Drept Internationa Public-Curs IFR A4

…
Unitate de învăţare Nr. 1
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

INTERNATIONAL PRIVAT
1
…
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1

1.1. Noțiunea dreptului internațional privat Definiţia.
1.2. Importanța dreptului internațional privat
1.3. Delimitarea de alte ramuri ale dreptului.
1.4. Izvoare
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
2
…
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
1.1.Notiune . Dreptul internațional privat are ca obiect de reglementare raporturile de drept

privat cu element de extraneitate. Elementul de extraneitate aduce în discuție următoarele
probleme:
 determinarea instanței competente să instrumenteze sau să judece cazul
 indicarea regulilor de procedură aplicabile
 precizarea legii de fond care se va aplica situației juridice
 stabilirea efectelor produse de hotărârile autorităților străine.
Dreptul internațional privat reglementează numai o parte din relațiile de drept privat cu
element de extraneitate: raporturile de drept civil, raporturile de dreptul familiei, raporturile
de dreptul muncii, raporturile de procedură civilă și alte raporturi conexe cu acestea.
Dreptul internațional privat își are izvoarele preponderent în dreptul intern al unei țări,
spre deosebire de dreptul internațional public care operează la nivel de stat în baza
convențiilor, tratatelor, și acordurilor internaționale.
Dreptul internaţional privat constituie o disciplină de sinteză.
Prezenţa elementului de extraneitate într-un raport juridic determină ca, în legătură
cu acesta, să ia naştere un conflict de legi (posibilitatea ca raportului juridic să i se aplice
două sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor state diferite).
Finalitatea dreptului internaţional privat este aceea de a soluţiona conflictul de legi,
iar instrumentul utilizat în acest scop este norma conflictuală.
În consecinţă, conţinutul dreptului internaţional privat este alcătuit – preponderent
– din norme conflictuale, menite să stabilească sistemul de drept aplicabil unui raport juridic
cu element de extraneitate (lex causae), dar şi din norme materiale ce reglementează pe
fond, în unele cazuri, asemenea raporturi juridice (norme de aplicaţie imediată).
Partea generală a disciplinei este consacrată cercetării raţionamentului juridic,
specific dreptului internaţional privat, care permite determinarea sistemului de drept
aplicabil unui raport juridic cu element de extraneitate.
Efectuarea acestui raţionament presupune parcurgerea succesivă a următoarelor
etape principale:
a) determinarea, prin intermediul calificării, a normei conflictuale incidente,
b) soluţionarea conflictului de norme conflictuale şi identificarea, atunci când este
cazul, a retrimiterii la lex fori (legea instanţei sesizate)
c) aplicarea (când nu există retrimitere) a legii străine ca lex causae,
d) înlăturarea legii străine ce a devenit aplicabilă raportului juridic prin fraudă sau
care încalcă ordinea publică de drept internaţional privat a statului instanţei sesizate.
Partea specială a disciplinei cercetează normele conflictuale aplicabile diferitelor
categorii de raporturi de drept privat cu element de extraneitate: raporturi de drept civil şi
al familiei, de drept comercial şi al transporturilor, raporturi de dreptul muncii şi al
proprietăţii intelectuale, precum şi raporturi de drept procesual civil.
În cadrul disciplinei drept internaţional privat, analiza teoretică a reglementărilor
naţionale şi comunitare incidente este dublată de studiul jurisprudenţei relevante, fiind avute
în vedere atât speţe străine clasice, cât şi speţe, de dată recentă, soluţionate de către
instanţele române.
Denumirea „drept internaţional privat” a fost dată şi folosită începând cu secolul al
XIX-lea. Ea arată că obiectul acestei discipline îl formează, în principal, raporturile juridice
3
…
cu element de extraneitate care se stabilesc între particulari. Potrivit art. 2557 alin. (1) şi (2)
C. civ., cartea a VII-a din acest Cod cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile
unui raport de drept internaţional privat. În înţelesul prevederilor cărţii a VII-a din Codul
civil, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum şi
alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
Referitor la procesul civil internaţional, art. 1064 C. proc. civ. stipulează că
dispoziţiile cărţii a VII-a din Codul de procedură civilă se aplică proceselor de drept privat
cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România
este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.
Distincţia între situaţiile juridice de drept privat şi cele de drept public este, uneori,
dificil de precizat, întrucât statul, organele centrale şi locale ale acestuia se pot implica în
activităţi economice; aceeaşi entitate ar putea să îndeplinească activităţi care sunt în legătură
cu exercitarea puterii publice şi activităţi economice; numeroase domenii de activitate nu
pot să fie analizate în mod global; modelul economic şi social adoptat de fiecare stat poate
influenţa calificarea situaţiilor analizate.
Pe de altă parte, dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi
cele din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene vizează nu numai relaţiile
verticale dintre particulari şi statele în cauză, ci şi relaţiile orizontale dintre particulari, iar
semantica proprie, autonomă, a unor concepte cu care operează Convenţia Europeană,
dreptul Uniunii, judecătorul de la Strasbourg şi cel de la Luxembourg accentuează
dificultatea stabilirii unei linii de demarcaţie între cele două categorii de situaţii juridice
menţionate.
Diversitatea normelor de drept internaţional privat se datorează faptului că, în
această materie, izvoarele interne sunt preponderente faţă de cele internaţionale.Dreptul
internaţional privat nu este acelaşi pentru toate ţările.
Spre deosebire de dreptul internaţional public, nerespectarea oricărei norme de
drept internaţional privat poate să fie sancţionată de către instanţele de judecată, în timp ce
afirmarea de către un stat a dreptului său poate rămâne fără consecinţe juridice, dacă ţara
respectivă este izolată pe plan internaţional.
Termenul „internaţional” utilizat în cuprinsul denumirii nu trebuie însă să
conducă la concluzia că noţiunea de „internaţionalitate” a raporturilor juridice care
formează obiectul dreptului internaţional privat este similară, în toate ipotezele, cu aceeaşi
noţiune din dreptul comerţului internaţional. O asemenea interpretare este posibilă numai
dacă noţiunea menţionată este înţeleasă, în dreptul comerţului internaţional, lato sensu,
adică în împrejurarea în care sunt considerate internaţionale raporturile juridice care conţin
un element de extraneitate ce poate da naştere, cu privire la acel raport juridic, la un conflict
de legi în spaţiu.
Noţiunea de „internaţionalitate” este, totuşi, avută în vedere frecvent în dreptul
comerţului internaţional în accepţiunea ei restrânsă.
1.2. Importanța dreptului internațional privat. Dreptul internaţional privat contribuie,
prin mijloacele sale specifice, la întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor civile, comerciale. de
cooperare tehnico-ştiinţifică, culturale şi de altă natură dintre persoanele fizice şi persoanele
juridice şi, pe un plan mai larg, dintre state. Astfel, persoanele fizice se deplasează dintr-un
stat în altul, achiziţionează sau vând bunuri mobile sau imobile, se căsătoresc cu resortisanţii
altor ţări, moştenesc bunuri aflate în străinătate; persoanele juridice stabilesc relaţii
economice cu persoane juridice şi fizice străine.
Curiozitatea, satisfacerea nevoilor vieţii, dorinţa de a obţine profit determină
persoanele fizice şi juridice să devină subiecte ale unor raporturi juridice care sunt
susceptibile să fie guvernate de cel puţin două sisteme de drept diferite. În aceste condiţii,
dreptul internaţional privat asigură suportul juridic necesar desfăşurării unor asemenea
4
…
raporturi. Totodată, dreptul internaţional privat poate să constituie un factor care determină,
în cadrul Uniunii Europene, accentuarea integrării între statele membre.
1.3.Delimitarea de alte ramuri de drept

Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public
Dreptul internaţional public este ramura de drept care grupează, în mod tradiţional,
norme juridice care reglementează conduita statelor, ca subiecte de drept dar şi conduita
colectivităţilor şi organismelor internaţionale. Obiectul de reglementare ai celor două
ramuri de drept în discuţie este diferit. Astfel, în timp ce dreptul internaţional public
cuprinde norme aplicabile raporturilor dintre state şi alte subiecte de drept internaţional
public, dreptul internaţional privat este alcătuit din norme aplicabile în general persoanelor
fizice şi juridice participanţi la relaţiile internaţionale.
În doctrină s-a apreciat că dreptul internaţional public este sursă şi totodată sistem
de referinţă pentru dreptul internaţional privat. Dreptul internaţional public este considerat
sursă pentru faptul că fixează punctele de plecare şi limitele teritoriale pentru exercitarea
funcţiilor statului. Astfel este admis că principiul conform căruia cetăţenia persoanei fizice
este cârmuită de legea naţională îşi are fundamentul în dreptul internaţional public cutumiar.
De asemenea, anumite reguli cuprinse în convenţii internaţionale au la origine principii de
drept internaţional public (pacta sunt servanda).Cutuma internaţională a fost cea care a
determinat statele să-şi organizeze un drept conflictual, fără posibilitatea de a exclude
aplicarea legii străine
Dreptul internaţional public este totodată sistem de referinţă deoarece anumite
noţiuni juridice, proprii dreptului internaţional public influenţează în mod direct anumite
probleme de drept internaţional privat. Pentru ca o lege străină să poată fi aplicată în ţara
forului, trebuie să emane de la o autoritate competentă. Ori, dreptul internaţional public este
cel care furnizează regulile de determinare a unei asemenea autorităţi (stat recunoscut sau
nerecunoscut internaţional).De asemenea, unele norme de drept internaţional privat sunt
cuprinse în convenţii internaţionale, iar dreptul internaţional public este cel care precizează
în ce condiţii un stat este parte a unui tratat internaţional.
Corelaţia cu dreptul comerţului internaţional
Raporturi juridice de drept privat un element străin pot intra in obiectul de
reglementare şi al altor ramuri de drept, situaţia mai cea mai relevantă fiind aceea a
raporturilor comerciale cu element de extraneitate, care formează obiectul dreptului
comerţului internaţional. Caracterul de internaţionalitate este comun, dar dreptul
internaţional privat reglementează o sferă mult mai largă de raporturi juridice internaţionale,
care exclude celor comerciale, precum cele de drept civil, de dreptul familiei, de dreptul
muncii etc.
Deosebirea esenţială dintre cele două ramuri de drept constă în natura normelor
juridice care intră în conţinutul lor, în sensul că normele conflictuale din domeniul
comerţului internaţional intră în conţinutul dreptului internaţional privat şi anume, al unui
domeniu al acestuia, care este dreptul internaţional privat comercial, iar nu în conţinutul
dreptului comerţului internaţional, care este in principal un drept material.
Legătura între dreptul internaţional privat şi alte ramuri de drept
Problemele de drept internaţional privat şi cele de drept financiar se suprapun atunci
când este vorba de pildă de o societate comercială care, pentru a evita plata unor impozite
într-un cuantum ridicat, invocă o naţionalitate străină. Aplicarea legii penale poate fi
condiţionată de aplicarea legilor de drept civil străine în sens larg.Pentru a exista
infracţiunea de eschivare de la plata pensiei alimentare trebuie să se constate existenţa
raporturilor de filiaţie. Dacă este aplicabilă legea străină, aceasta va fi luată în considerare
de instanţa de judecată.
5
…
1.4.Izvoarele dreptului international privat

1 Izvoarele interne
A. Acte normative, clasificate in doua categorii:
a) Izvoarele specifice dreptului international privat, constand in
acte normative care cuprind norme conflictuale sau materiale ce
reglementeaz a raportul juridica cu element strain.
-Legea nr. 203/1999 privind permisele de munca;
-O.U.G. nr 194/2002 privind regimul strainilor in Romania.
b) Izvoare nespecifice dreptului international privat, constand in
acte normative ce reglementeaz a raporturile juridice specifice altor ramuri
de drept, dar care contin si norme de drept international privat.
Exemplu: Constitutia Romaniei, care contine norme interne,
principii fundamentale ale politicii internationale a statului roman, dar si
norme ale dreptului international privat(cetatenia, romanii in strainatate,
apatrizii, etc.)
Alte acte normative ce contin norme conflictuale si materiale:
- Codul Civil
- Codul de procedura civila, capitolul X privind arbitrajul
international, capitolul XI privind recunoasterea si executarea hotararilor
arbitrale straine;
B. Uzantele internationale sunt izvor de drept numai atunci cand
completeaza si interpreteaza normele juridice de drept international privat.
C. Practica judiciara nu este izvo r de drept, ceea ce nu inseamna negarea
rolului creator al acestei practici care contribuie prin diferite forme concrete
la formarea si perfectionarea dreptului fara a fi totusi izvor de drept.
Practica judiciara are totusi importanta in ceea ce priveste
interpretarea normelor de drept international privat si in umplerea lacunelor
din cuprinsul acestor norme.
D. Practica arbitrala. In fata Curtii de Arbitraj Comercial International de
pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei vin spre solutionare ce le
mai variate probleme ridicate de relatiile de comert exterior, de cooperare
economica si tehnico -stiintifica. Aceasta curte are un rol deosebit in
interpretarea dispozitiilor cuprinse in legislatie destinata a servi relatiilor
economice internationale. De aceea practica Curtii de Arbitraj Comercial
International ajuta la cunoasterea normelor noastre conflictuale in domeniul
acestor relatii.
2.Izvoarele internationale ale dreptului international privat.
Legislatia comunitara La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe
reglementari, avand rolul de a favoriza compatibilitatea normelor privind conflictul de
legisi de competenta, aplicabile in statele membre. Normativa comunitara in materie
constituie incepand cu anul 2007 unul din izvoarele importante ale dreptului international
privat roman. Dintre aceste reglementari pot fi enumerate cu titlu
exemplificativ: Regulamentul nr. 44/2001/CE al Consiliului cu privire la competenta
judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si
comerciala; Regulamentul nr. 1346/2000/CE al Consiliului, referitor la procedurile
aplicabile in caz de insolvabilitate; Regulamentul nr.1348/2000/CE al Consiliului cu privire
la notificarea in statele membre a actelor judiciare si extrajudiciare in materie civila si
comerciala; Regulamentul nr. 1206/2001/CE al Consiliului cu privire la cooperarea
instantelor din statele membre in vederea obtinerii probelor in materia dreptului civil si
6
…
comercial; Regulamentul nr. 805/2004/CE alConsiliului cu privire la crearea unui titlu

executoriu european pentru creante necontestate; Regulamentul nr. 2201/2003/CE al
Consiliului, privind competenta,recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in
materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti; Regulamentul (CE) nr.
864/2007 al Parlamentului european si al Consiliului privind legea aplicabila obligatiilor
extracontractuale (RomaII) - care se va aplica incepand cu 11 ianuarie 2009; Regulamentul
(CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european si al Consiliului privind legea aplicabila
obligatiilor contractuale (Roma I) care va intra in vigoare la 17 decembrie 2009.
Cutuma internationala si uzanta internationalaCutuma internationala si uzanta
internationala constituie izvoare ale dreptului international privat in masura in care
completeaza sau interpreteaza normele juridice.
C Cutuma exprima o practica cu caracter general, relativ indelungat si repetata, acceptata
de catre state si considerata de ele a avea caracter obligatoriu.
Ea este « o regula de conduita stabilita in practica vietii sociale si respectata un timp
indelungat in virtutea deprinderii, ca o norma socotita obligatorie.
Cutuma presupune, deci, indeplinirea a doua elemente: obiectiv si subiectiv sau
psihologic. Elementul obiectiv consta in conduita aplicata un timp indelungat ca o
deprindere : inveterata, longa, diuturna, consuetudo. Elementul subiectiv consta in
convingerea ca o anumita conduita este obligatorie, are valoare o juridica (opinio juris sive
necesitatis). Din acest punct de vedere, cutuma se deosebeste de uzantele comerciale,
acestea din urma presupunand doar existenta elementului obiectiv, nu si nu a celui subiectiv
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 introducerea cursanţilor în studiul istoricului dreptului

international privat şi al izvoarelor dreptului international privat;
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.
Definiti dreptului international privat

Răspunsul la test se găseşte la pagina 12.
Descrieti importanta dreptului international privat
Răspunsul la test se găseşte la pagina 13 .
7
…
Corelatiile dreptului international privat cu celelalte ramuri de

drept
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Caracterizati izvoarele dreptului international privat
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
Raspunsurile se regasesc la
pag.15.
8
…
-  Claudiu-Paul Buglea, Drept internațional privat român-

din perspectiva reglementărilor europene aplicabile în domeniu
și a noului Cod civil român, editia a II-a, Editura Universul
Juridic, București, 2015
- Gabriela Lupșan, Ghid de drept internațional privat în materia
dreptului familiei, Eitura Magic Print, Onești, 2014
- Dragoş- Alexandru Sitaru, Drept internaţional privat, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
- Sergiu Deleanu, Drept internaţional privat. Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
- Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei ş.a., Noul Cod de
procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. II, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013.
9
…
10
NORMA JURIDICA IN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT
Cuprins Pagina

2.1 Norma juridică
2.2 Elementul de extraneitate
2.3 Norma conflictuală
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele

specifice
Norma juridica este celula de baza a dreptului, expresia materiala a acestuia. Dreptul nu ar
putea fi conceput în lipsa normei juridice, nu ar avea niciun fel de finalitate practica.
În doctrina, norma juridica a fost definitaastfel: o regula generala si obligatorie de
conduita, al carei scop este acela de a asigura ordinea sociala si care poate fi adusa la
îndeplinire pe cale statala, în caz de nevoie prin constrângere.
Dupa cum se observa, caracteristicile definitorii ale normei juridice (de exemplu rolul
de a garanta si proteja ordinea sociala) sunt aceleasi cu cele ale dreptului, astfel cum le-am
punctat în cursul anterior, lucru perfect normal, dat fiind ca între drept si norma juridica exista
un raport întreg - parte. Or, o parte a unui întreg va prezenta întotdeauna caracteristicile
generale ale acelui întreg. Pentru a scoate în evidenta mai bine aceasta relatie, vom
analiza trasaturile normei juridice, astfel cum au fost identificate în doctrina:
1. Caracter impersonal si general - pentru ca norma juridica sa se poata adresa fiecarui membru
al sociatatii, pentru a putea deci constitui etalon de conduita, ea trebuie sa "se adreseze difuz
si impersonal destinatarilor sai"².
2. Caracter tipic - aceasta trasatura decurge din cea anterioara. Rolul normelor juridice (ca si al
dreptului, dupa cum am mai precizat) este de a trasa un tipargeneral de conduita, în domeniul
pe care-l reglementeaza.
3. Implica un raport intersubiectiv - în sensul ca niciodata o norma juridica nu va reglementa
pornind de la ideea ca prevederile ei vor fi aplicabile "în vid", unui cerc de persoane strict
determinat, persoane care nu vor suferi niciun fel de influenta sau interventie din partea
restului societatii. Niciodata norma juridica nu-si va privi destinatarii ca pe o masa statica.
"Norma juridica nu este doar o precriptie general abstracta, ea imagineaza omul în raport cu
semenii sai"³.
4. Caracter obligatoriu - daca normele de drept nu ar fi obligatorii, atunci existenta dreptului si
a ordinii de drept ar fi doar un exercitiu de imaginatie si de oratorie. Ce-ar însemna pentru
societate ca interdictia de a trece pe rosu la semafor sa fie doar o dispozitie facultativa?! Ar
mai asigura o astfel de norma protectia pietonilor sau a soferilor
Structura normei juridice Dincolo de aspectele de tehnica legislativa (cum se
elabboreaza un text de lege, ce tip de exprimare poate contine, etc.), orice norma juridica este
alcatuita din urmatoarele elemente: ipoteza, dipozitia si sanctiunea.
în ipoteza sunt descrise conditiile în care intra în actiune norma juridica: sfera
destinatarilor (peroane fizice, juridice, având o anumita calitate, o anumita vârsta, etc.- ex.:
administratori de bloc, recidivisti, minori care au împlinit 16 ani.), felul relatiilor sociale vizate
de reglementarea respectiva (relatii de munca, relatii familiale, etc.) s.a.
1.3. Elementul de extraneitate
. Definiţie
Elementul de extraneitate reprezinta „împrejurarea de fapt, în legătură cu un raport
juridic datorită căreia, acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept (ori legi
aparţinând unor ţări diferite)”.
Elementul de extraneitate prezintă următoarele trăsături caracteristice:
a. În raportul de drept internaţional privat elementul de extraneitate nu consitituie
o componentă distinctă ci oricare dintre cele trei elemente (subiect, obiect şi conţinut) poate
imbrăca forma extraneitaţi intrucât elementul de extraneitate determină uneori, aplicarea
normelor materiale interne ori unificate iar alteori, dă naştere conflictului de legi.
b. Elementul de extraneitate este calificat ca fiind element străin prin prisma unui
anumit sistem de drept. Precizăm că în dreptul internaţional privat nu este general şi universal
că să poată oferi o reglementare unitară raporturilor juridice cu element de extraneitate ci
există, doar sisteme de drept naţionale care pun in valoare împrejurări de fapt determinate,
cărora le conferă calitatea de elemente de extraneitate. Mai mult, complexitatea raporturilor
de drept internaţional privat atrage, uneori, preferinţa legiuitorului naţional pentru stabilirea
unui punct de legătură principal şi ale unor puncte de legătură cu vocaţie subsidiară pentru
aceeaşi materie (Codul Civil procedeayă astfel de exemplu în cazul statului personal, actului
juridic unilateral, contractului, etc.)
c. Elementul de extraneitate nu este, în toate cazurile, element internaţional, în
sensul dreptului comerţului internaţional. Raporturile juridice de drept privat cu element
străin pot constitui obiect de studiu şi pentru alte ramuri ale dreptului privat. Dreptul
comerţului internaţional reglementează raporturi comerciale cu element de extraneitate,
element care este întotdeauna internaţional, raportat la particularităţile operaţiei comerciale
(de pildă, elementul de extraneitate apare ca element internaţional, în sensul propriu al
termenului, în cuprinsul Legii uniforme asupravânzării internaţionale a obiectelor mobile
corporale, adoptată prin Convenţia de la Haga din 1 iulie 1964) .
d. Elementul de extraneitate constituie premisa aplicării unor norme juridice
diferite. Ca regulă, elementul de extraneitate determină fie conflictele de legi (caz în care îşi
găsesc aplicabilitatea normele conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale interne
sau a normelor materiale unificate.
e. Prezenţa elementului de extraneitate distinge raporturile de drept
internaţional privat de toate celelalte raporturi de drept privat. În doctrină se apreciază că
elementul de extraneitate este criteriul principal, care conferă fizionomie proprie raporturilor
din dreptul internaţional privat. Se poate afirma, deci, că elementul de extraneitate constituie
diferenţa specifică a raporturilor de drept internaţional privat. .În termeni diferiţi, dar
sugerându-se aceeaşi idee, s-a menţionat că „analiza raportului juridic cu element de
extraneitate constituie punctul de plecare al oricărui studiu de drept internaţional privat,
întrucât existenţa acestui tip aparte de raporturi juridice duce la apariţia tuturor problemelor
specifice dreptului internaţional privat.
Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate
Ţinând cont de elementele raportului juridic elementele de extraneitate pot consta în
următoarele:
a) raportat la subiectele raportului juridic:
– pentru persoanele fizice: cetăţenia, domiciliul, reşedinţa şi, în anumite sisteme de drept, religia
(de exemplu, un cetăţean român şi un cetăţean străin încheie în ţara noastră un contract de
vânzare-cumpărare a unui bun mobil);
– pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul, fondul de comerţ (o societate comercială,
persoană juridică română, încheie un contract cu o firmă franceză cu sediul în Paris).
b) b)raportat la obiectul raportului juridic (mai exact, bunul la care se
referă conduita părţilor, numit şi obiect derivat al raportului juridic):locul situării bunului
mobil sau imobil (bunul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare se află în ţară
străină);
c) c)raportat la conţinutul raportului juridic:
– locul încheierii actului juridic în sensul de negotium juris: o firmă română semnează în
străinătate un contract cu o firmă străină în vederea prestării de către aceasta a unor servicii
pe teritoriul ţării noastre;
– locul întocmirii înscrisului constatator (locus regit actum) – în sensul de instrumentum
probationes – care poate fi un alt stat decât cel în care s-a realizat acordul de voinţă;
– locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus executionis sau locus solutionis);
– locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti commissi) de exemplu,
un cetăţean român este victima unui
accident de circulaţie produs pe teritoriul Elveţiei;
– locul apariţiei prejudiciului – lex loci laesionis – atunci când acesta este altul decât locul
producerii delictului;
– locul soluţionării litigiului (doi soţi, cetăţeni englezi, solicită desfacerea căsătoriei înfaţa unei
instanţe de judecată din România);
Norma conflictuala.Definiţia normei conflictuale
Norma conflictuală este definită ca fiind norma juridica specifică dreptului
internaţional privat, care desemnează legea internă apicabilă raportului juridic cu element de
extraneitate.
În ansamblul lor normele conflictuale sunt prevăzute în sistemul de drept intern al
fiecărui stat formând sistemul conflictualist al acestuia, componentă a sistemului juridic
naţional. Instanţa de judecată sau un alt organ jurisdicţional, în momentul soluţionării unui
raport cu element de extraneitate va folosi întotdeauna pentru determinarea legii aplicabile
normele confilictuale din propriul sistem de drept. De la această premisă, porneşte legiuitorul
român în Codul civil, art. 2557 alin. (1) care dispune: „Prezenta carte cuprinde norme pentru
determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat”.
Norma conflictuală soluţionează conflictele de legi în sensul că stabileşte care dintre
sistemele de drept în prezenţă trebuie să se aplice cu privire la raportul juridic respectiv. Din
momentul desemnării legii competente (legii interne) rolul normei conflictuale încetează şi
intră în acţiune norma de drept intern (de exemplu: de dreptul civil, de dreptul familiei) a ţării
care va cârmui raportul juridic cu element străin. Sistemul de drept (legea competentă care va
cârmui raportul juridic cu element străin) astfel determinat(ă) poartă denumirea de „legea
cauzei” (lex causae). Un astfel de exemplu este îl constituie art. 2587 alin. 1 din Codul civil
potrivit căruia „Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se
celebrează.”
Normele conflictuale determină câmpul de aplicare a dreptului intern şi al celui străin
ţinând seama de coexistenţa unor sisteme juridice de egală valaore, expresie a unor
suveranităţi de stat egale. Ele sunt proprii fiecărui sistem de drept, regăsindu-se în acte
normative interne şi în convenţii internaţioanle.
Izvoarele normei conflictuale
Normele conflictuale sunt cuprinse în: a).dreptul intern; b) convenţii sau tratate internaţionale
la care România este parte
a) Dreptul intern. Normele conflictuale se regăsesc în dreptul intern al fiecărei ţări. În acest
sens precizăm că, în sistemul de drept românesc, daca până la intratea în vigoare a noului Cod
civil principală sursă internă de normă conflictuală o consituia Legea nr. 105/1992 cu privire
la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în prezent principală sursă internă
de normă conflictuală o consituie Codul civil, mai exact, Cartea a VII-a intitulată „Dispoziţii
de drept internaţional privat.”
În afara Codului civil sunt şi alte acte normative ce constituie izvoare de drept
internaţional privat, spre exemplu: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 194/2002 privind
regimul străinilor in România cu modificările şi completăriaduse prin Legea nr. 158/2013.
Normele conflictuale vor diferi de la stat la stat, cum este de exemplu, norma
conflictuală în materie de stare civilă şi capacitate, care este, în general, pentru ţările de pe
continentul european, legea naţională (lex patriae), iar pentru alte ţări, de pildă Anglia,
Danemarca, Norvegia, unele ţări din America Latină, legea domiciliului (lex domicilii) ; dar
norma conflictuală poate fi identică pentru mai multe state, deşi este adoptată în dreptul intern,
cum este de exemplu, regula locus regit actum care este cunoscută de majoritatea legislaţiilor.
b). Convenţii sau tratate internaţionale la care România este parte.
Convenţiile sau tratatele internaţionale cuprind norme conflictuale care sunt
uniforme pentru statele participante la convenţie sau tratat.
Categoria de norme prevăzute în convenţiile sau tratatele internaţionale la care
România este parte se numeste norme conflictuale unificate.
Menţionăn pentru exemplificare următoarele tratate bilaterale încheiate de ţara
noastră: Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie
civilă; Tratatul dintre România şi Republica Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile
juridice în cauzele civile; Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa
juridică în materie civilă şi penală; Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa
juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile.
În dreptul internaţional privat contemporan se remarcă o preocupare constată pentru
unificarea normelor conflictuale,realizată prin organizaţiile internaţionale:Consiliul
Europei;Conferinţa de la Haga de Drept Internaţional Privat (HCCH);Insitututul Internaţional
pentru Unificarea Dreptului Internaţional Privat (UNIDROIT);Comisia Naţiunilor Unite
Pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL).
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, cooperarea judiciară în materie
civilă şi comercială între statele membre ale Uniunii Europene a căpătat un statut aparte, prin
transferarea competenţei de reglementare în această materie instituţiilor comunitare, creându-
se astfel premisele conturării treptate a unui veritabil „nucleu de drept procedural european”.
Regulamentele elaborate la nivelul Uniunii europene conţin raporturi de drept
internaţional privat, creând un drept uniform, ce cuprinde norme conflictuale direct aplicabile,
care înlătură de la aplicare normele conflicituale interne ale statelor membre în domeniul de
reglementare al regulamentului respectiv.
Vom menţiona cu titlu de exemplu, o serie de regulamente care conţin norme
conflictuale, elaborate la nivelul Uniunii Europene: Regulamentul (CE) al Consiliului nr.
44/2001 din 22 decembrie 2000 (aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială; Regulamentului (CE)
al Consiliului nr. 2202/2003 din 27 noiembrie 200 (aşa numitul Bruxelles II bis) privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială
şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE) al Consiliului
nr. 1347/2000; etc.
Strucutra normei conflictuale Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele de
drept cuprind următoarele elemente:
ipoteza prevede descrierea clară, precisă a împrejurărilor, a faptelor sau a condiţiilor în care
apar relaţiile de drept pentru a se permite subiectelor raporturilor juridice să respecte regula
de conduită prescrisă în vederea realizării scopului urmărit;
dispoziţia prevede conduita subiectelor de drept vizate de aceste norme; sancţiunea arată care
sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.
În doctrină în privinţa structurii normei conflictuale s-au conturat două opinii. Într-o
primă opinie, norma conflictuală este alcătuită din: două elemente conţinut şi legătură. În cea
de-a doua opinie, norma conflictuală este alcătuită din trei elemente: conţinut, legătură şi legea
aplicabilă.
Conţinutul normei conflictuale
Conţinutul normei conflictuale reprezintă ipoteza acesteia, adică acea categorie de
raporturi juridice (sau materia) la care respectiva normă conflictuală se referă.
Conţinutul normei conflictuale poate consta în următoarele: starea civilă şi capacitatea
juridică a persoanei fizice, forma exterioară a actului juridc, regimul matrimonial, moştenire,
etc..
Spre exemplu, potrivit, art. 2595 alin. 1 din Codul civil „Masurile de publicitate şi
opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse legii aplicabile regimului
matrimonial.”
Constituie conţinut al acestei norme conflictuale expresia „Masurile de publicitate şi
opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi (...).”
Conţinutul normei conflictuale determină câmpul de aplicare în spaţiu al unei legi.
Definiti norma juridica

