost desființate categoriile sociale, a
fost acordat dreptul la vot celor care plătesc impozit, a crescut interesul oamenilor
politici pentru a atrage țărănimea de partea lor. Țăranii vor ocupa de acum un rol
important în programele politice ale grupărilor și apoi formațiunilor politice din
România. Tot în 1864 fost adoptată „Legea instrucțiunii publice” care introducerea
gratuitatea și obligativitatea învățământului primar, un pas important în reducerea
analfabetismului, mai ales în lumea rurală, lipsită de posibilități financiare. S-a
dezvoltat și învățământul superior prin înființarea universităților din Iași și București,
instituții de învățământ superior care înlocuiau vechile Academii Domnești, dar cu un
decalaj major față de lumea Occidentală, unde învățământul superior făcea primii pași
încă din secolul al XI-lea. A fost adoptat un nou Cod Civil și un nou Cod Penal, a fost
reformată armata, a fost înființat C.E.C. și a avut loc reorganizarea administrativă.
Parcursul proeuropean este reliefat și de susținerea romanității românilor în
fața tot mai multor contestări venite dinspre spațiul austriac/maghiar/austro-ungar.
Istorici români și străini aduc argumente pentru susținerea romanității, a drepturilor
românilor asupra teritoriilor locuite de aceștia ca majoritari și a fost reintrodus, după

9
Florin Constantiniu, op.cit, p.229.
10
Ibidem, p.230.
11
Ibidem, p.231.
12
Ibidem, p.232.

6
secole de absență, alfabetul latin. Istorici precum B. P. Hașdeu, A. D. Xenopol,
Theodor Mommsen, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Onciul etc. au contribuit prin
scrierile lor la o diminuare a atacurilor asupra românilor, precum și la un imbold la
cercetarea istoriei naționale prin dezvoltarea ramurilor auxiliare ale istoriei precum
arheologia, numismatica, toponimia, epigrafia etc.

2.3. Abdicarea domnitorului

În ciuda tuturor proiectelor de reformă adoptate de Cuza, liberalii și
conservatorii radicali erau nemulțumiți de activitatea acestuia, ceea ce a condus la
formarea monstruoasei coaliții, care l-a forțat pe Cuza să abdice pe 11 februarie
186613. Există și opinii care promovează ideea că domnitorul Cuza a fost lăsat să
conducă timp de 7 ani un regim autoritar, ca ulterior să se revină la ideea unui prinț
străin conform cerințelor adunărilor Ad-hoc din 1857, un lider străin care să ducă la
încetarea conflictului dintre diverse case domnești din țară, iar prin prestigiul acestuia
să se atingă un alt obiectiv important, înlăturarea suzeranității naționale și obținerea
Independenței de stat.
Domnia lui Al. I. Cuza a avut un impact major în evoluția statului român, în
tranziția spre regimul politic modern, parlamentar și constituțional. De asemenea, prin
reformele modernizatoare ale domnitorului, determină mari schimbări în structurile
societății, în viața economică, stimulând categoriile burgheze, dezvoltarea industrială,
modernizarea mijloacelor și căilor de transport. Unirea și reformele au pus bazele
statului modern, au dat o organizare unitară noului stat, pregătindu-l pentru o nouă
etapă din proiectele politice românești, cea a monarhiei ereditare.

