Mircea cel batran

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găsește Țara
Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și
va continua consolidarea economiei, Armatei, Administrației și Bisericii.

Rezultatele obținute îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale
Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflată
în plină expansiune în Balcani.

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub
autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel
mare, Mihail I, acesta avându-și curțile la Târgoviște.

Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de
monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor
comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse
de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare
cresc.

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor
creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea
unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, dupa unii autori). Mircea bazându-se pe o armată
mai mică (aprox 12.000 de soldati), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de
hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394), armata Țării Românești
înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este
decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în
Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o
oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așează în scaun pe un
anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui
Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-
otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă
teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu
dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind
invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în lupta.

Anul următor, 1397, pe râul Ialomița, precum și în 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două
incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în
vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat
împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din
nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului
otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia
a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de
pedepsire a voievodului valah.

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un
tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual
de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu
drept garanție.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia,
la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

Iancu de hunedoara
Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Iancu de
Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredințată
în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei. Astfel, el a reușit să imprime Ungariei o linie politică
predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) și
cu Jan Jiskra, aliatul acestuia și adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar.

Liniștea a fost obținută prin încheierea în vara lui 1443 a unui armistițiu pe doi ani cu Frederic III de
Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V
Postumul (1453-1457). După moartea prematură în 1444 a regelui Vladislav I, Iancu se impune politic
și este numit Regent al Ungariei în 1446, devenind astfel tutorele minoruluilj Ladislau Postumul. Dacă
din punct de vedere militar regele Vladislav I la începutul domniei se sprijinise pe sârbi, in 1443-1444
el organizează "Campania cea Lunga" care pricinuiește importante pierderi Semilunei; această
campanie se incheie printr-o pace favorabile semnată pe 10 ani. Pacea efectiv nu a fost una de
durata întrucât coroana maghiară la insistențele papalității organizeaza o nouă cruciadă
antiotomană, Cruciada de la Varna, care se încheie cu un dezastru pentru creștini, regele Ungariei
pierzându-și viața.

La Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci căpitani generali, Iancu
primind în guvernare Transilvania, Banatul și Crișana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei
diviziuni a scăpat de sub control, Iancu a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5
iunie 1446 în numele regelui Ladislau V. Prima sa acțiune ca regent a fost să-l atace pe împăratul
Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a înfrânt ducatele Stiria,
Carintia și Carniola și a amenințat chiar Viena, datorită dificultăților din alte zone, Iancu a fost nevoit
să semneze un armistițiu cu Frederic, care a durat doi ani.

În 1448 a primit titlul de prinț de la Papa Nicolae al V-lea, imediat după care a reluat luptele
împotriva otomanilor. A fost învins în bătălia de la Kosovo (1448) din octombrie 1448 din cauza
trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, și a vechiului său rival Branković, care i-a
interceptat ajutoarele din Albania, conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să ajungă la locul
bătăliei. Branković l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara, aruncându-l în pentru o perioadă în
temnițele fortăreței Smederevo, de unde a fost răscumpărat de compatrioții săi. După rezolvarea
diferendelor cu numeroșii săi oponenți din Ungaria, Ioan a condus o expediție punitivă împotriva
prințului sârb, care a fost nevoit să accepte condiții de pace foarte aspre.

În 1450, în capitala de atunci a Ungariei, Pozsony, (citește Pojon; astăzi Bratislava), Ioan de
Hunedoara a negociat cu Frederic al III-lea termenii predării lui Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la
un acord. Mai mulți dușmani ai săi l-au acuzat de o conspirație politică împotriva regelui. Pentru a
reduce tensiunile crescânde pe plan intern, Ioan a renunțat la titlul și funcția de regent al Ungariei.
Reîntors în Ungaria la începutul anului 1453, Ioan a fost numit de Ladislau conte de Bistrița-Năsăud și
căpitan general al regatului. Totodată, regele i-a inclus în blazonul familial așa-zișii „lei de Bistrița”.