Răspunsul la test se găseşte la pagina 20
Analizati conceptul de element de extraneitate

Caracterizati norma conflictuala
-  Claudiu-Paul Buglea, Drept internațional privat român- din

perspectiva reglementărilor europene aplicabile în domeniu și a
noului Cod civil român, editia a II-a, Editura Universul Juridic,
București, 2015
…

TEORIA CONFLICTELOR DE LEGI.CONFLICTELE DE
JURISDICTII.
Cuprins Pagina
3.1 Teoria conflictelor de legi
3.2 Noțiunea, calificarea și clasificarea conflictelor de legi.
3.3. Conflictele de jurisdicții.
3.4. Retrimiterea.
…
…

 introducerea cursanţilor în studiul teoriei conflictelor de legi;
 familiarizarea cursanţilor cu conflictul de legi si de jurisdictii;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
conflictelor de legi.
…
…
Conflictul de legi
Prin conflict de legi se înţelege situaţia în care un raport cu eleemnt de extraneitate este
susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite.
Doctrina în unanimitate conchide că denumirea de „conflict de legi” este o noţiune
specifică doar dreptului internaţional privat.
În acest sens literatura de specialitate precizează „Conflictul de legi se poate ivi numai
în domeniul raporturilor cu element de extarneitate care formează obiectul dreptului
internaţional privat. În ipoteza in care litigiul este intern, instanţa de judecată română nuami
trebuie să aleagă legea aplicabilă, întrucât acesta este legea română. Litigiile născute din
raporturi de drept internaţional privat pun însă „probeleme conflictuale” cu privire la fiecare
chestiune de drept substanţial care se ridică în cauză. Aşadar, conflictul de legi apare în
condiţiile existenţei unui raport juridic având ca participanţi persoane fizice şi/sau juridice
„private” şi a existenţei unui elemnt de „extraneitate”.”
Ca regulă conflictul de legi apare între legea instanţei sesizată cu soluţionarea litigiului
(lex fori) şi legea străină cu care raportul juridic are legătură prin elementul de extranietate.
Oricare dintre aceste legi este susceptibilă de a cârmui raportul juridic respectiv. Se spune că
aceste legi se gasesc in conflict. În acest context instanţa de judecată are menirea de a hotărî care
este legea ce se va aplica raportului juridic respectiv. De asemenea, conflictul de legi poate să
apară între mai multe legi dacă pentru diferite situaţii juridice pot apare sunt aplicabile legi
diferite.
Conflictele de legi apar în domenii variate spre exemplu: Un cetăţean român se
căsătoreşte cu o cetaţeană italiană, ăn România, ulterior aceştia îşi stabilesc domiciliul în Maroc,
unde după un anumit interval de timp, doresc să divorţeze. În acest context va trebui să se
determine care este legea aplicabilă divorţului: legea română? legea italiană? legea marocană?
Conflictul de legi poate să apară atât in ipoteza în care un litigiu poate fi considerat ca
fiind internaţional în orice stat (de exemplu în cazul divorţului între două persoane cu cetăţenie
diferită, cănd avem d epildă unul cetăţean străin şi celălalt cetăţean român), cît şi în cazul în care
într-o ţară străină ar fi vorba de un litigiu intern astfel spre exemplu in cazul în care doi cetăţeni
italieni divorţează în Italia este vorba de un litigiu de drept intern, iar dacă cei doi soţi divorţează
în România este vorba de un litigiu internaţional, din pricina elementului de extraneitate.
Conflictele de legi sunt provocate de reglementările diferite care există în cadrul
sistemelor de drept al statelor. Chiar dacă dispoziţiile legilor în speţă sunt identice, însemnătatea
determinării legii care va guverna raportul juridic nu dispare, deoarece în situaţia în care legea
competentă este legea străină, iar nu legea forului, apar o serie de aspecte aparte referiotare la
aplicarea acestei legi. Analizând din punct de vedere practic, este mai uşor să se determine legea
competentă, decât să se realizeze un studiu de drept comparat asupra stipulaţiilor legilor care sunt
susceptibile să cârmuiască raportul juridic respectiv.
În doctrină s-a susţinut că problema legilor în conflict şi a legi competente nu se mai
pune dacă reglementările legale dintre statele luate în considerare sunt aceleaşi
Iată de ce se consideră că termenul de „conflict de legi” este un termen specific dreptului
internaţional privat, cu un sens metaforic pentru vorbirea curentă, şi care exprimă o îndoială care
stăruie în mintea judecătorului asupra competenţei diferitelor legi de a se aplica raportului juridic.
În cadrul Uniunii Europene, normele conflictuale sunt stabilite de dreptul european în
mod special prin Regulamentele Europene care reprezintă instrumentul european cel mai
important de armonizare a soluţiilor juridice din statele membre spre exemplu: Regulamentul
(CE) al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 (aşa numitul Bruxelles I) privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială;
Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2202/2003 din 27 noiembrie 2003 (aşa numitul Bruxelles
II bis) privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie
…
…
matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE) al

Consiliului nr. 1347/2000.
Conflictele de legi sunt evitate şi în situaţia în care normele materiale sunt unificate
printr-o convenţie internaţională încheiate între două state astfel spre exemplu Tratatul dintre
România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie civilă.
De asemenea, conflictele de legi pot fi evitate şi în situaţia în care normele materiale sunt
unificate printr-o convenţie internaţională încheiată între state. În această împrejurare, orice
problemă s-ar ridica, în cadrul materiei reglementate, în ţările participante la convenţie, soluţia
va fi unică. În acest sens vom menţiona următoarele convenţii internaţionale: Convenţia de la
Geneva din 1930 privind cambia şi biletul la ordin; Convenţia cu privire la legea aplicabilă
vânzăriilor internaţionale de bunuri (15 iunie 1955), etc..
Potrivit teoriei restrictive, dezvoltate în mod deosebit în Germania, conflictele de legi
constituie exclusiv obiectul dreptului internaţional privat.
Teoriei restrictive i se aduce următoarea critică „fără a pierde din vedere instutţia
conflictelor de legi care constituie nucleul dreptului internaţional privat limitează în mod
nejustificat aria acestei ramuri de drept la conflictele de legi. În sânul oricărei discipline juridice
coexistă mai multe instituţii difeirte cărora trebuie să li se acorde egală importanţă.”
Conflictul de jurisdicţii
Prin conflict de jurisdicţie se înţelege situaţia în care un litigiu de drept internaţional
privat este susceptibil de a fi soluţionat de două sau mai multe instanţe (judecătoreşti sau arbitrale)
aparţinând unor state diferite după norme de procedură proprie.
Raportul juridic cu element de extraneitate poate da naştere la următoarele probleme de
ordin procesual:
a). competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
b). procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat;
c). Eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine.
a). Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat
Normele privind competenţa în dreptul internaţional privat reglementează „conflictele de
jurisdicţie” care alături de conflictele de legi, formează principalele domneii de studiu ale
dreptului internaţional privat.
Normele care relgementează competenţa jurisdicţională a instanţelor române le găsim în
Codul de procedură civilă in Titlul I „Competenţa internaţională instanţelor române” (art.1065 -
art. 1081) din Cartea a VII numită „Procesul civil internaţional”.
Art. 1064 din Codul de procedură civilă dispune „Dispozitiile prezentei carti se aplica proceselor
de drept privat cu elemente de extraneitate in masura in care prin tratatele internationale la care
Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, României îi sunt aplicabile sub acest
aspect Regulamentele adoptate de Consiliul Uniunii Europene ca de exemplu: Regulamentul (CE)
al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 (aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa
judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială;
Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2202/2003 din 27 noiembrie 2003(aşa numitul Bruxelles
II bis) privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie
matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE) al
Consiliului nr. 1347/2000;etc.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 dacă pârâtul nu este
domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este determinată, în fiecare stat membru de
legislaţia statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 22 care reglementează
competenţa exclusivă, respectiv prorogarea de comptenţă.
b). Procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat
…
…
Codul de procedură civilă reglementează în Titlul II intitulat „Legea aplicabilă

procesului civil” ( art. 1082-1092) din Cartea a VII care este procedura aplicabilă în procesul de
drept internaţional privat.
c). Eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine
În cadrul Codului de procedură civilă Titlul III este intitulat „Eficacitatea hotărârilor
străine” ( art. 1093-1109) din Cartea a VII vizează nu numai hotărârile instanţei de judecată
străine ci conform art. 1093 din Codul de procedură civilă „......, termenul de hotarari straine se
refera la actele de jurisdictie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele
notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.”
Deci, fiecare stat are vocaţie să desemneze autorităţile competente să intervină pentru a adopta
un act de jurisdicţie.pe de altă parte, actele notariale, nu pot fi privite ca acte de jurisdicţie.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor statelor membre ale Uniunii Europene (cu
excepţia Danemarcei) formează spre exemplu, obiect de reglementare al Capitolului III din
Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 sau al Capitoului III din Regulamentul (CE) al
Consiliului nr.2201/2003.
După cum stim arbitrajul are o dublă natură - contractuală şi jurisdicţională – iar în
dispoziţiile art. 1123 din Codul de procedură civilă face distincţie între hotărârile arbitrale străine
şi cele naţionale, primele fiind recunoscute şi executate în ţara noastră în condiţii similare celor
prevăzute în Convenţia de la New-York din anul 1958.
Dispoziţile art. 1093 din Codul de procedură civilă se referă definind hotărârile străine
la „autorităţi competente dintr-un stat nemembrul al Uniunii Europene”.
În cazul hotărârilor dintr-un stat membru al Uniunii Europene, principalele prevederi
legale aplicabile sunt cuprinse în regulamentul Bruxelles I.
Conflictul de jurisdicţii se soluţionează după norma juridică
aparţinând sistemului de drept al instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului (lex fori). În
măsura în care va constata că este competentă va aplica nroemle procedurale din legea naţională
cu privire la aspectele procesului.
De asemenea, efectele hotărârilor străine se determină după norma juridică proprie.
Normele juridice care soluţionează conflictul de jurisdicţii sunt norme materiale,
(substanţiale) care se aplică în mod direct raporutlui juridic respectiv.
Conflictul de legi reprezintă situaţia în care un raport cu element de extraneitate se află
în legătură cu mai multe legi care aparţin unor state diferite. Aceste elemente se găsesc în conflict
sau în concurs. Prin specificul materiei, raportul cu element de extraneitate implică determinarea
legii aplicabile, adică soluţionarea coflictului de legi.
Conflictele de legi apar în domeniile în care se admite aplicarea legii străine. Ele sunt
generate de diferenţele existente între sistemele de drept ale statelor, precum şi de circulaţia dintr-
o ţară în alta a persoanelor şi bunurilor.
Conflictele de legi se pot clasifica după mai multe criterii. Categoriile principale de
conflicte de legi includ următoarele:
Conflictele de legi în spaţiu
Acestea apar între două legi în momentul naşterii, modificării, transmiterii sau
stingerii unui drept. Prin prisma elementului de extraneitate, conflictul de legi este generat de
legătura raportului juridic cu mai multe sisteme de drept. Elementele de legătură care au o
importanţă deosebită care au o importanţă deosebită în acest context sunt cetăţenia şi teritoriul.
Existenţa unui conflict de legi în spaţiu, ridică problema stabilirii legii aplicabile.
Pentru a determina legea care urmează a fi aplicată, autoritatea sesizată se va conduce după
propriile reguli de drept internaţional privat.
Conflictele de legi în timp şi spaţiu
Aceste conflicte apar între legea sub imperiul căreia s-a născut un drept şi legea ţării unde
se cere a fi recunoscut ulterior.
…
…
Conflictele între legile provinciale

În acest tip de conflicte, numite şi regionale, elementul de extraneitate are un caracter
aparent, pentru că aceste legi nu pun problema suveranităţii, ele fiind sub autoritatea unei singure
legi constituţionale (exemplul S.U.A.). Legile în prezenţă sunt diferite şi totodată aparţin unui
singur stat şi nu pun probleme de suveranitate.
Asemenea conflicte există numai în cazul statelor federale, ori între provinciile sau
regiunile unui stat. Ele se vor soluţiona în conformitate cu normele conflictuale din statele
respective.
Conflictele între legile naţionale
În aceste conflicte, elementul de extraneitate aparţine unui stat suveran. Legile în conflict
reprezintă interese colective din state diferite. Faţă de legea locală, legea unui alt stat este cu
adevărat străină. Pentru soluţionarea acestor conflicte, se aplică normele conflictuale care indică
în fiecare caz concret, legea competentă sau aplicabilă.
Conflictele de legi inter-personale
Aceste conflicte apar datorită faptului că în sistemele tradiţionale aflate sub influenţa
religiei, relaţiile din unele domenii sunt supuse unor reglementări specifice. Legea aplicabilă se
stabileşte după apartenenţa persoanelor la o anumită religie, fără a lua în considerare cetăţenia
sau domiciliul acesteia. Pe lîngă instanţele judiciare civile, în unele state există şi instanţe
„confesionale”, care pot să rezolve anumite litigii.
Asemenea conflicte apar în domeniile de familie, succesiuni şi proprietate.
Conflictele de legi în cazul statului nerecunoscut
Soluţia care a devenit dominantă este acea că legile unui stat nerecunoscut se aplică
în statul forului şi pot genera conflicte de legi. În favoarea acestei poziţii, pot fi invocate
următoarele argumente:
 Recunoaşterea unui stat de către statului forului are un caracter declarativ, întrucît
suveranitatea statului străin nu este condiţionată de această operaţiune.
 Recunoaşterea unui stat are un caracter politic privind relaţiile diplomatice între state şi
nu raporturile de drept privat care ar putea afecta drepturile persoanelor participante din motivul
că aparţin unui stat nerecunoscut.
 Legitimitatea unui stat străin nu poate fi apreciată de către judecătorul ţării forului.
a. Calificarea normelor conflictuale conținute în dreptul unional
Din perspectiva dreptului unional, funcționează două modalități principale de calificare:
precizările aduse în corpul actului normativ și interpretările efectuate de anumite jurisdicții
internaționale.
Actele normative conțin, în majoritatea lor, lămuriri cu privire la aria de aplicare a
reglementărilor. În partea introductivă sunt definite noțiunile cu care operează actul normativ, în
condițiile în care preambulul actului extinde explicațiile terminologice. În general, se face
mențiunea că respectivele calificări sunt valabile în contextul actului normativ în discuție.
Subliniem importanța explicațiilor pe care le aduc regulamentele europene, pentru unele
noțiuni care nu întotdeauna au definiții legale în sistemele interne. Ori, dacă asemenea definiții
există în dreptul intern, ele pot fi optim înțelese datorită interpretărilor curților europene. Avem
în vedere noțiuni cum sunt: „procedura de insolvență”, „procedura de lichidare”, „centrul
intereselor principale” (ale debitorului – Regulamentul nr. 1346/2000); „răspunderea
părintească”, „deplasarea sau reținerea ilicită a unui copil” (Regulamentul nr. 2201/2003);
„reședința obișnuită a persoanei fizice” și „reședința obișnuită a societăților comerciale sau a altor
organisme, constituite sau nu ca persoane juridice” (Regulamentul nr. 864/2007; Regulamentul
nr. 593/2008).
Textele directivelor europene conțin, de asemenea, lămuriri cu privire la termenii
vehiculați. Legile de transpunere a directivelor în dreptul intern preiau fidel acești termeni, ceea
ce simplifică sarcina legiuitorului național și asigură implementarea unitară a directivelor în
…
…
statele membre. De exemplu: „date cu caracter personal”, „prelucrarea datelor cu caracter

personal, „operator”, „sistem de evidență a datelor cu caracter personal”, „destinatar”,
„consimțământul persoanei vizate” (Directiva nr. 95/46/CE privind protecția persoanelor fizice
în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date);
„utilizator”, „date de transfer”, „date de localizare”, „comunicație”, „poștă electronică” (Directiva
nr. 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul
comunicațiilor publice; „servicii ale societății informaționale”, „furnizor de servicii”,
„comunicare comercială” (Directiva nr. 2000/31/CE privind anumite aspecte juridice ale
serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă;
„contract la distanță”, „consumator”, „furnizor”, „mijloc de comunicare la distanță” (Directiva
nr. 1997/7/CE privind protecția consumatorilor în cazul contractelor la distanță; „semnătura
electronică”, „semnatar”, „date de creare a semnăturii”, „dispozitiv de creare a semnăturii”,
„produs asociat semnăturii electronice”, „certificat”, „certificat calificat” (Directiva nr.
1999/93/CE privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice).
Dincolo de aceste precizări noționale, se impune, fără discuție, interpretarea
dispozițiilor legale europene. Sunt extrem de multe situații, deduse pe rolul instanțelor naționale,
care pun probleme insuficient lămurite în corpul regulamentelor. Soluțiile pronunțate de CJUE
stau mărturie că este preferabilă interpretarea noțiunilor la nivelul instanței europene și nu la nivel
statal. Odată ce instanțele naționale oferă, fiecare, propria interpretare, se pierde rolul de
armonizare și de unificare al dreptului european.
Un rol esențial în calificarea noțiunilor cuprinse în dreptul Uniunii Europene
revine Curții de Justiție de la Luxembourg. Pe calea întrebărilor preliminare, sunt dezlegate
problemele de drept ivite în cursul aplicării dreptului unional, în fața autorităților judiciare
naționale.
Din acest motiv, este preferabil ca textele actelor europene să fie cât mai clare, iar
acolo unde normele juridice lasă loc de echivoc, să se recurgă la interpretarea Curții. Tocmai
pentru că s-a avut în vedere varietatea și multitudinea soluțiilor naționale în raport cu o anumită
problemă de drept, Curtea a avansat ideea existenței unor noțiuni sau categorii autonome,
reglementate în regulamentele europene. Justificarea interpretării autonome rezidă în necesitatea
unificării practicii în materia raporturilor juridice cu element de extraneitate, lăsând la o parte
posibilele soluții oferite de magistrații instanțelor naționale. Categoriile autonome trebuie să
devină categorii comune statelor membre, cu atât mai mult cu cât acestea au prioritate de aplicare
față de dreptul național.
1. b. Calificarea normelor din convenții internaționale
Calificările conținute în convenții internaționale sunt, de fapt, calificări legale. Interesează
acele tratate internaționale care, odată ratificate, devin parte integrantă a dreptului intern.
Calificarea convențională este, în realitate, o calificare legală, întrucât se realizează prin
intermediul dispozițiilor legale care încorporează convenția internațională. Tratatele
internaționale leagă statele semnatare, pentru care convenția are putere de lege.
S-a subliniatcă este preferabil de evitat ca fiecare stat să califice potrivit lex fori, întrucât
acest lucru ar afecta echilibrul convenției internaționale în cauză. Se recomandă ca, în vederea
calificării, să fie identificată intenția comună a părților care au negociat încheierea convenției,
astfel ca operațiunea calificării să corespundă realității juridice pe care acestea au dorit să o
exprime.
Desigur, apare ideal ca, la momentul încheierii tratatului internațional, statele-părți să
lămurească termenii utilizați. În măsura în care este necesar ca aceștia să fie explicați/ interpretați,
este recomandabil ca problemele de calificare să fie incluse în tratat. Așa s-a procedat, de pildă,
în Convenția de la Haga din 1984 cu privire la legea aplicabilă trust-ului și recunoașterii acestuia.
Convenția conține o definiție oportună a trust-ului, care este o instituție de proveniență anglo-
saxonă, necunoscută în dreptul țărilor continentale.
…
…
Retrimiterea .Conflictul de legi poate aparea nu numai intre legile materiale ale diferitelor state,
ci si intre normele conflictuale . El poate imbraca forma pozitiva sau negativa.
Conflictul pozitiv apare in situatia in care fiecare dintre normele conflictuale in prezenta
revendica reglementarea raportului juridic respectiv. Un asemenea conflict se solutioneaza, de
regula, prin aplicarea normei conflictuale a forului.
Conflictul negativ se iveste atunci cand fiecare dintre normele conflictuale in prezenta se
declara necompetente sa reglementeze acel raport juridic.
Cand legea forului se declara necompetenta si atribuie competenta unei alte legi, ea trimite
la aceasta lege. Daca aceasta lege nu accepta competenta ce i se atribuie si declara competenta
alta lege a forului sau a unui stat tert, ea retrimite la legea respectiva.
Retrimiterea este situatia juridica aparuta in cazul in care norma conflictuala a forului
trimite la un sistem de drept strain, iar acesta din urma prin propria norma conflictuala nu primeste
trimiterea, ci fie trimite inapoi la dreptul forului, fie trimite la dreptul unui stat tert. Este o
operatiune logico-juridica si are loc exclusiv in mintea judecatorului sau arbitrului competent sa
solutioneze litigiul, neconfundandu-se cu o declinare de competenta.
Conditiile retrimiterii
1) Existenta unui conflict negativ de norme conflictuale din sistemele juridice in prezenta cu
privire la un raport juridic .
2) Norma conflictuala a forului sa admita retrimiterea.
Formele retrimiterii
1) Retrimiterea de gradul I (retrimitere simpla sau trimitere inapoi) este aceea facuta de legea
straina la legea forului.
2) Retrimiterea de gradul II (retrimitere complexa sau trimitere mai departe) – este aceea facuta
de legea straina la legea unui stat tert.
Temeiul retrimiterii
Il constituie norma conflictuala a forului, intrucat norma conflictuala straina care dispune
retrimiterea nu se aplica in virtutea propriei sale autoritati, ci pentru ca asa dispune norma
conflictuala a forului.
Cazuri in care nu se aplica retrimiterea
1) Cand partile au ales legea aplicabila in virtutea autonomiei de vointa;
2) Cand este incidenta regula „locus regit actum”;
3) Cand retrimiterea de gradul II nu permite determinarea legii aplicabile;
4) Cand legislatia unor state nu admite retrimiterea (ex. – Italia, Olanda, Grecia s.a)
In sistemul nostru juridic este admisa retrimiterea gradului I. In urma admiterii retrimiterii
se va aplica legea materiala romana. De la regula admiterii retrimiterii de gradul I exista o serie
de exceptii reglementate expres de lege.
Retrimiterea gradul II nu este admisa in dreptul roman, iar intr-o asemenea situatie se va
aplica legea materiala a statului la care trimite legea conflictuala romana.
Retrimiterea este posibila si in cazul conventiilor internationale care contin norme
conflictuale, cu exceptia tratatelor bilaterale de asistenta juridica care contin norme conflictuale
uniforme. In cazul admiterii retrimiterii norma conflictuala straina nu este nici element de fapt,
nici element de drept national, ci de drept strain , chiar daca este aplicata de instanta romana.
Caracterizati teoria conflictelor de legi.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 27-29
…
…
Definiţi conflictul de legi
Caracterizati clasificarile conflictelor de legi
În loc de rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

3 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Caracterizati retrimiterea cauzei
…
…
Răspunsul la test se găseşte la paginile 33 .
-  Claudiu-Paul Buglea, Drept internațional privat român- din

București, 2015
- Dragoş- Alexandru Sitaru, Drept internaţional privat, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013.
- Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei ş.a., Noul Cod de procedură
civilă. Comentariu pe articole, vol. II, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2013.
…
…
…
APLICAREA LEGII STRAINE
Cuprins Pagina