13
Ibidem, p.233.

7
 CAPITOLUL 3
CAROL I ȘI DRAGOSTEA SA PENTRU VIITOAREA ROMÂNIE

3.1 Începututurile domniei

În urma abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, se formează o locotenență
domnească, care va prelua puterea până la aducerea în țară a unui prinț străin care să
preia tronul. Parlamentul îl proclamă ca domnitor al României pe Filip de Flandra,
fratele regelui Belgiei, un model politic pentru România. Acesta refuză propunerea,
fapt care a pus în mare dificultate clasa politică românească, în contextul reacției
marilor puteri, care cer anularea unirii celor două Principate. Prin activitatea
diplomatică a oamenilor politici români și susținerea împăratului Franței, Napoleon al
III-lea, după îndelungi tratative s-a obținut acordul regelui Prusiei pentru aducerea în
țară a unui prinț străin, în persoana principelui german Carol de Hohenzollern -
Sigmaringen. Prin urmare, pe 10 mai 1866, acesta a depus jurământul la București si a
devenit domnitor al României cu numele de Carol I.
„Noul domn, principele Carol I avea să cunoască domnia cea mai
lungă( 1866 -1914)din istoria românească. Cu un remarcabil simț al datoriei, el avea
să-și îndeplinească obligațiile de suveran cu conștiinciozitate și rigoarea
caracteristice spiritului prusac”14. Domnia acestuia a reprezentat momentul de
maturizare politică a României, aceasta devenind un stat modern, guvernat după
principiile liberalismului. Sunt vizate acțiuni de modernizare pe mai mule planuri:
politic, economic, cultural și social, România câștigând și un prestigiu deosebit pe
plan internațional15 .

3.2. Prima Constituție modernă românească. PNL și PC

Una dintre marile probleme pe care Carol I a dorit să o rezolve si care
reprezenta un deziderat al proiectelor politice românești, a fost promulgarea unei
Constituții moderne. Astfle, putem afirma faptul că începutul domiei principelui străin
„s-a caracterizat printr-o agitată viață politică”16 .
Noua Constituție a fost adoptată în iulie 1866 și a fost inspirată de cea
belgiană din 1831, model de Constituție liberală a vremii. Potrivit noii Constituții,
numele statului devenea oficial România, cu statut de monarhie constituțională
ereditară. Constituția a realizat un echilibru stabil între puterea executivă și cea
legislativă și s-a dovedit pentru mai bine de o jumătate de secol „un instrument politic
eficient” pe baza căruia a fost guvernată România modernă.
Din punct de vedere politic, în România, datorită Constituției din 1866, se
proclamă principii politice moderne, pe baza cărora vor funcționa instituțiile statului
asemeni celor europene: parlament bicameral, monarhie constituțională ereditară; se
creează primele partide politice, se acordă lărgirea dreptului de vot, fie el și cenzitar.
Scena politică a României moderne a fost animată de două mari orientări
politice, conservatoare și liberală. Pe parcursul vieții politice din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, aceste două orientări politice s-au grupat și au format două
partide ce au guvernat alternativ România modernă.
„Crearea partidului național liberal a constituit un moment important în
istoria românilor, cu deosebire a vieții politice” 17. Acesta a luat naștere pe data de 5

14
Ibidem, p.234.
15
Ibidem, p.48.
16
Ibidem, p.51.
17
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi. 1866-1947, Editura Enciclopedică, București, 2004,
p.85.

8
iunie 1875, în casa lui Mazar- Pasa și avându-i ca reprezentanți pe Mihail
Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Ionel Brătianu, C.A. Rosetti, Dimitrie A. Sturza18.
Proiectul de modernizare liberal promova constituționalismul și pluralismul
politic, bazat pe libertatea de exprimare și spirit de toleranță, prin încercarea de a
extinde principiile de libertate și egalitate până la baza societății. Printre marile
obiective liberale se număra lărgirea dreptului de vot, dezvoltarea industriei naționale
cu intervenția statului, prin legislație economică care să accelereze procesul de
modernizare. În acest sens, deviza liberală s-a conceptualizat în „prin noi înșine”, ceea
ce presupune valorificarea resurselor umane și naturale ale țării pentru dezvoltarea
societății românești.
Partidul Conservator s-a înființat oficial în 1880, având ca lideri marcanți pe:
Lascăr Catargiu, Manolache Costache Epureanu, P.P. Carp, Titu Maiorescu. Proiectul
de modernizare conservator era bazat pe modernizarea progresivă, treptată și o
evoluție proprie adaptată specificului societății românești, fără salturi mari și
preluarea modelelor occidentale. România are o tradiție instituțională, structuri sociale
și spiritualitate proprie peste care nu se pot implanta fără discernământ instituții și idei
preluate din Occident. În același sens dezvoltarea economică a României moderne
trebuia să se axeze pe dezvoltarea agriculturii.

