Sunteți pe pagina 1din 44

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică

Disciplina: EVOLUŢII DIPLOMATICE ŞI TERITORIALE ÎN EUROPA


ÎN SECOLELE XIX-XXI
Titular: prof. univ. dr. Alesandru Duţu
Anul III, Semestrul 2

I. CONŢINUTUL TEMATIC AL DISCIPLINEI


• Situaţia teritorială în Europa la începutul secolului XIX.
• Între restauraţie şi revoluţie (1815-1848). Deciziile Congresului de la Viena (1815).
Restabilirea echilibrului european. Constituirea, rolul, activitatea şi cauzele destrămării Sfintei
Alianţe. Modificări ale statu-quo-ului politico-teritorial.
• State naţionale şi imperii multinaţionale (1848-1914). Evoluţii politico-diplomatice şi
militare. Constituirea de noi state naţionale (etape, metode şi consecinţe). Conflicte, războaie,
conferinţe şi congrese de pace. ,,Alianţa celor trei împăraţi”, constituirea de grupări politico-
militare (cauze şi consecinţe).
• Europa în timpul primului război mondial (1914-1918). Obiectivele marilor puteri şi
situaţia statelor mici şi mijlocii. Confruntări politico-diplomatice şi militare. Destrămarea
imperiilor şi constituirea de noi state naţionale.
• Evoluţii diplomatice şi teritoriale europene în perioada interbelică (1919-1939).
Sistemul tratatelor de pace de la Versailles şi noua configuraţie teritorială europeană.
Revizionism şi conciliatorism. Societatea Naţiunilor şi instrumentele de menţinere a păcii. Primii
paşi spre război.
• Europa în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945). Modificări politico-
teritoriale. De la Charta Atlanticului la coaliţia antihitleristă şi victoria asupra fascismului.
• Europa în timpul războiului rece. Evoluţii diplomatice şi teritoriale în primii ani
postbelici. Declanşarea şi evoluţia războiului rece. Probleme diplomatice şi teritoriale rămase
nesoluţionate în urma Conferinţei de pace de la Paris (1946). Crize europene postbelice şi
consecinţe. Încordare şi destindere.
• Procesul revoluţionar din statele din centrul şi estul Europei (1988-1989). Cauze,
desfăşurare şi consecinţe. Revoluţia română din decembrie 1989.
• Europa în perioada post-război rece (1989-2007). Consecinţele prăbuşirii regimurilor
comuniste, desfiinţării Tratatului de la Varşovia şi ale destrămării U.R.S.S. Noi relaţii politico-
diplomatice şi militare europene. Modificări intervenite în statu-quo-ul teritorial. Extinderea
integrării europene şi euroatlantice.

II. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE


Duţu Alesandru, Evoluţii diplomatice şi teritoriale în Europa în secolele XIX-XXI, Editura,
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008
Duţu, Alesandru, Modificarea statu-quo-ului teritorial european (1938-1941).
Preliminarii, conţinut şi consecinţe, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
Onişoru Gheorghe, Istoria contemporană universală, 1917-1945, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005.
Onişoru Gheorghe, Istoria contemporană universală după 1945, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2004.
Scurtu Ioan, România şi Marile Puteri, 1918-1933 şi 1933-1940. Documente, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999-2000.
Stănescu-Stanciu, T., Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est. (1918-2000),
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

III. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ


Carpentier, J., Lebrun, F. Istoria Europei, Bucureşti, 1998.
Kissinger H., Diplomaţia, Bucureşti, 2003.