4.1. Aplicarea legii straine lex causae
4.2 Aplicarea legii straine –alte moduri
4.3 Ordinea publica in dreptul international privat
4.4 Frauda la lege
 introducerea cursanţilor în studiul calităţii de comerciant;

 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a intelege conceptele de
aplicare a legii straine
Notiunea de lege straina

Una din solutiile procesului jurisdictional de rezolvare a conflictelor de legi, este aceea
a aplicarii de catre instanta forului a legii straine.
Prin notiunea de lege straina se intelege, in sens larg, intregul sistem de drept strain,
respectiv: actele normative, cutuma, uzantele, etc, iar in sens restrans, legea propriu – zisa.
Dreptul international privat are in vedere sensul larg al notiunii de lege straina, si anume
intregul sistem de drept.
Temeiul aplicarii legii straine
Legea straina nu se aplica in temeiul propriei autoritati (in sens contrar s-ar incalca
principiul suveranitatii statelor) ci numai in masura si in conditiile prevazute de legea forului.
Asa cum arata si alti autorio lege straina nu se aplica in Romania prin propria ei forta, ci numai
pentru ca o norma juridica romana trimite la ea. Daca norma conflictuala romana nu face
trimitere la sistemul de drept strain, instantele romane nu ar putea face aplicarea legii straine,
deoarece, in aceasta situatie, ar fi incalcate in mod flagrant normele conflictuale romane.
Nici un stat prin propria sa vointa, nu poate sa aplice legea tarii sale pe teritoriul unui
alt stat. Dar orice stat, in masura intereselor sale fundamentale, poate sa admita pe teritoriul sau
aplicarea legilor altui stat. Dreptul strain se aplica, in aceasta situatie, numai pentru ca aplicarea
lui este consimtita, printr-o incuviintare expresa sau tacita, de catre legea forului.
Aplicarea corecta a dreptului strain, asa cum arata un teoretician, constituie insa pentru
statul forului o obligatie juridica pe care el insusi si-a asumat-o in cadrul unor concepte ale
dreptului in virtutea unei curtoazii internationale.
Titlul cu care se aplica legea straina . Teorii privitoare la titlul cu care se face aplicarea
legii straine
Cu privire la modul in care o lege straina se aplica in sistemul de drept al forului exista
mai multe teorii:
- prima teorie pleaca de la ideea ca legea straina este un element de drept, in aceasta
conceptie, dreptul strain urmand a se aplica cu acelasi titlu ca si dreptul forului. Legea straina
nu este insa componenta a lex fori fapt pentru care judecatorul nu este tinut sa o cunoasca. Se
naste in aceasta situatie, obligatia pentru instanta de a determina ex officio legea aplicabila, de
a uza de toate mijloacele pentru a-i determina continutul, solicitand in acest scop ajutorul
partilor, expertilor, sau sprijinul institutiilor (Ministerul Justitiei, Ministerul Afacerilor Externe
etc);
- o alta teorie este fundamentata pe ideea ca legea straina constituie un element de fapt,
pentru determinarea continutului ei urmand a se aplica regulile de proba pentru faptele juridice.
In aceasta situatie, proba legii straine cade in sarcina partilor raportului juridic. Daca partile
cad de acord asupra continutului legii straine, instanta este obligata sa aplice dreptul strain in
interpretarea data de acestea, chiar daca ar fi evident ca aceasta interpretare este gresit;
- adeptii teoriei drepturilor castigate (iura quaesita) considera ca aplicarea legii straine
se bazeaza pe respectul drepturilor dobandite in strainatate, fara a se lua in considerare legea
straina. Practic ceea ce se recunoaste de catre statul forului sunt doar drepturile concrete
dobandite in strainatate, sub imperiul legii competente acolo.
- teoria receptiunii dreptului strain considera ca legea straina se incorporeaza in sistemul
de drept al forului, aplicandu-se cu titlu de drept propriu.
Titlul cu care se aplica legea straina in Romania
In dreptul international privat roman se considera ca legea straina la care norma
conflictuala trimite se aplica in calitate de element de drept. In aceasta conceptie, legea straina
se bucura de aceeasi consideratie ca si legea nationala.
Instanta are sarcina de a determina continutul legii straine, oferindu-i-se posibilitatea
de a se informa oficial asupra oricaror aspecte privind continutul acesteia, prin atestari obtinute
de la organele care au edictat-o, prin avizul unui expert, sau in alt mod adecvat. Partea care
invoca legea straina poate fi si ea obligata sa faca dovada continutului ei.
Moduri de aplicare a legii straine. Aplicarea legii straine ca lex causae
Norma conflictuala romana poate trimite la sistemul de drept roman ( lex fori) sau poate
trimite la un sistem de drept strain.
Atunci cand norma conflictuala romana trimite la sistemul de drept al altui stat,
aplicarea dreptului strain devine obligatorie. Asadar, raportul juridic va fi supus legii straine
declarata competenta, lege aplicata ca lex causae in virtutea normei conflictuale romane.
Legea straina, atunci cand devine aplicabila prin faptul ca o norma conflictuala trimite
la ea, trebuie privita ca un intreg sistem de drept (lex causae), in sensul ca se au in vedere
totalitatea izvoarelor sale, indiferent ca sunt norme juridice, practica judiciara ( sistemul
common law), cutume etc.
Aplicarea legii straine altfel decat ca lex causae.Conditia reciprocitatii
Prin reciprocitate se intelege o identitate de reglementare intre cele doua sisteme de drept in
prezenta, si anume dreptul roman respectiv cel strain.
Ca regula, aplicarea legii straine nu este conditionata de principiul reciprocitatii si nu
depinde de faptul daca statul strain aplica legea forului in acelasi domeniu. Reciprocitatea nu
este ceruta nici la nivelul normelor conflictuale, nici a celor materiale.
Pentru o mai buna intelegere a conceptului, ne vom referi la fiecare dintre aceste norme.
Astfel, in privinta normelor conflictuale regula consta in aceea ca se va aplica legea
straina la care norma conflictuala romana trimite, indiferent daca norma conflictuala
din dreptul strain – in cazul in care s-ar aplica – ar trimite, prin reciprocitate, la sistemul de
dreptul forului sau nu.
Reciprocitatea nu este ceruta in privinta normelor materiale, in sensul ca aplicarea legii
straine se face independent daca dispozitiile acesteia au acelasi continut cu cele din sistemul de
drept roman. Asadar, un drept al unei persoane straine sau efectele unui act al unei autoritati
straine, pot fi recunoscute in Romania, chiar daca persoanele sau actele supuse legii romane nu
se bucura de acelasi tratament in tara respectiva.
Pentru a opera principiul reciprocitatii normele conflictuale trebuie sa aiba aceleasi
puncte de legatura. De exemplu, conditia reciprocitatii este ceruta in privinta normelor
conflictuale, in materia statutului personal, in conditiile art.168 alin.(2) din Legea 105/1992, in
sensul ca norma conflictuala straina in materie de stare civila si capacitate trebuie sa aiba acelasi
punct de legatura (cetatenia) ca si norma conflictuala romana in materie, pentru ca, astfel, sa
trimita in ceea ce priveste starea si capacitatea cetatenilor romani, la legea romana.
Aplicarea legii materiale straine atunci cand opereaza conditia reciprocitatii, este
conditionata de aplicarea simetrica a legii forului.
Conditia reciprocitatii este prevazuta si in alte acte normative, cum ar fi: Ordonanta
Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, aprobata, cu modificari, prin Legea
nr.246/2005, care in art.76, prevede ca persoanele juridice straine fara scop patrimonial pot fi
recunoscute in Romania, « sub conditia reciprocitatii »; Decretul – Lege nr.122/1990 privind
autorizarea si functionarea in Romania a reprezentantelor societatilor comerciale si a
organizatiilor economice straine, cu modificarile ulterioare, care prevede, in art.19, ca, atunci
cand prin conventii sau acorduri internationale la care Romania este parte se stabilesc, alte
conditii de autorizare si functionare decat cele prevazute de acest act normativ, se vor aplica
dispozitiile cuprinse in acele conventii sau acorduri.
Reciprocitatea poate fi, in principiu, de trei feluri:
legislativa, atunci cand izvorul reciprocitatii este norma din sistemul
legislativ strain respectiv roman ;
diplomatica, cand reciprocitatea isi are izvorul in conventiile internationale
la care Romania este parte;
de fapt, cand reciprocitatea este aplicata in practica autoritatilor
competente din statele respective.
De subliniat este faptul ca, in cazul existentei reciprocitatii, legea straina nu este aplicata
cu titlu de lex causae, ci reprezinta o conditie a aplicarii legii forului.
Codul Civil reglementeaza conditia reciprocitatii in art.2557 – “(1) Aplicarea legii
straine este independenta de conditia reciprocitatii.
(2) Dispozitiile speciale prin care se cere conditia reciprocitatii in anumite materii raman
aplicabile. Indeplinirea conditiei reciprocitatii de fapt este prezumata pana la dovada contrara
care se stabileste de Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, prin consultare cu
Ministerul Afacerilor Externe”.
3.2.2 Incorporarea contractuala a legii straine
Vorbim de receptiune contractuala sau incorporarea legii straine, atunci cand partile
unui contract fac trimitere la o lege straina, nu in scopul de a se aplica contractului cu titlu
de lex causae, ci pentru a servi ca mijloc de interpretare sau completare a respectivului
contract.
Legea straina la care partile fac trimitere prin contract, devine parte din cuprinsul
acestuia, reglementandu-i continutul.
Intre aplicarea sistemului de drept ca lex causae si incorporarea contractuala a legii
straine exista deosebiri semnificative:
in cazul receptiunii contractuale a legii straine, aceasta nu este privita ca un
intreg sistem de drept, si asta pentru ca partile contractului fac referire la o anumita
reglementare din sistemul de drept strain;
spre deosebire de situatia aplicarii legii straine ca lex causae, cand aceasta isi
pastreaza tipologia sa de element de drept, in cazul incorporarii contractuale, legea straina are
valoarea juridica a unei clauze contractuale, si capata astfel caracterul unui element de fapt,
ceea ce face ca din punct de vedere al probei sa urmeze regimul juridic aplicabil in general
clauzelor contractuale.
ceea ce intereseaza atunci cand legea straina este incorporata contractual, este
forma sa in vigoare la data incorporarii, fara a se mai tine seama, daca in timpul executarii
contractului aceasta a suferit modificari sau a fost abrogata, spre deosebire legea straina privita
ca lex causae, care se aplica intotdeauna cu continutul sau in vigoare la momentul in care norma
conflictuala a forului trimite la ea.
Invocarea legii straine in fata autoritatilor forului
In privinta invocarii legii straine, sistemul roman de drept imbina principiul rolului activ
al instantei, cu principiul disponibilitatii partilor.
a) instanta de judecata, in virtutea rolului sau activ prevazut de art.129 C.proc.civ. poate
invoca din oficiu si pune in discutia partilor aplicarea legii straine la care norma conflictuala
romana trimite. Aceasta posibilitate este aplicabila, in principiu, si pentru arbitraj precum si
pentru orice autoritate jurisdictionala romana competenta.
Atunci cand norma conflictuala romana este imperativa, aplicarea legii straine la care
aceasta face trimitere devine obligatorie pentru instanta.
b) partea interesata, in temeiul principiului disponibilitatii, poate invoca dreptul strain,
indiferent daca norma conflictuala romana este sau nu imperativa.
In materiile in care functioneaza lex voluntatis (ex : domeniu contractual) partile, prin
acordul lor, pot renunta la aplicarea legii straine. De exemplu, daca partile unui contract au
inserat o « clauza de alegere a legii aplicabile » (pactum de lege utenda) in favoarea dreptului
strain, pot renunta la beneficiul acestei legi, urmand a se aplica dreptul roman.
Proba legii straine. Sarcina probei
In dreptul intern, se aplica prezumtia ca toti cetatenii sunt obligati sa cunoasca legea,
astfel ca normele juridice nu pot constitui obiect de proba cata vreme se presupune ca
judecatorul le cunoaste (« jura novit curia »).
Spre deosebire de dreptul intern, in cazul legii straine, ea trebuie cunoscuta pentru a fi
aplicata. De aceea sarcina probei legii straine este impartita intre judecator si parti, aspect care
rezulta din art.7 alin.2 din Legea 105/1992 care prevede: « partea care invoca o lege straina
poate fi obligata sa faca dovada continutului ei ».
In situatia in care aplicarea dreptului strain este obligatorie, instanta va lua toate
masurile si va depune toate diligentele pentru a stabili continutul si intelesul legii straine,
putand dispune din oficiu administrarea mijloacelor de proba necesare.
Instanta poate cere concursul partilor sau sprijinul autoritatilor abilitate, si anume
Ministerul de Justitie, Ministerul Afacerilor externe, etc, pentru a primi informatiile necesare
despre legea straina.
Regula impartirii sarcinii probei este aplicabila si in litigiile supuse arbitrajului
comercial international.
* Noile dispozitii ale Codului Civil din art.2558 prevad in ceea ce priveste sarcina
probei atunci cand se aplica legea straina – « (1) Continutul legii straine se stabileste de
instanta judecatoreasca prin atestari obtinute de la organele statului care au edictat-o, prin
avizul unui expert sau printr-un un alt mod adecvat.
(2) Partea care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada continutului ei”.
2 Mijloacele de proba
In practica, atat in cea judiciara cat si cea arbitrala, se folosesc fie mijloace de proba
directe (culegeri de acte normative, culegeri de jurisprudenta), fie mijloace de proba indirecte,
procurate de la autoritatile competente din statul strain ori de la organismele reprezentative ale
acestuia in Romania: certificate eliberate de ministerul justitiei din statul respectiv, certificate
de cutuma sau alte atestari emise de notarii publici sau Camera de Comert din acel stat,
certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective in Romania, informatii
de la organizatiile de cult corespondente in Romania etc.
Instantele romane pot consulta si experti ori pot apela la sprijinul unor institutii, care,
asa cum am aratat pot fi Ministerul Justitiei, Ministerul de Externe, facultatile de drept.
Potrivit Legii nr.189/2003 privind asistenta juridica internationala in materie civila si
comerciala, lege de reglementeaza o procedura de obtinere a informatiilor asupra dreptului
strain, instanta poate cere sprijinul autoritatilor, respectiv Ministerului de Justitie, care
transmite ori primeste de la ministerele de justitie din alte tari, informatii privind dreptul intern
in materie civila si comerciala, precum si in domeniul procedurii civile si comerciale si al
organizarii judiciare, pentru cazuri judiciare determinate.
In ceea ce priveste forta probanta a mijloacelor de dovada provenind din strainatate, ea
trebuie sa fie asimilata, in pirncipiu, celei prevazute de legea romana. Astfel, daca proba
utilizata are caracter oficial, ea face dovada irefragabila, in caz contrar avand caracter juris
tantum, putand fi combatuta prin proba contrara.
Prevederi cuprinse in conventii internationale la care Romania este parte
In aceasta categorie intra:
Tratatele bilaterale de asistenta juridica care prevad obligatia statelor
semnatare de a se informa reciproc in legatura cu dreptul tarilor lor;
Conventia europeana in domeniul informatiilor asupra dreptului strain,
semnata la Londra in 7 iunie 1968, si Protocolul aditional semnat la Strasbourg la 15 martie
1978, care mentioneaza expres ca judecatorul dintr-un stat membru al conventiei, poate cere
informatii autoritatilor altui stat semnatar, a carui lege este desemnata prin regula de conflict.
In acest sens, in fiecare stat semnatar s-a instituit un organism desemnat a raspunde.
Prin aderarea la aceasta Conventie, in 1991, Romania a intrat in circuitul european de
informatie asupra dreptului altor state. Din partea tarii noastre, organul national de legatura este
Ministerul de Justitie.Cererea de informatii trebuie sa emane intotdeauna de la o autoritate
judiciara si poate fi facuta cand este vorba de un proces deja pornit. Raspunsul la cerere trebuie
sa fie obiectiv si impartial, cuprinzand texte de lege, regulamente si decizii judiciare, putand fi
insotit de lucrari de doctrina, lucrarile pregatitoare si eventual, cometarii explicative.
Statul solicitat poate refuza informarea in doua situatii:
- cand interesele sale sunt afectate de litigiul care a ocazionat formularea cererii;
- cand raspunsul ar fi de natura sa aduca atingere suveranitatii sau securitatii sale.
Interpretarea legii straine
Prin « interpretarea legii straine » se intelege lamurirea intelesului notiunilor si
termenilor utilizati de legea straina, avand in vedere sensul de lege materiala straina. Se poate
pune si problema interpretarii normei conflictuale straine care retrimite, in cazul in care se
admite retrimiterea.
Interpretarea legii straine competente se face conform regulilor de interpretare existente
in sistemul de drept a statului care a edictat-o. Legea straina trebuie aplicata asa cum este
aplicata in tara de origine, deoarece numai in acest caz aplicarea sa este efectiva.
* Regula interpretarii si aplicarii legii straine potrivit propriului sau sistem de drept este
aplicabila si conform noilor dispozitii ale Codului Civil, mai exact art.2559 potrivit
caruia, « Legea straina se interpreteaza si se aplica potrivit regulilor de interpretare si
aplicare existente in sistemul de drept caruia ii apartine ».
Ordinea publicã de drept international privat împiedicä aplicarea legii sträine a cärei
competentä legislativä a fost stabilitä de normele conflictuale ale forului Legiuitorul român
a acceptat posibilitatea aplicärii legii sträine raportului juridic cu element de extraneitate,
nu posibila deformare sau nesocotire a conceptiilor de drept intern ce s-ar putea produce
prin aplicarea respectivei legi. Ordinea publicã de drept international privat romän
constituie un impediment al aplicärii legii sträine fondului litigiului sau un impediment al
recunoa$erii încuviintárii executärii silite a unei sentinte arbitrale sträine pe teritoriul
României-
În literatura românä au fost formulate diverse puncte de vedere cu privire la
definirea acestei probleme generale de drept international privat. Astfel, s-a afirmat cä
dificultätile întâlnite în dreptul intern cu privire la conturarea unei definitii a notiunii de
„ordine publicä" sunt mai mari când este vorba de acceptiunea acesteia în dreptul
international privat. Exceptia de ordine publicä apare ca un corectiv•la aplicarea
legilorsträine, în sensul cä i se dä instantei posibilitatea de a aprecia în ce mäsurä aplicarea
legilor sträine contravine principiilor fundamentale ale dreptului local . Definirea acestei
probleme generale de drept international privat s-a efectuat prin raportare la continutul
acesteia: ordinea publicä este mijlocul pe care-l are la îndemânä instanca pentru a înlätura
aplicarea unei legi sträine normal competente ce contravine vreunui principiu fundamental
al sistemului de drept al forului, deci al unui stat4 . In literatura francezä de drept
international privat5 s-a constatat imposibilitatea elaborärii unei liste exhaustive a
principiilor ce pot fl subsumate conceptului de ordine publicä. Evidentierea triplei
functii a exceptiei de ordine publicä s-a efectuat din perspectiva principiilor de ordine
publicä enumerate exemplificativ. Nesocotirea principiilor de drept natural, fundamentelor
politice, sociale ale civilizatiei franceze, precum a politicilor legislative franceze este
sanctionatä prin invocarea exceptiei de ordine publicä de drept international privat .Toate
aceste preocupäri de definire a ordinii publice de drept international privat au fost reluate,
mai mult sau mai putin nuantat, de practica arbitralä românä sträinä
Definiti notiunea de lege straina

Aplicarea legii lex causae

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Ordinea publica in dreptul international privat

- Claudiu-Paul Buglea, Drept internațional privat român- din
București, 2015
- Sergiu Deleanu, Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
- Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-MateiNoul Cod de procedură
civilă. Comentariu pe articole, vol. II, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2013.
…

CONFLICTE DE LEGI REFERITOARE LA PERSOANE (I)
Cuprins Pagina

5.1 Persoana fizica in dreptul international privat.
5.2. Persoana juridica in dreptul international privat
5.3. Naționalitatea persoanei
5.4 Recunoașterea persoanei
…
…

 introducerea cursanţilor în studiul statului juridic al persoanelor;

 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
regimului persoanelor in dreptul international privat
Normele conflictuale privind persoana fizică sunt „inima” materiei

speciale a dreptului internațional privat. Individul sau persoana fizică este cel
care face să existe viața privată internațională; el este mobilul și, în același
timp, destinatarul normelor conflictuale. Fără persoanele fizice care intră în
relații de familie transfrontaliere, care își asumă obligații contractuale în afara
frontierelor propriului stat de cetățenie sau de reședință, care constituie
societăți comerciale cu sediul în străinătate, care întocmesc testamente pentru
bunuri mobile și imobile situate pe teritoriul mai multor state etc., dreptul
internațional privat nu și-ar găsi utilitatea. Nu numai că normele conflictuale
în materia statutului personal fac trimiteri la sistemele naționale diverse de
drept internațional privat, dar și unificarea (în cadrul dreptului internațional
privat european) primește un rol major atunci când sunt în discuție starea
civilă, capacitatea, începutul și încetarea personalității juridice a persoanei
fizice.
Persoana fizică este subiect de drept preferat, prin excelență, în
raporturile de drept civil – în sens larg, raporturi fără element de extraneitate.
Ca subiect al raporturilor cu element străin, persoana fizică este ocrotită, în
toate elementele personalității sale juridice, prin norme conflictuale și, după
caz, prin norme naționale de aplicație imediată și prin norme unificate la nivel
regional. Unele sisteme de drept (de exemplu, cel francez) consideră că
persoana fizică este „monopol” al dreptului internațional privat, în ceea ce
privește toate problemele, inclusiv cetățenia. Această optică legislativă nu este
egal împărtășită, astfel că legiuitorul român lasă loc de dezbatere și dreptului
public (în dreptul român, de pildă, cetățenia este studiată în materia dreptului
constituțional). Cert este că, statutul persoanei fizice are trăsături de
fizionomie aparte, iar soluțiile conflictelor de legi în timp și spațiu reflectă,
deopotrivă, istoria și actualitatea statelor naționale.
Persoana fizică se bucură, în raporturile cu element de extraneitate,
de ceea ce limbajul comun al dreptului internațional privat numește „statut
personal” și „statut familial”. Ambele au raportare exclusivă la individ și
înglobează un ansamblu de relații generate în circuitul juridic transfrontalier.
În mod obișnuit, statutul personal include starea civilă (cu toate elementele
acesteia) și capacitatea civilă (cu incapacitățile de folosință și de exercițiu).
Statutul familial se preocupă de aspectele referitoare la căsătorie și
disoluția acesteia, rudenia firească și rudenia creată „artificial”, precum și la
aspecte conexe căsătoriei, dar indispensabile în „tratamentul” complet al
persoanei fizice: autoritatea părintească, protecția copiilor și obligația de
întreținere. Practic, toate fațetele vieții juridice a persoanei fizice sunt preluate,
cu specific, în materia dreptului internațional privat.
În strânsă relație cu statutul personal și cu statutul familial, condiția
juridică a străinului face obiectul unei discuții distincte, deoarece necesită
…
…
explicații, în planul dreptului substanțial, cât și al dreptului procesual Atât

conflictele de legi, cât și conflictele de jurisdicții sunt interesate de străinul-
persoană fizică și dau măsura unui complex de drepturi și obligații civile și
procesual-civile.
Statutul personal constituie, primul, obiect de studiu. Problemele de
capacitate și de stare civilă atrag conflicte mobile, cu soluții – uneori –
singulare de rezolvare a situației juridice. Statutul familial este larg dezbătut
în dreptul internațional privat contemporan. Noul Cod civil român este mai
generos cu aspectele de statut familial și se inspiră (benefic) pentru multe
dintre soluții, din normele europene de gen. Unele aspecte de legislație
națională fac, chiar, un pas înaintea dreptului convențional, anticipând soluții
care se vor impune, din dreptul unificat, în dreptul substanțial. Alte aspecte se
disociază de trenduri și conservă linii de statornicie în istoricul reglementării
relațiilor de familie în spațiul românesc.
Străinul are reglementare separată, în actele normative care reglementează
regimul juridic al străinilor în România.
Norma conflictuală privind statutul personal
Conținutul normei conflictuale din Codul civil reiese la prima lectură a
textului art. 2572: „Starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite
[…]”. Ceea ce interesează, în primul rând, în conflictele de legi, este legea
aplicabilă materiei statutului personal. Nu toate elementele acestui statut sunt
guvernate de aceeași lege, iar criteriile de determinare a lex causae au
justificare, pentru fiecare situație în parte. Incapacitățile speciale sunt supuse
legii raportului juridic la care se referă; declararea morții și prezumția că cel
dispărut este în viață sunt guvernate de ultima lege națională a persoanei
dispărute; numele persoanei este guvernat de legea sa națională ș.a.
Codul civil român are câteva trimiteri directe la anumite elemente
ale statutului personal, dar – se poate observa – punctul de legătură care
domină materia, este cetățenia. De fapt, statutul personal este domeniul în care
cetățenia și-a păstrat poziția anterioară (Legea nr. 105/1992 a acordat o mare
importanță cetățeniei, în cadrul statutului persoanei fizice, dar și în alte
materii). Cetățenia este prima variantă (dintre variantele în cascadă) la care
recurge legea națională, potrivit art. 2568 C. civ. Abia în lipsa cetățeniei, în
caz de cetățenie multiplă sau pentru refugiați, devine utilă reședința obișnuită.
Cetățenia a pierdut teren, în reglementarea actuală a Codului civil, în cazul
unor aspecte de statut familial, în materia moștenirii (întrucât nu se mai
păstrează regula divizării masei succesorale în mobile și imobile) etc. În
conflictele de jurisdicții, rolul cetățeniei este limitat la câteva cazuri în care
atrage competența exclusivă a instanțelor române.
Legea aplicabilă statutului personal
„Starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa
națională, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel” [art. 2572 alin. (1)
C. civ.].
„Legea națională” este punct de legătură și, totodată, criteriu de
determinare a lex causae, atât în conflictele de legi, cât și, în unele situații, în
procesul civil internațional. Aplicarea legii naționale constituie regula în
materia statutului personal, având un câmp relativ extins de cuprindere a
criteriilor care fac legătura cu dreptul aplicabil raportului cu element de
extraneitate. Legea națională este o noțiune care include, așa cum se va vedea,
nu numai punctul de legătură care face relația între persoana fizică și statul al
…
…
cărui resortisant este aceasta, ci și printr-un punct de legătură care identifică

