UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, PSIHOLOGIE ȘI ARTE

CATEDRA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

UNITATEA DE CURS: FILOSOFIA

REFERAT
CU TEMA: Mitul, formĂ
arhaicĂ de concepȚ ie despre
lume Ș i viaȚ Ă

Profesor: PARNOVEL V.
A elaborat: SCORPAN I. gr. PP21R

BĂLȚI, 2021

Plan:
 1.Concepții
2.Definiții
3.Deosebirile dintre mitul
arhaic și cel contemporan
4. Exemple de mituri antice
5. Bibliografie

1.Concepții:
Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea universului
(cosmogeneză) și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari. Mitul implică ființe spirituale,
precum Dumnezeu, îngeri sau demoni și personaje fantastice.
Identitatea culturală a fiecărui popor poate fi reflectată de miturile și legendele care l-au însoțit pe tot
parcursul dezvoltării lui. De aceea, este foarte important să fie cunoscută literatura de natură populară,
miturile și legendele care au circulat odinioară.
Necesitatea de iluzii poate fi raportată la una dintre cele mai importante necesităţi spirituale. În natura
omului, posibil, e înfundată aspiraţia spre misterios şi neobişnuit. Într-o măsură sau alta necesitatea în
iluzii este caracteristică tuturor, majoritatea oamenilor sînt dornici şi nu pot să trăiască fără speranţe spre
un viitor mai bun. A răpi de la om speranţele, înseamnă a asigura destrucţia psihologico-spirituală, ducînd
deseori la dezastru. Deaceea în orice alegere omul încearcă să găsească speranţe la un rezultat favorabil al
coliziilor sociale. Şi anume acestei necesităţi se determină credibilitatea multor oameni, capacitatea de a
se pasiona de idea mitologică nouă.
Mitului îi este specifică iluzioritatea. Dacă iluziile pot avea un caracter întîmplător, ar fi, de exemplu o
greşeală a percepţiei vizuale, ce nu va avea urmări mari, atunci mitul este iluzia, ce are o semnificaţie
conceptuală, care capătă însemnătatea cunoaşterii valorice pentru tabloul general al lumii. Vorbind despre
mitul contemporan, E.M.Neiolov descoperă două caracteristici principale ale lui: mitul este aceea, în ce
omul crede vorbeşte şi în acest caz se identifică pe sine cu aceea în ce crede.
Predispoziţia spre iluzii este calitatea comună a tuturor. Unii oameni sînt mai credibili, alţii - mai puţin,
aceasta depinde în primul rînd, de experienţa şi carcaterul socializării. De exemplu, omul crescut într-un
mediu nefavorabil, va fi atent şi necredibil, şi invers, mediul casnic favorabil formează oamenii mai
credibili şi buni.
Deci, procesul de creare a miturilor are la bază cîţiva parametri: necesitatea de iluzii şi carcaterul
satisfacerii ei, nivelul credibilităţii societății, nivelul şi caracterul culturii generale (reprezentanţii şi
purtătorii diferitor culturi în mod diferit se pretează mitologizării şi acceptă diferite mituri), asigurarea cu
informaţie (cu cît e mai puţină, cu atît mai uşor oamenii acceptă surogatele adevărului), tensiunea
emoţională (pe baza fricii şi foamei), caracterul colectiv al trăirilor şi contaminarea reciprocă, premizele
şi particularităţile etnopsihologice. Mitul apare în antichitate în rezultatul însuşirii lumii de către om şi
conştientizării integrităţii lumii sale în opoziţie cu cea străină. Mitul este tabloul lumii inventat, creat în
imaginaţie, cu ajutorul căruia se produce autoconfirmarea omului. Miturile sunt susceptibile de infinite
interpretări, la nivele diferite, dar ele exprimă pur şi simplu conştiinţa asupra fiinţei şi conştiinţa de sine,
oferind totodată ocrotire şi o anumită certitudine. La începutul istoriei şi mai tîrziu, omul trăieşte în
această lume de mituri.

2. Definiții:
 Însuşi Mircea Eliade se întreba: “Este oare măcar posibil să găsim o singură definiţie susceptibilă să
îmbrăţişeze toate tipurile şi toate funcţiile mitului, în toate societăţile arhaice şi tradiţionale”36. Timp de
2500 ani au fost propuse peste 500 de definiţii, însă nici una nu corespunde totalmente dezideratelor
ştiinţifice, încît sîntem forţaţi să recunoaştem că noţiunea de mit rămîne încă o noţiune indefinită.
Din cele multiple încercări de definire amintim cîteva puncte de vedere istoric instituite.
Exigezele antichităţii păstrează în acest sens, contribuţiile lui Xenophanes din Kolophon, critic al
cosmogoniei hesiodice şi al teocraţiei ho-merice; Platon, în dialogul Republica, aprecia miturile ca fiind
mijloace de transmitere a cunoştinţelor, de argumentare a celor mai dificile, enigmatice şi misterioase
idei; în Metafizica, Aristotel considera că povestirile mitice sînt “născociri” menite să explice anumite
“întîmplări minunate”; Lucreţius constata în De rerum natura că oamenii “… vedeau cum se petrece într-o
ordine sigură / rotirea cerului şi schimbarea anotimpurilor deosebite, / dar nu puteau să cunoască pricinile
celor petrecute. / Îşi găseau deci scăparea, punînd toate cele minunate pe seama zeilor, socotind că toate
se petrec din voinţa lor”; Diodor din Sicilia, în Bibliotheca historică, aprecia că “atunci cînd avem a face
cu povestiri mitologice, nu trebuie să căutăm cu tot dinadinsul adevărul, în sensul cel mai deplin al
cuvîntului”.
Se urmăreşte din perspectiva filosofiei istoriei evoluţia miturilor apreciate fie ca “adevăruri ideale care
corespund meritelor acestor personaje în jurul cărora poporul le-a creat”, fie ca “poveşti false”, în sensul
că “acestor personaje li s-a atribuit capacitatea de a săvîrşi ceea ce ele nu sînt vrednice să săvîrşească”;
David Hume înţelege mitul ca fiind proiecţie a trăirilor omeneşti / frica, speranţa etc. / asupra universului
înconjurător

*Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea universului
și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari, etc.
*Mitul (definiție externă, perspectivă externă asupra acestuia) este o povestire fabuloasă de origine
populară și necugetată, în care agenți impersonali, cel mai adesea forțe ale naturii, sunt prezentate sub
formă de ființe personale ale căror acțiuni și aventuri au un sens simbolic.De la certitudine la dubiu -
Filozofie și raționalitate, Robert Paradis, Georges Ouellet, Pierre Bordeleau, E.R.P.I., 2001, cu citare din
"Vocabular tehnic și critic al filozofiei", André Lalande, Paris, P.U.F., 1968.
*Mitul este o poveste care relatează evenimentele situate la origine, în timpurile fără seamăn ale
începuturilor: apariția cosmosului, a omului, a plantelor și animalelor, emergența vieții. Este timpul
fondator al credinței omului într-o divinitate sau un singur Dumnezeu. Sensul miturilor variază de la o
epocă la alta. Două curente de interpretare au existat dintotdeauna. Primul ne spune că mitul este o
poveste fabuloasă, inventată, imaginară. Celălalt curent explică că mitul este o poveste care traduce
realitatea sub o formă simbolică. Limbajul mitic uzează așadar de cuvinte care sunt simboluri, adică de
cuvinte cu sensuri aparente, în spatele cărora se ascund alte sensuri. Pentru cercetători ca Mircea Eliade,
mitul este expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i găsim cheia de decodare. Mitul este o poveste a
originilor omului și în același timp mărturisește și modul în care trebuie să concepem originea zeilor,
adică a religiei. Astfel, un mit egiptean nu are un același sens cu unul hindus. Forma narativă este
identică, dar modurile fiecăruia dintre ele de a concepe lumea sunt diferite.Spiritualități și religii, Sylvie
Barnay, France Loisirs, 2004. Conform dexului explicative, mitul este

3. Deosebirile dintre mitul arhaic și cel

contemporan:
Deci, miturile sunt invocate ori de căte ori istoria îşi reglează mecanismele de funcţionare, acesta fiind
mijlocul esenţial cu ajutorul căruia,
periodic, omenirea încearcă să evite pericolele unor cataclisme cu urmări
imprevizibile. Victor Kernbach subliniază: “Periodic, nevoia de mit se reîmprospătează ca o modalitate de
adaptare a omului la situaţiile-limită pe
care el însuşi le crează; de atîtea ori în istoria sa, fiinţa-n mană s-ar fi putut distruge în impactul cu
împrejurările însolite, dacă mintea omenească
nu ar dispune de capacitatea producerii miturilor”40.
Comparînd mitul arhaic cu cel contemporan, putem evidenţia principalele lor deosebiri:
- mitul arhaic este autosuficient, este un sistem închis în sine; mitul
contemporan este relativ închis şi autosuficient, închiderea lui este susţinută artificial şi cere pentru
aceasta eforturi mari;
- mitul arhaic există în afara timpului istoric; mitul contemporan,
într-un fel sau altul, se înscrie în timpul istoric, cu toate că se fac încercări
de a-l lega de veşnicie, de existenţa atemporală;
- din punctul de vedere al omului contemporan, mitul arhaic întotdeauna este legat cu timpul de demult
trecut, numit “timpul visurilor”;
“timpul creării”; mitul contemporan nu atît de strîns este legat de trecut,
el poate fi orientat spre viitor;
- mitul arhaic nu are nevoie de verificare, de controlul autenticităţii; cel contemporan are nevoie de
asigurarea verosimilului;
- mitul arhaic este incompatibil cu înşelăciunea; cel contemporan
se poate apropia de ea pînă la coincidenţa, dacă el se construeşte conştient
pentru a manipula cu masele;
- mitul arhaic se crează colectiv şi iraţional; mitul contemporan se
crează deseori conştient şi poate avea autori;
- mitul arhaic nu deosebeşte subiectul şi obiectul; conştiinţa contemporană are deprinderile diferenţierii
subiectului şi obiectului, deaceea
sturctura internă de retrăire a mitului contemporan este contradictorie.
Pentru susţinerea panidentităţii conştiinţei mitologice contemporane e necesar de a interprinde eforturi
speciale;
- potenţialul sugestiv puternic al mitului arhaic se bazează pe gîndirea concretă, pe lipsa deprinderilor
gîndirii logico-raţionale, categoriale,
pe dominanta conştiinţei emoţionale; mitul contemporan cu greu îşi asigură potenţialul sugestiv necesar
lui;
- mitul arhaic în întregime ei raţional, ce corespunde caracterului
conştiinţei sociale ale omului primitiv; conştiinţa contemporană în mare
măsură este raţionalizată şi complicată, ce exercită o influenţă asupra mitului contemporan, care datorită
acestui fapt deasemenea capătă un caracter contradictoriu şi instabil.