EVOLUŢII DIPLOMATICE ŞI TERITORIALE ÎN EUROPA


ÎN SECOLELE XIX-XXI

Prevederile teritoriale ale Congresului de la Viena din 1815


La câteva luni după înfrângerea Franţei şi încheierea primului tratat de pace de la Paris (30
mai 1815), reprezentanţii marilor puteri europene (mai puţin Imperiul Otoman) s-au întrunit, la 18
septembrie 1814, într-un mare congres de pace la Viena în cadrul căruia au urmărit restabilirea
situaţiei geopolitice şi geostrategice din 1792 (principiul restauraţiei) şi realizarea unui echilibru
între Rusia, Anglia, Austria, Prusia, Franţa (principiile solidarităţii şi legitimităţii de acţiune a
marilor puteri). După 10 luni de discuţii, reprezentanţii celor cinci mari puteri (pentarhia) au
semnat Actul final al Congresului (9 iunie 1815) prin care:
Franţa a fost redusă la graniţele din 1792 păstrându-şi totuşi statutul de mare putere
europeană (prin cel de-al doilea tratat de pace de la Paris din 20 noiembrie 1815 a pierdut
teritoriile de graniţă Saarbruken, Landau, Savoia, precum şi pe cele din peninsula italică şi a fost
obligată să plătească 700 000 000 milioane de franci despăgubiri de război şi să accepte pentru 5
ani ocupaţia trupelor aliate);
Rusia a păstrat Finlanda şi Basarabia şi a primit teritoriile fostului Mare Ducat al Varşoviei,
constituind Regatul Poloniei (cu administraţie proprie, ţarul urmând a fi rege constituţional);
Prusia a păstrat Poznania (vestul şi nordul Poloniei), a obţinut Pomerania (de la Suedia),
ducatul Lusace (de la Austria), partea de nord a ducatului Saxoniei şi provincia Renania-
Westfalia, asumându-şi şi obligaţii de apărare în cazul unui eventual atac francez;
Austria a obţinut Galiţia, Tirolul, Triestul, Dalmaţia, Stiria, Lombardia şi Veneţia, a impus
suverani austrieci în ducatele Parma, Piacenza, Guaslalla (Maria Luiza), Modena /Francisc al IV-
lea), Massa-Carrara (Maria Beatrice) şi Toscana (Ferdiand al III-lea); concomitent a renunţat la
ocupaţia Ţărilor de Jos.
Anglia a redobândit coroana Hanovrei de la Prusia (regele Angliei pierzând însă titlul de
elector al Sfântului Imperiu), a păstrat Malta, Helgoland, insulele Ionice, Colonia Capului Bunei
Speranţe, Ceylonul şi insulele Antile.
Concomitent Congresul de la Viena a mai decis:
- restaurarea monarhilor italieni şi a dominaţiei austriece, precum şi divizarea peninsulei
italice în: Regatul Neapolului, Regatul Sardiniei (Piemontul), Regatul Lombardo-Veneţian (în
componenţa Austriei), Statul Papal, ducatele Modena, Parma, Lucca şi Toscana, Republica San
Marino şi Principatul Monaco;
- constituirea Regatului Ţărilor de Jos (31 mai 1815, prin unirea Belgiei cu Olanda sub
conducerea regelui Wilhelm I de Orania), legat cu Marele Ducat al Luxemburgului printr-o
uniune personală (pentru a crea o barieră în calea unei viitoare expansiuni franceze);
- constituirea Confederaţiei Germane (în locul Confederaţiei Rinului), care includea 39 de
state egale în drepturi (pentru a se realiza un echilibru de influenţă între Prusia şi Austria);
- recunoaşterea Confederaţiei helvetice (conform hotărârilor Dietei de la Zürich din
septembrie 1814), compusă din 22 de cantoane (inclusiv Valois, Geneva şi Neufchatel) căreia, la
cererea Rusiei, i s-a garantat ,,neutralitatea eternă”;