Ioan a murit în 1456 de ciumă in tabara de la Zemun, după ce obținuse încă o victorie importantă, în
bătălia de la Belgrad, contra oștirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul. Este
înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris "s-a stins lumina
lumii". Ca omagiu papa Calixt al III-lea elogiază victoria obținută de Ioan de Hunedoara ca fiind "cel
mai fericit moment al vieții sale"

Stefan cel mareÎnceputul domniei

După uciderea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării
Româneşti şi după înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljeşti", la 12 aprilie şi la Orbic pe 14
aprilie 1457 - merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Direptăţii, lângă cetatea de scaun,
întreabă pe toţi de faţă, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu
mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi "toată ţara" proclamară pe Ştefan ca domn legiuit al
Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor acestuia.

În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni
până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la solicitarea domnului la "oaste"
în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu
oşteni de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai
repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o ,,oaste de ţară", la vremea aceea puţini
fiind lefegii (mercenari sau soldneri). Ţara era apărată de cetăţi ca Soroca, Tighina şi Cetatea Albă la
Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului,
iar pe Siret cetatea Romanului. Moldova era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la
domnie erau rare, şi opoziţia boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii
italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi
invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus
postavuri şi arme. Vămile culese de la aceştia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică
mijloacele materiale care i-au permis lui Ştefan să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui
domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau
unguri - nu se putea bizui, căci şi unii şi alţii voiau să aibă Moldova sub suzeranitatea lor. Pericolul
mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la
1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih - îşi continua înaintarea spre inima Europei.

Relaţiile cu Ungaria

Regatul Ungariei împotriva steagului moldovean în bătălie

După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, Ştefan cade la înţelegere cu regele
Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage duşmănia regelui Ungariei, Matei Corvin.
Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind
rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance. Ştefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungureşti în
retragere şi îşi asigură liniştea la graniţa apuseană a ţării.

Relaţiile cu Ţara Românească

Prevăzând că va avea în curând de luptat cu turcii, Ştefan voia să aibă în Ţara Românească un domn
prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ştefan începu ostilităţile, prădând
Ialomiţa şi arzând oraşul Brăilei (la 27 februarie, în "marţea brânzei"), dar îndată turcii au răspuns,
trimiţând pe tătari în Moldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului duşman şi-l învinse în
dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la turci (în
noiembrie 1473, Ştefan cucereşte cetatea Dâmboviţei de la Bucureşti), iar Ştefan puse în scaunul
Ţării Româneşti pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Conflictul cu Imperiul Otoman

Mohamed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ştefan cel Mare în treburile domniei
Ţării Româneşti. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe Hadâm Suleiman Paşa (Hadin
Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn şi a-i nimici oastea. Ştefan
îşi organizează tabăra în faţa Vasluiului în locul numit Podul Înalt şi în ziua de 10 ianuarie 1475,
înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neaşteptate. Marea oştire a turcilor se clătină şi se
destrămă într-o învălmăşeală cumplită. Locul mlăştinos, ceaţa, necunoaşterea terenului, mări
tulburarea turcilor, care se risipiră. După alungarea lor, Ştefan trimise o scrisoare în limba latină
către toţi principii creştini din Europa, vestindu-le marea izbândă şi cerându-le sprijin pentru
încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei şi a Republicii Veneţiene, ajutor nu veni
de nicăieri. Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda
oştirii turceşti, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele
tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârşiră puterile moldovenilor în seara zilei
de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetăţile Suceava, Neamţul şi Hotinul, dar nu le putu cuceri.
Aflând că Ştefan pregăteşte o nouă oaste, că ungurii şi polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu
ajutor armat, văzând că hrana se împuţinează, că se ivesc boli în rândul oştenilor, Mahomed al II-lea
se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărţuit de cetele lui Ştefan, fără ca izbânda lui să fi
însemnat supunerea ţării şi a domnului ei.
Relaţiile cu Polonia

Văzând că este în pericol să fie răpus de turci, Ştefan se hotărî să ceară ajutor regelui Poloniei.
Regele Cazimir îi ceru lui Ştefan să se recunoască vasalul lui şi să-i depună jurământ de credinţă în
tabăra militară de la Colomeia(La Colomeia, Stefan cel Mare a acceptat. Domnitorul Moldovei a
îngenuncheat în faţa regelui polonez). Ştefan acceptă această umilinţă, în speranţa că va primi
ajutorul aşa de necesar împotriva turcilor. Dar polonezii nu s-au ţinut de cuvânt. Lipsit de orice sprijin
din partea vecinilor, Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură
independenţa Moldovei în schimbul plăţii unui tribut sultanului.