4. Exemple de mituri antice

Legendele au însufleţit imaginaţia oamenilor timp de mii de ani. Deşi multe din ele sunt simple poveşti
transmise din generaţie în generaţie, unele ar putea fi relatarea unor evenimente geologice reale, crede
Patrick Nunn, de la Universitatea Sunshine Coast din Australia.
Patrick Nunn a studiat legătura dintre miturile antice şi fenomenele naturale din trecut, considerând că
legendele pot oferi savanţilor informaţii importante despre evenimente la care povestitorii au asistat, dar
despre care oamenii de ştiinţă nu au prea multe informaţii.
Iată care sunt cele mai cunoscute 10 mituri antice şi evenimentele pe care le-ar putea prezenta, acestea
fiind și astăzi veridice.
1.Arca lui Noe şi potopul
Unul din cele mai cunoscute şi tulburătoare mituri este cel al potopului, căruia îi supravieţuieşte doar
Noe, cu familia sa. Urmând indicaţiile date chiar de Dumnezeu, Noe construieşte o arcă uriaşă, pe care ia
câte o pereche din fiecare specie de pe Pământ, asigurând astfel biodiversitatea după retragerea apelor.
Poveşti despre potopuri se regăsesc şi în legendele altor culturi, nu doar în Biblie, dar oamenii de ştiinţă
nu cred că a existat vreodată o inundaţie care să acopere cu apă întreaga planetă.
Cu siguranţă au fost însă cazuri izolate, evenimente dramatice care au produs o puternică impresie asupra
oamenilor. Un exemplu cunoscut este inundaţia catastrofală din jurul anului 5.000 î.e.n, care a avut loc în
zona Mării Negre.
Oamenii au tendinţa să exagereze atunci când relatează diferite amintiri, prin urmare nu este greu de
înţeles că un fenomen care a dus la inundarea unei regiuni să fie extins la scară globală, ca şi când pe
întreaga planetă ar fi fost numai apă, fără să mai existe vreun petic de uscat.
Nunn crede că mitul lui Noe este de fapt o relatare despre valuri uriaşe, care au acoperit o anumită
regiune pentru câteva săptămâni, timp în care în acea zonă nu a mai existat uscat.
Descoperirea unor fosile de scoici pe vârful unor munţi nu sugerează neapărat că acea zonă a fost cândva
inundată. Acum, cercetătorii ştiu că plăcile tectonice ridică rocile de pe fundul mării, prin urmare vorbim
despre un alt fenomen, nu despre inundaţie, precizează Adrienne Mayor, istoric la Universitatea Stanford.

2.Oracolul din Delfi şi preoteasa care prezice viitorul

În Antichitate, Oracolul din Delfi, aflat pe Muntele Parnas din Grecia, era foarte cunoscut. Aici, într-un
templu dedicat zeului Apollo, o preoteasă numită Pithia intra într-o stare de extaz şi astfel putea „vedea”
evenimente care vor avea loc în viitor. Ea respira aburii emanaţi dintr-o fisură din podea, intra în transă şi
atunci rostea lucruri aparent fără sens. Dar aceste cuvinte nu puteau fi interpretate decât de un preot, care
leînţelegea şi le traducea în profeţii.
Templul există în realitate, fiind un obiectiv turistic important în Grecia. Aici, geologii au descoperit două
falii care se află chiar sub ruinele templului. Probabil că prin acestea ieşea gazul care producea acea stare
euforică, dar deocamdată cercetătorii nu ştiu exact ce conţinea acest gaz. Ar putea fi vorba de etilen,
benzen sau un amestec de dioxid de carbon şi metan.

3.Scufundarea Atlantidei
Poate cel mai cunoscut mit este cel al Atlantidei, insula înfloritoare care s-a scufundat în mare în urma
unui cataclism. Potrivit lui Platon, care a vorbit pentru prima dată despre această legendă, pe Atlantida
locuiau oameni care erau pe jumătate zei şi care puseseră bazele unei civilizaţii foarte avansate, iar insula
lor era construită sub forma unor cercuri concentrice.
Chiar dacă Atlantida nu a existat cu adevărat aşa cum este descrisă în povestea filozofului grec, soarta
tristă a unei civilizaţii reale a inspirat această legendă.
Este posibil ca scufundarea unei părţi a insulei Satorini să fi stat la baza mitului. Santorini este acum un
arhipelag, dar în urmă cu mii de ani era o singură insulă vulcanică numită Thera.
Acum aproximativ 3.500 de ani, vulcanul de aici a erupt, fiind una din cele mai puternice erupţii
vulcanice din istorie. Insula a fost distrusă, au avut loc tsunami-uri, iar recoltele au fost afectate ani de zile
din cauza dioxidului de sulf ajuns în atmosferă. Este posibil ca această situaţie să fi dus la declinul
civilizaţiei minoice, care domina zona Mediteranei de pe insula învecinată, Creta, cred unii istorici.

4.Pele, zeiţa geloasă din Kilauea

Potrivit legendei, zeiţa Pele a venit în Hawaii alături de surorile ei, iar aici s-a îndrăgostit de un bărbat pe
nume Lohi’au. După ce zeiţa şi-a stabilit locuinţa într-un crater al vulcanului Kilauea, a rugat-o pe sora ei,
Hi’iaka, să-l aducă la ea pe Lohi’au. Pentru că sora a întârziat, Pele a crezut că probabil cei doi au fugit
împreună şi, ca să se răzbune, a încendiat pădurea, care era foarte dragă lui Hi’iaka.
Când a văzut ce s-a întâmplat, sora lui Pele a făcut dragoste cu Lohi’au, iar zeiţa, furioasă, l-a ucis pe
bărbat şi i-a aruncat trupul în crater. Hi’iaka a sărit după el în crater şi l-a salvat, iar apoi au plecat
împreună.
Această poveste stranie de dragoste descrie metaforic activitatea vulcanică din Kilauea, cred oamenii de
ştiinţă. Pădurea a ars probabil din cauza unui şuvoi de lavă. Un fenomen de acest fel a avut loc în secolul
al XV-lea, când lava a curs continuu timp de 60 de ani, acoperind peste 430 de kilometri pătraţi din insula
Hawaii.
O asemenea distrugere ar fi afectat serios viaţa locuitorilor de atunci, care au inventat astfel legenda.
La fel, gestul lui Hi’iaka, care sare şi sapă în crater pentru a recupera trupul bărbatului, poate reprezenta
formarea craterului nou, după revărsarea lavei.
5.Podul lui Rama
În epopeea hindusă „Ramayana”, soţia zeului Rama, Sita, este răpită şi dusă pe insula Lanka, în Regatul
Demonilor. Maimuţele şi urşii îi ajută pe Rama şi pe fratele său, construind un pod plutitor, între India şi
Lanka, pentru ca eroul să-ţi poată salva soţia.
Imagini prin satelit surprinse recent arată că a existat un pod lung de 29 de kilometri între India şi Sri
Lanka. Acesta probabil s-a scufundat când nivelul apelor a crescut, în urmă cu aproximativ 4.500 de ani.
Recent, o altă catastrofă a scos la lumină ruinele unor temple scufundate, dovedind astfel adevărul din
spatele legendei oraşului Mahabalipuram. Acesta a fost un oraş-port pe coasta de nord-est a Indiei şi
legenda spune că avea 7 pagode. În prezent, aici s-a păstrat un singur templu, dar valul tsunami care a
lovit India în decembrie 2004 a îndepărtat sedimentele de pe fundul oceanului şi a scos la iveală ruinele
mai multor temple.