3.3. Cucerirea independenței

„Problemă aflată la ordinea zilei era aceea a dobândirii independenței de stat a
României, în condițiile în care popoarele din Balcani își manifestau deschis
hotărârea de a lichida dominația otomană”19. Prin urmare, pe plan extern, Carol I a
acționat pentru cucerirea Independenței de stat și întărirea prestigiului internațional al
României. Astfel, acesta și-a propus obținerea independenței pe cale diplomatică, dar
nu a avut susținerea liderilor europeni. De altfel, nu era cea mai bună perioadă pentru
astfel de demersuri, de la care principele Carol I nu vrea totuși să se abată. Era
perioada marilor conflicte dintre statele germane și Austria, statele germane și Franța,
statele italiene și Austria. Susținerea de care s-a bucurat statul în trecut era trecută pe
locul secund în fața intereselor naționale.
Contextul favorabil obținerii independenței pe cale militară s-a dovedit a fi
răscoala statelor balcanice împotriva cărora Imperiul Otoman a intervenit cu
brutalitate. Rusia s-a erijat în protectoarea balcanicilor pe considerentul religiei
ortodoxe și a negociat o eventuală intervenție. „Ziua independenței de stat a
României se apropia, iar Carol I dorea să-și lege numele de acest eveniment
istoric”20. Noua Constituție otomană menționa România drept o provincie privilegiată
a Imperiului Otoman, ceea ce a inflamat opinia publică și a condus la semnarea
Convenției româno-ruse din 4 aprilie 187721. Convenția prevedea trecerea trupelor
ruse pe teritoriul României, evitarea Bucureștiului, cheltuieli suportate de guvernul
rus, România trebuia să mențină Securitatea pe Dunăre până la venirea rușilor, Rusia,
de asemenea, trebuia să respecte integritatea teritorială a României. În acest context,
Rusia a declarat război Turciei, ceea ce a declanșat bombardarea orașelor de la Sud de
Dunăre de către otomani. În replică, românii au ripostat prin atacarea orașelor Vidin și
Turtucaia.
Pe 9 mai 1877, într-o întâlnire a Adunării Deputaților, Nicolae Fleva îl
interpelează pe ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, întrebându-l ce eram în

18
Ibidem, p.85.
19
Ibidem, p.88.
20
Ibidem, p.93.
21
Ibidem, p.97.

9
acest conflict care se purta la granițele țării. Kogălniceanu a avut un discurs care a
reprezentat o adevărată declarație de independență. A doua zi, de Ziua Monarhiei,
Carol I a susținut independența în fața camerelor reunite ale Parlamentului și a anulat
plata tributului de 914 mii de lei, direcționându-l către armată 22. În sudul Dunării,
Rusia întâmpina dificultăți pe câmpul de luptă, astfel că, marele duce, Nicolae, fratele
țarului, i-a trimis lui Carol I o telegramă pe 19 iulie 1877.23 Carol I a mobilizat armata,
a trecut la sud de Dunăre, iar românii au contribuit într-un mod decisiv la victoriile de
la Smârdan, Grivița, Rahova, Plevna. Aceste victorii au determinat capitularea
otomanilor în ianuarie 1878.
În februarie 1878, țarul și sultanul au semnat Tratatul de la San Stefano, un
tratat care nu va fi acceptat de marile puteri, întrucât acestea nu au fost invitate să
participe. Prin urmare, a fost convocat Congresul de la Berlin în iunie-iulie 1878,
unde gazdă au fost liderii noului Imperiul German, Wilhelm I și Otto von Bismarck,
România fiind invitată doar să își prezinte punctul de vedere. În cele din urmă, s-a
hotărât recunoașterea Independenței cu două condiții. Prima prevedea faptul că
România trebuia să accepte un schimb teritorial: să cedeze Rusiei cele trei județe din
sudul Basarabiei, în schimbul obținerii de la Turcia a Dobrogei, Deltei Dunării și a
Insulei Șerpilor. Această primă condiție a stârnit numeroase controverse și
nemulțumiri în rândul opiniei publice românești, oamenilor politici și liderilor țării.
România își dorea să recupereze întreaga Basarabie, nedrept luată de Imperiul Țarist
în 1812, prin tratatul de la Hanul lui Manuc din București, în niciun caz să cedeze o
parte din aceasta. Nu mai puțin important este și faptul că Rusia a obținut victoria
datorită implicării Românilor în acest război din 1877-1878 și nu se aștepta la
asemenea cerințe de la un partener care câteva luni mai devreme o asigura că îi va
păstra integritatea teritorială. De asemenea, cea de-a doua condiție pentru obținerea
Independenței făcea referire la modificarea articolului 7 din Constituția din anul
1866, în privința cetățeniei române menționându-se că religia nu mai era un
impediment în calea obținerii cetățeniei române, așa cum era anterior acestei
modificări24. Ar fi fost și dificil să se mențină acest articol în forma inițială având în
vedere că noul teritoriu integrat României, Dobrogea, era format dintr-un mozaic de
populații etnice și confesionale după cei 461 de ani petrecuți în Imperiul Otoman.