spațial persoana fizică (reședința obișnuită).
„Legea națională” este o noțiune largă, raportată în mod obișnuit, la trei puncte
de legătură: cetățenia, domiciliul și reședința. Viața privată internațională
adaugă încă un punct de legătură, uzitat în domeniul dreptului internațional
privat – reședința obișnuită. Acest din urmă criteriu apare, tot mai frecvent, în
convențiile internaționale și în regulamentele europene.
Preferința sistemelor de drept este diferită: în timp ce dreptul continental
apelează la cetățenie, sistemul anglo-saxon este (încă) tributar domiciliului.
Sistemul continental are o concepție diferită asupra domiciliului față de
sistemul anglo-saxon. De unde rezultă și opțiunile diferite în alegerea
criteriilor de competență internațională – alegerea principală operând între
domiciliu și cetățenie.
Rolul atributelor de identificare în dreptul internațional privat
Identificarea persoanei fizice semnifică „individualizarea
persoanei fizice (omul, privit ca titular de drepturi subiective civile și de
obligații civile) în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viața
juridică” Clasic, sfera atributelor de identificare cuprinde numele, domiciliul
și starea civilă. Dacă numele (în sens larg) și starea civilă identifică persoana
în mijlocul familiei și în comunitatea socială (întocmirea actelor de stare civilă
consemnează faptele cu semnificație juridică pentru individ și pentru întreaga
societate), domiciliul are rolul de a localiza în spațiu persoana fizică. Doctrina
modernă alătură atributelor de identificare și codul numeric personal, grupa
sanguină, amprenta digitală și amprenta genetică. Acestea au însă rol
preponderent în administrație și activitatea organelor de urmărire penală, mai
puțin în ceea ce privește exprimarea personalității individului.
În dreptul internațional privat, dinamica transfrontalieră a condus la
creșterea semnificației anumitor atribute de identificare, datorită flexibilității
dovedite în soluționarea conflictelor de legi și a conflictelor de jurisdicții. De
pildă, rolul domiciliului s-a diminuat în anii din urmă, iar dreptul european
reflectă utilizarea frecventă a reședinței obișnuite în locul domiciliului.
Motivul substituirii constă în aceea că reședința obișnuită permite localizarea
mai eficientă (decât domiciliul și reședința) a persoanelor, în deplasările pe
teritoriile unor state diferite.
Dreptul român a urmat, în mare parte, modelul european și a
legiferat puncte de legătură care dau expresie actualității internaționale. Vom
examina numele, domiciliul, reședința, reședința obișnuită și starea civilă –
acestea fiind semnificative și prezentând particularități în raporturile cu
element străin.
Persoana juridica in dreptul international privat
In materia legii aplicabile persoanei juridice, Noul cod civil aduce
o noua reglementare, preluind insa in parte vechile dispozitii din legea
nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international
privat. Astfel, in Cartea a VII-a a Noului cod civil, Dispozitii de drept
international privat, in partea speciala dedicata Conflictelor de legi in
Capitolul I Persoane, regasim Sectiunea a 2-a care trateaza legea aplicabila
persoanei juridice.
Art. 2580 din Noul Cod Civil precizeaza ca “statutul organic al
persoanei juridice este carmuit de legea sa nationala”. Analizand aceasta
norma conflictuala din perspective structurii speciale a acestui tip de norma
juridica specifica dreptului international privat, putem spune ca, continutul
…
…
acestei norme conflictuale este reprezentat de statutul organic al persoanei

juridice, iar legatura normei conflictuale este data de legea nationala a
persoanei juridice. Aceasta lege, ca lege aplicabila, este cunoascuta sub
denumirea de legea societatii sau lex societatis.
Determinarea notiunii de persoana juridica (fiind o creatie juridica)
este o problema de calificare a continutului normei conflictuale, calificare care
se va realiza dupa lex fori (legea instantei sesizate). In cazul in care lex fori va
fi legea romana trebuie sa vedem ce intelege legea romana prin persoana
juridica si trebuie identificate criteriile de determinare a nationalitatii
persoanei juridice conform dreptului roman. Trebuie sa ne uitam in partea
generala Cartii a VII-a a Noului Cod Civil (Titlul I. Dispozitii generale) unde
vom gasi un criteriu comun de determinare a nationalitatii si anumite criterii
speciale.
Pe de o parte, avem art. 2568 Noul Cod Civil, articol comun
pentru a califica notiunea de lege nationala atat pentru persoana fizica cat si
pentru persoana juridical, articol care in alin 1, teza a doua ne precizeaza ca
“legea nationala este legea statului a carui nationalitate o are persoana
juridica”. Aceasta dispozitie trebuie insa completata insa cu cea din Art. 2571
care califica notiunea de nationalitate si spune ca “persoana
Rolul persoanelor juridice in cadrul relatiilor
internationale. Atat relatiile economice internationale, cat si
raporturile politice, culturale, sociale ori umanitare se realizeaza
intr-o masura din ce in ce mai mare prin persoanele juridice. Se
deosebesc persoanele juridice care tin de sistemul de drept al
unui stat, de exemplu cele romane si persoanele juridice care se
incadreaza in ordinea de d rept internationala, din care fac parte,
de exemplu, statele, O.N.U. si institutiile specializate ale
acesteia. De aici rezulta importanta persoanelor juridice.
Fenomenul fuziunii societatilor comerciale pe plan national si
international si amploarea pe ca re au luat-o investitiile straine
de capital in diverse state, au condus la internationalizarea
societatilor comerciale, aparand societatile multinationale, sau
transnationale. In cadrul Comunitatii Economice Europene se
observa preocuparea pentru coordona rea reglementarilor juridice
privind societatile comerciale si pentru crearea unor societati
europene, care s -ar putea prezenta sub forma de societati de tip
european. Dupa cel de -al doilea razboi mondial au aparut asa
numitele societati internationale car e sunt create prin
tratate.
Persoane juridice nationale si persoane juridice
straine. Activitatea persoanelor juridice in relatiile economice
internationale pune doua probleme:
a) Determinarea apartenentei la un anumit stat a
persoanelor juridice, adica daca sunt romane sau straine. Aceasta
este problema nationalitatii persoanelor juridice. Normele
juridice ale fiecarei tari stabilesc criteriile cu ajutorul carora se
determina nationalitatea persoanelor juridice. In consecinta,
normele noastre juridice determina care persoane juridice sunt
romane si care sunt straine, de exemplu bulgare, ungare, italiene,
franceze etc. Anumite aspecte privind persoana juridica sunt
carmuite de legea nationala a acesteia. In acest fel, determinarea
…
…
nationalitatii persoanelor juridice inseamna stabilirea

domeniului de aplicare a legilor proprii fata de cele straine adica
solutionarea conflictului de legi.
b) Conditia persoanei jur idice straine. Aceasta prezinta
doua aspecte:
- Recunoasterea extrateritoriala a persoanei juridice, adica
daca se recunoaste intr -o anumita tara, de exemplu la noi,
persoana juridica straina respectiva;
- In caz afirmativ, ce drepturi se acorda persoanei juridice
straine recunoscute.
Cele doua probleme se ivesc in ordinea mentionata. Intr -
adevar, nu se poate vorbi de conditia persoanei juridice straine
decat dupa ce s -a stabilit ca este vorba de o asemenea persoana
juridica, adica straina.
Exercitarea drepturilor recunoscute persoanei juridice
straine tine de conflictul de legi, caci se pune intrebarea de a sti
dupa care lege se face aceasta.
Prin urmare, persoana juridica in dreptul international
privat ridica unele aspecte care apartin conflictului de leg i si
unele aspecte care apartin conditiei persoanei juridice straine.
Aspecte privind conflictul de legi se impletesc cu cele privind
conditia juridica a persoanei juridice straine.
Statutul personal al persoanei juridice . Orice persoana
juridica este supu sa legii unei anumite tari. Intr -adevar persoana
juridica nu poate exista decat daca s -a intemeiat potrivit unor
dispozitii legale, nu poate functiona decat tot potrivit unor
dispozitii legale. Aceste dispozitii sunt diferite de la o tara la
alta. De aceea se pune problema determinarii legii persoanei
juridice care reglementeaza statutul sau personal. Persoana
juridica este carmuita de legea sa nationala. Aceasta lege
determina statutul persoanei juridice prin care intelegem
ansamblul problemelor privind pe rsoana juridica supuse
reglementarii legii sale nationale.
Nationalitatea persoanei juridice
1. Notiunea de nationalitate a persoanei juridice. Cele
doua opinii in materie. Pornind de la asemanarile existente intre
persoana fizica si juridica, s -a considerat ca si acestea din urma
au nationalitate, dupa cum persoanele fizice au cetatenie
(nationalitate in terminologia literaturii din unele tari).
Nationalitatea persoanei juri dice reprezinta apartenenta acestei a
la un stat. Se considera ca nu este nici o dificultate sa se extinda
notiunea de nationalitate la persoanele juridice, deoarece aceasta
exprima mai mult decat legatura politica dintre o persoana si stat,
ea exprima apartenenta persoanei la un stat, servind pentru
determinarea statutului juridic al persoanei. Desigur ca
nationalitatea persoanei juridice nu este identica nationalitatii
(cetateniei) persoanei fizice si nici nu produce aceleasi
consecinte juridice la care da nastere cetatenia persoanei fizice.
Avandu-se in vedere aceste deosebiri, in literatura juridica s -a
exprimat si parerea ca nu se poate aplica notiunea de
nationalitate persoanei juridice. Totusi, se foloseste, in general,
…
…
notiunea de nationalitate a pers oanei juridice, exprimand

apartenenta ori legatura acesteia cu un anumit stat. In acest sens
se poate vorbi, de exemplu, de persoane juridice romane,
franceze etc. Art. 40 din Legea nr. 105/1992 arata ca persoana
juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si -a
stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.
2. Importanta nationalitatii persoanei
juridice. Determinarea nationalitatii persoanei juridice prezinta
importanta din mai multe puncte de vedere:
a) Orice persoana juridica are un statut personal, care este
carmuit de legea nationala a acesteia. In lipsa nationalitatii, nu
s-ar putea cunoaste legea aplicabila statutului ei juridic.
b) In ceea ce priveste regimul strainilor, exista deosebire
intre persoanele juridice nationale si cele straine; deosebirea
intre aceste doua categorii de persoane juridice se face cu
ajutorul nationalitatii. Asadar, pentru persoanele juridice straine
se pune problema recunoasterii lor extrateritoriale si a
drepturilor si obligatiilor pe care le pot avea intr -o tara in care
nu au calitatea de persoane juridice nationale.
c) Nationalitatea persoanelor juridice serveste pentru
determinarea domeniului de aplicare a tratatelor internationale.
Astfel, de exemplu, nationa litatea persoanei juridice serveste
pentru determinarea acelor persoane juridice care beneficiaza de
prevederile tratatului international si, implicit, determinarea
acelora carora li se aplica tratatul. Tot astfel, nationalitatea
serveste pentru aplicarea regimului national al clauzei natiunii
celei mai favorizate ori a conditiei reciprocitatii care ar fi
prevazute intr -un tratat international.
d) pentru apararea unor interese considerate importante,
unele state iau masuri de protectie deosebita, intr-un domeniu de
activitate, de exemplu pescuitul, impotriva persoanelor juridice
care nu sunt nationale sau impotriva persoanelor juridice care au
o anumita nationalitate.
e) In relatiile internationale au dobandit o insemnatate
sporita organizatiile economice internationale de drept intern.
Asa fiind, intereseaza sa se determine statutul personal al
acestora. Astfel, de exemplu, societatile cu participare
romaneasca si straina au nationalitate romana daca sunt
constituite in tara noastra unde isi au sediul social si sunt straine
daca sunt constituite in strainatate.
3.Determinarea nationalitatii persoanei
juridice. Nationalitatea persoanei juridice se determina potrivit
anumitor criterii. Acestea sunt:
a) Criteriul vointei f ondatorilor persoanei juridice. Acest
criteriu reprezinta o aplicare a principiului autonomiei de vointa
in materia determinarii nationalitatii persoanei juridice.
Fondatorii determina nationalitatea persoanei juridice prin actul
constitutiv si statut, ast fel cum ar fi mai convenabil in raport de
interesele lor. In general, acest criteriu nu este acceptat in
literatura juridica, deoarece, pe de o parte, natura contractuala a
persoanei juridice, de exemplu a societatii, nu exprima in
…
…
intregime esenta ei juri dica si, pe de alta parte, acest criteriu nu

asigura respectarea normelor cu caracter imperativ, dictate
pentru a ocroti interesul obstesc si pe cel al tertilor.
b) Criteriul teritorialitatii conducerii (sediul social).
Potrivit acestuia, persoan a juridica are nationalitatea tarii unde
isi are sediul social, adica locul unde se gaseste conducerea sa.
Sediul trebuie sa fie real stabilit pe teritoriul acelui stat, astfel
ca persoana juridica sa aiba centrul sau administrativ, adica
principalele orga ne de conducere pe acel teritoriu. Daca persoana
juridica are mai multe organe de conducere situate in tari diferite
sediul persoanei juridice este in tara in care se afla organul
superior care are conducerea intregii persoane juridice.
Sediul social mai trebuie sa fie serios, adica stabilit intr -o tara
cu care persoana juridica are o legatura semnificativa. In cazul
in care sediul social ar fi intr -o tara care nu prezinta suficiente
legaturi cu persoana juridica, dar a fost acolo stabilit numai
pentru anumite avantaje avute in vedere, sediul desi ar fi real, el
nu este serios, si deci nu ar putea sa serveasca la determinarea
nationalitatii persoanei juridice. In sustinerea acestui criteriu se
invoca, printre alte argumente, faptul ca major itatea covarsitoare
a actelor juridice care leaga persoana juridica respectiva se
incheie de organele ei de conducere si deci pentru rezolvarea
problemelor privind drepturile organelor este cazul sa se aplice
legea tarii pe teritoriul careia functioneaza a ceste organe. Acest
criteriu este adoptat in practica franceza, belgiana si R.F.G.
c) Criteriul locului de inregistrare a statutului persoanei
juridice (incorporation), adica locul unde au fost indeplinite
formalitatile pentru constituirea persoa nei juridice, chiar daca
sediul social ar fi in alta tara.
Acest criteriu este practicat de S.U.A., Anglia si Olanda.
El permite persoanei juridice sa fie supusa legii statului in
conformitate cu care a fost infiintata si sa se bucure de prot ectia
acelui stat indiferent care ar fi locul unde se desfasoara
activitatea persoanei juridice ori s -ar afla sediul sau social.
d) Criteriul unde se gaseste centrul activitatii economice
a persoanei juridice. Potrivit acestui criteriu, persoana juridica
are nationalitatea tarii unde se gaseste centrul activitatii sale,
locul unde se gasesc minele, uzinele. Acest criteriu a fost parasit
de practica judecatoreasca europeana, deoarece uneori este
foarte greu de determinat locul activitatii economice , anume
cand aceasta activitate se desfasoara pe teritoriul mai multor tari.
Acest criteriu a fost reluat de legislatia tarilor in curs de
dezvoltare pentru a da posibilitatea acestor state de a reglementa
persoanele juridice care actioneaza aici, desi cap italul este
strain.
e) Criteriul controlului. S -a considerat ca in unele cazuri
persoana juridica are o nationalitate aparenta si ca cele patru
criterii juridice nu pot fi folosite pentru a descoperi caracterul
real al persoanei juridice. S -a recurs la criteriul controlului.
Potrivit acestuia, nationalitatea persoanelor juridice se
determina, fie dupa apartenenta conducatorilor persoanei
…
…
juridice, fie dupa cetatenia asociatilor, fie dupa nationalitatea

capitalului social, fie dupa cetatenia acelo ra in folosul carora se
desfasoara activitatea persoanei juridice.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, practica
internationala a revenit la criteriile anterioare, pentru
determinarea nationalitatii persoanei juridice, cu unele exceptii.
Criteriul controlului este folosit si atunci cand se pune
problema atribuirii unor drepturi cu caracter special. Astfel,
numai persoanele juridice "nationale" au dreptul sa posede nave,
aeronave, sa primeasca in concesiune exploatarea energiei
hidraulice, a minelor, sa se foloseasca de avantajele speciale
acordate prin tratate, in mod reciproc, supusilor din statele
contractante. Criteriul controlului este folosit in unele tratate
internationale pentru a se putea face deosebirea intre persoanele
juridice nationale si persoanele juridice straine. Se foloseste
criteriul controlului si atunci cand anumite masuri
discriminatorii se aplica persoanelor juridice straine. In dreptul
francez, acest criteriu se aplica pentru determinarea
nationalitatii bancilor.
f) Criterii mixte. Acestea rezulta din folosirea
concomitenta a mai multor criterii din acelea aratate, de exemplu
sediul social cumulativ cu locul constituirii persoanei juridice
sau sediul social luat impreuna cu cetatenia asociatilor ori a celor
aflati in conducerea persoanei juridice.
Dreptul roman. In ce priveste dreptul nostru, determinarea
nationalitatii persoanei juridice se face in felul urmator:
a) In tratatele de asistenta juridica incheiate de tara
noastra cu unele ta ri este primit criteriul locului constituirii (al
inregistrarii). Intr -adevar, aceste tratate fac vorbire de
"persoanele juridice infiintate pe baza prevederilor legale ale
Partii contractante" respective.
b) Potrivit altor tratate, nationalitate a persoanei juridice
se determina dupa criteriul locului constituirii si cel al sediului
social luate in mod cumulativ. Astfel, tratatul de comert si
navigatie incheiat cu Japonia in 1970 (ratificat prin dec. nr.
22/1970) acorda anumite avantaje pe baza de reciprocitate
persoanelor juridice care au fost organizate in conformitate cu
legile uneia din partile contractante si au sediul pe teritoriul
acesteia.
g) In cazul in care nu exista un acord international,
determinarea nationalitatii persoanei juridice se face potrivit
dreptului comun in materie, care este in sensul criteriului
sediului social.
Nationalitatea persoanei juridice se determina dupa
legea forului. Spre deosebire de legea potrivit careia se
determina cetatenia persoanei fizice, nationalitatea persoanei
juridice se determina dupa lex fori, deci dupa criteriul prevazut
de aceasta lege, fara a deosebi daca persoana juridica in discutie
urmeaza sa i se atribuie nationalitatea forului ori o nationalitate
straina si nici daca statul strain (a carui nationalitate se atribuie
persoanei juridice respective) recunoaste ori nu nationalitatea
…
…
atribuita acelei persoane juridice. Problema determinarii

nationalitatii intereseaza mai ales cand exista mai multe
elemente de extraneitate privind persoana juridica, de exemplu
locul constituirii si cel al sediului social sunt in tari deosebite,
fiecare putand duce, potrivit legislatiei statelor respective, la
determinarea unei alte nationalitati a acelei persoane juridice.
Asadar, in cazul persoanelor juridice este posibil ca, potrivit
legii forului, sa se atribuie persoanei juridice, o nationalitate
straina, in raport de criteriul prevazut pentru determinarea
nationalitatii persoanelor juridice. In stabilirea nationalitatii
persoanei juridice, lex causae este legea forului.
Schimbarea nationalitatii persoanei juridice. Avand in
vedere criteriile pentru determinarea nationalitatii persoanei
juridice, rezulta ca schimbarea nationalitatii persoanei juridice
intereseaza mai ales in cazul schimbarii sediului ei social dintr -
un stat in altul. In legatura cu aceasta schimbare a sediului social
al persoanei juridice se pot ridica unele probleme:
a) Daca este ori nu posibila asemenea schimbare care sa
aiba ca efect mentinerea personalitatii juridice si schimbarea
nationalitatii ei. Intr -o prima parere, se considera ca mutarea
sediului social al persoanei juridice de pe teritoriul unui stat pe
teritoriul altuia n u se poate face in mod valabil; daca se doreste
acest lucru, urmeaza ca mai intai sa se dizolve persoana juridica
si sa intre in lichidare, iar apoi sa se intemeieze o noua persoana
juridica in statul unde se stabileste si actualul sediu social, ceea
ce exclude ideea continuitatii personalitatii juridice in cauza.
Pentru aceasta solutie se invoca urmatoarele argumente:
- personalitatea juridica este conferita de legea tarii unde
s-a constituit, iar aceasta personalitate nu se mai poate mentine
(supravietui) daca persoana juridica inceteaza de a mai fi supusa
acestei legi;
- societatea s -a constituit printr -un contract, iar partile au
ales legea aplicabila (deci si societatii), astfel ca ele nu pot sa
supuna societatea unei alte legi, caci in realitate ar fi vorba de
un nou contract, in raport de cel anterior;
- nu se pot aduce modificari esentiale statutului persoanei
juridice care ar insemna schimbarea formei acesteia, de exemplu
sa se transforme o societate cu raspundere limitata in societate
pe actiuni; ac est lucru este posibil prin dizolvarea si lichidarea
societatii existente si apoi intemeierea uneia de felul aceleia care
se doreste.
Intr-o a doua parere, se considera ca personalitatea
juridica a societatii poate supravietui transferului intern ational
al sediului social, schimbandu -se nationalitatea acesteia. Se
invoca urmatoarele argumente pentru aceasta opinie:
- personalitatea juridica nu se intemeiaza pe conceptia
fictivitatii, ci pe aceea a realitatii juridice in sensul ca legea nu
creeaza persoana juridica, ci stabileste conditiile care daca se
indeplinesc se acorda calitatea de subiect colectiv de drept;
- in unele legislatii, este posibila modificarea esentiala a
statutului persoanei juridice, iar transferul international al
…
…
sediului soci al nu inseamna o modificare mai importanta decat

in cazul mentionat. Rezulta ca cele doua opinii reprezinta aspecte
particulare (in aceasta materie) ale celor doua teorii privind
personalitatea juridica; fictivitatea si realitatea persoanei
juridice;
b) In cazul admiterii schimbarii sediului social al
persoanei juridice dintr -o tara in alta, care sunt conditiile legale
in care acest lucru este posibil ? Mai intai trebuie precizat ca
schimbarea internationala a sediului social este supusa atat legi i
tarii unde aceasta se gaseste, cat si celei a tarii unde el urmeaza
sa se mute. In consecinta, trebuie indeplinite cerintele legale
pentru transferul sediului social prevazute de ambele legi.
Aceasta inseamna ca schimbarea sediului social si
continuitatea personalitatii juridice sunt posibile daca ambele
legi contin dispozitii in acest sens. In ce priveste domeniul de
aplicare al acestor legi, trebuie precizat ca hotararea pentru
schimbarea sediului social al persoanei juridice trebuie sa fie
valida potrivit legii nationale (actuale) a persoanei juridice, care
poate diferi in raport de felul persoanei juridice, de exemplu
societate in nume colectiv, ori societate pe actiuni, iar conditiile
pentru dobandirea noii nationalitati sunt supuse legii tarii unde
urmeaza sa se stabileasca noul sediu social, din care fac parte si
cele pentru adaptarea statutului persoanei juridice daca este
cazul.
Noul sediu social al persoanei juridice trebuie sa fie real,
adica sa nu aiba caracter fictiv, si sa fie serios, adica sa nu aiba
caracter fraudulos.
Conditiile de publicitate trebuie indeplinite, in mod
corespunzator, in ambele tari.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 105/1992, fuziunea unor
persoane juridice de nationalitati diferite poate fi realizata daca
sunt indeplinite cu mulativ conditiile prevazute de cele doua legi
nationale aplicabile statutului lor organic.
c) Schimbarea sediului social al persoanei juridice
determina schimbarea legii nationale a acesteia, aparand astfel
un conflict mobil de legi si se pune p roblema de a determina
domeniul de aplicare in timp al celor doua legi nationale.
Dupa care lege se califica notiunea de sediu social? S-a
aratat (supra nr. 4) ca nationalitatea persoanei juridice se
determina dupa criteriul stabilit de legea forului. In cazul in care
acest criteriu este sediul social se pune intrebarea de a sti dupa
care lege se califica pentru a se determina apoi nationalitatea
persoanei juridice.
a) Sediul social se determina potrivit legii nationale a
persoanei juridice.
b) Sediul social se determina dupa legea teritoriala ( lex
loci) a persoanei juridice, adica aceea unde aceasta se gaseste.
c) Sediul social se determina dupa legea tarii unde
fondatorii au stabilit sediul statutar al persoanei juridice (cele
doua sedii pu tand sa nu coincida), deci dupa legea autonomiei,
deoarece sediul - ca si domiciliul persoanei fizice - presupune
…
…
doua elemente si anume un fapt, adica asezarea, resedinta, si o

intentie, adica asezarea s -a facut intr-un anumit loc cu scopul de
a avea acol o domiciliul sau sediul, iar ambele aceste elemente
sunt expresia vointei persoanei. In cazul acestei solutii, ar
insemna ca statul pe teritoriul caruia se stabileste sediul social
nu are nici o atributie in aceasta privinta, desi fiecare stat este
indreptatit sa determine conditiile in care se poate stabili
domiciliul sau sediul social pe teritoriul sau;
d) Sediul social se determina dupa legea aplicabila
efectelor pentru care aceasta intereseaza, de exemplu daca este
vorba de determinarea competentei juri sdictionale, sediul social
se califica dupa legea forului, iar daca este vorba de stabilirea
sediului social pentru perceperea de impozite, mai larg pentru
functionarea unui serviciu public, calificarea se face dupa legea
acestui serviciu public. Potrivit acestei solutii, notiunea sediului
social nu este unitara, fiind determinata de legi diferite,
aplicabile efectului pentru care intereseaza stabilirea acestuia.
De asemenea, solutia se poate aplica daca efectul sediului social
(pentru care intereseaza dete rminarea acestuia) este independent
de acest sediu social;
e) Sediul social se determina dupa legea forului. S -a aratat
ca uneori asemenea calificare este secundara, astfel ca aceasta
nu se face dupa legea forului, ci dupa lex cause;
f) In Conventia de la Haga din 1956 privind recunoasterea
personalitatii juridice a societatilor, asociatiilor si fundatiilor se
prevede (art. 2) ca potrivit legii statului contractant se poate
considera ca sediul social real se gaseste pe teritoriul sau (deci
dupa legea acestuia) ori pe teritoriul unui alt stat care cunoaste
de asemenea criteriul sediului social pentru atribuirea
personalitatii juridice (deci calificarea se face dupa legea
primului stat), in aceste cazuri nerecunoscandu -se personalitatea
juridica acordata de le gea locului constituirii si cea a sediului
statutar. Rezulta ca sediul social se determina altfel decat arata
solutiile mentionate.
g) In dreptul nostru, problema pe care o avem in vedere
intereseaza practic: pentru societatile comerciale
1) sediul social este stabilit pe teritoriul unui stat prin
actul constitutiv. Prin urmare, acest sediu rezulta din actul
constitutiv al persoanei juridice;
2) daca exista mai multe sedii, determinant este sediul real
al persoanei juridice. Prin sediu real se intelege locu l unde se
afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii
statutare, chiar daca hotararile organului respectiv sunt adoptate
potrivit directivelor transmise de actionari sau asociati din alte
state
Conditia persoanei juridice straine. Participarea persoanelor juridice
la raporturile de comert exterior, de cooperare economica si
tehnico-stiintifica ridica doua feluri de probleme si in ordinea
urmatoare:
a) privind nationalitatea persoanei juridice;
b) privind conditia strainului persoana jur idica.
…
…
Deosebirea intre persoanele juridice proprii si cele straine

