Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga
~VIZIUNE~

Autor cu o semnificativă activitate literară în perioada clasică, Ion Creangă

este considerat unul dintre cei mai de seamă povestitori ai poporului nostru,
reprezentativ pentru spiritualitatea ancestrală românească. Operei sale capitale,
scrierea memorialistică „Amintiri din copilărie”, i se adaugă basmele culte, care
proiectează în fabulous lumea țărănească apropiată de sufletul său într-o
manieră originală de exprimare. O astfel de creație este „Povestea lui Harap-
Alb”, un basm cult, specie a genului epic, în proză, construită pe schema
opozițională Bine-Rău, cu personaje numeroase ridicate la rangul de simbol.
Elementul fabulos este acceptat ca aparținând firescului, indicii spațiali și
temporali sunt vagi, generalizând întâmplările relatate, iar acțiunea urmărește o
schemă prestabilită. De asemenea, autorul porneşte de la modelul basmului
popular, împrumutând unele motive populare, tipuri de personaje, dar şi
elemente de structura precum: formula introductivă: ”Amu cică era odată un
craiu”, ce are rolul de a introduce cititorul în lumea basmului, formula mediana:
”Şi merse ce merse”, care are drept scop menţinerea interesului cititorului şi,
totodată, ne anunţă că povestea continuă, şi formula de încheiere: ”Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi azi mai ţine încă, cine se duce acolo be şi mănâncă, iar cine
nu se uită şi rabdă” având rolul de a scoate cititorul din lumea poveştii; pe care
le organizează propriei viziuni.
Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, publicat în revista „Convorbiri literare”
la data de 1 august 1877, respectă, în linii mari, structura populară a speciei, în
care acțiunea debutează cu o situație a echilibrului, perturbată de un eveniment
neașteptat, care declanșează o acțiune desfășurată de protagonist, în
confruntare cu antagonistul, susținut de ajutoare și donatoare în vederea
restabilirii ordinii inițiale care culminează cu un moment de maximă încordare
narativă. Deznodământul aduce o nouă situație de echilibru.
Forma cultă a speciei literare constă în reorganizarea elementelor populare sau
completarea lor de un prozator cunoscut, care imprimă textului stilul personal de
relatare.
Pornind de la afirmația critică al lui Al. Piru, anume că „Povestea lui Harap-Alb
este un scurt roman fantastic, în care toate elementele au revernul lor real,
traducibil, o adevărată epopee a poporului român”, putem afirmă că basmul își
extinde semnificațiile dincolo de specia literară pe care o reprezintă,
constituindu-te ca o adevărată lecție de viață.