Între timp reuşise să respingă o invazie a noului rege polonez, Ioan Albert, nimicind oastea poloneză
în bătălia de la Codrii Cozminului din anul 1497. În vara anului următor Ştefan întreprinde o expediţie
de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă
se încheie pace în 1499 la Hârlău pe baza de egalitate.

Sfârşitul domniei

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui
Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare
luptă câştigată o biserică. Bătrân şi bolnav de gută, i s-a amputat un picior. După o domnie
îndelungată de 47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor şi-a închis ochii la 2
iulie 1504.

Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era
zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său...(Grigore Ureche)

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal cu
vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape
egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu
modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de
fabricat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.

Vlad tepeș
Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau
Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1455-1462 și 1476.

S-a născut în cetatea Sighișoara din Transilvania, ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul și al unei nobile
transilvănene.

A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu
Jusztina Szilagyi a Moldovei și apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei, verișoară a lui Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea I cel Rău
din a doua, și Zaleska din a treia căsătorie.[1]

În timpul domniei sale, Țara Românească și-a obținut temporar independența față de Imperiul
Otoman. Vlad Țepeș a devenit vestit prin cruzime și pentru că obișnuia să își tragă inamicii în țeapă.
Din porunca sa 41 de oameni au fost executați astfel, iar 300 au fost arși. Datorită conflictelor cu
negustorii brașoveni, aceștia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe de o cruzime
demonică.
În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obțineau astfel controlul asupra
Constantinopolului (actualul Istanbul) și amenințau Europa. Imperiul Otoman ajunge să stăpânească
mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parțial Ungaria, parțial România, Bulgaria,
Albania și Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porțile Vienei, al cărei asediu eșuează. În
acest context istoric, Vlad Țepeș a luptat pentru a-și apăra domnia și țara, folosind împotriva
inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte și execuțiile și supliciile cu
caracter exemplar și de intimidare.

Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul - care poate fi comparat
cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale
cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al
Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.

Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra turcilor
otomani. Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit
Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la
Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi șters de pe
lista cavalerilor deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al
Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană,
Vlad i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți
cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea
acelorași turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad ordonă deschiderea
porților Cetății Caransebeșului care, ascultând porunca, va fi incendiată și jefuită de aceiași turci
conduși de Țepeș, jaf și pustiire care se va întinde în întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se
cu prăzi și robi nenumărați la sud de Dunăre.

Porecla Țepeș i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona.
Chiar turcii îl denumeau Kazikli Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară
într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor.

În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Țării Românești (una dintre cele trei
provincii românești, celelalte două fiind Moldova și Transilvania) și s-a stabilit la Curtea domnească
din Târgoviște. Vlad Drăculea și-a urmat tatăl și a trăit acolo șase ani. În 1442, din motive politice, el
și fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruți ca ostatici de către sultanul Murad al II-lea;
Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate
a jucat un rol important în formarea și ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447,
după moartea tatălui său - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Țării Românești.
Tot atunci, Vlad a aflat și de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat și îngropat de viu de
boierii din Târgoviște.

La vârsta de 17 ani, susținut de un corp de cavalerie turcească și de un contingent de trupe

împrumutate lui de pașa Mustafa Hassan, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Valahiei.
Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care și-a recăpătat tronul. Pentru a-și
asigura a doua și cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a trebuit să aștepte până în 20 august 1456,
când a reușit să-și ucidă dușmanul de moarte.

Primul act important de răzbunare a fost indreptat împotriva boierilor din Târgoviște, vinovați de
moartea tatălui și a fratelui său. În duminica de Paști a anului 1459, el a arestat toate familiile de
boieri care participaseră la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost trași în țeapă, iar ceilalți au
fost forțați să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost
puși să construiască o fortăreață pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Arges.