- realizarea uniunii personale suedezo-norvegiană;
- constituirea Regatului Poloniei (în zona fostului ducat al Varşoviei încorporat de Rusia),
legat de Rusia printr-o uniune personală (Cracovia a devenit oraş liber).
Cu acelaşi prilej au fost stabilite pentru prima dată reguli cu privire la modalităţile de
navigaţie pe fluviile şi râurile al căror curs traversa teritoriile mai multor state (Rhin, Mein,
Neckar, Moselle, Leuse şi Escaut), printre care: libertatea de navigaţie, încasarea taxelor,
amenajarea instalaţiilor portuare (situaţia Dunării, controlată de habsburgi şi otomani, nu a fost
luată în discuţie).
Cu toate imperfecţiunile sale (diplomaţie secretă), Congresul de la Viena a asigurat
reconcilierea marilor puteri europene cu Franţa (care avea să fie primită şi în Sfânta Alianţă), a
soluţionat prin compromis unele divergenţe dintre marile puteri şi a stabilit noi graniţe multor
state din Europa. Deşi era cel mai mic stat european, Prusia a câştigat cel mai mult (pentru a se
putea opune unor eventuale expansiuni franceze (pentru neutralizarea Franţei a fost mai
constituite în sud Regatul Piemontului şi Sardiniei, iar în nord Regatul Ţărilor de Jos) şi ruse (s-a
constituit Regatul Poloniei pentru a anihila tendinţele expansioniste ruse spre vestul Europei).
Concomitent, prin atribuirea către Austria a coastei dalmate şi a Veneţiei, centrul de greutate al
Imperiului Habsburgic a fost deplasat spre sud-estul Europei unde va intra curând în conflict cu
Rusia care urmărea stăpânirea Balcanilor, Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a
Constantinopolului. Înţelegerile realizate la Viena în 1814 şi înăbuşirea mişcărilor revoluşionare
care au apărut între timp aveau să asigure timp de aproape 40 de ani (până la războiul Crimeei
din 18539 a mult râvnitei păci şi a echilibrului european.
Sfânta Alianţă
După Congresul de la Viena, la cererea ţarului Alexandru I, Rusia, Austria şi Prusia au
constituit Sfânta Alianţă la 26 septembrie 1815), deschisă şi altor state (la 20 noiembrie 1815 a
aderat Anglia iar în 1818 şi Franţa) prin care suveranii celor trei state fondatoare îşi promiteau
,,ajutor mutual unul altuia în orice împrejurare şi în orice loc”. În realitate, Sfânta Alianţă s-a
dovedit a fi ,,un instrument eficient” pentru menţinerea ,,ordinii” stabilită la Viena în 1815
(inclusiv preîntâmpinarea unei revanşe din partea Franţei), precum şi pentru înăbuşirea mişcărilor
revoluţionare şi de eliberare naţională din Europa.
În perioada următoare reprezentanţii marilor puteri care constituiseră Sfânta Alianţă s-au
întrunit în mai multe congrese (,,concertul puterilor”) la Aachen (30 septembrie-21 noiembrie
1818) unde au decis retragerea armatelor de ocupaţie din Franţa şi includerea acesteia în Sfânta
Alianţă, Troppau şi Laybach (octombrie 1820-mai 1821) unde au stabilit modalităţile de
intervenţie în statele în care apăruseră mişcări revoluţionare, Verona (22 octombrie-14 decembrie
1822) unde s-a decis intervenţia trupelor franceze împotriva revoluţiei burgheze din Spania.
În pofida unităţii de acţiune în multe domenii, între marile puteri care constituiseră Sfânta
Alianţă au existat diferenţe de vederi şi chiar conflicte determinate de interesele de moment şi de
perspectivă.