6.Lacul care ucide

O legendă din Camerun prezintă povestea tribului Kom, care a trăit un timp în ţinutul tribului Bamessi.
Liderul Kom a aflat că şeful tribului Bamessi vrea să-l ucidă şi atunci a decis să se răzbune. S-a spânzurat,
iar din fluidele trupului său a luat naştere un lac.
Înainte să moară, i-a spus surorii lui că membrii tribului său nu trebuie să se atingă vreodată de acel lac
sau de peştii care vor înota acolo. Într-o zi, când tribul Bamessi a vrut să pescuiască în lac, acesta a
explodat şi toţi pescarii au murit.
Povestea ar putea avea un substrat real. În anul 1986, Lacul Nyos din Cameron a eliberat o cantitate mare
de dioxid de carbon, ucigând 1.700 de oameni care dormeau în satul din apropiere.
Acest gaz toxic se adună în apele vulcanice, iar activitatea seismică poate provoca o eliberare bruscă a
gazelor, care ajung la suprafaţă şi ucid pe oricine se află în zonă.

7.Somnul gigantic Namazu

Potrivit legendelor japoneze, Namazu, un somn uriaş, este îngropat chiar sub acest arhipelag. Zeul
Kashima îl ţine nemişcat pe Namazu cu ajutorul unei pietre, dar uneori zeul alunecă şi atunci peştele îşi
mişcă aripioarele sau coada şi produce cutremure.
Desigur, nu este nevoie de un peşte gigantic pentru a provoca un cutremur mare în Japonia. Această ţară
este situată pe mai multe plăci tectonice, are şi activitate vulcanică şi de aceea aici au loc cele mai multe
seisme. Totuşi, somnii sunt prezenţi în mitologia populară şi din alt motiv. Aceşti peşti pot prezice
cutremurele, cred japonezii.
Cu toate acestea, cercetările nu au putut demonstra o legătură între comportamentul somnilor şi
cutremure.
Autorităţile folosesc o tehnologie de ultimă oră pentru a afla cu câteva secunde înainte când vor avea loc
marile seisme, ca să poată alerta din timp populaţia. Aparatele sofisticate detectează undele seismice şi
apoi trimit mesaje oficialilor, care decid încetinirea trenurilor, pentru a putea reduce pagubele şi riscul
pierderii unor vieţi.

8.Himera, monstrul care scuipă foc

În epopeea „Iliada”, de Homer, apare o creatură de coşmar, numită Himera. Este un monstru care are
caracteristicile unui leu, dar şi ale unui şarpe şi scoate flăcări pe gură. Creatura a fost ucisă de eroul
Bellerofonte, dar limba ei a ramas în bârlogul Himerei, arzând în continuare.
Astăzi, în Turcia, turiştii pot vizita Yanartas, locul unde ard flăcările eterne ale Himerei. Aici, prin fisuri
din pământ iese gaz metan, care arde probabil de mii de ani. Mult timp, acest foc permanent a fost folosit
de marinari, pe post de far, pentru orientarea pe mare.
Legenda Himerei este însă mai veche decât „Iliada”, datând probabil din perioada hitiţilor. În folclorul
hitit, Himera era un monstru cu trei capete – unul uman, un cap de leu şi unul de şarpe, aflat la coadă.

9.Naşterea Lacului Crater

Ciudata poveste a formării lacului Crater a fost spusă europenilor de către amerindienii din tribul
Klamath, cu sute de ani în urmă. Aceştia refuză chiar şi acum să se uite spre lac, de teamă că astfel vor
invita moartea ei. Potrivit legendei, lacul Crater s-a format în urma unei lupte între Llao, stăpânul Lumii
de Jos şi Skell, stăpânul Lumii de Sus. Cei doi aruncau cu pietre incandescente, iar în timpul bătăliei cerul
a fost mereu negru, întunecat.
În final, Llao, care lupta de pe Muntele Mazama, a fost aruncat înapoi în lumea subterană, după ce
muntele s-a prăbuşit. Ploaia a umplut apoi locul fostului munte, formând astfel lacul Crater.
Povestea nu este foarte departe de realitate, deşi, evident, formarea lacului nu implică prezenţa unor zei.
În urmă cu 7.700 de ani, Muntele Mazama, care era de fapt un vulcan, a erupt. Pietre incandescente au
zburat prin aer, iar muntele s-a prăbuşit, craterul fiind apoi umplut cu apă provenită din ploaie. Iată
evenimentul care a inspirat probabil legenda tribului Klamath, crede Adrienne Mayor.
Patrick Nunn remarcă însă un detaliu interesant. Un mit rezistă de obicei câteva sute de ani, nu peste
7.000 de ani, cum a fost în cazul acesta. Legendele transmise prin viu grai un timp aşa de îndelungat sunt
ceva foarte rar.