Mihai viteazu
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în
timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului
Constantinopolului, dar și al otomanilor, a devenit voievod al Țării Românești, efectiv de pe 11
octombrie.

Aderă la "Liga Sfântă" creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial
făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au
manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania,
considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara
Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16
septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor,
intrarea în alianța antiotomană.

Aderarea Țării Românești la "Liga Sfântă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte
antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată
în București. Pe acest fundal, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând
cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de
victorii împotriva tătarilor și turcilor (Putineiu, Stănești și Șerpătești) culminată cu incendierea
Rusciukului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară. Datorită
recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan
Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile
munteano-transilvănene. Nerespectând porunca domnitorului, delegația de boieri condusă de
mitropolitul Eftimie negociază și semnează la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care
Mihai devenea de fapt locțiitorul acestuia pe propriul său tron (din Țara Românească). Puterea
revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandând o armată de cca.
16.000 de ostași, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduși de Albert Kiraly, Mihai
Viteazul obține contra turcilor victoria la Călugăreni - 13/23 august 1595 (evocată în mod strălucit în
poemul "Pașa Hassan" al poetului George Coșbuc). Contraofensiva otomană îl forțează să se retragă
temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit
de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe, cu sprijin
transilvănean și moldovean eliberarea orașelor Târgoviște (5-8 octombrie 1595), București (12
octombrie 1595) și Giurgiu (15-20 octombrie 1595).

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind
cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc,
Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[6], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră
până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului
moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601
Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât
Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.

Întreaga creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile găsite
sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care acești creștini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.
Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii
sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu visteria
golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii
statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din
Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment. După câteva confruntări pe
linia Dunării, Mihai decide începerea negocierilor cu otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598)
prin care, în schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă recunoștea
domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale. În paralel, domnitorul valah încheie un tratat și
cu Casa de Habsburg (Mânăstirea Dealu, 30 mai/9 iunie 1598) orientat împotriva turcilor. Prin dubla
suzeranitate (otomană și habsburgică) se anula practic tratatul dezavantajos al boierilor cu
Sigismund Bathory.

Ţările române după Unirea de la 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta
Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory
(deasemenea înclinat către politica polonă). În această situație, unitatea militară a țărilor române se
diminuează iar Mihai Viteazul, pus în fața destrămării coaliției antiotomane, decide aplicarea
"planului dacic", în speță Unirea celor trei țări române[necesită citare]. În iulie 1599 trimite o solie la
Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a inițiativei
sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o
armată formată din români, și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi
etc. După victoria asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face
intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 (fără să fie salutat și aplaudat de populația
civilă a orașului), primind cheile fortăreței de la episcopul Napragy.

Chiar dacă el a fost recunoscut de către Dietă numai ca guvernator imperial, el a fost conducătorul
de facto al Transilvaniei.

În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău,
și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din
6 iulie 1600) era: "Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei".

Stema lui Mihai Viteazul după Unirea ţărilor române

Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri:

- adoptă aceeași stemă pentru toate teritoriile (țările române)

- construiește o biserică ortodoxă la Alba Iulia

- acordă anumite înlesniri preoților și iobagilor români [necesită citare]

- numește ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.

Contextul internațional era complet nefavorabil Unirii. Puterile vecine vedeau în noul stat o
contradicție cu interesele proprii. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a
Transilvaniei în sfera de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar
Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, noul stat
reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune. Existau însă și
conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau
măsurile impuse de noul Domn. Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari sprijiniti de
generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va
reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon
asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion.

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul
reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe român. Împreună
cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la
Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin
a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se
întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului
habsburgic, Rudolf al II-lea.. Din ordinul său se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român,
și la 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de generalul Gheorghe Basta
(vezi Mormântul lui Mihai Viteazul). Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului și
înmormântat de Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Pe lespedea sa de piatră de la
Mănăstirea Dealu stă scris: "Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, Marele Voievod,
ce au fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei."

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume.
Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica Domnească din
Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o
gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm, îmbrăcat într-o platoșă și
acoperit de o blană mițoasă. În mâna dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă și-o
ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății
Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di
Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”.