Criza Imperiului Otoman


După ce pierduse (începând cu 1774) numeroase teritorii în favoarea Rusiei, situaţia
Imperiului Otoman s-a înrăutăţit mereu Poarta fiind nevoită să încheie mai multe tratate de alianţă
cu Rusia (cel din 23 septembrie 1805 a prevăzut închiderea Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele
pentru toate navele militare, cu excepţia celor ruseşti).
În pofida sprijinului primit din partea Marii Britanii (care considera că menţinerea
echilibrului european stabilit în 1815 presupunea păstrarea integrităţii Imperiului Otoman şi a
statu-quo-ului), în 1828 (când a izbucnit un nou război ruso-otoman) Marea Britanie s-a situat de
partea Rusiei (ca şi Franţa), permiţând acesteia să obţină victoria în războiul cu Poarta,
confruntată şi cu revoluţiile din Grecia şi Egipt. Succesul rusesc a determinat modificări majore
în Europa centrală şi de sud-est, precum şi în întregul bazin al Mării Negre.
Conform tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), Ţara Românească şi Moldova
urmau să se bucure de autonomie administrativă, fiind puse sub ,,protecţia” Porţii, care se angaja
să le respecte drepturile prevăzute în tratatele anterioare, dar şi a Rusiei. Domnii numiţi pe viaţă
urmau să soluţioneze problemele interne, împreună cu Divanurile. Concomitent, cele două ţări
române erau scutite de orice obligaţii privind aprovizionarea Istambulului şi a cetăţilor de pe
Dunăre, ceea ce însemna că se bucurau de libertatea comerţului. În ceea ce priveşte problemele
teritoriale, cetăţile de pe malul stâng al Dunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila), împreună cu insulele
adiacente, urmau să fie restituite Ţării Româneşti, talvegul Dunării şi braţul Sf.Gheorghe să
constituie graniţa cu ,,statele otomane”, iar Delta Dunării şi insula Şerpilor să fie încorporate la
Rusia.
Până la Plata datoriilor de război de către Imperiul otoman (11,5 milioane de ducaţi), Ţările
Române au fost puse sub administraţia/ocupaţia militară rusească (până în 1834), în funcţia de
,,preşedinte deplin împuternicit al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti” fiind numiţi
succesiv, cu puteri depline, generalii ruşi F.P.Pahlen şi P.F. Jeltuhin, iar din noiembrie 1929
P.D.Kiselev, ultimul pronunţându-se deschis pentru încorporarea imediată a celor două ţări
române în Imperiul rus.
Tot prin tratatul de la Adrianopol Imperiul Otoman a recunoscut independenţa Greciei şi
autonomia internă a Serbiei, aceasta fiind declarată stat vasal Porţii, în frunte cu Milos Obrenovic,
declarat prinţ ereditar (1830).
În conformitate cu prevederile tratatului de la Adrianopol au fost redactate, sub control
rusesc, regulamentele organice, recunoscute de Poartă în 1834 (prin convenţia de la Petersburg
din 17 ianuarie 1834). Prevederile acestora (au introdus principii moderne de organizare politică
şi administrativă) au fost deseori încălcate de puterea protectoare (Rusia), care şi-a consolidat
supremaţia politică în sud-estul Europei şi în bazinul Mării Negre, mai ales după încheierea
Convenţiei de la Unkiar Iskelessi (1833), prin care s-au acordat mari privilegii flotei ruseşti din
bazinul pontic.
Din 1834, când a luat sfârşit perioada administraţiei militare ruse, Ţările Române au intrat în
,,perioada regulamentară”, puterea suzerană (Imperiul Otoman) şi puterea protectoare (Rusia)
numind ca domni pe Alexandru Ghica în Ţara Românească (până în 1842) şi pe Mihail Sturdza în
Moldova până în 1849). În 1838, ,,Partida naţională” condusă de Ion Câmpineanu, a elaborat un
manifest prin care se declara ilegal Regulamentul organic, se susţinea necesitatea unirii
principatelor şi se cerea adoptarea unei noi Constituţii şi alegerea unui domn ereditar.
Regimul Strâmtorilor. În urma războiului otomano-egiptean (1831-1833), Rusia şi Imperiul
Otoman au încheiat în 1833 tratatul de la Unkiar-Iskelessi, care printr-un articol adiţional secret
reactualiza înţelegerea din 1805 privind închiderea (la cererea Rusiei) a Strâmtorilor pentru
navele militare străine, cu excepţia celor ruseşti. Acest lucru a provocat mari îngrijorări la Paris,
Viena şi Londra, cel puţin până la 13 iulie 1841 când la Londra a fost semnată (de Anglia, Franţa,
Austria, Rusia şi Imperiul otoman) Convenţia Strâmtorilor prin care Bosforul şi Dardanelele erau
închise pentru toate stabilimentele militare în perioada în care Turcia nu se afla în război.
Documentul a constituit un succes al diplomaţiei britanice, care a reuşit să închidă flota rusă în
Marea Neagră, să scoată Imperiul Otoman de sub protectoratul exclusiv al Rusiei şi să refacă
influenţa engleză la Constantinopol.

Războiul Crimeei şi prevederile tratatului de la Paris din 1856


Pacea între marile puteri europene, stabilită în timpul Congresului de la Viena din 1815, a
luat sfârşit în 1853, ca urmare a dorinţei Rusiei de a stăpâni Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, chiar
dacă pretextul războiului l-a constituit disputa pentru stăpânirea ,,locurilor sfinte” (Ierusalim şi
Behleen) între ortodocşi (sprijiniţi de Rusia) şi catolici (susţinuţi de Napoleon al III-lea).
În urma refuzului Sultanului de a recunoaşte protecţia Ţarului asupra tuturor ortodocşilor
din Imperiul Otoman, Rusia a dat un ultimatum Porţii (sub pretextul persecutării ortodocşilor) şi a
ocupat, fără declaraţie de război, Principatele Române (21 iulie/3 august 1853). La rându-i,
sprijinit de Franţa şi Marea Britanie, Sultanul a cerut ultimativ evacuarea Ţării Româneşti şi a
Moldovei (27 septembrie/9 octombrie 1853), după care a declarat război Rusiei (4/16 octombrie
1853).