Titlul basmului enunță atât specia literară, povestea, cât și numele

protagonistului purtat de-a lungul propriei formări. Pe parcursul firului epic,
destinul acestuia cunoaște trei ipostaze : fiul cel mic al craiului, imatur și neinițiat,
dar curajos și preocupat sa-și ajute propria familie; Harap-Alb, ucenic al
Spânului, parcurgând drumul inițierii; Împăratul, inițiatul capabil sa conduca
împărăția unchiului său și de-ași întemeia o familie cu aleasa inimii.
Cea mai mare parte a basmului este dedicată celei de-a două ipostaze. El
este numit de către formatorul său antagonistul, printr-o sintagmă oximoronică,
„Harap-Alb”. Substantivul comun „harap” desemnează o persoană cu părul și
pielea de culoare neagră și se află în contradicție cu epitetul cromatic „alb”
care sugerează condiția sa nobilă. Fiul craiului devine astfel a Spânului.
Tema operei are sursă folclorică, prezentând confruntarea dintre bine și rău.
Pe parcursul acestei confruntări, soldate cu victoria binelui, eroul central își
formează personalitatea ceea ce conferă substanța epică, scrierii, dându-i
acesteia caracterul de bildungsroman.
Acțiunea este relatată la persoana a III- a, de către un narator a cărui
perspectivă narativă obiectivă este completată cu multiple comentarii
subiective. Aceste completari umoristice, ironice, lamuritoare sunt specifice stilului
autorului Ion Creangă. Discursul narativ îmbină original cele trei moduri de
expunere. Narațiunea are cea mai mare pondere de-a lungul firului narativ,
redând din folosirea frecventă a vorbelor, înaintarea acțiunii. Aceasta este
completată de dialog, care are dublu rol în operele dramatice: dezvoltarea
acțiunii, individualizarea personajelor prin detalii specifice, care le
caracterizează. Descrierea se bazează în special pe portretizare, personajele
sunt conturate în așa fel încât să formeze ample reprezentări în mintea cititorului.
Construcția subiectului urmează o schemă simplă. Cei doi frați, Craiul și
Verde-Împărat, conduc fiecare câte o împărăție la două capete ale lumii, foarte
îndepărtate unul de celălalt. Neavând descendenți masculini, Verde-Împărat îi
scrie fratelui său să-i trimită pe unul dintre fii săi, să-i urmeze la tron. Dacă cei doi
fii mai mari ai acestuia nu reușesc să treacă proba curajului impusă de tatăl lor,
deghizat în urs, mezinul este pregătit să-și încerce și el norocul. Pentru că
dovedește, în prealabil, calități sufletești superioare atunci când milostivește o
bătrână cerșetoare, el primește un ajutor de nădejde pe Sfânta Duminică, cea
care se metamorfozează în femeie sărmană pentru a-l pune la încercare.
Aceasta în sfătuiește să aleagă calul, hainele și armele tatălui său din tinerețe
pentru a putea reuși ceea ce și-a propus, fapt ce denotă refacerea unui destin
privilegiat. După ce protagonistul își dovedește curajul în față probei la care se
supunea propiul tată, primește drept compensație de la acesta, un sfat: „să te
ferești de omul Roș, iar mai ales de omul spân”, considerați în credința populară,
oameni care poartă stigmatul răului.
Plecat la drum, acesta își începe călătoria inițiatică prin pădurea-labirint,
care reprezintă spațiul dispariției vechii sale identității, dar și regenerarea sa prin
renaștere. Inițial tânărul se rătăcește și este nevoit să se abată de la sfatul
părintesc, tocmindu-l pe Spân drept călăuză, deoarece era „boboc în felul său
la trebi de aiște”. Acest nou personaj, antagonistul, dar și formatorul eroului se
remarcă prin prietenie și perseverență: el are capacitatea de a se metamorfoza,
pentru a-l convinge pe tânăr să îl accepte ca tovarăș de drum.
Viclenia Spânului determină schimbarea destinului tânărului naiv, prin
puterea sa de convingere. Coborârea în fântână echivalează cu o nouă naștere
a eroului sub un alt nume Harap-Alb, si cu o altă misiune, sluga răufăcătorului,
pecetluită de un jurământ: „jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău, că mi-i de
ascultare între toate […]; și atâta vreme ai a mă sluji, până când îi muri și iar
reînvii”. Spânul preia astfel identitatea feciorului de crai, și ajunge, împreună cu
sluga sa credincioasă, la curtea împăratului. Aici îl supune pe Harap-Alb la o serie
de trei probe: aducerea salăților din Grădina Ursului, a nestematelor care
decorau pielea unui cerb fermecat și pețirea, în numele Spânului, a fetei
Împăratului Roș. Primele două probe au fost trecute cu ajutorul sfaturilor și
obiectelor magice oferite de Sfânta Duminică, pentru a treia, insa, se vede
nevoit să pornească într-o nouă călătorie, mult mai dificilă.
De-a lungul drumului ocolește protector o nuntă de furnici care traversau
un pod și construiește un stup albinelor din propria-i căciulă. Este răsplătit rând
pe rând, cu câte o aripă de la fiecare crăiasă, care îl vor salva la nevoie. Tot
acum se întâlnește cu cele 5 personaje miraculoase: Gerilă, Setilă, Flămânzilă,
Ochilă, Păsări-Ochi-Lungilă, care-l avertizează pe Harap-Alb că fără ei nu va
reuși să-și îndeplinească ceea ce și-a propus. Ajunși la curtea lui Roș-Împărat,
sunt surprinși altor probe: casa de aramă, ospățul, alegerea macului de nisip,
găsirea fetei, ghicitul ei. Încercările sunt depășite cu bine, fiecare personaj
având rolul lui bine determinat. Fata împăratului propune și ea o probă, anume
întrecerea dintre cal și turturică. Calul eroului înzestrat cu puteri supranaturale,
câștigă prin vicleșug și aduce fetei apa vie, apa moartă și smicelele de măr
dulce. Drumul de întoarcere spre împărăția unchiului său aduce eroului o nouă
provocare, aceea a dragostei. El se îndrăgostește de fată, dar nu-l trădează pe
Spân și nu-i mărturisește acestuia adevărata lui identitate. Fata, care deține
puteri miraculoase, instituie însă adevărul, iar finalul basmului aduce refacerea
echilibrului inițial, prin demascarea răufăcătorului și pedepsirea lui prin moarte.
Harap-Alb, căruia Spânului îi retezase capul, este readus la viață de fata
împăratului Roș, renăscând sub o nouă identitate, aceea de inițiat, capabil de a
conduce o familie și o împărăție. Prin moartea lui simbolica este absolvit de
jurământul făcut și pregatit sa-și continue firul vieții.

Având în vedere toate aspectele referitoare la conținutul textului, precum și

elementele de formă, observăm că în basmul său, Creangă abordează o viziune
fabuloasă asupra realității, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o
pronunțată notă de originalitate manifestată prin umanizarea fantasticului, atât
în privința acțiunii, cât și personajelor, prin folosirea unor tehnici narative aparte,
prin adăugarea unor viziuni comince celei fabuloase si prin oralitate.
 În concluzie, G.Călinescu definește basmul ca fiind „oglindirea vieții în
moduri fabuloase”; continuând această cugetare profundă și parafrazându-l pe
Pompiliu Costantinescu, putem afirma că poveștile lui Creangă sintetizează
concepția acestuia despre perioada maturității cu puternice accente
autobiografice, așa cum „Amintirile..” reprezintă vârsta de aur a copilăriei. „Și el
(afirmă criticul) a luptat cu spânii, cu primejdiile și nemurirea și-a dobândit-o din
apa vie și apa moartă a creației lui artistice. Filozofia surzâtoare a lui Harap-Alb a
fost filozofia lui până în pragul morții, iar înțelepciunea ei „a fost înțelepciunea
vieții însăși, eternă și plină de umbre și lumini.