10.Insula dispărută
Locuitorii din Insulele Solomon spun cu plăcere povestea insulei Teonimanu, care a dispărut sub ape.
Totul a început când un bărbat pe nume Rapuanate a răpit o femeie de pe această insulă, dar fratele ei a
reuşit s-o ia înapoi. Furios că nu a putut fi alături de femeia iubită, Rapuanate a apelat la vrăjitorie ca să se
răzbune.
A folosit trei plante – două au fost lăsate pe insulă, iar o plantă o ţinea asupra lui. Când a văzut că acestei
plante îi cresc frunze noi, era semn că insula începea să se scufunde. După ce locuitorii au fugit de pe
insulă, Teonimanu a fost acoperită de ape şi a dispărut.
Cercetări recente făcute în arhipelangul Solomon au arătat câteva insule scufundate la sute de metri sub
apă. Este posibil ca acestea să fi fost acoperite de ape în urma unui cutremur care a provocat o alunecare
de teren, în urmă cu mii de ani.
Patrick Nunn precizează că şi acest mit este transmis prin viu grai, spre deosebire de cele din Biblie sau
din mitologia greacă. El se teme că din această cauză multe poveşti, care au la bază un eveniment real,
vor fi uitate pentru totdeauna. Nu se va pierde însă doar o parte din cultura lumii, ci şi avertismente
serioase despre trecutul zbuciumat al acestei planete, informaţii de care oamenii de ştiinţă ar putea
beneficia.
5. Bibliografie
Surse din internet.
 UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, PSIHOLOGIE ȘI ARTE
CATEDRA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

UNITATEA DE CURS: FILOSOFIA

REFERAT
CU TEMA: Heraclit din Efes:
filosofia lumii în curgere
neîncetatĂ

Profesor: PARNOVEL V.
A elaborat: SCORPAN I. gr. PP21R

BĂLȚI, 2021
 Plan:
1.Ontogeneza
2.Repere biografice
3.Filosofia lui Heraclit
4.Ziceri si citate ale lui Heraclit
5.Concluzie
6. Bibliografie
1. Ontogeneza
Heraclit este fondatorul Şcolii ioniene, trăind în cetatea Efes din Asia Mică (Ionia se situa cam pe
teritoriul de azi al Turciei. El ni se infatiseaza ca un ganditor care incepe prin a observa natura, de la care
se ridica apoi la consideratii filozofice. Ca si alti ganditori greci din aceasta epoca si Heraclit are o
atitudine negativa fata de credintele religioase ale poporului.
Heraclit este unul dintre gânditorii presocratici care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei
ulterioare a filosofiei greceşti şi universale. Cea mai cunoscută teză a sa, care exprimă într-o formulare
concentrată întreaga sa filosofie şi îi individualizează poziţia în istoria filosofiei greceşti şi universale,
este Pantha rei (totul curge). Prin această teză el s-a impus ca cel dintâi gânditor grec care a conştientizat
şi a încercat să teoretizeze devenirea permanentă a întregii existenţe, ca expresie a caracterului
contradictoriu al tuturor obiectelor, fenomenelor şi proceselor.
G.W.F. Hegel, cel mai important reprezentant al idealismului german modern, afirma despre Heraclit că
„…la el poate fi întâlnită pentru prima oară ideea filosofică în forma ei speculativă”, iar despre filosofia
sa declara admirativ: „Nu există nici o teză a lui Heraclit pe care să nu o fi încorporat în Logica mea”.
Aprecierile lui Hegel sunt surprinzătoare, nu pentru că Heraclit nu le-ar merita, ci deoarece vin din partea
unui filosof care, de obicei, este circumspect în recunoaşterea meritelor celorlalţi filosofi. Explicaţia
entuziasmului filosofului german constă în filiaţia de idei dintre cei doi gânditori despărţiţi de mai bine de
două milenii: în timp ce Heraclit a pus bazele metodei dialectice în filosofie, Hegel o va elabora în mod
sistematic în epoca modernă. Dacă primul a intuit în mod genial la începuturile filosofiei
occidentale dinamismul întregii existenţe şi a făcut o primă tentativă de raţionalizare a sa, cel de-al doilea
a explicitat, dezvoltat şi aprofundat intuiţia marelui său înaintaş. Şi alţi mari filosofi ulteriori, precum A.
Schopenhauer, Fr. Nietzsche, K. Marx, M. Heidegger, etc., îşi vor exprima admiraţia faţă de filosofia lui
Heraclit.