Conştiente că o victorie a Rusiei ar fi schimbat raportul de forţe în estul Europei şi în


Balcani, ameninţând ,,drumul spre Indii” (deci zona de influenţă a Imperiului Britanic), Marea
Britanie şi Franţa (apoi şi Regatul Sardiniei) au intervenit în sprijinul Imperiului Otoman (1854),
operaţiile militare desfăşurându-se la început în Dobrogea, apoi cu prioritate în Crimeea, unde
după 11 luni de asediu fortăreaţa Sevastopol a capitulat, iar noul ţar, Alexandru al II-lea (din
martie 1855) a acceptat condiţiile puse de pentru încheierea păcii.

Tratatul de pace încheiat la Paris, la 30 martie 1856, a prevăzut păstrarea independenţei


şi integrităţii Imperiului Otoman (Sultanul era obligat să ia măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei
tuturor creştinilor din Imperiu), închiderea Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, înfiinţarea Comisiei
Europene a Dunării, libertatea de navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră, neutralizarea Mării Negre
etc. Tratatul a inclus prevederi importante şi la Ţările Române. Cu acest prilej s-a pus capăt în
mod oficial Sfintei Alianţe constituită în 1815. Profitând de antagonismele anglo-ruse, Franţa a
devenit pentru câteva decenii principale putere europeană.

Unirea Principatelor Române (1859)


Încă înainte de sfârşitul războiului Crimeei, Tările Române, aflate iniţial sub ocupaţie
rusească (iunie 1853-august 1854) apoi austriacă (până în 1857), au intrat în atenţia marilor
puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria şi Rusia), care au discutat la Viena, în
conferinţă internaţională (martie-mai 1855) probleme referitoare la viitorul regim politic al
acestora. Prevederi asemănătoare au fost incluse şi în Protocolul adoptat la Istambul (3
ianuarie/11 februarie 1856) de către conferinţa reprezentanţilor aceloraşi mari puteri, care
prevedea eliminarea regulamentelor organice, confirmarea de către Poartă a vechilor privilegii şi
imunităţi ale principatelor, menţinerea suzeranităţii Porţii, numirea domnilor pe viaţă de către
Poartă etc..

Ca urmare, tratatul de pace de la Paris din 13/25 februarie-18/30 martie 1856, a prevăzut
înlăturarea protectoratului rus, menţinerea suzeranităţii otomane sub garanţia puterilor europene
(Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia şi Regatul Sardiniei),
retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail, modificarea regulamentelor
organice conform dorinţei românilor.

În acest scop s-a decis ca în fiecare Principat să se constituie câte un divan ad-hoc din
care să facă parte toate clasele sociale, principalele doleanţe urmând să fie transmise marilor
puteri spre examinare de marile puteri şi consemnate apoi într-o Convenţie specială. Până atunci,
Ţara Românească şi Moldova urmau să fie conduse de câte un caimacam (locţiitor de domn),
fiind desemnaţi (17/29 iulie 1856) Alexandru Ghica (fost domn) în Ţara Românească şi Toderiţă
Balş în Moldova; în urma decesului acestuia din urmă (17/29 februarie 1857) a fost numit
N.Conachi-Vogoride, om al turcilor şi cunoscut antiunionist.

În urma abuzurilor electorale şi a falsificării alegerilor (în Moldova) şi a refuzului Porţii


de a le anula, Franţa, Italia, Rusia şi Prusia au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul otoman (24
iulie/6 august 1857). Pentru remedierea crizei, împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria s-
au întâlnit la Osborne, ajungând (28 iulie/9 august 1857) la următorul compromis: în schimbul
acceptării de către Anglia a anulării alegerilor din Moldova, Franţa va fi de acord numai cu o
unire parţială, cu caracter instituţional. Sub presiune anglo-franceză, Sultanul a fost nevoit să
anuleze alegerile din Moldova, la 12/24 august 1857.