3.4. Carol I-Primul rege al României

Instituția monarhiei în România modernă se consolidează în urma cuceririi
Independenței de stat din 1877 – 1878, astfel că, în 1878, Carol I primește titlul de
alteță regală, iar în 1881 titlul de rege, iar România devine regat și se stabilește
succesiunea la tron, prin persoana lui Ferdinand, nepotul de frate al regelui. În plan
politic intern, instituția monarhiei, prin Carol I, a reprezentat un factor de stabilitate
politică, regele fiind un mediator în viața politică românească25.
Totodată, în anul 1883, printr-un tratat secret, România a aderat la Tripla
Alianță din care făceau parte Austro-Ungaria, Germania și Italia, o alianță cu scop
defensiv de ajutor reciproc în cazul unei agresiuni împotriva unui stat membru. Puține
persoane cunoșteau acest tratat, având în vedere înclinarea noastră filofranceză,
apropierea prin origini și cei care au sprijinit de-a lungul timpului realizarea
României.

22
Nicolae Diță, Istoria Monarhiei în România, Editura Nomina, București, 2017, p.73.
23
Mihai Bărbulescu, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p.388.
24
Neagu Djuvara, op.cit., p.277.
25
Ioan Scurtu, op.cit., pp.120-121.

10
 CAPITOLUL 4
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

O altă etapă deosebit de importantă pentru consolidarea și afirmarea noului

stat român este reprezentată de Primul Război Mondial (1914-1918). „Interpretarea
românească a Primului Război Mondial se înscrie într-o întreagă mitologie. Nimic
mai firesc, de altfel, de vreme ce aici se află actul fondator al României moderne.
România, în configurația ei actuală, este creația Primului Război Mondial (chiar
dacă s-a mai pierdut o parte din teritoriul interbelic al Ro- mâniei Mari)”26.
Războiul a început în urma asasinării lui Franz Ferdinand, moștenitorul
coroanei austro-ungare, de un student sârb, în ziua de 28 iunie 1914, zi de doliu
național în această parte a Europei, ziua înfrângerii cneazului Lazăr de către otomani
la Kossovopolje/Câmpia Mierlei și începutul suzeranității otomane în 1389.
Austro-Ungaria a atacat Serbia pe 28 iulie 1914. Războiul se desfășura la
granițele țării. România trebuia să ia o decizie privind implicarea sau menținerea
neutralității în această conflagrație, devenită ulterior mondială. Regele Carol I a
convocat Consiliul de Coroană la Sinaia unde discuțiile s-au prelungit până târziu în
noapte. S-a discutat deschis, cu tratatele pe masă, iar vestea neutralității Italiei a venit
chiar în timpul întâlnirii. Oamenii politici români au dat dovadă de luciditate și
obiectivitate ieșite din comun. Aderarea la Tripla Alianță (Puterile Centrale) ar fi fost
controversată, ar fi însemnat că treceau cu vederea tot ce au pătimit românii
transilvăneni, bănățeni și bucovineni în perioadele de stăpânirea habsburgică/austro-
ungară, ar fi însemnat că România este complice invaziei unei țări mici precum Serbia
și tratatul din 1883 nu se aplica având în vedere caracterul defensiv al acestuia. Pe de
altă parte, ar fi însemnat ca România să lupte împotriva românilor din Transilvania și
de partea unei Rusii care nu ne-a susținut la Congresul de la Berlin. S-a decis astfel
neutralitatea, care nu putea fi însă perpetuă dacă voiam să ne formăm unitatea
statală27. În perioada neutralității, s-au format două curente de opinie, în rândul
oamenilor politici, dar și al opiniei publice. Prin urmare, noul rege, Ferdinand I,
susținea tabăra germanofilă, iar soția acestuia, regina Maria, susținea tabăra
antantofilă.
În 1916 a fost convocat un nou Consiliul de Coroană la București și au fost
semnate două convenții cu Antanta, una politică și una militară. Convențiile
prevedeau: România trebuia să declare război Austro-Ungariei; Antanta susținea
România cu aprovizionare zilnică cu armament și muniție, dar și, deschiderea de noi