se face cu ajutorul nationalitatii.
In consecinta, persoanele juridice straine nu au
nationalitatea romana, ci a altui stat. La randul sau, conditia
strainului persoana juridica prezinta 2 aspecte:
a) recunoasterea extrateritoriala a persoanei juridice
straine;
b) in cazul recunoasterii, stabilirea drepturilor si
obligatiilor care se pot acorda persoanei juridice straine.
Determinarea regimului juridic al persoanelor juridice
straine presup une, insa, si cunoasterea altor aspecte: statutul
personal al acestora; conditiile in care pot desfasura o activitate
cu caracter permanent in tara noastra reprezentantele persoanelor
juridice straine (la noi); regimul actelor si faptelor savarsite de
persoanele juridice straine pe teritoriul roman; competenta
instantelor judecatoresti romane si de arbitraj pentru comertul
exterior de a solutiona litigii in care este parte o persoana
juridica straina.
Persoanele juridice pot fi de drept intern, av and o anumita
nationalitate, de exemplu romana, poloneza, franceza, italiana si
de drept international, adica statele suverane, ca subiecte de
drept originare, si organizatiile internationale
(interguvernamentale), care urmaresc infaptuirea unor scopuri
conforme cu ordinea internationala, ca subiecte de drept
derivate.
Clasificarea persoanelor juridice de drept intern este
supusa sistemelor nationale de drept.
Persoanele juridice straine pot avea o activitate pe
teritoriul tarii noastre cu caracter de continuitate sau savarsi
unele acte izolate, intamplatoare, stabilind in acest fel raporturi
juridice cu firmele romane si cu cetatenii romani.
Recunoasterea persoanei juridice straine . Calitatea de
subiect de drept a strainului persoana fizica este recunoscuta, in
conditiile actuale, in toate statele, existand deosebiri intre
acestea in ce priveste volumul drepturilor acordate strainului. In
cazul persoanelor juridice se ridica, insa, problema recunoasterii
lor extrateritoriale. Persoana juridica straina poate savarsi acte
numai daca este recunoscuta. Conditiile in care se face
recunoasterea sunt prevazute de legea statului recunoasterii.
Legea romana reglementeaza recunoasterea persoanelor juridice
straine in tara noastra. Prin r ecunoastere, act declarativ de
drepturi, se constata existenta persoanei juridice straine si se
admit efectele ei extrateritoriale.
Recunoasterea are ca obiect calitatea de persoana
juridica, de subiect de drept. In cazul in care se admite unei
persoane juridice straine sa introduca o actiune in fata
instantelor judecatoresti romane, inseamna ca se recunoaste
aceasta ca subiect de drept.
Recunoasterea poate avea ca obiect si modificarile care
intervin in privinta persoanei juridice si p rin care i se restrange
ori i se largeste capacitatea de folosinta avuta mai inainte. In
…
…
acest sens, recunoasterea poate avea ca obiect reorganizarea,

falimentul, lichidarea sau incetarea existentei persoanei juridice
straine. In raporturile de comert exte rior, trebuie ca partenerul
roman sa fie incunostintat despre masurile de reorganizare a
persoanei juridice straine, pentru a -i fi opozabile. Obligatia are
caracter reciproc. In practica arbitrala a Curtii de Arbitraj
Comercial International, s -a decis ca masurile de reorganizare
trebuie aduse la cunostinta partenerului din strainatate, si in
circuitul economiei cu alte state, pentru ca transmisiunea de
drepturi si obligatii sa fie opozabila celuilalt contractant.
Oricare din parti poate sa declare in fata instantei arbitrale sau
de judecata ca renunta la avizarea scrisa, fiind la curent cu
reorganizarea contractului.
Dreptul nostru nu prevede o singura modalitate pentru
recunoasterea persoanei juridice straine. Astfel, societatile
comerciale straine, fie ca sunt de persoane sau de capitaluri, sunt
recunoscute ca atare (in temeiul legii) sau, cum s -a mai spus, de
plin drept, adica ope legis, daca sunt indeplinite conditiile
prevazute de lege.
Aceste conditii rezulta implicit din dispozitiile legii:
a) persoana juridica straina sa fi fost constituita in
conformitate cu legea ei nationala;
b) sa aiba calitatea de subiect de drept, adica sa fie vorba
de o persoana juridica;
c) ordinea publica in dreptul international privat sa nu se
opuna la recunoaster ea persoanei juridice.
In cazul in care este vorba de recunoasterea modificarilor
intervenite privind persoana juridica, iar aceste modificari
decurg dintr-o hotarare judecatoreasca, de exemplu de declarare
in stare de faliment a unei societati comerciala pe actiuni,
asemenea recunoastere este supusa conditiilor prevazute pentru
ca hotararile judecatoresti straine sa produca efecte
Din interpretarea acestor texte se considera ca hotararile
judecatoresti in materie de statut personal produc efecte
independent de exequatur (deci de plin drept) in tara noastra, in
masura in care nu comporta acte de urmarire silita. In consecinta,
hotararile judecatoresti straine prin care se modifica
personalitatea juridica, de exemplu se restrange capacitatea de
folosinta a ac esteia, produc efecte in tara noastra fara a fi nevoie
de exequatur, daca nu implica masuri de urmarire silita.
Recunoasterea ca atare a societatilor comerciale straine in

tara noastra, in masura in care sunt indeplinite conditiile
prevazute d e lege, opereaza independent de verificarea
prealabila a reciprocitatii de tratament in raport cu statul caruia
acestea apartin, reciprocitatea prezumandu -se indeplinita.
In masura in care nu exista o reglementare deosebita,
dreptul nostru comun privind recunoasterea persoanelor juridice
straine il constituie sistemul recunoasterii ca atare, cu
…
…
indeplinirea conditiilor prevazute de lege (recunoasterea in baza

legii ori recunoasterea de plin drept). Acest sistem este
conformat de Decretul Lege nr. 122/1990 privind autorizatia si
functionarea reprezentantelor firmelor comerciale si
organizatiilor economice straine, deoarece autorizatia de
functionare trebuie precedata de recunoasterea lor, sau implica o
recunoastere prealabila (art. 5). De asemenea, art. 3, alin. 1 din
Legea nr. 105/1992 prevede ca persoanele juridice straine cu
scop patrimonial, valabil constituie in statul a carui nationalitate
o au, sunt recunoscute de plin drept in Romania.
Asociatiile si fundatiile sunt supuse recunoast erii, in mod
individual si cu indeplinirea anumitor conditii. In acest sens, art.
43 alin. 2 -4 prevede ca persoanele juridice straine fara scop
patrimonial pot fi recunoscute in Romania, pe baza aprobarii
prealabile a guvernului, prin hotarare judecatoreas ca, sub
conditia reciprocitatii, daca sunt valabil constituite in statul a
carui nationalitate o au, iar scopurile statutare pe care le
urmaresc nu contravin ordinii sociale si economice a Romaniei.
Hotararea de recunoastere se publica si intr -un ziar central si
este supusa recursului in termen de 60 de zile de la data ultimei
publicari. Recursul poate fi exercitat de orice persoana interesata
pentru neindeplinirea oricareia dintre conditiile recunoasterii (
prevazute de art. 46, alin. 2). Aceste dispozitii speciale se aplica,
desi au aparut in Legea nr. 92/1992 pentru organizarea
judecatoreasca si Legea nr. 59/1993 prin care s -a modificat intre
ele - Codul de procedura civila, astfel ca hotararea
judecatoreasca de recunoastere a persoanelor juridice fara sc op
patrimonial este supusa recursului, nu si apelului. In aplicarea
acestor dispozitii legale, s -a decis ca o persoana straina fara scop
lucrativ, daca nu a obtinut autorizatia prevazuta de legea din
1924, nu are nici calitatea de a sta in justitie. Hotara rile
judecatoresti straine care modifica statutul personal al
asociatiilor si fundatiilor straine, aceste persoane juridice fiind
recunoscute in mod individual in tara noastra, produc efecte
independent de exequatur (de plin drept), pe teritoriul tarii
noastre. In cazul in care asociatiile si fundatiile straine nu au
fost recunoscute, de la caz la caz, in tara noastra, hotararile
judecatoresti straine prin care li se modifica statutul lor personal
sunt lipsite de interes, neputand fi invocate aici de catre persoana
juridica straina in cauza, deoarece aceasta nu exista din punct de
vedere al legii romane.
Conventiile internationale incheiate de tara noastra
consacra, expres sau implicit, sistemul recunoasterii persoanelor
juridice cu scop patrimonia l ca atare, deci de plin drept. Astfel,
de exemplu, sunt tratate privind acordarea asistentei juridice,
conventii pentru garantarea reciproca a investitiilor, conventii
pentru evitarea dublei impuneri, acorduri de cooperare
economica si tehnico -stiintifica, acorduri de colaborare in
domeniul turismului si altele asemenea.
Statutul persoanelor juridice straine .
…
…
Prin statutul persoanei juridice se intelege ansamblul

normelor potrivit carora aceasta ia nastere, se manifesta ori
inceteaza sa mai existe, precum si acelea care ii asigura
manifestarea ca subiect de drepturi in raporturile juridice interne
(fata de membri) si externa (fata de terti). Asadar, statutul
persoanei se refera la capacitatea de folosinta si capacitatea de
exercitiu a persoanei juridice. St atutul persoanei juridice este
supus legii ei nationale. In acest sens este si art. 41, alin. 1 din
Legea nr. 105/1992. Principiul legii nationale este primit si prin
conventiile internationale la care participa tara noastra. In
consecinta, capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu
ale persoanei juridice straine sunt determinate de legea ei
nationala (lex societatis). Persoanele juridice straine nu pot avea
in tara noastra decat drepturile ce -i sunt acordate atat de legea
romana, cat si de legea ei nationala.
Legea romana poate sa acorde persoanei juridice straine
mai putine drepturi decat ii acorda legea ei nationala, insa
niciodata nu -i poate recunoaste mai multe asemenea drepturi. In
acest fel persoana juridica straina beneficiaza de dr epturile ce
decurg, pe de o parte, din conditia sa juridica de strain, si, pe de
alta parte, din statutul sau personal. Acest principiu este
consacrat si prin Decretul - Lege nr. 122 din 25 aprilie 1990, cu
modificarile ulterioare, privind reprezentantele intreprinderilor
si firmelor straine in tara noastra. Astfel, in ce priveste
capacitatea acestor reprezentante, ele nu pot face decat
operatiuni care sunt cuprinse in obiectul lor de activitate stabilit
prin autorizatie si nu pot face in tara noastra opera tiuni la care
firmele si intreprinderile pe care le reprezinta nu sunt
indreptatite in tara in care acestea isi au sediul principal sau care
nu intra in obiectul lor de activitate. Tot astfel, acelasi Decret -
Lege prevede ca autorizatia de functionare a rep rezentantei
inceteaza de plin drept in cazul in care firma sau intreprinderea
reprezentata inceteaza de a mai exista. De asemenea, art. 44 din
Legea nr. 105/1992 arata ca persoana juridica straina
recunoscuta beneficiaza de drepturile decurgand din legea
statutului sau organic, in afara de cele pe care statul care face
recunoasterea le refuza prin dispozitiile sale.
Exercitarea drepturilor si obligatiilor de catre persoana
juridica straina (capacitatea de exercitiu) in tara noastra este
supusa legii ei nationale, cu respectarea dispozitiilor prevazute
de legea romana.
Activitatea persoanelor juridice straine in tara
noastra. Recunoasterea ca atare (de plin drept) a unei persoane
juridice straine nu inseamna ca aceasta poate sa desfasoare si o
activitate pe teritoriul statului recunoasterii. In consecinta,
trebuie facuta distinctie intre recunoasterea persoanei juridice
straine si activitatea pe care aceasta urmeaza sa o exercite.
Principiul in materie este acela ca statul recunoa sterii este
indreptatit sa reglementeze, in raport de propriile interese,
exercitarea activitatii de catre persoana juridica straina
recunoscuta. Din acest punct de vedere, exista o deosebire intre
…
…
actele cu caracter intamplator, izolat, sporadic si activi tatea cu

caracter permanent a persoanei juridice straine recunoscute. Ca
efect al recunoasterii, persoanele juridice straine pot sa incheie,
fara nici o incuviintare ori autorizatie din partea organelor
statului nostru, acte din prima categorie, adica cele cu caracter
intamplator, izolat. In acest sens, persoanele juridice straine
recunoscute se pot adresa instantelor judecatoresti, organelor
procuraturii, notariatului de stat, precum si altor autoritati.
Solutia este expres prevazuta in ce priveste dreptul persoanelor
juridice de a se adresa Curtii de arbitraj de pe langa Camera de
Comert si Industrie a Romaniei.
Persoanele juridice straine pot sa incheie, de asemenea,
fara nici o autorizatie, contracte izolate cu o forma romana.
Persoanele juridice care doresc sa desfasoare in tara
noastra o activitate cu caracter permanent au nevoie de
autorizatia organelor competente. In acest sens, reprezentantele
firmelor comerciale straine nu pot desfasura decat operatiunile
stabilite prin autorizat ia de functionare, care se elibereaza de
catre ministerul de resort pe baza cererii adresate acestuia, care
cuprinde mentiunile prevazute de lege.
Potrivit Legii nr. 35/1991, investitiile straine in Romania
se pot face in conditiile prevazute de aceasta lege. In materie
sunt incidente si alte dispozitii legale. Persoanele juridice se pot
adresa instantelor de judecata si Curtii de Arbitraj pentru
comertul exterior, ori altor autoritati, in vederea apararii
drepturilor lor.
Drepturile acordate persoanelor juridice straine.

Persoana juridica straina recunoscuta se bucura de
drepturile ce -i sunt acordate de legea statului recunoasterii. In
consecinta, drepturile si obligatiile persoanelor juridice straine
pe teritoriul tarii noastre sunt determinate de legea romana. 0
persoana juridica straina care este recunoscuta beneficiaza de
toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, in
afara de cele pe care statul care face recunoasterea le refuza prin
dispozitiile sale legale.
In principiu, persoanele juridice straine se bucura de
drepturi in tara noastra in conformitate cu regimul national.
Persoanele juridice straine recunoscute sunt, supuse unor
conditii diferite, dupa cum ele vor sa desfasoare in tara noastra
o activitate cu c aracter permanent sau numai cu caracter
intamplator, sporadic.
Aplicarea regimului national nu poate insa sa insemne ca
se confera persoanei juridice straine pe teritoriul nostru mai
multe drepturi decat ii recunoaste legea statutului ei personal
(legea tarii de origine). Pe de alta parte, regimul national se
acorda persoanelor juridice straine sub conditia reciprocitatii,
adica numai in masura in care firmele romane se bucura de
aceleasi drepturi in tarile carora apartin acele persoane juridice.
Se admite ca reciprocitatea poate fi de fapt.
…
…
In ce priveste ocrotirea juridica, dreptul de a se adresa

diferitelor organe de stat, scutirea de taxe si cheltuielile de
judecata, asistenta juridica gratuita, precum si pentru scutirea
de cautio judicatum solvi. Din principiul national rezulta ca
persoanele juridice straine nu se pot bucura in tara noastra de
mai multe drepturi decat au persoanele juridice romane de acelasi
fel, afara daca un text ar prevedea altfel sau daca asemenea
solutie ar rez ulta din imprejurarile cauzei. Legea romana poate
sa determine ori sa restranga capacitatea persoanei juridice
straine de a avea bunuri in tara noastra. Prin derogare de la
regimul national, se poate acorda persoanelor juridice straine
clauza natiunii celei mai favorizate, potrivit careia se recunosc
persoanelor fizice si persoanelor juridice ale unui stat drepturi
cel putin egale cu acelea acordate persoanelor fizice si
persoanelor juridice ale oricarui alt stat. Prin conventiile
internationale incheiate s e determina domeniile in care se
stabileste clauza natiunii celei mai favorizate, si, de regula, sub
conditia reciprocitatii. Cele mai multe conventii comerciale sau
de cooperare economica si tehnico -stiintifica, pe termen lung,
incheiate de tara noastra c ontin clauza natiunii celei mai
favorizate.

Catacterizati statultul persoanei fizice in dreptul international
privat
...

Catacterizati statultul persoanei juridice in dreptul international privat
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 6
pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
…
…
Caracterizati nationalitatea persoanei juridice in dreptul international

privat
BIBLIOGRAFIE.

București, 2015
- Sergiu Deleanu, Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
2013.
…
…
…
CONFLICTE DE LEGI REFERITOARE LA PERSOANE (II)
Cuprins Pagina

6.1. Regimul străinilor
6.2. Statutul refugiatilor
 familiarizarea cursanţilor cu statutul strainilor si refugiatilor
Noțiunea de strain. Conditia juridica a stainului

Noţiunea de străin, conform art. 2 din O.U.G nr. 194/ 2002 privind regimul străinilor în
România, este definită ca fiind persoana care nu are cetăţenie română. Astfel, în concepţia
legislaţiei noastre, străinul este persoana care nu are cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat
membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European ori cetățenia Confederaței
Elvețiene. În sens larg , prin străin se înţelege atât persoana fizică cât şi juridică ce nu are
cetăţenia ori naţionalitatea statului pe teritoriul căruia se găseşte. Noţiunea de străin se
raporteaza întotdeauna la un stat faţă de care un resortisant solicită folosinţa unui drept.
Prin condiţia juridică a străinului se înţelege totalitatea drepturilor pe care acesta le are într-un
anumit stat. În ansamblul lor, normele care determină condiţia juridică a străinului aparţin mai
multor ramuri de drept. Ele nu se confundă cu normele privin drepturile şi obligaţiile acordate
unei persoane de legea proprie.
Instituţia străinului a fost una dintre cele mai dezbătute şi greu evoluate în întreaga
istorie. Începînd cu epoca antică, perpetuîndu-se pînă la etapa actuală, aceasta a avut diferite
reglementări de jure şi a suferit modificări esenţiale.
Străinul, iniţial era pe o poziţie mai joasă decît sclavul, şi era tratat ca fiind un duşman al
teritoriului străin pe care se afla.
Actualmente, sub egida Dreptului Internaţional Public şi Privat, numeroaselor tratate şi
convenţii cu privire la condiţia acestuia, instituţiei i-au fost oferite importante drepturi şi
obligaţii, foarte mult asemănătoare cu cele ale cetăţenilor unui stat. Astfel, au fost excluse doar
cîteva din drepturile pe care şi le poate exercita în mod normal un cetăţean, cum ar fi drepturile
politice.
Condiţia juridică a străinului prezintă importanţă atît pentru dreptul internaţional privat, cît şi
pentru cel intern, pentru a i se cunoaşte statutul acestuia şi pentru a facilita reglementarea
juridică a acestuia.
În lucrarea de faţă am încercat a scoate în evidenţă, din punctul meu de vedere, principalele
aspecte care se referă la condiţia juridică a străinului, am încercat să evidenţiez principalele
trăsături şi deosebiri dintre un străin şi un apatrid, precum şi am efectuat o tentativă de ilustrare
a cadrului normativ internaţional şi intern care reglementează poziţia acestuia pe plan intern şi
internaţional.
Prin condiţia juridică a străinului înţelegem totalitatea normelor juridice prin care
se determină drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea străinul în ţara forului. Noţiunea se
referă atît la pesoanele fizice cît şi la cele juridice
Condiţia juridică a străinului are carater unilateral, în sensul că este stabilită de statul de
reşedinţă a străinului.
Străinul este persoana care se află pe teritoriul unui stat, fără a avea cetăţenia acestuia. Fără
doar şi poate, aceasta este una dintre cele mai rezumative definiţii ale noţiunii de străin, noţiune
care cuprinde însă toate elementele necesare definirii sintagmei date.
Condiţia juridică a străinului, impune, prin excelenţa dreptului internaţional privat, şi anumite
forme, sub care se prezintă.
Principalele forme ale condiţiei juridice a străinului sunt:regimul naţional,regimul
reciprocităţii,regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate,regimul special.
Regimul naţional. Regimul naţional are în vedere acel tratament de care beneficiază străinii pe
teritoriul altui stat. Egalitatea de tratament între cetăţenii proprii şi străini priveşte drepturile
civile şi garanţiile individuale.
Aplicarea acestui tratament exclude drepturile politice pentru străini, fapt care poate fi dedus
şi din prevederile Constituiției .
Pe lîngă aceasta, străinii nu au dreptul să participe la viaţa politică prin intermediul partidelor
politice, aceştia avînd interdicţia de a le constitui
Aceste restrîngeri ale drepturilor cetăţenilor străini au drept scop protejarea intereselor statului
şi reglementarea politicii interne doar prin intermediul cetăţenilor proprii. Astfel, aceste
restrîngeri pot fi interpretate şi ca nişte veritabile instrumente de protecţie a suveranităţii şi
independenţei statului..
Regimul reciprocităţii. Regimul reciprocităţii presupune aplicarea unui tratament identic
cetăţenilor străini aflaţi în Romania., sub condiţia că statul din care face parte străinul să acorde,
la rîndul lui, acelaşi tratament cetăţenilor romani, de unde reiese şi principiul reciprocităţii între
state. La rîndul ei, reciprocitatea poate fi de 3 feluri:
1. Legislativă – presupune o identitate între dispoziţiile normative, care reglementează condiţia
străinului, în cele două state. În ţara străinului, legislaţia trebuie să acorde aceleaşi drepturi şi
celor care nu sunt cetăţeni. Cu titlu exemplificativ, menţionăm art. 2582 alin. 2 Cod Civil
Romînia, referitor la recunoașterea în Romînia a persoanelor juridice fără scop lucrativ sub
condiția reciprocității;
2. Diplomatică – derivă din prevederile convențiilor internaționale, la care sunt părți statele în
cauză. Exemplu: Membrii personalului administrativ şi tehnic, membrii familiilor lor care nu
sînt cetăţeni ai Romaniei se bucură, pe bază de reciprocitate, de privilegii şi imunităţi doar în
cazurile în care imunitatea faţă de jurisdicţia civilă şi administrativă a Romaniei
3. Reciprocitate de fapt, care constă din practica statelor în cauză.
Regimul clauza naţiunii celei mai favorizate. Prin regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate
se înţelege că străinii, cetăţeni ai unui anumit stat, beneficiază de drepturi la fel de favorabile
cu acelea acordate cetăţenilor oricărui alt stat terţ
Regimul special. Prin regim special se înţelege că drepturile acordate străinilor sunt precizate
prin legi sau convenţii internaţionale
Într-o altă accepţie, prin regim special se înţelege că drepturile acordate străinilor sunt precizate
prin legi sau convenţii internaţional
Drepturile recunoscute străinilor de către legi ori convenţii internaţionale sunt individualizate
prin enumerarea lor. Această modalitate se practică în tratatele de asistenţă juridică, acorduri
de prevederi sociale sau convenţii de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională
Regimul special se completează şi cu tratamentul naţional şi clauza naţiunii celei mai
favorizate. Tot regimul special se poate folosi împreună cu reciprocitate.
Definiti notiunea de strain in dreptul international privat
Caracterizati conditia juridica a strainului in dreptul international

privat
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

În loc de în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
rezumat
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare
Nr. 7 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Caracterizati conditia juridica a strainului in dreptul international
privat
BIBLIOGRAFIE.

București, 2015
…
CONFLICTE DE LEGI PRIVITOARE LA RELATIILE DE FAMILIE
Cuprins Pagina
7.1 Conflicte de legi referitoare la casatorie
7.2 Conflicte de legi referitoare la relatiile de familie
7.3 Conflicte de legi referitoare la desfacerea casatoriei
7.4 Conflicte de legi referitoare la succesiuni
…
…

 introducerea cursanţilor în studiul conflictelor de legi in materia

relatiilor de familie;
Prezentati elementele esentiale ale conflictelor de legi in materia

relatiilor de familie

Norme conflictuale privitoare la relatiile de familie
Noul cod civil roman intrat in vigoare la 1 octombrie 2011, aduce o modificare foarte
importanta in domeniul dreptului familiei, incluzand vechiul cod al familie in noua reglementare
generala a dreptului privat. Acest aspect este primul aspect ce trebuie mentionat si analizat, dar apoi
trebuie observate si analizate noile reglementari specifice dreptului familiei.
Aceste aspecte vizeaza aspectele ce tin de un raport juridic de dreptul familiei fara un element de
extraneitate. Din aceasta perspectiva , voi analiza legea aplicabila principalelor aspecte ce
intereseaza aceasta materie, respectiv: 1) Casatoria2) Filiatia 3) Adoptia
1)Legea aplicabila casatoriei are in vedere trei importante aspecte:
a. incheierea casatoriei,
b. efectele casatoriei (relatiile personale si patrimoniale dintre soti),
c. divortul.
2) In ceea ce priveste filiatia, acest aspect presupune la randul sau o analiza distincta a:
a. legii aplicabile filiatiei copilului din casatorie,
b. legii aplicabile filiatiei copilului din afara casatoriei.4
3) In sarsit, in ceea ce priveste adoptia, voi analiza aceasta problema sub trei aspecte, respectiv:
a. legea aplicabila conditiilor de fond ale adoptiei,
b. legea aplicabila formei cerute pentru adoptie,
…
…
1) Casatoria
Referitor la incheierea casatoriei calificarea conditiilor ca fiind de fond, de forma sau
impedimente la casatorie se face dupa legea forului.
Conditiile de fond si impedimentele la casatorie sunt determinate de legile nationale ale
viitorilor soti. Legea 119/1996 prevede ca ofiterul de stare civila poate incheia casatoria intre
cetateni straini daca pe langa celelalte conditii prevazute de lege viitorii soti 121b12b prezinta
dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare din tarile lor din care sa rezulte
ca sunt indeplinite conditiile de fond cerute de legea lor nationala pentru incheierea casatoriei
In privinta impedimentelor la casatorie, legea 105/1992 prevede ca daca legea nationala a
oricaruia dintre viitorii soti este o lege straina si aceasta contine un impediment la casatorie care
potrivit dreptului nostru e incompatibil cu libertatea de a incheia casatoria, acest impediment va
fi inlaturat ca inaplicabil daca unul dintre viitorii soti e cetatean roman si casatoria se incheie in
Romania.
In privinta domeniului de aplicare a legii personale in aceasta materie sunt incluse stabilirea
conditiilor de fond si a impedimentelor la casatorie, precum si a efectelor acestora.
Conditiile de forma la casatorie sunt supuse legii locului incheierii casatoriei (locus regit
actum). Cetateanul roman aflat in strainatate se poate casatori in fata autoritatii locale
competente ori a agentului diplomatic sau a functionarului consular fie al Romaniei , fie al
statului celuilalt viitorului sot.
In situatia in care a fost incheiata casatoria in fata unui organ local confesional, aceasta
casatorie nu va fi recunoscuta in Romania.
Casatoria incheiata in fata agentului diplomatic sau a functionarului consular al Romaniei e
supusa legii romane(auctor regit actum).
Domeniul de aplicare a legii cuprinde si toate aspectele privind relatiile patrimoniale dintre
soti. Daca unul dintre soti isi schimba domiciliul sau cetatenia, legea veche (legea nationala
comuna sau legea domiciliului comun) va continua sa reglementeze efectele casatoriei. Daca
ambii isi schimba cetatenia sau domiciliul, pentru viitor se aplica legea noua.
Referitor la conventia matrimoniala (contractul prin care viitorii soti reglementeaza regimul
bunurilor prezente si viitoare) legea 105/1992 prevede: conditiile de fond pentru incheierea
acesteia sunt cele impuse de legea nationala a fiecareia dintre viitorii soti. Regimul si efectele
acestei conventii sunt supuse legii alease de catre parti sau, in lipsa unei alegeri, legea care
reglementeaza efectele casatoriei.
Divortul - se aplica urmatoarelor reguli:
a) – daca sotii au aceeasi cetatenie divortul e supus legii nationale comune;
b) – daca au cetatenii diferite va fi supus legii domiciliului comun indiferent daca locuiesc
impreuna sau separat;
c) – daca nu au nici cetatenie comuna si nici domiciliu comun, divortul va fi supus legii statului
pe terenul caruia au avut sau au resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai stranse
legaturi.
Divortul.Daca un cetatean roman divorteaza in strainatate instanta straina trebuie sa respecte in
principiu normele conflictuale romane deoarece e vorba de un proces care priveste starea civila
a unui cetatean roman. In caz contrar, hotararea respectiva nu va fi recunoscuta in Romania.
Legea aplicabila divortului reglementeaza urmatoarele aspecte:
1) – sfera persoanelor care pot cere desfacerea casatoriei;
2) – motivele de divort;
3) – efectele divortului.
Procedura divortului, inclusiv masurile provizorii luate in cursul procesului, este supusa
legii forului. In cazul in care legea straina determinata potrivit regulilor de mai sus nu permite
divortul sau il permite in conditii deosebit de restrictive, se aplica legea romana. Se cere insa
conditia ca unul dintre soti sa fie cetatean roman la data inregistrarii cererii de divort.
…
…
Nulitatea casatoriei pentru nerespectarea conditiilor de fond e supusa legii nationale a