 2.Repere biografice
Heraclit s-a născut în anul 539 î.Hr. la Efes, polis grecesc înfloritor, port la Marea Egee, situat în Ionia, pe
coastele occidentale ale Asiei Mici, la nord de Milet. Ca şi Miletul, Efesul întreţinea strânse legături cu
celelalte colonii greceşti din Ionia, cu polisurile din Grecia continentală, din bazinul Mării Negre şi chiar
cu cele din sudul ItalieidinSicilia.    
Heraclit s-a născut într-o familie aristocratică şi întreaga viaţă a manifestat dispreţ faţă de oamenii de
rând: „Oamenii superiori preferă un singur lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică faţă de cele trecătoare;
cei mulţi se mulţumesc însă să se ghiftuiască întocmai ca vitele” (fragm. 29). Crezul său asupra valorii
semenilor a fost elitist: „Unul singur face în ochii mei cât zece mii, dacă este cel mai bun” (fragm.
49).                                                              
Efesianul a renunţat în favoarea fratelui său la o importantă funcţie publică, ce-i revenea de drept, a
refuzat să participe la viaţa politică şi s-a izolat de concetăţenii săi, pe care i-a dispreţuit: „Toţi oamenii
maturi din Efes ar face bine să se spânzure şi să lase cetatea băieţilor imberbi…” (fragm. 121).
Heraclit a fost autodidact, nefiind, după propria-i mărturisire, discipolul nici unui alt filosof. El susţinea
că şi-a elaborat filosofia pe baza propriilor meditaţii asupra lumii şi omului: „M-am căutat pe mine
însumi” (fragm. 101). A manifestat dispreţ faţă de toţi filosofii anteriori sau contemporani lui, în special
faţă de cei care reduceau filosofia la erudiţie: „Erudiţia nu dă cuminţenie; altfel i-ar fi dat-o lui Hesiod şi
Pitagora şi iarăşi lui Xenofanes si Hecateu” (fragm. 40). Deşi „iubitorii de înţelepciune trebuie să se
informeze asupra unei sumedenii de lucruri” (fragm. 35), Heraclit era încredinţat că înţelepciunea
autentică nu constă în mulţimea cunoştinţelor, ci în „capacitatea de a cunoaşte ceea ce cârmuieşte toate
(lucrurile) prin mijlocirea tuturor (lucrurilor)” (fragm. 41) şi deci „o judecată sănătoasă este cea mai mare
virtute, iar înţelepciunea înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului, dând ascultare
naturii lucrurilor” (fragm. 112). Aceste texte şi altele care vor fi prezentate în continuare atestă
remarcabila sa vocaţie.
Heraclit a stârnit uimire încă din copilărie. Ca adolescent pretindea că nu ştie nimic, iar ca adult că le ştie
deplin pe toate. A fost se pare ataşat valorilor religiei tradiţionale greceşti, din moment ce afirma că
pentru felul în care i-a înfăţişat pe zei „Homer ar fi meritat să fie izgonit de la întrecerile poetice şi să fie
bătut cu nuielele” (fragm. 42). La bătrâneţe el s-a retras în sihăstrie şi a meditat la oameni şi la plăcerile
lor, ajungând la concluzia că acestea sunt relative, fiind dependente de purtătorii lor: „pentru măgari
nutreţul este mai de preţ decât aurul” (fragm. 9), iar „porcii se desfată mai degrabă în mocirlă decât în apa
curată” (fragm. 13).
Din opera sa, intitulată în mod convenţional de posteritate Despre natură, ne-au parvenit aproximativ 130
fragmente. Ea era, se pare, divizată în trei părţi: cea dintâi trata despre univers, a doua despre politică şi a
treia despre teologie. Tradiţia susţine că Heraclit şi-a scris opera în mod deliberat criptic, pentru a nu fi
accesibilă decât de celor capabili, ceea ce i-a atras porecla „Obscurul”. Fără ca acest mobil să fie exclus,
dată fiind mizantropia sa, dificultatea textelor lui Heraclit decurge, în primul rând, din faptul că el a
resemnificat foarte mulţi termeni ai limbajului comun pentru a exprima cu ajutorul lor gânduri filosofice.
Limbajul său este pronunţat metaforizant şi aforistic. Gravitatea şi caracterul sentenţios al textelor sale i-
au atras şi supranumele de „filosoful care plânge”, prin opoziţie cu Democrit din Abdera, fondatorul
atomismului, care va fi supranumit „filosoful care râde”.