fronturi în Salonic și Galiția pentru detensionarea graniței cu România28.
Pe 14/27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei, iar trupele
române au fost mobilizate pe linia Carpaților 29. Simultan din sudul Dunării, România
a fost atacată de Bulgaria, iar armata română a trebuit să se împartă pe două fronturi și
a suferit înfrângeri la Turtucaia în fața bulgarilor și în Carpați în fața austro-ungarilor.
Confruntările au continuat pe râurile Neajlov și Argeș, iar pe 23 noiembrie
1916 capitala a fost ocupată de trupele bulgaro-germane. Parlamentul, Guvernul și
familia regală s-au retras în Iași, iar România mai însemna doar câteva județe din
Moldova.

26
Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, București,
2014, p.66.
27
Mihai Bărbulescu, op.cit., p.415.
28
Ibidem, p.342.
29
Ibidem, p.416.

11
 În iarna 1916-1917, armata română a fost refăcută cu sprijinul misiunii
militare franceze condusă de Henri Berthelot, iar în vara 1917, românii au obținut
victorii la Mărășești, Mărăști și Oituz, oprind astfel, expansiunea asupra Moldovei a
trupelor germane și austro-ungare.
În octombrie 1917, în Rusia s-a instaurat regimul comunist, care la începutul
anului 1918, a decis retragerea sa din război, lăsând România singură pe frontul de
est.
Prin urmare, noul prim-ministru al României, Alexandru Marghiloman a decis
semnarea unui tratat de pace cu Puterile Centrale pe 24 aprilie 1918, Pacea de la
Buftea București. Tratatul prevedea: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-
Ungaria primea o parte din Munții Carpați, Germania instituia monopolul asupra
petrolului romanesc timp de 90 de ani, iar accesul la Marea Neagră se făcea printr-un
drum comercial până la Constanța30.
Regele Ferdinand nu a ratificat tratatul și a solicitat armatei să reintre în război
pe data de 9 noiembrie 1918, cu două zile înainte de sfârșitul războiului. România s-a
aflat în tabăra câștigătoare și prin urmare a fost susținută în realizarea Marii Unirii.
Unul dintre cele mai mari obiective, din toate timpurile ale românilor a fost
înfăptuirea Marii Uniri. „În anul 1918 , românii aflați sub dominație străină din
Basarabia, Bucovina și Transilvania, prin adunări plebiscitare, s-au pronunțat,
conform principiului autodeterminării popoarelor, pentru unirea cu România. Ideea
autodeterminării naționale pune astfel bazele juridice indestructibile ale noului stat
român unitar”31.
Dorința aprigă de unire se intensifica treptat datorită stăpânirii rusești și
austro-ungare din cuprinsul principatelor. Mai mult, la sfârșitul lui 1917, România
avea cea mai mare parte a teritoriului aflat sub ocupație germană. La nici un an de
zile, în urma capitulării Germaniei în fata aliaților occidentali ai României, avea să ia
naștere România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor țarist și austro-ungar, prin
voința liberă a transilvănenilor și a moldovenilor.
În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce compuneau Antanta
Cordială a stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii
poporului din Basarabia, din Bucovina şi din Transilvania unde nu mai exista
autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti
– aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la
Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al
istoriei din sud-estul european»”32. La fel de exactă a fost şi declaraţia delegaţiei
Bucovinei condusă de Iancu Flondor, care a prezentat regelui la 28 noiembrie 1918
actul unirii: „Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări
întregi, a Țării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o
cucerire a armelor, ci întoarcerea la vatră a fraților despărțiți, care în Majestatea
Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut și mult dorit”.