fiecaruia dintre viitorii soti.
Nulitatea pentru nerespectarea conditiilor de forma e supusa, dupa caz, legii statului pe al
carui teritoriu s-a incheiat casatoria sau legea agentului diplomatic sau functionarului consular.
In cazul casatoriei incheiate in strainatate nulitatea pentru nerespectarea conditiilor de forma
poate fi admisa in Romania numai daca aceasta sanctiune e prevazuta si de legea romana.
Aspectele procedurale privind nulitatea sunt supuse legii forului.
2) Filiatia.Filiatia copilului din casatorie se stabileste potrivit legii care la data nasterii sale
guverneaza efectele casatoriei parintilor sai.
Sunt posibile urmatoarele variante:
a) – daca parintii au aceeasi cetatenie, filiatia se stabileste potrivit legii nationale comune a
parintilor;
b) – daca parintii au cetatenii diferite, filiatia se stabileste potrivit legii domiciliului comun al
parintilor;
c) – daca nu au nici cetatenie si nici domiciliu comun, filiatia se stabileste potrivit legii statului
unde parintii au sau au avut resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai stranse
legaturi.
Domeniul de aplicare al acestei legi include stabilirea filiatiei fata de mama si fata de
tata, efectele filiatiei si legitimarea prin casatorie subsecventa a copilului nascut anterior.
Aspectele procedurale sunt supuse legii forului.
Filiatia copilului din afara casatoriei se stabileste potrivit legii nationale a copilului din
momentul nasterii sale. Daca acesta e cetatean strain si are si o alta cetatenie se aplica legea mai
favorabila . Aceasta lege vizeaza stabilirea filiatiei fata de mama si fata de tata si efectele filiatiei.
3) Adoptia.Conditiile de fond la adoptie sunt cele stabilite de legea nationala a adoptatorului si a
persoanei ce urmeaza sa fie adoptate.
Conditiile de forma sunt prevazute de legea statului pe teritoriul caruia se incheie adoptia.
Efectele adoptiei sunt guvernate de legea nationala a adoptatorului. Daca sotii adopta un
copil legea aplicabila este cea care reglementeaza efectele casatoriei.
In privinta nulitatii adoptiei, nulitatea pentru nerespectarea conditiilor de fond e supusa legii
nationale a adoptatorului si celei a adoptatului. Daca sotii adopta un copil sau unul dintre ei
adopta copilul celuilalt e aplicabila legea efectelor casatoriei.
Pentru nerespectarea conditiilor de forma nulitatea adoptiei e supusa legii statului unde s-a
incheiat. Domeniul legii nulitatii vizeaza cazurile de nulitate, felurile si efectele nulitatii.
4) Obligatia de intretinere.Legea aplicabila obligatiei legale de intretinere e, in principiu, legea
izvorului acestei obligatii fiind diferita in functie de sfera persoanelor intre care se stabileste
aceasta relatie juridica.
In consecinta, in relatiile dintre parinti si copii se aplica legea care guverneaza efectele
filiatiei. In relatiile dintre soti se aplica legea care guverneaza efectele casatoriei. In relatiile
dintre fostii soti se aplica legea divortului lor in relatiile dintre alte persoane se aplica legea
nationala a creditorului.
Domeniul acestei legi vizeaza urmatoarele aspecte:
a) – determinarea debitorului si creditorului intretinerii;
b) – ordinea de prioritate intre mai multi creditori;
c) – intinderea obligatiei;
d) – executarea obligatiei.
In aceasta materie legea 105/1992 reglementeaza un caz de ocrotire a ordinii publice de drept
international privat roman prevazand ca pentru stabilirea intinderii acestei obligatii trebuie sa se
tina seama chiar daca legea straina dispune altfel de nevoile efective ale creditorului si de
posibilitatile materiale ale debitorului. Ocrotirea persoanei lipsite de capacitate de exercitiu sau
avand capacitate de exercitiu restransa
…
…
Ocrotirea minorului nascut din casatorie sau adoptat exercitata de ambii parinti sau de
unul dintre ei e guvernata de:
a) legea nationala comuna a parintilor daca au aceeasi cetatenie;
b) legea domiciliului comun daca au cetatenii diferite;
c) legea statului pe al carui teritoriu au avut sau au resedinta comuna sau cu care intretin cele mai
stranse legaturi.
In cazul copilului din afara casatoriei ocrotirea sa e guvernata de :
a) legea nationala a copilului daca are o singura cetatenie;
b) legea mai favorabila daca are doua sau mai multe cetatenii.
Domeniul de aplicare a legii ocrotirii minorului vizeaza urmatoarele aspecte:
- cazurile de instituire a masurii si durata acesteia;
- drepturile si obligatiile parintesti;
- reprezentarea sau dupa caz asistarea minorului;
- decaderea din drepturile parintesti etc.
Masurile care se iau cu privire la persoana minorului sau bunurile care ii apartin sunt
supuse legii statului ale carui autoritati indruma si supravegheaza ocrotirea copilului. Aspectele
reale privind bunurile copilului sunt supuse lex rei sitae (legea locului situarii bunului).
In cazul persoanelor incapabile ocrotite prin tutela sunt aplicate urmatoarele reguli:
1) – instituirea, modificarea, efectele si incetarea tutelei, raporturile dintre tutore si persoana
aflata sub tutela, reprezentarea sau, dupa caz, asistarea sunt supuse legii nationale a persoanei
ocrotite.
2) – obligatia de a accepta si de a exercita tutela e supusa legii nationale a tutorelui;
3) – masurile luate de tutore fata de persoana si bunurile acesteia sunt supuse legii statului ale
carui autoritati indruma si supravegheaza exercitarea ocrotirii prin tutela.
Descrieti normele conflictuale in materia casatoriei

Descrieti normele conflictuale in materia adoptiei

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

În loc de
rezumat
…
…
Descrieti normele conflictuale in materia divortului
BIBLIOGRAFIE.

București, 2015
2013.
…
…
…
CONFLICTE DE LEGI PRIVITOARE LA BUNURI SI DREPTURI REALE
Cuprins Pagina

8.1 Conflicte de legi referitoare la bunuri
8.2 Conflicte de legi referitoare la drepturi reale
.

 aprofundarea de catre cursanti a cunostiintelor referitoare la

regimul juridic al bunurilor
Norme conflictuale cu privire la bunuri
Notiunea de bun
Sunt bunuri, stricto sensu, lucrurile care pot fi obiecte de drepturi si
obligatii patrimoniale, precum si operele de creatie intelectuala si energia
de orice fel, in masura in care pot fi obiecte de drepturi si obligatii
patrimoniale.
Lato sensu, prin bunuri se inteleg atat lucrurile, operele de creatie
intelectuala si energia de orice fel, ca obiect al drepturilor si obligatiilor
patrimoniale, cat si drepturile patrimoniale si actiunile privitoare la bunuri
in acceptiune restransa.
Prin statut real intelegem ansamblul elementelor care configureaza
regimul aplicabil bunurilor.
Statutul real este supus, de regula, legii locului situarii bunului (/ex rei
sitae sau lex situs).
Continutul si punctul de legatura al normei conflictuale lex ret sitae
Locul unde este situat bunul constituie punctul de legatura al normei
conflictuale. Norma confiictuala lex rei sitae are drept continut statutul
real.
Regula aplicarii lex rei sitae (lex situs) asigura realizarea urmatoarelor
principii:
1) principiul suveranitatii (teritorialitatii), care consta in interesul statului
de a guverna, prin normele proprii, regimul juridic al bunurilor aflate pe
teritoriul sau, avand in vedere faptul ca bunurile constituie valori sociale
importante;
2) principiul generalitatii, in sensul ca legea locului situarii bunului asigura
aplicarea unui regim juridic unic pentru toate bunurile aflate pe acelasi
teritoriu;
3) principiul sigurantei circuitului civil privind bunurile, atat in relatiile
dintre parti, deoarece, printre altele, regimul probator (expertiza,
cercetarea la fata locului) este legat de locul situarii bunului, competenta
(cel putin in actiunile reale imobiliare), apartine instantei locului situarii
imobilului, executarea silita se realizeaza in locul situarii imobilului, cat si
fata de terti, deoarece formele de publicitate se desfasoara, de principiu, la
locul situarii imobilului.
Caracterul normei conflictuale lex rei sitae
In principiu, aceasta norma confiictuala este imperativa.
Cu titlu de exceptie, in cazul mostenirii testamentare, testatorul poate
supune transmiterea prin mostenire a bunurilor sale unei alte legi, fara a
avea posibilitatea sa inlature dispozitiile ei imperativ
Ca regula, nu exista dificultati pentru determinarea locului situarii
bunului si, implicit, a legii aplicabile.
Cu titlu de exceptie, bunurile aflate in nave si aeronave in marea libera,
sau dupa caz, in spatiul aerian de deasupra acesteia sunt supuse legii
pavilionului, ca lege la locul situarii lor.
Referitor la uzucapiune, aceasta este supusa legii statului unde se afla
bunul la inceperea termenului de posesie, prevazut in acest scop
Legea statului pe teritoriul caruia se gaseste bunul reglementeaza, in
principal, urmatoarele elemente care formeaza statutul real:
1) bunurile asupra carora pot exista drepturi reale si clasificarea acestor
bunuri, in functie de criteriile admise de lege (mobile si imobile, corporale
si incorporale, fungibile si nefungibile, etc);
2) bunurile care se gasesc si cele care nu se gasesc in circuitul civil;
3) drepturile reale care pot exista asupra acestor bunuri, precum si
clasificarea acestor drepturi;
4) modurile si conditiile de constituire (dobandire), transmitere si stingere
a drepturilor reale;
Se impune urmatoarea diferentiere:
a) moduri specifice (originare) de dobandire sau transmitere a drepturilor
reale (ocupatiunea, accesiunea, uzucapiunea, inscrierea in cartea funciara),
precum si de stingere a acestor drepturi (de exemplu: prescriptia extinctiva,
exproprierea, rechizitia, confiscarea) sunt supuse legii locului situarii
bunului;
b) modurile nespecifice de dobandire si transmitere a drepturilor reale
(contractul, testamentul etc), sunt supuse legii locului situarii bunului sau
altor legi, dupa cum este vorba de aspectele lor reale ori de alta natura decat
cea reala. Aspectele reale sunt supuse legii locului situarii bunului, iar
aspectele de alta natura sunt supuse, daca este vorba de capacitatea de a
contracta (inclusiv cu privire la un imobil) legii personale a persoanei
fizice (lex pathae, lex domicilii) sau persoanei juridice (lex societatis).
Datorita naturii specifice sau pozitiei in care se afla, anumite bunuri sunt
supuse unei alte legi si nu legii locului situarii lor.
Fac parte din aceste categorii urmatoarele;
1) navele si aeronavele - sunt supuse legii pavilionului sau legii statului de
inmatriculare;
Drepturile de creanta - care se incadreaza in categoria bunurilor
mobile incorporate - sunt su puse, in principiu, legii care guverneaza
izvorul lor, si anume: legii actului juridic, legii delictului, etc.
Cesiunea de creanta este supusa - daca partile nu au convenit altfel -
legii creantei cedate. Alegerea unei alte legi, prin acordul cedentului sau
cesionarului, nu este opozabila debitorului cedat, decat cu consimtamantul
sau.
Obligatiile dintre cedent si cesionar sunt supuse legii care se aplica
raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea.
6) bunurile apartinand statului strain;
Bunurile apartinand unui stat, aflate pe teritoriul unui alt stat, sunt
supuse, in principiu, legii statului caruia ii apartin, ca urmare a aplicarii
principiului imunitatii statului si a bunurilor sale
Sunt supuse unui regim special, prevazut de doua conventii
internationale la care Romania este parte.
In primul rand, este vorba de Conventia asupra masurilor ce urmeaza a
fi luate pentru interzicerea si impiedicarea operatiunilor ilicite de import,
export si transfer de proprietate al bunurilor culturale, adoptata de
Conferinta Generala a O.N.U. pentru Educatie, Stiinta si Cultura, incheiata
la Paris la 14 noiembrie 1970 (la care Romania a aderat prin Legea
nr.79/1993). Aceasta conventie prevede ca statele parti se angajeaza sa ia
masuri adecvate pentru a sechestra si a restitui, la cererea statului de
origine, orice bun cultura! furat sau importat, cu conditia ca statul
reclamant sa reverse o suma de bani cu titlul de despagubire pentru
persoana care a achizitionat cu buna-credinta bunul respectiv sau care este
proprietar de drept al acestui bun.
De asemenea, statele parti se angajeaza ca, in cadrul legislatiei lor, sa
admita actiunea in revendicare a bunurilor culturale pierdute sau furate,
introdusa de proprietarul legitim sau in numele acestuia.
In al doilea rand, Conventia UNIDROIT privind bunurile culturale
furate sau exportate ilegal, adoptata la Roma la 24 ianuarie 1995, ratificata
de Romania prin Legea nr.149/1997, prevede, la randul sau, ca se aplica
cererilor cu caracter international pentru restituirea bunurilor culturale
furate si pentru inapoierea bunurilor culturale scoase de pe teritoriul unui
stat contractant cu incalcarea legislatiei sale, care reglementeaza exportul
bunurilor culturale. Posesorul unul bun cultural furat trebuie sa-l restituie.
Calificarea caracterului ilicit al faptului de sustragere a bunului cultural
de pe teritoriul unui stat se realizeaza de legea acelui stat, si nu de legea
statului unde se afla bunul in momentul litigiului.
Universalitatile de bunuri (mobile sau imobile) apartinand unei
persoane fizice au ca izvor succesiunea, fiind supuse legii aplicabile
mostenirii.
Transmiterea de bunuri in universalitate (totala sau partiala) intre
persoanele juridice, intrucat opereaza ca efect al reorganizarii persoanei
juridice, sunt supuse legii personale a persoanei juridice reorganizate. Un
regim juridic special are fondul de comert.
Definiti notiunea juridica de bun
Definiti legea rei sitae

În loc de această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
rezumat

Analizati domeniul de aplicare a legii rei sitae

- Claudiu-Paul Buglea, Drept internațional privat român- din perspectiva
reglementărilor europene aplicabile în domeniu și a noului Cod civil român, editia a
II-a, Editura Universul Juridic, București, 2015
- Gabriela Lupșan, Ghid de drept internațional privat în materia dreptului familiei,
Eitura Magic Print, Onești, 2014
- Dragoş- Alexandru Sitaru, Drept internaţional privat, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2013.
- Sergiu Deleanu, Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013.
- Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei ş.a., Noul Cod de procedură civilă.
Comentariu pe articole, vol. II, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013.
.
CONFLICTE DE LEGI PRIVITOARE LA FAPTELE SI ACTELE JURIDICE
Cuprins Pagina

9.1 Conflicte de legi referitoare la faptele juridice
9.2 Conflicte de legi referitoare la actele juridice
 Deprinderea de catre studenti a cunostiintelor ce vizeaza

regimul juridic al normelor conflictuale privitoare la fapte.
Normele conflictuale privind faptele juridice

Legea aplicabila faptelor juridice ilicite
Dupa cum cunoastem din ceilalti ani de studiu din randul faptelor
juridice licite fac parte: imbogatirea fara justa cauza; plata nedatorata si
gestiunea de afaceri; iar din categoria actelor si faptelor ilicite fac parte toate
delictele civile (faptele cauzatoare de prejudicii).
Normele conflictuale privind faptele juridice licite
Faptele juridice licite (permise) sunt supuse legii locului unde acestea
intervin (lex loci delicti commissi ), a locului unde se produc sau ( lex loci).
A. Imbogatirea fara justa cauza
Imbogatirea fara justa cauza a unei persoane fizice sau juridice este
supusa legii statului unde s -a produs" (lex loci ).
Daca micsorarea patrimoniului unei persoane si marirea patrimoniului
unei persoane si marirea patrimoniului altei persoane se localizeaza in tari
diferite, se aplica (in calitate de lex loci) legea locului maririi patrimoniului,
deoarece aceasta justifica actiunea in rem verso.
B. Gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri)
Gestiunea de afaceri este supusa locului unde persoana care
indeplineste actele curente de gestiune exercita aceasta activitate ( lex loci).
Deci locul exercitarii acestei activ itati de gestiune este mai
caracteristic si ca urmare atrage aplicarea legii acestui loc.
In cazul in care obiectul gestiunii il formeaza un act juridic acesta este
supus legii lui (lex actus ) iar actul juridic nu trebuie confundat cu gestiunea,
deoarece efectele acesteia rezulta din lege intre gerant si gerat, daca sunt
indeplinite conditiile legii, fiind distincte obligatiile ce rezulta din actul
juridic respectiv.
C. Plata nedatoratului
Din aceleasi ratiuni exprimate mai sus si plat a nedatoratului este supusa
legii locului ei (lex loci ).
Daca elementele platii nedatoratului nu se localizeaza in aceeasi tara -
ci in tari deosebite - plata nedatoratului este supusa legii locului unde s -a facut
plata.
2. Normele conflictului privind faptele juridice ilice (delictuale)
Legea locului delictului civil ( lex loci delicti comnissi ) este una din
normele conflictuale cu caracter traditional si se justifica atat din punct de
vedere teoretic cat si practic.
Un interes deosebit il prezinta fapta ilicit comisa in mai multe tari,
situatie in care suntem in prezenta unei pluralitati de raporturi juridice, fiecare
fiind supus legii locului delictului
Lex loci delicti comnissi reglementeaza raspunderea directa, nasterea
obligatiei delictuale, prescriptia extinctiva a actului in raspundere delictuala,
raspunderea pentru atingeri aduse personalitatii
Legea locului faptului priveste:
- capacitatea delictuala, conditiile si intinderea ras punderii, cauzele de
limitare sau exonerare de raspundere ori de impartire intre victima si autor,
raspunderea comitentului pentru fapta prepusului, natura daunelor care pot sa
dea nastere la reparatie, modalitatea de intindere a reparatiei,
transmisibilitatea dreptului la reparatie, persoanele indreptatite sa obtina
reparatia pentru prejudiciul suferit.
Normele conflictuale privind actele juridice
Notiune.Prin conditii de fond ale actului juridic intelegem aspectele de fond privind incheierea
(formarea) actului juridic, efectele, executarea, transmiterea si stingerea obligatiilor rezultate
din acesta.
Legea aplicabila.Conditiile de fond ale actului juridic, in acceptiunea de mai sus, sunt supuse
legii actului (lex actus) - in cazul actului juridic unilateral, respectiv legii contractului (lex
contractus) - in cazul contractului.
De regula, lex actus sau lex contractus este aleasa de parti prin clauza ellectio juris, fiind
desemnata prin notiunea lex voluntatis. Daca partile nu recurg la o astfel de alegere, legea
aplicabila fondului actului juridic va fi determinata in functie de criterii obiective, stabilite de
lege.
Lex voluntatis (legea vointei partilor) - localizare subiectiva
Lex voluntatis este expresia, pe planul dreptului international privat, a principiului
autonomiei de vointa a partilor (sau a principiului libertatii contractuale).
In virtutea acestui principiu, partea (partile) pot sa determine nu numai continutul actului,
ci sa aleaga si sistemul de drept aplicabil ca lex causae.
Posibilitatea alegerii legii aplicabile actului juridic este prevazuta de Legea nr.105/1992,
atat pentru actele juridice unilaterale, cat si pentru contracte.
Obiectul vointei.Vointa partii (partilor) are ca obiect in acest caz alegerea sistemului de drept
al unui stat, in integralitatea lui.
Daca partea (partile) fac referire la o anumita lege dintr-un sistem de drept sau la uzantele
internationale, acestea nu constituie lex voluntatis, ci, eventual, au scopul de a preciza
(completa) contractul, prin mecanismul receptiunii contractuale.
Modalitatile de exprimare a vointei.Vointa partii (partilor) privind alegerea legii aplicabile
poate fi manifestata expres sau tacit.
Alegerea expresa consta fie in inserarea in actul juridic principal a unei clauze privind
alegerea legii aplicabile, fie incheierea unui act separat avand acest obiect.
Clauza contractuala cuprinsa in contractul principal sau conventia prin care partile aleg
legea aplicabila se numeste pactum de lege utenda (clauza de alegere) sau clauza (conventie)
de electio juris.
Valabilitatea clauzei de alegere se determina in raport de legea aleasa de parti privind actul
principal (lex voluntatis).
Daca aceasta lege declara nevalabila alegerea astfel convenita, contractul principal va fi
carmuit de legea care rezulta din localizarea obiectiva a acestuia.
Clauza de alegere are autonomie relativa fata de contractul principal, aspect care rezulta din
urmatoarele:
1) unele cauze de nevaliditate ale contractului principal afecteaza si clauza de alegere (de
exemplu: incapacitatea partilor; viciile de consimtamant; etc);
2) cauzele de rezolutiune si reziliere si anumite cauze de nulitate a contractului principal (de
exemplu: necompetenta organului instrumentator) nu afecteaza, de regula, valabilitatea
clauzei de alegere;
3) ordinea publica in dreptul international privat poate actiona numai in legatura cu contractul
principal, fara a afecta clauza de alegere.
Alegerea expresa poate fi directa — cand partile si-au exprimat explicit vointa, sau indirecta
- cand partile au facut referire, in contractul lor, la un contract tip, conditii generale, uzante
codificate, etc, care cuprind o clauza de alegere.
Alegerea tacita trebuie sa rezulte neindoielnic, fie din cuprinsul contractului, fie din
circumstante.
Momentul exprimarii vointei
Lex voluntatis este aleasa, de regula, anterior ivirii unui litigiu intre parti. Alegerea se poate
face si ulterior, insa cel mai tarziu pana la inceperea dezbaterilor in fond in fata instantei
judecatoresti sau arbitrale.
Partile pot alege legea aplicabila pentru intregul contract sau numai pentru anumite parti
ale acestuia. Prin urmare, este admisa legal solutia supunerii unor sisteme de drept diferite a
diverselor elemente de fond ale contractului.
Modificarea alegerii legii aplicabile.Intelegerea privind alegerea lex voluntatis poate fi
modificata prin acordul partilor. Daca aceasta modificare a intervenit dupa data incheierii
contractului, are efect retroactiv, fara sa poata totusi:
1) sa infirme validitatea formei acestuia;
2) sa aduca atingere drepturilor dobandite intre timp de terti.
Limitele libertatii de alegere a legii aplicabile. Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaste
atat limitele generale, cat si limite speciale.
Cu titlu de limite generale, apreciem ca pot fi invocate exceptiile de ordine publica in
dreptul international privat.
Cu titlu de limite speciale, pot fi date ca exemple urmatoarele:
1) - lex voluntatis declara contractul principal nevalabil (in acest caz, legea aplicabila de
determina dupa criterii obiective);
2) - lex voluntatis este absolut improprie sa reglementeze contractul, intrucat nu contine
reglementari adecvate, nici la nivelul analogiei legii sau a analogiei dreptului.
Raportul dintre lex voluntatis si ordinea publica de drept intern
Legea straina aleasa de parti se aplica, in principiu, chiar daca dreptul national contine, in
materia respectiva, o norma juridica imperativa, a carei incalcare este sanctionata pe calea
exceptiei de ordine publica de drept intern. De exemplu, daca partile au ales un sistem de drept
care contine alte termene de prescriptie extinctiva decat cele prevazute de legea romana,
alegerea facuta este valabila.
In masura in care lex voluntatis contravine unor dispozitii imperative din sistemul de drept
al forului, sanctionabile pe cale exceptiei de ordine publica in dreptul international privat,
alegerea facuta nu este valabila.
Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective -localizarea obiectiva.
Stabilirea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective are un caracter subsidiar, in
sensul ca intervine doar in lipsa lex voluntatis.
In lipsa de lex voluntatis, actul juridic este supus, in principal, legii statului cu care aceasta
prezinta legaturile cele mai stranse. Pe taramul dreptului international privat, cu speciala privire
asupra actelor juridice civile, odata cu intrarea in vigoare la 1 octombrie 2011 a Noului Cod Civil
Roman, a avut loc o schimbare importanta de percepere a legii aplicabile actului juridic civil.
In acest domeniu trebuie sa avem in vedere doua reglementari:
- pe de o parte dispozitiile Noului Cod Civil in materia actului juridic unilateral. Capitolul V se
numeste “Actul unilateral”, iar capitolul VI se numeste “Obligatiile”, ceea ce nu reprezinta o
tehnica de reglementare inspirata.
- iar pe de alta parte dispozitiile Regulamentului (CE) nr.593/2008 al Parlamentului european si
al consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabila obligtiilor contractuale, cunoscut sub
numele de Roma 1.3
Art. 2640 NCC arata ca legea aplicabila obligatiilor contractuale se determina potrivit
reglementarilor dreptului comunitar, Noul Cod Civil fiind cel care ne trimite la regulamentul
Roma 1. In materiile care nu intra sub incidenta reglementarilor europene, sunt incidente
dispozitiile prezentului cod din domeniul actului juridic civil, tehica juridica folosita de legiuitorul
roman fiind aceea de incorporare.
Pornind de la aceasta evidenta va trebui sa analizam distinct doua situatii:
- legea aplicabila formei actului juridic
- legea aplicabila conditiilor de fond al actului juridic
Pe de alta parte, trebuie facuta distinctia intre legea aplicabila (atat pe fond cat si aspectul formei),
actului juridic unilateral (conform reglementarii din Noul cod civil) si legea aplicabila
contractului, ca act juridic bilateral, din perspectiva Reglamentului Roma 1.
C Legea aplicabila actelor juridice accesorii
Actul juridic accesoriu (act juridic unilateral sau contract) este carmuit dupa legea care se
aplica fondului actului juridic principal, in lipsa unei manifestari de vointa diferita.
Aceasta dispozitie face aplicarea principiului accesorium sequitur principale.
Se impune insa precizarea ca soarta actului accesoriu depinde de cea a actului principal
numai in masura in care:
1. partea (partile) prin manifestare de vointa expresa sau tacita nu au ales un alt sistem de drept
care sa se aplice actului accesoriu;
Raportul dintre legea aplicabila contractului si retrimitere
Retrimiterea este inlaturata in cazul in care legea aplicabila contractului (atat ca lex
voluntatis, cat si ca lege a statului cu care contractul are legaturile cele mai stranse ori ca lex
loci contractus) este cea straina. Daca insa legea aplicabila in materie este cea romana, atunci
trimiterea se face la intregul sistem de drept roman, retrimiterea fiind posibila.
Domeniul de aplicare a legii actului juridic. Legea aplicabila fondului actului juridic se aplica
indeosebi:
1. interpretarii naturii sale juridice si clauzelor pe care le cuprinde;
2. executani obligatiilor izvorate din contract. Modul de executare a acestor obligatii trebuie sa
se conformeze locului de executare {lex loci excutionis). Creditorul este obligat sa respecte
aceasta lege in luarea masurilor destinate, potrivii contractului, sa preintampine sau sa
remedieze neexecutarea ori sa-i restranga efectele prejudiciabile;
3. consecintelor neexecutarii totale sau partiale a acestor obligatii, precum si evaluarii
prejudiciului pe care l-a cauzat;
4. modului de stingere a obligatiilor izvorate din contract;
5. cauzelor de nulitate a contractului si consecintelor acesteia.
Capacitatea de a contracta, fiind o forma a capacitatii civile - nu cade sub incidenta legii
contractului, ci a legii personale a persoanei respective.
Aplicarea legii fondului cu privire la forma actului juridic
Conditiile de forma ale unui act juridic (act juridic unilateral sau contract) sunt carmuite, in
principal, de legea care ii carmuieste fondul (adica lex voluntatis sau legea stabilita dupa
criterii obiective).
Daca legea aplicabila conditiilor de fond ale actului juridic impune, sub sanctiunea nulitatii,
o anumita forma solemna nicio alta lege (mai precis: a) legea locului unde actul a fost intocmit;
b) legea nationala sau legea domiciliului persoanei care l-a consimtit; c) legea aplicabila
potrivit dreptului international privat a! autoritatii care examineaza validitatea actului juridic)
nu poate sa inlature aceasta cerinta, chiar daca actul a fost intocmit in strainatate.
Domeniul legii aplicabile formei actului juridic
Legea aplicabila formei actului juridic stabileste indeosebi:
1. forma in care trebuie exteriorizat actul juridic;
2. conditiile de redactare a actului juridic;
3. mijloacele de proba si forta probanta a actului juridic;
4. conditiile de forma ale conventiei asupra probelor;
5. durata valabilitatii actului juridic;
6. sanctiunile aplicabile in cazul nerespectarii conditiilor de forma.
Normele conflictuale speciale privind forma unor acte juridice
Anumite acte juridice sunt carmuite de reguli speciale in privinta formei. Astfel, de exemplu:
1. forma incheierii casatoriei este supusa legii statului pe teritoriul careia se celebreaza;
2. testamentul este supus oricareia dintre urmatoarele legi: a) legea nationala a testatorului; b)
legea domiciliului testatorului; c) legea locului intocmirii, modificarii sau revocarii sale; d)
legea situatiei imobilului ce formeaza obiectul testamentului; e) legea instantei sau a organului
care indeplineste procedura de transmitere a bunurilor mostenite.
Definiti notiune de fapte juridice