 3.Filosofia lui Heraclit

Ca si milesienii, Heraclit a pus în centrul filosofiei sale problema principiului (arché) întregii existenţe,
principiu din care decurg, ale cărui expresii sunt şi la care revin toate lucrurile individuale, după un ciclu
de metamorfoze. Şi el marchează deci distincţia dintre planul fizic al existenţei, accesibil nemijlocit
simţurilor, şi cel metafizic, accesibil doar raţiunii. Filosofia este tocmai efortul de pătrundere a fondului
metafizic a lumii, căci „naturii [lucrurilor] îi place să rămână ascunsă” (fragm. 123).
Heraclit va identifica principiul existenţei cu focul  (to pyr), integrându-se manierei fizicaliste de raportare
la existenţă, caracteristică etapei presocratice a filosofiei antice greceşti. Unul dintre cele mai
semnificative texte care ne-au parvenit din filosofia lui Heraclit este fragmentul 30: „Această lume,
aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici vreunul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este
şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”.
În acest fragment Heraclit susţine, mai întâi, faptul că lumea în care trăim nu este creaţia vreunei divinităţi
şi, cu atât mai puţin, a vreunui om. Deşi a fost ataşat mitologiei greceşti, el i-a deposedat pe zei de cel mai
important atribut al lor: cel de creatori ai lumii. Distanţa sa faţă de modalitatea protofilosofică de
concepere a existenţei este considerabilă. Este afirmat apoi caracterul etern al lumii, susţinându-se că
lumea a existat dintotdeauna, există şi va exista. Creaţionismul mitologic primea astfel o a doua lovitură.
Heraclit se pronunţă în continuare asupra naturii existenţei, punând, ca şi milesienii, problema
principiului, pe care-l identifică cu focul. Dintre cele patru elemente cosmologice (apă, aer, foc şi
pământ), focul era cel mai potrivit pentru a sugera dinamismul neîntrerupt al întregii existenţe: el este
„veşnic viu”, nu are nici un moment de identitate cu sine însuşi. Ca principiu, focul nu are doar funcţie
distructivă, în sensul că „arde” lucrurile individuale, ci, în primul rând, generatoare, întrucât este temeiul
lor. El are efecte multiple, de exemplu, distruge lucrurile combustibile, topeşte ceara, dar întăreşte lutul
etc.
În finalul fragmentului, este afirmată ideea că schimbările ce caracterizează toate obiectele, fenomenele şi
procesele existenţei nu sunt haotice, ci se realizează după o anumită măsură, adică potrivit unei legităţi
universale, pe care el o numeşte logos. Acest termen avea semnificaţia originară de cuvânt, dar Heraclit îl
resemnifică filosofic, conferindu-i semnificaţia de măsură, ordine, legitate a întregii lumi. El afirma în alt
fragment că „…Logosul le gospodăreşte pe toate…” (fragm. 72), adică toate fenomenele, lucrurile şi
procesele sunt supuse unei ordini, unei legităţi universale.
Ideea de schimbare, de devenire necontenită a întregii existenţe este sugerată şi de un alte fragmente
celebre: „nu ne putem cufunda de două ori în acelaşi râu” (fragm. 91); „coborâm şi nu coborâm în
aceleaşi ape curgătoare, suntem şi nu suntem” (fragm. 49). Când ne vom „cufunda” a doua oară, râul va fi
altul, în sensul că apa în care ne-am „cufundat” prima oară a curs. Chiar şi noi, cei care ne „cufundăm” a
doua oară în apa râului, vom fi alţii, chiar dacă între cele două „cufundări” s-au scurs doar câteva clipe.
Asemenea tuturor celorlalte lucruri, şi noi, oamenii, „suntem”, deoarece ne păstrăm atât cât trăim
identitatea, şi „nu suntem”, deoarece ne schimbăm de la moment la moment. Nimic şi nimeni nu rămâne
aşa cum este la un moment dat, totul se schimbă fără încetare, chiar dacă uneori prefacerile nu sunt
evidente.
Heraclit are şi meritul de a fi sesizat faptul că izvorul tuturor schimbărilor existenţei este reprezentat
de contradicţiile interne ce caracterizează toate obiectele şi procesele. El va exprima această idee în
aceeaşi manieră metaforică: „războiul este părintele tuturor, este regele tuturor” (fragm. 53); „cele
discordante se acordă; există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră” (fragm. 51); „cele
opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie; [toate se nasc din luptă]”
(fragm. 8). Contradicţia este deci „motorul” dinamismului universal. Ea nu conduce, în primul rând, la
disoluţie, cum se consideră adesea, ci, cu precădere, la înnoire, la „armonie”. Mai mult decât atât:
„armonia invizibilă este mai puternică decât armonia vizibilă” (fragm. 54). Heraclit distinge aici între o
armonie „vizibilă” (fizică) şi una „invizibilă” (metafizică), ceea din urmă fiind „mai puternică”, ceea ce
revine la a spune că în fondul său metafizic lumea este armonioasă.
Heraclit a încercat să explice mecanismul devenirii universale în mai multe forme. Principala problemă pe
care trebuia să o rezolve el era: cum iau naştere toate lucrurile individuale din foc? Datorită faptului că
acesta arde tot ceea ce cuprinde, generarea lucrurilor nu este posibilă atâta timp cât el rămâne aprins.
Generarea lucrurilor individuale, transformările şi dispariţia lor sunt explicate de Heraclit prin dialectica
aprinderii şi stingerii focului.
Lucrurile individuale nu pot lua deci naştere decât când focul se stinge. Stingerea focului nu înseamnă
însă dispariţia lui, căci prin stingere el nu-şi pierde decât forma, nu şi substanţa. Stingându-se el îşi trece
substanţa în lucrurile individuale şi îmbracă forma lor. Acestea sunt deci în substanţa lor tot foc,
metamorfoze ale acestuia. Deoarece lucrurile sunt vremelnice, iar focul veşnic, ele vor trebui distruse,
mai devreme sau mai târziu, prin reaprinderea focului. Distrugerea lucrurilor existente la un moment dat
are şi un rol constructiv, deoarece ea face posibilă generarea ulterioară a altor lucruri. Prin reaprindere
focul îşi redobândeşte şi forma, pentru că substanţa sa a existat şi în lucrurile individuale.
Heraclit considera însă că „distanţa” ontologică dintre principiu şi lucrurile individuale este atât de mare
încât acestea nu pot fi generate nemijlocit de foc, ci numai mijlocit, prin intermediul celorlalte trei
elemente cosmologice (aer, apă, pământ), care îndeplinesc, potrivit conceptualizării lui Aristotel, rolul de
„categorii”. În trecerea de la principiu la lucrurile individuale şi invers pot fi distinse astfel două
„drumuri”: „drumul în jos”, care corespunde stingerii focului şi genezei (mijlocite de celelalte trei
elemente cosmologice) lucrurilor individuale şi „drumul în sus”, care înseamnă reaprinderea focului,
adică transformarea succesivă a lucrurilor individuale în „categorii”, în ordinea inversă „stingerii”, şi, în
final, „arderea” lor de către focul reaprins. Cele două „drumuri” ar fi parcurse alternativ, ceea ce ar
explica apariţia, transformarea şi dispariţia permanentă a lucrurilor individuale: „drumul în sus şi în jos
este unul şi acelaşi” (fragm. 60). Heraclit exprimă acest proces în limbajul metaforic caracteristic:  „…
aerul trăieşte moartea focului, apa trăieşte moartea aerului, şi pământul pe cea a apei…Moartea
pământului înseamnă naşterea apei, moartea apei înseamnă ivirea aerului, (moartea) aerului înseamnă foc
şi invers” (fragm. 76). Acelaşi mecanism
este exprimat de Heraclit şi prin cuplul de termeni prisos şi lipsă. Când focul este aprins el este în prisos,
iar lucrurile, care acum nu sunt posibile, sunt în lipsă. Pe măsura stingerii focului, prisosul acestuia se
atenuează, dar se atenuează şi lipsa lucrurilor individuale. După generarea lucrurilor individuale rolurile
se inversează: ele devin în prisos, iar focul în lipsă, procesul reluându-se la nesfârşit.
Heraclit are meritul de a fi sesizat şi faptul că psihicul uman are anumite particularităţi care-l
individualizează în ansamblul existenţei. Sufletul se caracterizează, în primul rând, prin nemărginire, ceea
ce înseamnă că el poate cuprinde întreaga lume: „Cercetând hotarele sufletului, n-ai putea să le găseşti,
oricare ar fi cărarea pe care ai merge. Atât de adânc logos are” (fragm. 45). Ca şi celelalte lucruri şi
fenomene, sufletul ar fi deci, şi el, guvernat de logos, dar logos-ul său ar fi de un tip aparte: „Logos-ul
propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi (fragm. 115)”. Această sporire a sufletului înseamnă că el
devine cu atât mai bogat cu cât individul devine mai înţelept, adică ajunge să înţeleagă logosul şi să i se
conformeze: „Dându-mi nu mie ascultare, ci logos-ului, înţelept este să cădeţi de acord că toate sunt una”
(fragm. 50). Logos-ul sufletului îl conduce deci pe om la înţelegerea unităţii şi armoniei lumii, în care şi el
trebuie să se integreze, dar, spre deosebire de celelalte forme ale existenţei, el o face în cunoştinţă de
cauză.
Heraclit şi-a devansat epoca nu numai prin interesul arătat fenomenelor spirituale, ci şi prin sesizarea
dramatismului condiţiei umane: „odată născuţi, oamenii vor să trăiască şi să-şi împlinească menirea
morţii sau, mai bine spus, să-şi găsească odihna; şi în urma lor lasă copii, meniţi şi ei morţii” (fragm. 20).
Deşi nu s-a implicat în viaţa politică, el era încredinţat că armonia socială nu se poate întemeia decât pe
legalitate: „Poporul trebuie să lupte pentru legile (cetăţii) întocmai ca pentru zidurile (acesteia)” (fragm.
44).
Heraclit a avut un singur discipol, pe Cratylos, care-i va fi dascăl tânărului Platon şi prin mijlocirea căruia
acesta va lua cunoştinţă de filosofia heracliteană. Informaţiile care ne-au parvenit despre el sunt foarte
sărace. Chiar Platon în dialogul pe care l-a intitulat cu numele său nu face nici o referire la biografia sau
la activitatea sa. Ştim despre el că a trăit la Atena la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al IV-
lea şi că a fost apropiat de cercurile sofistice, fiind considerat adesea el însuşi sofist. Ca şi alţi sofişti a
fost preocupat de problematica originii limbajului. Cratylos a împins dialectica lui Heraclit până la
relativism, considerând că fluxul devenirii este atât de rapid încât nu ar exista nici măcar un moment de
stabilitate, fie şi relativă, a existenţei. Aristotel scrie despre Cratylos că acesta „îl critica însă pe Heraclit,
care spusese că nu este cu putinţă să te scufunzi de două ori în aceeaşi apă. Părerea lui era că nu-i cu
putinţă să te scufunzi nici măcar o dată” (Metafizica, IV, 5, 1010 a 7). Multe dintre atacurile nedrepte ale
posterităţii la adresa filosofiei lui Heraclit şi-au avut originea în receptarea sa prin prisma deformatoare a
lui Cratylos.