30
Mihai Bărbulescu, op.cit., p.344.
31
Ioan Scurtu, Petre Otu, Istoria Românilor. România întregită, Editura Enciclopedică, București, 2003, p.5.
32
Gheorghe I. Brătianu, Originile și formarea unității românești, Editura UAUIC, București, 1998, pp. 289-290.

12
 CAPITOLUL 5
MAREA UNIRE

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente
succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea
Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.
Prima etapă din procesul formării României Mari este unirea cu Basarabia.
Lupta de emancipare națională a românilor din Basarabia s-a amplificat în 1917, pe
fondul prăbușirii Rusiei țariste și al afirmării idei de autodeterminare 33. Ea s-a
consolidat în jurul Partidului Național Moldovenesc creat în aprilie 1917, al cărui
program a militat pentru autonomia Basarabiei. În septembrie 1917 a avut loc
Congresul soldaților moldoveni, care a proclamat autonomia Basarabiei și a hotărât
alegerea unui parlament numit, Sfatul Țării. Aflați sub conducerea lui Ion Inculeț
acesta a adoptat la 2 decembrie 1917 o declarație prin care se proclama Republica
Democrată Moldovenească. La 24 ianuarie 1918 Parlamentul a proclamat
independența Republicii Democratice Moldovenești față de Rusia. În ziua de 27
martie 1918 Sfatul Țării a adoptat Declarația de unire a Basarabiei cu România.
Etapa de mijloc a înfăptuirii Marii Uniri a fost unirea Bucovinei cu celelalte
principate din Imperiu. „În timpul războiului, Bucovina avut multe de îndurat, ca
urmarea repetatelor operații militare desfășurate pe teritoriul său, ocupației rusești
din unele zone, numeroaselor încorporări etc. Mii de tineri români au fost înrolați în
armata austriacă. Adesea, românii erau priviți ca spioni și trădători;preoți,
învățători și chiar simpli săteni au fost ridicați de la vetrelor și trimiși în lagăre de
concentrare”34. Bucovina s-a unit cu România pe fondul dezmembrării Austro-
Ungariei, ea făcând parte din Austria, care a răpit-o de la Moldova în 1775 prin
Convenția de la Constantinopol. Asupra Bucovinei emitea pretenții de anexare și
Ucraina. Prin urmare, în octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român, care
și-a exprimat dorința de separare și dreptul de autodeterminare. Pe 14 octombrie 1918,
Adunare Națională de la Cernăuți se proclamă ca Adunare Constituantă și hotărăște
unirea Bucovinei cu celelalte provincii din imperiu. Ucraina făcea presiuni pentru
încorporarea Bucovinei, ceea ce a determinat formarea unui Consiliu Național, condus
de Ion Nistor, care decide intervenția armată pentru restabilirea ordinii. Pe 12
noiembrie 1918 se formează un consiliu executiv condus de Iancu Flondor, care pe
15/28 noiembrie 1918 hotărăște unirea cu România35.
Ultima etapa din procesul de formare a noii Romanii a fost unirea cu
Transilvania. În cursul anului 1918, pe fondul înfrângerilor de pe front suferite de
Imperiul Austro-Ungar, s-a intensificat lupta popoarelor pentru autodeterminare
națională. În acest context, mișcarea națională a românilor din Transilvania s-a
radicalizat. Astfel, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, Partidul Național Român a
adoptat Declarația de la Oradea, prin care se afirma că națiunea română este hotărâtă
să-și asigure „așezarea ei prin națiunile libere”. 36 Acest document a fost prezentat în
Parlamentul de la Budapesta la 5/18 octombrie 1918 de către deputatul Alexandru
Vaida Voievod. Contextul extern era favorabil căci revoluțiile izbucnite în 1918 la
33
Gheorghe Platon, Istoria Românilor. De la independență la Marea Unire(1878-1918), Editura Enciclopedică,
București, 2004, p.480.
34
Ibidem, p.480.
35
Ibidem, p.505.
36
Ibidem, pp. 507-508.

