ION

de Liviu Rebreanu

Tema și viziunea despre lume

Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viață
al literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului realist modern, care se manifestă
artistic în perioadă interbelică. Mare parte a operelor sale se încadrează în curentul literar
numit realism. Acesta se manifestă începând cu secolul al xx-lea și continuă, în forme
specifice, de-a lungul timpului, până în zilele noastre. Principalele sale trăsături, evidente
și în opera literară rebreniană, sunt: prezentarea veridică a realității, obiectivitatea,
observarea tipurilor umane caracteristice, reliefarea individului ca produs al societății în
care trăiește, prezentarea amănuntelor semnificative și alcătuirea descrierilor minuțioase,
stilul impersonal, sobru, precis și concis.
Publicat în anul 1920, Romanul ,,Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu,
o capodoperă care înfățișează universul rural în mod realist, fără idealizări, nucleul
acestuia aflându-se în nuvelele anterioare: ,,Zestrea”, ,,Rușinea”.
Continuând tradiția câtorva romane remarcabile, Liviu Rebreanu este un deschizător
de drumuri în ceea ce privește scrierile sociale, prin Romanul ,,Ion”. Geneza acestuia se
fundamentează pe o documentare atentă în legătură cu problematica țărănimii, atât în
literatura română, cât și în cea universală. La aceasta se adaugă trei fapte concrete de
viață: un țăran tânăr, inteligent și harnic i se plânge autorului de lipsa pământului,
observarea gestului impresionant al unui țăran de a săruta pământul, dar și pățaniile unei
tinere alungate de tată și de iubit. Opera literară ,,Ion” are ca nucleu epic nuvela
,,Răfuiala”, fiind un roman obiectiv, realist, social și traditional care înglobează elemente
de modernitate.
Romanul reprezintă o specie a genului epic în proză de mari dimensiuni, cu acțiune
organizată pe mai multe planuri narrative, cu numeroase conflicte și personaje greu de
definit. Prezintă o structură narativă, organizată pe capitole și subcapitole, un număr mare
de personaje și o acțiune dominantă organizată pe mai multe planuri narrative, intriga
fiind încordată și dezvoltând o problematică gravă.
Tema romanului reprezintă problematica țăranului român reprezentativ pentru
societatea ardelenească de la începutul secolului al xx-lea, dominată de supremația
bunurilor materiale, roamanul fiind o frescă a societății transilvănene din acele timpuri.
Alte teme abordate sunt: averea, iubirea, familia, condiția intelectualului, conflictul dintre
generații și setea de înavuțire. Pământul capătă valoarea unui suprapersonaj, pentru că el
devine sursa tuturor conflictelor din roman și determină destinul personajelor, în timp ce
viziunea despre lume stă sub semnul concepțiilor despre literatura ale lui Liviu Rebreanu.
Acesta mărturisește că nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci
pulsația vieții. Astfel, opera se încadrează în realism, propunându-și să redea realitatea
într-un mod veridic și critic.
Romanul are o structură simetrică, rotundă și circulară, validată de motivul drumului
care face legătura dintre lumea reală și cea a ficțiunii (,,urmărindu-l, intrăm și ieșim ca
printr-o poartă din roman”-Nicolae Manolescu) . Romanul este alcătuit din două părţi
opuse și complementare, coordonate ale evoluției interioare a personajului principal:
,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”. Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru
pământ şi dorinţa lui de a se impune în ierarhia satului, în care el este marginalizat,
neavând avere. El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, om bogat din
Pripas şi reprimându-şi dragostea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Lăsând-o
însărcinată pe Ana, Ion îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu ea,
pământul. Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza de stăpân al averii
dorite şi reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc,
rivalul său. Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor (copilaşul ei şi al lui Ion) sunt
evenimente care precipită acţiunea, grăbind şi sfârşitul tragic al protagonistului omorât cu
sapa de George care l-a surprins în ograda sa.