Prezentati caracteristicile aplicarii legii in privinta faptelor

juridice
Definiti notiunea de act juridic


În loc de rezumat
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte
prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la
început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de
învăţare Nr. 10 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr.9
Caracterizati normele conflictuale privind actele juridice


- Claudiu-Paul Buglea, Drept internațional privat român-
din perspectiva reglementărilor europene aplicabile în
domeniu și a noului Cod civil român, editia a II-a,
Editura Universul Juridic, București, 2015
- Gabriela Lupșan, Ghid de drept internațional privat în
materia dreptului familiei, Eitura Magic Print, Onești,
2014
- Dragoş- Alexandru Sitaru, Drept internaţional privat,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
- Sergiu Deleanu, Drept internaţional privat. Partea
generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
- Gabriel Boroi,Octavia Spineanu-Matei ş.a.,Noul Cod de
procedură civilă.Comentariu pe articole,vol.II, Editura
PROCESUL CIVIL INTERNATIONAL ( I )
Cuprins Pagina

10.1 Competența internaționala a instanțelor romane
10.2 Legea de procedură aplicabilă
 Familiarizarea cursanilor cu studiul procesului civil international
Competenţa instanţelor române justificată de dispoziţiile

procedurale care reglementează „forul de necesitate”
Articolului 1070 Noul Cod de procedură civilă stabileşte competenţa
instanţelor române, chiar dacă legea nu ar prevedea competenţa acestora,
dacă a) „o cauză prezintă o legătură suficientă” cu instanţa română, b) dacă
„ se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate”
sau c) „ nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în
străinătate”.
Atât Convenţia de la Roma (1980), cât şi reglementările ulterioare ale
dreptului U.E. prevăd expres posibilitatea părţilor de a alege în mod liber
legea aplicabila contractului. În acest sens este şi Regulamentul (CE) nr.
593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008
privind legea aplicabila obligaţiilor contractuale - ROMA I - regulament
care înlocuieşte Convenţia de la Roma (1980) şi care se aplica contractelor
încheiate după data de 17 decembrie 2009, astfel cum se prevede în mod
expres la art. 28.
Alegerea legii aplicabile rezultă cu o certitudine rezonabilă şi din
circumstanţele cazului;
Alegerea legii române ca lex causae nu duce la încălcarea unor norme
imperative ale altor sisteme legislative şi nu lipseşte partea considerata
defavorizata din contract (respectiv debitorul) de protecţia pe care i-ar fi
oferit-o legea sa naţionala (în speţa, legea de la locul reşedinţei sale
obişnuite - lex domicilii);
Pe de altă parte, principiul conform căruia contractul este guvernat de
legea aleasa de părţi (lex voluntatis) este în concordanta cu dreptul român,
în care în mod tradiţional a prevalat concepţia subiectivista privind limitele
libertăţii părtilor în alegerea legii aplicabile în sensul ca nu se impune ca
legea aleasa de părţi sa aibă o legătura materiala, obiectiva cu contractul.
Alegerea instanţei este fara efect daca ea conduce la lipsirea în mod
abuziv a uneia dintre părţi de protecţia pe care i-o asigura o instanţa
prevăzuta de legea română. De asemenea, alegerea este fara efect cand
instanţa aleasa este străina, iar litigiul este de competenta exclusiva a
instanţelor romane, precum şi când instanţa aleasa este română, iar litigiul
este de competenta exclusiva a unei instanţe străine.
Instanţa aleasa nu se poate declara necompetenta daca:
a) una dintre părţi are domiciliul/reşedinţa obişnuita, respectiv un
sediu secundar în circumscripţia acestei instanţe;
b) dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internaţional privat
roman este legea română."
Aplicarea legii forului(lex fori) si exceptii de la aceasta

Daca se ia ca punct de legatura procedura, se ajunge la concluzia ca
lex fori este aceea care trebuie sa se aplice delictelor civile.
Competenta acestei legi s-ar impune in cadrul unei conceptii potrivit
careia normele ce carmuiesc delictele civile ar avea un caracter imperativ,
iar instanta nu ar putea aplica niciodata o lege straina. Dar aceasta inseamna
a considera ca normele privind raspunderea civila sunt de ordine publica
sau ca orice norma straina referitoare la aceasta materie ar fi contrara
normei publice locale si ca atare inaplicabila de catre instanta. Competenta
exclusiva a legii forului cu privire la delictele civile consta in apropierea ce
se face uneori intre delictele penale si cele civile, luandu-se dreptul penal
ca baza pentru reglementarea delictelor civile. Daca s-ar proceda astfel,
inseamna a ignora ceea ce caracterizeaza dreptul penal si anume ca numai
comportarea faptasului este decisiva si de aceea dreptul penal are drept scop
reprimarea delictului, pedepsind chiar simpla tentativa, in timp ce pentru
dreptul civil este suficient sa existe o paguba, caci el are drept scop
acoperirea acesteia.
Prin natura si scopul legii penale, judecatorul nu poate aplica decat
legea forului, deoarece in materie penala judecatorul nu se preocupa decat
daca faptul supus judecatii, cade sub incidenta legii tarii sale pentru ca, in
caz contrar, sa se desesizeze de proces, ceea ce nu se intampla in materie
civila unde judecatorul trebuie sa statueze si in privinta unor fapte ce nu cad
sub incidenta legii forului si care ar putea sa nu aiba nicio contingenta cu
aceasta lege (altfel ar comite delictul de denegrare de dreptate - art. 3
c.civ.rom.).
Lex fori este consacrata in materie de raspundere civila din Conventia
maritima de la Bruxelles asupra abordajelor din 1910 (art. 12), in situatia in
care toti cei interesati au cetatenia tarii forului sesizat cu judecarea
litigiului. Ea s-ar mai impune in toate acele cazuri in care alta lege nu ar
putea invoca vreun titlu spre a se impune, cum ar fi o ciocnire in marea
larga a doua vase de nationalitati diferite.
Referitor la actele de procedura, cererea de chemare in judecata sau
cererea arbitrala, sunt supuse, in ceea ce priveste forma sau fondul, legii
forului. Intotdeauna insa capacitatea procesuala este reglementata de legea
nationala. Calitatea procesuala activa sau pasiva apartine tuturor subiectelor
de drept; fiind apreciata ca o chestiune de fond este supusa lex causae, la
fel ca si drepturile substantiale, dreptul la actiune sau prescriptia acestuia.
Mijloacele de proba - daca se refera la probele preconstituite, sunt
supuse regulii locus regit actum, iar cele nepreconstituite lex fori. Aceeasi
reglementare se aplica si in legatura cu sarcina probei, obiectul probei,
puterea doveditoare, cu exceptia inscrisurilor, care au forta probanta
conferita de legea locului unde au fost incheiate. Proba faptelor juridice se
face potrivit legii locului unde ele s-au produs. Cu toate acestea, va fi
aplicata legea romana, daca aceasta admite si alte mijloace de proba decat
cele prevazute de alte legi. Legea romana este aplicabila si in cazul in care
ea admite administrarea probei cu martori si cu prezumtii ale instantei, chiar
daca aceste mijloace de proba nu sunt admisibile potrivit legii straine.
Sarcina probei se supune legii care reglementeaza fondul. Totusi,
repartizarea sarcinii probei poate fi influentata de prezumtiile legale,
absolute ori relative, supuse legii fondului dreptului si de conventiile
incheiate de parti asupra probelor, cere se apreciaza, de asemenea, dupa
legea fondului.
Admisabilitatea probei. Exista mai multe aspecte care trebuie
analizate. Problematica, in sine, este reglementata de art. 161 din Legea nr.
105/1992. Aceasta prevede ca mijloacele de proba pentru dovedirea unui
act juridic si puterea doveditoare a inscrisului care il constata sunt cele
stabilite de legea locului incheierii actului juridic sau cea aleasa de parti,
daca ele aveau dreptul sa o aleaga. Proba faptelor se face potrivit locului
unde acestea s-au produs. Totusi, va fi aplicabila legea romana, daca aceasta
admite si alte mijloace de proba decat cele prevazute de legea locului
incheierii actului sau de legea locului faptului. Legea romana se aplica si in
cazul in care ea ingaduie proba cu martori si prezumtii ale instantei, chiar
daca aceste mijloace de proba nu sunt admisibile potrivit legii straine.
Asadar, admisibilitatea mijloacelor de proba preconstituite pentru
dovedirea actului juridic este supusa legii locului incheierii actului sau legii
alese de parti[3]. Justificarea intocmirii probelor conform legii locului unde
a luat nastere ori s-a atins dreptul ce urmeaza a fi probat este argumentata
prin faptul ca este singura lege cunoscuta in momentul probei.
Starea civila - dovada starii civile si puterea doveditoare a actelor de
stare civila sunt reglementate de legea locului unde s-a intocmit inscrisul
invocat. Legea forului se aplica; administrarii mijloacelor de
proba,aprecierii probelor, actelor de procedura si termenelor procesuale.
Aceeasi lege se aplica si procedurii de judecata si exercitarii cailor de atac
impotriva hotararilor judecatoresti; executarea silita este supusa legii
locului unde se procedeaza la valorificarea titlului executoriu.
Avantajele aplicarii legii forului
Sunt numeroase argumentele care se invoca, in special in doctrina, in
sprijinul legii forului. Autorul considera ca ar trebui cunoscute macar cateva
dintre ele, cum ar fi:
- "justitia face parte din structurile de stat, instantele trebuind sa apere,
in activitatea lor, valorile pe care statul le considera esentiale;
- procedura este o activitate exercitata de organele de judecata in
numele statului, care stabileste normele de urmat;
- normele procedurale formeaza o institutie care trebuie sa raspunda
unor exigente in conformitate cu interesul general, asa cum este cerut de
stat;
- actele de procedura se localizeaza pe teritoriul statului de care
apartine instanta de judecata;
- considerente de utilitate practica, pentru a evita dificultatile inerente
aplicarii dreptului procesual strain;
- principiul egalitatii partilor in materie procedurala justifica aplicarea
legii forului privind procedura;
- formele de procedura civila sunt legate de organizarea justitiei si
depind de legea statului in numele caruia actioneaza judecatorii";
- orice drept poate fi aparat printr-o actiune in instanta. Actiunea civila
reprezinta mijlocul legal de protejare prin constrangere judiciara a
drepturilor civile incalcate sau a intereselor ocrotite de lege.
Clasificarea si caracterizarea cererilor promovate in instanta

influenteaza competenta jurisdictionala sau modul de desfasurare a
procesului civil. Din acest motiv, caracterizarea si clasificarea acestor cereri
se face, aproape intotdeauna, dupa legea forului.
Actiunea trebuie sa indeplineasca toate conditiile de valabilitate
prevazute de procedura civila. In cazul neindeplinirii acestor conditii, se
apreciaza ca sanctiunea va fi prevazuta de legea forului.
Exceptii de la principiul legii forului
In literatura de specialitate s-a pus problema daca exista sau nu
exceptii de la principiul legii forului in materie de procedura. La aceasta
problema s-a raspuns fie negativ, fie afirmativ. Spre exemplu, unii autori
disting intre conflictul de legi in spatiu, cand se aplica, in materie
procedurala, aproape intotdeauna legea forului si conflictul de legi in timp
si spatiu, cand se aplica legea straina in materie procedurala.
Exista si autori care considera-gresit, ca nu sunt permise exceptii de
la aplicarea legii forului, motivand si argumentand ca justitia este una dintre
puterile statului, instantele trebuind sa apere, in activitatea lor, valorile pe
care statul le considera esentiale; procedura este o activitate exercitata de
organele de judecata in numele statului, care stabileste normele de urmat[6].
In ciuda acestor argumente, credem ca trebuie, in cazuri justificate,
permise exceptii de la aplicarea legii forului. Aceasta deoarece exista
reglementari internationale potrivit carora, in indeplinirea cererii de
acordare a asistentei juridice, institutia solicitata poate aplica, la cerere,
normele procedurale ale partii contractante solicitante, in masura in care ele
nu contravin dispozitiilor imperative ale legislatiei statului. .
Lex fori are vocatia, in principiu, de a guverna aspectele procedurale
ale procesului (litis ordinatoria).
Comisiile rogatorii.Alte particularitati le intalnim la comisiile
rogator Exista situatii cand anumite acte de procedura trbuie efectuate in
strainatate. In aceste conditii, se apeleaza la o institutie a dreptului
international privat si nu numai, numita comisie rogator
In multe cazuri, administrarea justitiei nu ar fi posibila in procesele
cu element de extraneitate, daca nu s-ar putea savarsi in strainatate anumite
acte procesuale de care depinde desfasurarea procesului.
Comisia rogatorie este "delegatia prin care un organ de jurisdictie
sesizat cu solutionarea unui litigiu ori un alt organ (ex. notariatul), numit
instanta solicitata sau rogata , o confera unui organ de judecata sau unui alt
organ dintr-o alta localitate, de a indeplini unele acte de procedura, cu
deosebire administrarea de probe; in cazul in care instanta solicitanta si cea
solicitata apartin unor tari deosebite, comisia rogatorie este internationala".
Dar comisia rogatorie nu este o institutie specifica dreptului international
privat. O intalnim si in dreptul intern, atat in procesul civil, cat si in cel
penal. In ambele cazuri, probele, in anumite conditii, pot fi administrate prin
intermediul comisiei rogator Nu se aplica acest regim decat comisiilor
rogatorii inetrnationale civile, deoarece, in cazul comisiilor rogatorii in
materie penala, exista un regim juridic special.
Comisiile rogatorii internationale asemanator cu cele interne,
constituie o exceptie de la dreptul comun, deoarece administrarea probelor
nu mai respecta principiul nemijlocir
Prezentati caracteristicile competentelor instantelor in dreptul

international privat
Răspunsul la test se găseşte la pagina .92
...
Aplicarea legii in materiacompetentelor instantelor


În loc de
rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
această unitate şi să revizuiţi obiecti vele precizate la început.
Prezentati avantajele aplicarii legii forului
 Bibliografie unitate de învăţare Nr. 10

2013.
PROCESUL CIVIL INTERNATIONAL ( II ).EFICACITATEA HOTARARILOR

STRAINE
Cuprins Pagina

11.1 Recunoasterea horararilor straine
11.2 Executarea horararilor straine
 aprofundarea regimului juridic al arbitrajului international
Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, procedură în cadrul căreia se verifică

îndeplinirea condiţiilor de regularitate a hotărârilor judecătoreşti provenite dintr-un alt stat,
pentru recunoaşterea acestora în ţara noastră.
Legea distinge între: 1) recunoaşterea de plin drept: hotărârile străine sunt

recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului, unde
au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai înainte,
în statul de cetăţenie al fiecărei părţi; 2) recunoaşterea sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii
de regularitate internaţională: hotărârile străine, pronunţate în alte procese decât cele privitoare
la statutul civil al persoanelor în cauză, sunt recunoscute în România, pentru a beneficia de
puterea lucrului judecat, sub rezerva îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii de
regularitate internaţională: a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost
pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii sus-menţionate, competenţa să
judece procesul; c) există reciprocitate, în ce priveşte efectele hotărârilor străine, între România
şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Legea distinge două modalităţi procedurale de obţinere a recunoaşterii unei hotărâri
străine: 1) calea principală: cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de către
tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea
hotărârii străine; instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o hotărâre supusă regimului
hotărârilor judecătoreşti stabilit de Codul român de procedură civilă; 2) calea incidentală:
cererea de recunoaştere poate fi rezolvată pe cale incidentală de către instanţa sesizată cu un alt
proces, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea
străină; competenţa (materială şi teritorială) de a soluţiona excepţia revine instanţei sesizate cu
judecata procesului principal; rezolvarea excepţiei puterii lucrului judecat implică o verificare
prealabilă a regularităţii internaţionale a hotărârii străine, pe care se întemeiază excepţia;
instanţa se pronunţă asupra excepţiei prin încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată
separat cu apel, ci numai odată cu apelul împotriva hotărârii date în procesul respectiv.
Procedura de soluţionare a cererii de recunoaştere a hotărârii străine are un caracter
contencios, ceea ce implică, în mod obligatoriu, citarea părţilor interesate, atât a reclamantului,
cât şi a pârâtului, respectiv a celui ce refuză această recunoaştere; prin excepţie, soluţionarea
cererii se poate face fără citarea părţilor, dacă rezultă din hotărârea străină că pârâtul a fost de
acord cu admiterea acţiunii. Pentru a se apăra, pârâtul nu se va putea prevala decât de excepţii
compatibile cu o procedură de recunoaştere; el nu va putea invoca o apărare care ar pune în
discuţie fondul litigiului soluţionat în străinătate.
recunoaşterea hotărârilor penale străine - act procedural prin care hotărârile penale definitive,
pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, sunt recunoscute de organele judiciare
române, dacă sunt de natură să producă efecte juridice penale potrivit legii române.
Recunoaşterea se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către
procuror în faza de urmărire sau de instanţa de judecată care judecă cauza, ori pe cale
principală, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află condamnatul, la sesizarea
procurorului. Recunoaşterea are loc numai dacă hotărârea străină a fost pronunţată de o instanţă
competentă, dacă nu contravine ordinii publice din România şi dacă poate produce efecte
juridice în ţară potrivit legii române.
În ceea ce privește procedura recunoașterii hotărârilor străine trebuie să facem distincție între
hotărârile străine dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene și cele pronunțate într-un stat
membru. De asemenea, reguli diferite există și în cazul hotărârilor arbitrale străine.
Legislația internă prin dispozițiile art. 1095-1102 C. pr. civ.reglementează, în principiu,
procedura recunoașterii hotărârilor străine dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.
Hotărârile străine, în conformitate cu dispozițiile art. 1094 C. pr. civ., reprezintă acea
categorie de hotărâri din care fac parte actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă
ale instanțelor judecătorești, precum și cele notariale, cât și actele oricăror altor autorități
competente, emise într-un stat nemembru al Uniunii Europene. În completarea dispozițiilor art.
1065 C. pr. civ., prevederile art. 1094 C. pr. civ. stabilesc domeniul de aplicare al Titlului III
al Cărții a VII-a. În doctrina de specialitate s-a apreciat că redactarea textului de lege este
defectuoasă, întrucât prin aceasta se elimină hotărârile provenind dintr-un stat membru al
Uniunii Europene, dar care sunt excluse de la domeniul de aplicare al dreptului Uniunii
Europene. În acest sens, s-au avut în vedere hotărârile pronunțate în cauzele privind adopția,
filiația etc., hotărâri care nu au fost incluse în sfera domeniului de aplicare al R2201/03. În mod
evident, s-a pus întrebarea dacă prin excluderea acestor hotărâri intenția legiuitorului a fost de
scutire a acestora de la procedura recunoașterii și, respectiv, a încuviințării executării.
Urmând aceeași interpretare sistematică, se observă faptul că norma de față, potrivit art. 1065,
se aplică în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul
Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel. Pe cale de consecință, s-a apreciat
că procedurile reglementate prin dispozițiile art. 1095 și urm. C. pr. civ. s-ar aplica și hotărârilor
din statele membre amintite anterior.În același timp, această procedura nu se aplică hotărârilor
provenind din statele nemembre, în condițiile în care prin convenții internaționale este
prevăzută în mod expres o procedură de recunoaștere și de executare.
Executarea hotărârilor străine prin exequatur este o procedură

judecătorească.
Obiectul exequaturului constă în acordarea în statul solicitat a forţei executorii şi
a autorităţii de lucru judecat unei hotărâri străine. Condiţiile cerute pentru obţinerea
exequaturului sunt stabilite de legea locului unde urmează să intervină executarea hotărârii
judecătoreşti străine.
Condiţiile pentru acordarea forţei executorii unei hotărâri străine în România sunt:
- hotărârea să fie pronunţată de o instanţă competentă, determinată conform dreptului
internaţional privat, dreptului intern sau conform normelor juridice din convenţiile
internaţionale încheiate de România;
- hotărârea să fie executorie, potrivit legii care se aplică pe teritoriul unde a fost pronunţată;
- hotărârea să fi fost pronunţată cu aplicarea legii materiale competente potrivit normelor
dreptului internaţional privat
- hotărârea să nu aducă atingere ordinii publice în dreptul internaţional privat român, fie
prin dispoziţiile ei, fie prin executarea ei
- între România şi statul a cărui instanţă a pronunţat hotărârea să existe reciprocitate de
executare;
- dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris potrivit legii române;
- hotărârea străină să nu fie rezultatul unei fraude comise în procedura de urmat (în
străinătate);
- să nu existe o hotărâre română în acea materie, anterioară hotărârii străine, ori o sesizare
anterioară a unei instanţe române;
- să nu fie vorba de o hotărâre în materie de stare civilă şi capacitate privind pe un cetăţean
român, iar soluţia pronunţată potrivit legii determinate de dreptul internaţional privat al
statului unde s-a pronunţat hotărârea diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.
Dacă soluţia nu diferă de aceea potrivit legii române, hotărârea străină se poate executa în
România.
Instanţa competentă pentru soluționarea cererii de exequatur este tribunalul în
circumscripţia căruia urmează a se efectua executarea silită. Cererea pentru obţinerea
exequaturului se face de către partea interesată.
Instanţa va examina cererea după citarea părţilor. Pentru obţinerea exequaturului se
aplică procedura de drept comun. Împotriva hotărârii pronunţate asupra cererii de
exequatur se pot exercita căile de atac. Instanţa română verifică cerinţele legale de
regularitate internaţională, fără a putea examina hotărârea străină în fond sau a o modifica.
Din punct de vedere procedural cererea de încuviinţare a executării se soluţionează
prin hotărâre, după citarea părţilor. Cererea de încuviinţare a executării va fi însoţită şi de
dovada caracterului executoriu al hotărârii eliberată de instanţa care a pronunţat -o.
Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării se emite titlu executoriu, în
condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare.
Caracterizati procedura recunoasterii hotararea straine
Răspunsul la test se găseşte la pagina .
...