4. Ziceri și citate ale lui Heraclit

- Toți oamenii tind să se cunoască pe ei înșiși și să gândească.
- Războiul este tatăl tuturor lucrurilor, tatăl tuturor.
- Ochii sunt martori mai exacți decât urechile.
- Sufletul unei persoane care doarme este ca un păianjen în mijlocul unei pânze; se străduiește imediat
către partea afectată a corpului și persoana se trezește.
- Dacă un orb ar fi întrebat ce este viziunea, el ar răspunde că este orbire.
- Uneori, o grămadă de gunoi împrăștiat la întâmplare poate da ceva minunat.
- Când dorințele tuturor oamenilor se împlinesc, nu se îmbunătățesc.
- Când trăim, sufletele noastre sunt moarte, când murim, ele prind viață.
- Natura iubește să se ascundă.
- Multe cunoștințe nu învață mintea.
- Cel mai înțelept dintre oameni în comparație cu Dumnezeu va părea o maimuță în ceea ce privește
înțelepciunea, frumusețea și orice altceva.
- Înțelepciunea constă într-un singur lucru: să cunoaștem gândul, ca ceea ce stăpânește totul în toate.
- Înțelepciunea înseamnă să spui adevărul și, ascultând vocea naturii, să acționezi în conformitate cu el.
- Gândirea este o mare virtute, iar înțelepciunea constă în a spune adevărul și în a asculta natura, să
acționeze în conformitate cu ea.
- Nu treceți la concluzii cu privire la cele mai importante lucruri.
- Este necesar ca oamenii implicați în filozofie să fie bine informați despre multe lucruri.
- Unul pentru mine este de zece mii, dacă este cel mai bun.
- Unul și același lucru în noi, vii și morți, treaz și dormit, tineri și bătrâni. La urma urmei, aceasta, după ce
s-a schimbat, este aceasta, și invers, după ce s-a schimbat, este aceasta.
- Încrederea în senzații nerezonabile este o proprietate a sufletelor grosolane.
- Oamenii trebuie să apere legea ca cetate, ca zid de protecție.
- Multe cunoștințe nu vor învăța mintea.
- Adevărul îi depășește pe mincinoși și martori mincinoși.
- Animalele, care trăiesc cu noi, devin blânde, iar oamenii, comunicând între ei, devin sălbatici.
- Gândirea este o mare virtute, iar înțelepciunea este să spui adevărul și, ascultând natura, să acționeze în
conformitate cu ea etc.

Știați că atunci când spuneți „totul curge, totul se schimbă”, îl citați pe vechiul filosof grec Heraclit?
Numele său este cunoscut în întreaga lume și astfel de lumini precum Nietzsche, Kant, Schopenhauer s-au
numit cu mândrie adepți ai marelui filosof.
Grecia antică a dat lumii mulți oameni demni. Filosofia provine din antichitate. Unul dintre fondatorii
acestei științe a fost Heraclit. Puteți afla pe scurt despre filozof din articolul nostru, care vă va ajuta nu
numai să vă extindeți în mod semnificativ orizonturile, ci și să vă spuneți despre originea multor științe și
doctrine.

5. Concluzie
Există persoane care nu se încadrează atât de mult în cadrul timpului lor încât pur și simplu nu sunt
destinate să fie înțelese de contemporani. O astfel de persoană era înțeleptul vechi grec Heraclit. Filosofia
așa cum este astăzi nu ar fi fost așa fără tezele și lucrările, teoriile și conceptele sale.
Marele filosof și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în munți, singur cu natura și gândurile sale.
Oamenii care l-au numit „întunecat” nu erau destinați să înțeleagă profunzimea deplină a înțelepciunii
acestui om uimitor. Aforismele
sale sunt încă citate în zeci de limbi, iar lucrările sale inspiră tot mai mulți studenți noi. Mulți filosofi ai
timpului nostru iau ca bază lucrările marelui pustnic grec. Și, deși lucrările sale au ajuns la noi doar sub
formă de fragmente scurte neterminate, acest lucru nu diminuează în niciun fel valoarea lor.
Merită să vă familiarizați cu teoriile și conceptele marelui înțelept, nu numai pentru dezvoltarea generală,
ci și pentru cunoașterea lumii antice.

6. Bibliografie
Resurse din internet.