13
Budapesta și la Viena au grăbit destrămarea Austro-Ungariei. La 18/31 octombrie
1918, s-a constituit Consiliul Național Român Central cu sediul la Arad, care a
devenit reprezentantul aspirațiilor naționale ale românilor 37. În toate localitățile au luat
ființă consilii și gărzii naționale. La jumătatea lunii noiembrie 1918,o delegație
guvernamentală maghiară a sosit la Arad și a purtat discuții cu reprezentanții
Consiliului Național Român Central, propunând menținerea Transilvaniei în cadrul
Ungariei. Propunerea a fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că dorința
românilor era „despărțirea totală„ de Ungaria. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918,
Marea Adunare Națională, întrunită la Alba Iulia, formată din 1228 delegați, a votat
Rezoluția privind unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu
România, prezentată de Vasile Goldiș. Anul 1918 s-a înscris în istoria românilor ca
un moment de referință întrucât s-a constituit statul național unitar.
În final, consider că în ciuda tuturor obstacolelor ivite în cale, voința poporului
român s-a dovedit a fi prospera. În urma unor puternice lupte purtate pe plan extern,
românii au reușit să-și împlinească idealul național și s-a dovedească faptul că
unitatea românească este clădită din dreptate, curaj, fraternitate, respect, dar și un
desăvârșit spirit patriotic.

Consecințe
Noua Românie a prins contur pas cu pas, s-a definit și și-a obținut cele trei
culori naționale în urma Marii Uniri.
Au avut loc modificări însemnate la nivel demografic, suprafața noului stat
mărindu-se considerabil.
Totodată, sub aspect social, integrarea noilor provincii nu a modificat în chip
substanțial structura populației. De asemenea, s-au produs modificări însemnate și în
domeniul economic, ritmul dezvoltatării s-a intensificat și asistăm la înființarea unor
mari conglomerate industriale, precum Uzinele Malaxa și Industria Aeronautica de la
Brașov.

Concluzii
Această tematică aduce în prim-plan procesul de consolidare și modernizare al
statului român, prin expunerea etapelor definitorii de formare și emancipare. Astfel,
prezentul eseu pune în lumină procesul de evoluție la care a fost supusă actuala
Românie, fundamentul său pornind de la un simplu proiect politic și transformându-se
în urma unui îndelungat drum, într-o țară demnă de admirat, cu principii, cu o națiune
care și-a câștigat în deplinătate drepturile și nu în ultimul rand, cu urmași, care vor
menține prestigiul și frumusețea actualului stat modern.

37
Gheorghe Platon, op.cit., pp. 509-510.

14
 BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, Mihai, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.

2. Boia, Lucian, Primul Război Mondial. Conroverse, paradoxuri, reinterpretări,
Humanitas, București, 2014.
3. Bratianu, I.Gheorghe, Originile și formarea unității românești, Editura UAUIC,
București, 1998.
4. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic, București, 1999.
5. Diță, Nicolae, Istoria Monarhiei din România, Editura Nomina, București, 2017.
6. Djuvara, Neagu, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas,
București, 2013.
7. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1996.
8. Platon, Gheorghe, Istoria Românilor. De la independență la Marea Unire (1878-
1918), Editura Enciclopedică, București, 2003.
9. Pop, Ioan-Aurel, Istoria iulstrată a românilor pentru tineri, Editura Litera,
București, 2018.
10. Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi.1866-1947, Editura
Enciclopedică, București,2004.
11. Scurtu, Ioan; Otu, Petre, Istoria Românilor. România întregită, Editura
Enciclopedică, București, 2003.

15