Romanul are treisprezece capitole (număr fatidic, ales pentru a sugera probabil
tragedia eroului), ce poartă titluri semnificative: primul “Începutul”, ultimul ”Sfârşitul”
indicând construcţia simetrică; unele fiind identice cu numele unor personaje: “Vasile”,
“Copilul”, “George”; altele marcând evenimente: “Nunta”, “Sărutarea”, “Ştreangul”;
altele cu titluri simbolice: “Zvârcolirea” ,”Noaptea”, “Blestemul”. La nivelul planurilor
narative se disting cele două “lumi “ care sunt tratate alternativ: lumea țărănimii cu lumea
intelectualității. Acest procedeu e denumit tehnica planurilor paralele, trecerea de la un
plan narativ la altul realizându-se prin alternanță, succesiunea secvențelor narative
valorificând înlănțuirea. La nivel microtextual, se remarcă utilizarea tehnicii
contrapunctului (prezentarea aceleiași teme în planuri diferite).
Titlul evidențiază caliatatea de personaj eponim al protagonistului. Răsturnat, titlul
redă un pronume personal de persoana 1, exprimând condiția tuturor țăranilor din acea
vreme.
O scenă semnificativă pentru temă, viziunea și calitatea de roman obiectiv și realist a
operei lui Liviu Rebreanu este cea a horei care îi surprinde pe locuitorii satului Pripas în
curtea Tudosiei, văduva lui Maxim Oprea, aflați în plină sărbătoare. Naratorul folosește
descrierea pentru a prezenta cadrul animat de veselia jucătorilor (,,duminica satul e la
horă. Și hora e pe ulița din dos, la Tudosia, văduva lui Maxim Oprea”), precum și în
crearea atmosferei și impresiei de verosimilitate a lumii ficționale. Descrierea jocului
traditional reprezintă o pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, pașii
specifici, vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de figurile pitorești ale lăutarilor.
Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătușare de energii. Naratorul prezintă pe
rând lăutarii care cântă sub șopron ritmul îndrăcit al jocului, gesturile flăcăilor care își
ciocnesc cizmele (,,Zecile de perechi bat Someșana cu atâta pasiune, că potcoavele
flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește,
se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de
mulțumire.Cu cât Briceag iuțește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul,
trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc ridicănd
tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își pleznesc tureacii cizmelor cu palmele
năduște”), grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor și al copiilor. Este prezentă și Savista,
oloaga satului, piaza rea, colportoare a veștilor rele în sat, înfățișată cu un portret grotesc.
Cu desăvârșită măiestrie, Rebreanu realizează un tablou complet, detaliat, în care fiecare
își are locul, statutul și importanța, în funcţie de sex, vârstă, stare civilă, avere și poziția
deținută în cadrul satului ardelenesc. La evenimente iau parte și intelectualii satului,
preotul Belciug și intelectualii familiei Herdelea, fără a se amesteca în joc. Hotărârea lui
Ion de a dansa cu Ana în ciuda iubirii pe care i-o purta Floricăi marchează începutul
conflictului, anunțând care va fi rezultatul alegerii la care protagonistul va fi supus pe
parcursul firului narativ. La sfârșitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă unde se iscă o
confruntare între Ion și George. Ion îl lovește cu parul pe George. Scena alimentează
pornirea lui George de a se răzbuna și este construite simetric cu cea din finalul
romanului, când acesta din urmă îl răpune cu sapa pe Ion.
O altă scenă semnificativă în acest sens este reprezentată de scena sărutării
pământului, moment al existenței lui Ion în care ,,glasul pământului” și ,,glasul iubirii” se
confundă, o anticipare a finalului său tragic, a contopirii cu pământul care îi este atât de
drag (,,cu mâinile ca nişte mănuși de doliu”). Glia aflată în totalitate în posesia lui este
identificată cu persoana iubită care trebuie să îi aparțină în întregime: ,,dorea să simtă
lutul sub picioare, să i se agate de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de
culoarea lui îmbătătoare”. Imposibilitatea împlinirii erotice alături de Florica își găsește
compensația într-o pasiune imensă, nefirească pentru pământ (,,mirosul acru, proaspăt și
roditor îi aprindea sângele”). Prin gestul anormal de a săruta pământul, personajul
depășește sfera realismului: ,, apoi încet, cucernic, fără să-si dea seama, se lasă în
genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită
simți un fior rece, amețitor.”. Înfrățirea cu lutul îi confer statutul mult râvnit de stăpân
absolut și împlinirea unei obsesii mistuitoare: ,,Se vedea acum mare și puternic ca un
uriaș din basme, care a biruit o ceată de balauri îngrozitori(…)Și pământul parcă se
clătina, se închina în fața lui”. Astfel, pământul este văzut în triplă ipostază: cea de mama
(prefigurarea lui Adam), iubită și pământul stihie.
 Din multitudinea de personaje ale operei, se disting Ion, personajul principal al
romanului, Ana și Florica. Ion Pop al Glanetașului reprezintă personajul eponim al
operei, fiind liantul dintre cele doua planuri narative, și totodată un personaj exponential
al lumii satului, ce întruchipează tipul arivistului. El este complex caracterizat, atât în
mod direct (,,era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila.
Iar pământul îi era drag ca o ibovnică” , ,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire
și un vicleșug neprefăcut”), cât și indirect. Astfel, lăcomia, egoismul și voința puternică
reies din gesturile, faptele și vorbele lui. În tot ceea ce face există o exagerare, o încălcare
a măsurii, un factor irațional. Îl caracterizează o psihologie a frustrării sociale și
sentimentale. Astfel, în sufletul său se duce permanent o luptă între cele doua glasuri
interioare: ,,glasul pământului” și ,,glasul iubirii”. În antiteză cu personalitatea sa se
construiește portretul Anei, o fată mai bogată decât el, ce avea multe pământuri, fiind o
întruchipare a femeii destinate jertfei. Portretul său fizic este redat prin caracterizare
directă realizată de către narrator (o fată cu fața ,,lunguiață”, ,,arsă de soare, cu o
întipărire de suferințe”) și de către Ion (,,urâțică”), în timp ce prin caracterizarea indirectă
se conturează principala caracteristică: iubirea oarbă și jertfelnică pe care i-o poartă lui
Ion. Asemănător cu statutul social al lui Ion este cel al Floricăi, o tânără săracă dar foarte
frumoasă. La fel ca ceilalţi, ea este caracterizată atât în mod direct (,,râsul ei cald, buzele
ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”),
cât și în mod indirect. Întruchipări ale celor doua glasuri, Ana și Florica sunt motivele
pentru care Ion se luptă și din cauza cărora, în cele din urmă, își găsește sfârșitul.
Liviu Rebreanu alege maniera de exprimare directă, realist-obiectivă, anticalofilă,
afirmând că ,,e mai ușor a scrie frumos decât a exprimă exact”. Se declară astfel ,,creator
de viață” într-o permanentă căutarea a ,,expresiei exacte” prin care se definește universal
poeziei sale. Realismul său inovează astfel prin capacitatea sa obiectivă de a crea tipuri
umane independente de subiectivitatea creatorului.
Așadar, ,,Ion” este un roman realist, obiectiv, fundamentat pe o serie de evenimente
reale ce abordează problematica țăranului transilvănean de la începutul secolului xx, cu
personaje complex caracterizate și acțiune amplă, organizată în capitole și subcapitole și
divizată în două părţi. Cele două planuri narative prezintă perspective diferite ale lumii
satului, liantul dintre acestea fiind Ion, personajul principal al operei.