În loc de
rezumat
Caracterizati procedura executarii hotararilor judecatoresti straine


2013.
PROCESUL CIVIL INTERNATIONAL ( III ) ARBITRAJUL INTERNATIONAL SI

EFECTELE HORARILOR ARBITRALE STRAINE
Cuprins Pagina
12.1 Procesul arbitral international
12.2 Efectele hotararilor arbitrale straine
 Cunoasterea trasaturilor proesului arbitral international
Reglementarea arbitrajului internaţional

Conceptual, arbitrajul internaţional constituie o formă de arbitraj care conţine un
element de extraneitate, determinat de legea naţională.
Dreptul comun în materia arbitrajul îl reprezintă, ca urmare, normele naţionale,
pe care se consolidează cele speciale aplicabile segmentului internaţional şi care
dobândesc o reală utilitate şi eficienţă, pentru cei implicaţi în angrenajul acestei justiţii
private (arbitrii şi părţi), oferindu-le suportul legal necesar fluidizării demersurilor lor
cu caracter litigios.
Se poate constata o influenţă inversă a normelor speciale asupra celor de drept
comun,generale,respectiv a reglementărilor internaţionale în domeniu asupra celor
interne. Se recunoaşte şi se preia, astfel, superioritatea experienţei de mai lunga durata
a arbitrajului în arealul internaţional decât in cel intern.
Fenomenul are o dublă semnificaţie: de armonizare a reglementărilor naţionale
în materia arbitrajului cu cele internaţionale moderne, integrându-se procesului mai
amplu de armonizare progresivă a legislaţiei române cu dreptul comunitar şi, în acelaşi
timp, de uniformizare a dreptului aplicabil arbitrajului, deopotrivă intern şi
internaţional, spre a-l face astfel mai uşor accesibil celor interesaţi.
Multă vreme normele cuprinse în sistemele de drept naţional au constituit
principalul izvor în materie, şi continuă să aibă un rol important în reglementarea
arbitrajului internaţional. Diversitatea de concepţii asupra acestui arbitraj se reflectă
însă din plin şi în legile naţionale în materie fiind de natura să genereze probleme
conflictuale dificile, greu compatibile cu exigenţele soluţionării rapide şi echitabile a
litigiilor ce se pot naşte cu privire la raporturile juridice de drept privat internaţional.
Aceasta este raţiunea pentru care statele comunităţii internaţionale au depus eforturi
deosebite pentru adoptarea in cadrul unor organizaţii internaţionale, a unor instrumente
juridice de tipul convenţiilor internaţionale multilaterale.
În reglementarea arbitrajului internaţional, convenţiile internaţionale în materie,
tratează de obicei, anumite raporturi specifice de arbitraj.
Acestea nu sunt aplicabile decât în masura în care statele au aderat la ele şi în acelaşi timp,
în măsura în care nu există o reglementare internă care prevalează.
Astfel, Convenţia Naţiunilor Unite asupra Recunoaşterii si Aplicării Hotărârilor
Arbitrale Străine,cunoscută sub numele de Convenţia de la New Yorkcontrolează litigiile
arbitrale apărute în context internaţional şi recunoaşte aplicabilitatea înţelegerilor şi
sentinţelor arbitrale străine. Unul dintre principalele scopuri ale Convenţiei este acela de
a preveni şi de a elimina litigiul inutil care urmează arbitrajului. Convenţiei promovează
condiţia reciprocităţii.
Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite a elaborat
Convenţia de la Geneva din 1961. Obiectul Convenţiei de la Geneva din 1961 îl constituie
stabilirea regimului juridic al convenţiei arbitrale de comerţ internaţional şi
reglementarea procedurii respective. Aceasta conţine dispoziţii foarte importante cu
privire la organizarea arbitrajului, procedură de judecată în cadrul acestui
organism,competenţa instanţei arbitrale, motivarea sentinţei, anularea acesteia.
Este de reţinut preocuparea altor organisme internaţionale pentru codificarea
regulilor aplicabile arbitrajului comercial internaţional tot în cadrul O.N.U.-UNCITRAL,
sau a altor instituţii neguvernamentale cu caracter ştiinţific, UNIDROIT la care trebuie
adăugate prevederile cuprinse în contracte-tip care conţin clauze de arbitraj, condiţiile
generale elaborate de Comisia Economica a O.N.U. pentru Europa, regulamentele
diferitelor instituţii permanente de arbitraj pentru comerţul internaţional etc.
Convenţia europeana de arbitraj comercial internaţional de la Geneva din 1961, se
aplică, potrivit art.1 pct.1, lit. a) şi b), convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru
reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional
între persoanele fizice sau juridice având, în momentul încheierii Convenţiei, reşedinţa lor
obişnuită sau sediul în state contractante diferite;
În acelaşi timp, având în vedere amploarea pe care a luat-o arbitrajul internaţional
instituţionalizat, de o deosebită importanţă sunt regulamentele sau regulile de procedură
ale instituţiilor care operează în acest sens.
În stabilirea raporturilor reglementate de convenţie, se au în vedere atât
internaţionalitatea situaţiei litigioase,cât şi criterii care ţin de subiectivitatea părţilor
raporturilor juridice cu elemente de extraneitate.
Un alt act internaţional de referinţă este Convenţia de la Washington din 18.03.1965
pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoanele altor state,
semnată de 146 de state şi ratificată de România în 1975, care constituie suportul juridic al
organizării şi funcţionării ICSID (Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Litigiilor
referitoare la Investiţii).
Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi
persoane ale altor state de la Washington din 1965 conţine norme arbitrale în domeniul
promovării şi garantării reciproce a investiţiilor de capital.
Convenţia de la Washington din anul 1965 se aplică într-un domeniu limitat al
raporturilor de comerţ internaţional, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională, cel al investiţiilor internaţionale.
În baza Convenţiei de la Washington, fiecare stat contractant recunoaşte orice
hotărâre arbitrală pronunţată potrivit prevederilor acestei Convenţii, asigurând
executarea obligaţiilor pecuniare pe care hotărârea le impune.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Washington hotărârile arbitrale
pronunţate în materie de investiţii internaţionale beneficiază de asimilare cu hotărârile
judecătoreşti interne.
Potrivit Convenţiei de la Washington din 1965, pentru obţinerea recunoaşterii şi
executării unei hotărâri arbitrale străine pe teritoriul unui stat contractant, partea
interesată trebuie să prezinte o copie certificată a hotărârii respective înaintea instanţei
de jurisdicţie naţională competente sau a oricărei autorităţi care a fost desemnată de
statul solicitat. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor cu privire la
investiţii poate efectua certificarea pentru conformitate.
În baza acestei Convenţii, executarea hotărârilor arbitrale străine este
reglementată de legislaţia privind executarea hotărârilor judecătoreşti în vigoare, în
statul pe teritoriul căruia se aplică o asemenea procedură.
Un alt instrument deosebit de important în materie de arbitraj internaţional Legea
Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional, care, deşi nu este obligatorie în
forma adoptată de ONU, este folosită ca reper în materie în multe legislaţii naţionale.
În acelaşi timp, având în vedere amploarea pe care a luat-o arbitrajul instituţionalizat,
de o deosebită importanţă sunt şi regulamentele sau regulile de procedură ale instituţiilor
care operează în acest domeniu.
Arbitrajul reprezintă o jurisdicţie convenţională de drept privat, pentru
rezolvarea anumitor litigii de către una sau mai multe persoane, în cadrul unei proceduri
bazate pe autonomia de voinţă a părţilor şi cu respectarea ordinii publice, a bunelor
moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii.
În accepţiunea sa cea mai largă, termenul „arbitraj” desemnează modalitatea de
soluţionare a unui litigiu de către o persoană numită arbitru. Noţiunea de arbitraj se
referă la instanţa (organul de jurisdicţie), la procedura potrivit căreia se va soluţiona
litigiul sau însuşi obiectul activităţii jurisdicţionale (res litigiosa).
Arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală, uneia sau mai multor
persoane, învestite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie să judece litigiul şi să
pronunţe o hotarare definitivă şi obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz,
arbitrii învestiţi constituie, în sensul dispoziţiilor de faţă, tribunalul arbitral.
Persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să
soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care
privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. Părţile pot conveni
ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de arbitraj sau de o terţă
persoană.
Sunt supuse arbitrajului toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit ori
ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat,contractual sau
necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea
arbitrajului.
Arbitrajul este o institutie mixtă, de drept procesual şi de drept material, fiind sub
aspectul raportului juridic o instituţie de drept procesual prin care se consacră transferul
competenţelor de judecată din domeniul autorităţii publice,recte puterea judecatorească
în domeniul justitiei private,generatoare noi raporturi juridice de drept privat.
Prin această prisma arbitrajul constituie o instanţă de judecată specifică, distinct
de instanţele jurisdicţionale statale,evidenţiind caracteristici puse în valoare prin
considerarea naturii sale mixte(înlocuirea justiţiei statale în favoarea arbitrajului privat,
căruia i se conferă, prin voinţa părţilor, putere de jurisdicţie.
Dacă litigiile nu pot fi evitate prin bună înţelegere, părţile stabilesc de regulă
modul de soluţionare al acestora pe calea arbitrajului, pe baza unei convenţii arbitrale,
care constituie materializarea acordului lor de a acordul lor de a înlătura competenţa de
drept comun a instanţei judecătoreşti. Demersul este generat de avantajele arbitrajului ,
constand în confidenţialitate,celeritate,costuri scăzute,procedura
simplificată,profesionalismul arbitrilor.
Pornind de la caracterul său convenţional, arbitrajul este un mod opţional de
soluţionare a litigiilor, dar în anumite circumstanţe devine obligatoriu pentru părţile
implicate într-o dispută.
Arbitrajul îşi regăseşte aplicaţiunea primordială în domeniul comercial fiind o
jurisdicţie derogatorie de la dreptul comun, având ca obiect soluţionarea litigiilor
izvorâte din relaţiile comerciale. Procedura de judecată arbitrală este stabilită de părţi,
de către arbitrii, de către o instituţie permanentă de arbitraj, ori prin asimilarea de către
părţi a unei alte proceduri edictate de stat.
Arbitrajul este o instituţie bazată pe autonomia de voinţă a părţilor. Potrivit
liberalismului juridic, fundamentul arbitrajului îl constituie convenţia arbitrală,
înţelegerea părţilor de a recurge la această cale de soluţionare a litigiului dintre ele,care
presupune excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti.
Arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiţie adaptată în mod special
litigiilor dintre comercianţi şi care prezintă pentru lumea oamenilor de afaceri o atracţie
deosebită.
Arbitrajul reprezintă o alternativă la justiţia clasică. Justiţiabilii aşteaptă de la
arbitri ca litigiul să fie soluţionat rapid, într-o procedură suplă, stabilită, în arbitrajul ad-
hoc mai ales, chiar de părţi, cu cheltuieli mai mici.
Arbitrajul international are in compunere arbitrajul comercial international si
arbitrajul de drept international privat. Arbitrajul de drept international public face
parte din ansamblul modalitatilor de solutionare pe cale paşnică a diferendelor
international,având caracter politico-jurisdicţional.
În sensul Codului de procedură civilă anterior, arbitrajul internaţional este definit în
raport de caracterul de “internaţionalitate” al litigiului arbitral.
Potrivit art.1110 C.proc.civ., un litigiu arbitral care se desfăşoară in România este
socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de
extraneitate
Elementul de extraneitate reprezintă acea parte componentă a unui raport juridic de
drept privat(subiecte,conţinut, obiectul) situată în strainătate sau care se află sub incidenţa
unei legi străine, alta decât legea română; în contextul acestei prevederi, pentru ca arbitrajul
să fie calificat drept internaţional, trebuie ca litigiul arbitral să se fi născut dintr-un raport
de drept privat cu element de extraneitate
Prin urmare, este suficient ca obiectul, părţile sau cauza litigiului arbitral să conţină un
element de internaţionalitate, pentru ca dispoziţiile specifice arbitrajului internaţional să
fie aplicabile.
Codul de procedură civilă menţine aceeaşi definiţie pentru litigiul arbitral
internaţional, dar dispoziţiile incidente nu sunt aplicabile decât dacă sediul instanţei arbitrale
se află în România şi cel puţin una dintre părţi nu avea la data încheierii convenţiei arbitrale
domiciliul sau reşedinţa obişnuită, respectiv sediul în România.
Pentru aplicarea dispoziţiilor speciale de procedură cu privire la arbitrajului
internaţional se instituie un criteriu suplimentar, raportat la momentul încheierii
convenţiei arbitrale. Simplul element de extraneitate prezent la momentul naşterii
raportului juridic nu este suficient, fiind necesar ca una dintre părţi sa nu fie stabilită în
România în sensul legii, atunci când este încheiată convenţia arbitrală (art. 1096
C.proc.civ.).
Noul Cod conditionează aplicabilitatea dispoziţiilor procedurale specifice arbitrajului
internaţional de voinţa părţilor, în sensul ca părţile pot renunţa în mod expres la acestea
fie prin convenţia arbitrală, fie ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris.
Din perspectiva noului cod civil se impune luarea în considerare a principiilor
instituite de art.3, principii ce necesită a fi coroborate cu art.1 pct.1 din Conventia
europeana de arbitraj comercial internaţional de la Geneva din 1961.
În cazul arbitrajului international poate sa fie evidenţiat ,,un aspect contractual”
şi unul “procedural”. Astfel, în cuprinsul art.1.112 C.pr.civ.,din capitolul ,,Procesul
arbitral international", aflat sub titlul ,,Arbitrajul international şi efectele sentinţelor
arbitrale străine", se face referire la (...)”convenţia arbitrală”,iar în art.1.113 si urm.
C.pr.civ. este reglementată constituirea tribunalului în cadrul judecatii arbitrale, care se
finalizează prin pronunţarea unei hotărâri arbitrale.
Conform art. 1.110 alin.(1)C.proc.civ.,un litigiu arbitral care se desfăşoară în
România este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu
element de extraneitate.
Sediului instanţei arbitrale este, în mod firescun element luat în considerare în
scopul determinării domeniului de aplicare a reglementarilor privind procesul
arbitral internaţional.
Astfel, potrivit art.1.110 alin.(1) C.proc.civ., un litigiu arbitral care se desfăşoară
în România este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu
element de extraneitate. În cadrul art. 1.110 alin. (1) C.proc.civ. este preferată o
formulă largă în vederea stabilirii caracterului internaţional al situaţiei litigioase,care
determină apoi caracterul internaţional al arbitrajului.
În cazul în care ambele părţi au sediul în România, iar contractul încheiat de
acestea urmeză a fi calificat ca fiind internaţional datorită unor criterii juridice şi/sau
unor criterii economice.
Litigiul care va decurge dintr-un asemenea contract va fi soluţionat, în cazul în care
părţile au perfectat o convenţie de arbitraj, printr-un arbitraj internaţional, care s-ar
putea desfaşura în ţara noastră,deşi el nu ar fi vizat de dispoziţiile art. 1.110 alin.(2)
C.proc.civ.
În ipoteza în care regulile de procedură române se aplică într-un arbitraj
internaţional care are loc în străinatate, iar partenerii de afaceri înţeleg să se refere la
ele. Totuşi, în cuprinsul art. 1.110 alin.(2) C.proc.civ. se solicită ca sediul instanţei
arbitrale să se afle în România şi, totodată, cel puţin una dintre părţi să nu aibă, la data
încheierii convenţiei arbitrale, domiciliul, reşedinţa obişnuită sau sediul în ţara noastră.
În dreptul internaţional privat, locul producerii unui fapt cauzator de
prejudiciu,locul executarii unui act juridic aflat în străinătate, locul judecării litigiului
constituie elemente de extraneitate.
Natura arbitrajului internaţional .În diverse sisteme de drept naţionale,
tendinţa dominantă este de a considera că arbitrajul internaţional are natură
mixtă,contractuală şi jurisdictională.Această concepţie este ămpărtăşită şi în literatura
noastră de specialitate consacrata dreptului comerţului internaţional
Din perspectiva dublei naturi- contractuală şi jurisdicţională -a arbitrajului,
în cadrul art.1.123 C.pr.civ., se face distincţia între hotărârile arbitrale străine şi cele
naţionale, primele fiind recunoscute şi executate în ţara noastră în condiţii similare
celor prevăzute în Convenţia de la New York, din anul 1958.
Arbitrajul reuneşte puterea de lege a contractului părţilor cu forţa jurisdicţională
dobândită prin efectul legii.În acest sens, natura juridicǎ mixtǎ a arbitrajului este
pusǎ în valoare în cadrul organizǎrii şi derulǎrii procesului arbitral.
Denumirea oficială care includea termenul “internaţional", nu constituia un
impediment de a organiza soluţionarea prin arbitraj a litigiilor interne (situaţiile litigioase
interne). Jurisdicţia fostei Comisii de Arbitraj Comercial International implică - sub rezerva
încheierii unei convenţii arbitrale în favoarea acestei instituţii permanente de arbitraj,
soluţionarea atât a situaţiilor litigioase naţionale (române), cât şi a situaţiilor litigioase
străine. Raţionamentul juridic trebuia să aibă drept etalon distincţia dintre arbitraj (organ
de jurisdicţie) şi arbitraj (situaţie litigioasă),pe de o parte, identificarea criteriului de
diferenţiere între arbitrajul (organ de jurisdicţie) cu caracter naţional (român) şi arbitrajul
(organ de jurisdicţie) cu caracter internaţional, pe de altă parte.
În primul rând, natura internă sau internaţională a litigiului - care poate fi soluţionat
prin arbitrajul organizat ori administrat de o instituţie permanentă de arbitraj, nu este
determinată de titulatura acesteia din urmă. Prezenţa elementelor de extraneitate imprimă
un caracter internaţional situaţiei litigioase.
În al doilea rând,caracterul naţional sau internaţional al arbitrajului (organ de
jurisdicţie) este determinat incidental de criteriului temeiului juridic al organizarii
entităţii pe lângă care se constituie şi funcţionează respectivul organ de jurisdicţie.
Dacă temeiul juridic al organizării instituţiei permanente de arbitraj este exclusiv
legislaţia naţională a unui stat, instituţia în cauză are naţionalitatea conferită de statul
respectiv (caracter naţional). Din perspectivă românească , organul de jurisdicţie are
caracter naţional daca functionează în cadrul sistemului de drept roman .
Temeiul juridic al jurisdicţiei conferă caracter naţional atât constituirii, cât şi
obiectivelor instituţiei permanente de arbitraj. Nu se confundă arbitrajul (organ de
jurisdicţie) cu arbitrajul(situaţie litigioasă).
Caracterul naţional al arbitrajului (organ de jurisdicţie) este determinat de
incidenţa exclusivă a legislaţiei nationale cu privire la organizarea şi funcţionarea entităţii
pe lângă care se constituie sau funcţionează organul de jurisdicţie. Încidenţa semnifică
funcţionarea respectivului organ de jurisdicţie în cadrul unui singur sistem de drept.
Caracterul internaţional al arbitrajului (organ de jurisdicţie) este determinat de
„statutul de drept public al acestor entităţi,care,potrivit legii locului unde au fost
inregistrate, au caracter de organizatii internationale”.
Art.1.110 alin. (1) C.proc.civ. are în vedere distincţia între arbitrajul (situaţie litigioasă)
naţional şi arbitrajul (situaţie litigioasă) internaţional.
Distincţia este efectuată de legiuitorul român prin mecanismul calificării caracterului
internaţional al arbitrajului (situaţiei litigioase). Arbitrajul care nu prezintă un element de
extraneitate, este calificat drept naţional. Din aceeaşi perspectivă, situatia litigioasă care
prezintă un elemente de extraneitate este internatională.
Potrivit terminologiei utilizate de legiuitorul român, respectivul arbitraj este socotit
internaţional. Identificarea elementului de extraneitate implică identificarea împrejurării
de fapt datorită căreia raportul juridic prezintă conexiuni cu două sau mai multe sisteme de
drept. Această împrejurare de fapt (însuşi elementul de extraneitate) nu se confundă cu
subiectul, contţnutul, obiectul raportului juridic.
Elementul de extraneitate se poate referi la oricare dintre elementele raportului juridic.
Interesul identificării elementului de extraneitate are un profund character practic. Prezenţa
acestui element determină necesitatea soluţionării conflictului de legi în vederea stabilirii
propriu-zise a legii aplicabile fondului arbitrajului (situaţiei litigioase).
Cele două criterii - aplicate în mod cumulativ, conferă caracter international
arbitrajului. Potrivit primului criteriu (obiectiv), arbitrajul este international dacă s-a născut
sau se va naşte din operaţiuni de comerţ internaţional. Potrivit celui de-al doilea criteriu
(subiectiv), situatia litigioasa este internatională dacă respectivele operatiuni de comerţ
internaţional se derulează între subiecte de drept (persoane fizice sau juridice) ,,având în
momentul încheierii convenţiei reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite
".
Oricărei situaţii litigioase care prezintă elemente de extraneitate, îi sunt aplicabile
prevederile Capitolului I (Procesul arbitral internaţional) din Titlul IV (Arbitrajul
internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale strşine) al Cărţii a VII-a (Procesul civil
internaţional) din Noul cod de procedură civilă.
Teza a Il-a a art. 1.110 alin. (3) C.proc.civ. poate fi interpretata în sensul că dacă părţile
nu au stabilit direct sau indirect sediul tribunalului arbitral, instituţia permanentă de arbitraj
însăşi procedează la stabilirea acestuia.
Din această perspectivă, stabilirea sediului tribunalului arbitral de instituţia permanentă
de arbitraj reprezintă o soluţie legală de rezervă aplicabilă în ipoteza în care părţile nu au
stabilit sediul ţribunalului arbitral.
Soluţia legală de rezervă pentru stabilirea sediului tribunalului arbitral este
incidentă numai dacă sediul tribunalului arbitral nu a fost stabilit direct sau indirect de
părţi, pe de o parte, nu a fost stabilit de instituţia permanentă de arbitraj,pe de alta parte.
Arbitrii stabilesc sediul tribunalului arbitral. Din perspectiva arbitrajului
instituţional, este nerelevantă distincţia între locul arbitrajului şi sediul instituţiei
permanente de arbitraj, respectiv sediul tribunalului arbitral, daca punctele geografice
coincid. Dacă acestea nu coincid, distincţia este utilă - cel puţin în ipoteza arbitrajului
internaţional,întrucât numai locul arbitrajului este luat in considerare pentru stabilirea
domeniului de aplicare a Convenjiei de la New York (1958).
În plus, sediul tribunalului arbitral,localizat geografic pe teritoriul României,
reprezintă, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor stabilite de art. 1.110 alin. (2) C.proc civ.,
unul din elementele care determină aplicarea Capitolului I (Procesul arbitral international),
Titlul IV (Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine), Cartea a VII-
a(Procesul civil internaţional) din Noul Cod de procedură civilă.
Elementul de extraneitate reprezintă o imprejurare de fapt care se poate referi la
oricare din elementele raportului de drept privat, diferenţiind din punct de vedere legal,
litigiul arbitral naţional, de litigiul arbitral internaţional.
Aplicarea art. 1.110-1.122 NCPC este condiţionată de localizarea sediului instantei
arbitrale in tara,pe de o parte,de nelocalizarea,în momentul încheierii convenţiei
arbitrale, a domiciliului sau reşedinţei obişnuite, sediului al cel puţin uneia din părţi pe
teritoriul aceleasitara,pe de alta parte. În momentul încheierii convenţiei arbitrale sau
ulterior încheierii convenţiei arbitrale părţile pot exclude, numai prin înscris, aplicarea
dispoziţiilor cuprinse în respectivul capitol.
În literatura română de specialitate, au fost evidenţiate anumite criterii care
determină internaţionalitatea arbitrajului(organ de jurisdicţie) dar nu a fost absolutizată
importanţa niciunuia dintre acestea.
Potrivit criteriului caracterului constituirii şi obiectivelor instituţiei permanente de
arbitraj,distingem între arbitrajul instituţional cu caracter naţional şi arbitrajul
instituţional cu caracter internaţional.
În primul rând, a fost evocatăinternaţionalitatea organului de jurisdicţie grefată pe
caracterul străin al acestuia. Caracterul străin poate fi determinat de cetaţenia arbitrilor
care compun tribunalul arbitral, de facultatea părţilor de a determina sediul sau locul
arbitrajului într-o anumită ţară sau alta.
În al doilea rând, a fost evocată internaţionalitatea organului de jurisdicţie grefată
pe autonomia acestuia faţa de orice structură naţională.
Circulatia bunurilor şi serviciilor peste graniţele unei ţări imprimă raporturilor
juridice dintre părti,caracter international economic
Hotărârea arbitrală străină.În legătură cu recunoaşterea şi executarea hotărârilor
arbitrale străine, conform art. 1123 C.proc civ. legiuitorul califică drept hotărâri arbitrale
străine, “orice sentinţe arbitrale de arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un
stat străin şi care nu sunt considerate hotărâri naţionale în România” În acest context,
determinarea caracterului extraneu implică acţiunea a două criterii unul pozitiv – ca
hotărârea să fie pronunţată pe teritoriul unui alt stat decât cel în care se solicită
recunoaşterea şi executarea silită – şi altul negativ – ca hotărârea să nu fie considerată
naţională în statul în care se cere recunoaşterea sau executarea; acest criteriu cu dublă
valenţă este utilizat şi de Convenţia de la New York privind recunoaşterea şi executarea
hotărârilor arbitrale străine (1958).
Distincția dintre hotărâri arbitrale naționale române și hotărâri arbitrale străine

(sau care nu are caracter național român) este relevantă pentru a defini o sumă de
opțiuni procedurale:
Dacă este posibilă promovarea unei acțiuni în anularea hotărârii arbitrale în fața
instanțelor române, în aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă român. O astfel
de acțiune în anulare este posibilă pentru hotărârile arbitrale naționale.
În al dacă este necesară procedura recunoașterii pe teritoriul României a hotărârii
arbitrale respective sau dacă este suficient să se procedeze la demararea formalităților
de executarea silită. Pentru o hotărâre arbitrală națională, urmează să fie suficientă
declanșarea procedurii de executării silite, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii
de recunoaștere a hotărârii arbitrale pe teritoriul României.
În România, cadrul normativ aplicabil în clarificarea acestei probleme cuprinde în
primul rând, Convenția de la New York din 1958 privind recunoașterea și executarea
hotărârilor arbitrale străine, ratificată de România în 1961 şi în al doilea rand,textul de
lege relevant al art. 1124 C.proc civ.
Art. I din Convenţia de la New York se referă la două categorii de hotărâri arbitrale
ce pot fi considerate a avea caracter străin:
1. Hotărârile arbitrale pronunţate pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere
recunoaşterea şi executarea sentinţelor.
2. Sentinţele arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este
cerută recunoaşterea şi executarea lor
Eficacitatea unei hotărâri abitrale străine este reflectată de art. 1124 C.pr.civ.,care
precizează că orice hotarare arbitrală dintre cele prevăzute la art.1123 este recunoscută
şi poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia poate fi
soluţionat pe cale arbitrală în România şi dacă hotărârea nu conţine dispoziţii contrare
ordinii publice de drept internaţional privat român. Eficacitatea hotărârii străine în
România rezidă în existenţa reciprocităţii între România şi statul instanţei în care a fost
dată hotărârea.
Textele referitoare la arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale
străine(art,1096-1.118 noul Cod de procedură civilă) se impun a fi interpretate
coroborat cu art.1054("Excepţia de arbitraj") noul Cod de procedură civilă.
Notiunea si caracterele arbitrajului international
...
Natura arbitrajului international

...
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte

prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la
În loc de rezumat început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de

învăţare Nr. 13 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Prezentati efectele hotararilor arbitrale straine


perspectiva reglementărilor europene aplicabile în domeniu și a noului Cod civil
român, editia a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2015
2013.

Drept Internationa Public-Curs IFR A4

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Drept Internationa Public-Curs IFR A4

Încărcat de

Drepturi de autor:

…

Unitate de învăţare Nr. 1

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

1.1.Notiune . Dreptul internațional privat are ca obiect de reglementare raporturile de drept

1.3.Delimitarea de alte ramuri de drept

1.4.Izvoarele dreptului international privat

comercial; Regulamentul nr. 805/2004/CE alConsiliului cu privire la crearea unui titlu

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 introducerea cursanţilor în studiul istoricului dreptului

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Definiti dreptului international privat

Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Descrieti importanta dreptului international privat

Răspunsul la test se găseşte la pagina 13 .

Test de autoevaluare 1.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Corelatiile dreptului international privat cu celelalte ramuri de

Răspunsul la test se găseşte la pagina 14.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Caracterizati izvoarele dreptului international privat

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

-  Claudiu-Paul Buglea, Drept internațional privat român-

NORMA JURIDICA IN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2

 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele

Test de autoevaluare 2.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Definiti norma juridica

Test de autoevaluare 2.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Analizati conceptul de element de extraneitate

Răspunsul la test se găseşte la pagina 21

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Caracterizati norma conflictuala

Răspunsul la test se găseşte la pagina 22 .

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2

-  Claudiu-Paul Buglea, Drept internațional privat român- din

Unitate de învăţare Nr. 3

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 3

matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE) al

Codul de procedură civilă reglementează în Titlul II intitulat „Legea aplicabilă

Conflictele între legile provinciale

statele membre. De exemplu: „date cu caracter personal”, „prelucrarea datelor cu caracter

Test de autoevaluare 3.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Caracterizati teoria conflictelor de legi.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 27-29

Test de autoevaluare 3.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Definiţi conflictul de legi

Răspunsul la test se găseşte la pagina 28

Test de autoevaluare 3.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Caracterizati clasificarile conflictelor de legi

Răspunsul la test se găseşte la pagina 30

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 3.

În loc de rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3

Caracterizati retrimiterea cauzei

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspunsul la test se găseşte la paginile 33 .

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3

-  Claudiu-Paul Buglea, Drept internațional privat român- din

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4

 introducerea cursanţilor în studiul calităţii de comerciant;

Notiunea de lege straina