Ca urmare, noul divan ales a stabilit /7/19 octombrie 1857) ,,dorinţele fundamentale” ale
românilor moldoveni: ,,1. Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în
cuprinderea vechilor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634; 2.
Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România; 3. Prinţ străin cu moştenirea
tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia
ţării; 4. Neutralitatea pământului României; 5. Puterea legiuitoare încredinţată unei Obşteşti
Adunări în care să fie reprezentate toate interesele naţiei. Toate acestea sub garanţia colectivă a
Puterilor care au subscris Tratatul de la Paris”. În Ţara Românească, Divanul ad-hoc a adoptat, la
9/21 octombrie, o decizie aproape identică, formulată însă în doar patru puncte.

În baza celor două rezoluţii, comisarii marilor puteri au redactat (1/13 aprilie 1858) un
raport prin care au făcut şi unele propuneri referitor la viitoarea organizare a celor două ţări
române pe care l-au înaintat Conferinţei de la Paris a marilor puteri europene care şi-a început
lucrările la 10/20 mai 1858.

Ca urmare, la 1/19 august 1858, marile puteri au adoptat Convenţia de la Paris prin care
s-a decis ca cele două ţări române să se numească în viitor Principatele Unite ale Moldovei şi
Ţării Româneşti şi care să rămână sub suzeranitatea Imperiului Otoman şi sub garanţia colectivă a
Marilor Puteri europene. Cu acel prilej s-a mai decis constituirea, la Focşani, a unei Comisii
Centrale cu misiunea de a propune legi şi a unei Curţi de Casaţie Comună. Până la alegerea
viitorilor domni de către adunările elective, cele două ţări urmau a fi conduse de către trei
caimacami. Reprezentând o adevărată Constituţie pentru cele două ţări române, Convenţia de la
Paris a făcut ca regulamentele organice să înceteze a mai exista ca legiuire fundamentală.

În final, voinţa de unire a românilor a triumfat, adunările elective decizând (5/17 ianuarie
şi la 24 ianuarie 1859) alegerea lui Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova cât şi în Ţara
Românească. Considerând dubla alegere al lui Alexandru Ioan Cuza ca fiind contrară Convenţiei
de la Paris, Imperiul Otoman a recunoscut în Ţara Românească numai autoritatea caimacamilor.
La fel a procedat şi Austria, Anglia fiind iniţial rezervată.

Ca urmare a sprijinului oferit de Franţa, Rusia, Sardinia şi Corsica şi a intensei activităţi


diplomatice desfăşurată de români în capitalele europene, la 26 martie/7 aprilie 1959 la Paris a
fost convocată o noua Conferinţă a marilor puteri, care a decis, în final (26 august/7 septembrie
1859) recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite.

Peste câţiva ani, la sfârşitul anului 1861, Marile Puteri, inclusiv Imperiul Otoman aveau
să recunoască şi unirea deplină, administrativă şi legislativă, la 22 noiembrie/4 decembrie fiind
emis şi firmanul Sultanului, însă numai pe timpul vieţii lui Cuza. Acest fapt a făcut posibilă
formarea primului guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu (22 ianuarie/3 februarie
1862) şi deschiderea, la Bucureşti, proclamat Capitala ţării, a primului Parlament al României.
În urma loviturii de stat din 2/14 mai 1864, acceptată în final de marile puteri, Alexandru
Ioan Cuza a supus aprobării poporului, prin plebiscit, Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
prin care erau sporite prerogativele puterii executive în defavoarea cei legislative.

Măsurile politice şi diplomatice întreprinse de Alexandru Ioan Cuza pentru consolidarea


autonomiei ţării au fost încununate cu succes la 7/19 august 1864 când marile puteri au adoptat
un Act adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1858, care prevedea că ,,Principatele Unite vor
putea în viitor modifica şi schimba legile care privesc ordinea lor internă, cu concursul legal al
tuturor puterilor statului şi fără nici o intervenţie externă, exceptându-se fireşte legăturile ce unesc
Principatele cu Imperiul Otoman”.

Lovitura de stat şi abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11/23 februarie 1866) a determinat
Poarta să ceară (14/26 februarie 1866) revocarea Protocolului din 25 august/6 septembrie 1859
prin care recunoscuse (împreună cu Imperiul Habsburgic) dubla alegere din ianuarie 1859.
Contextul internaţional destul de complicat şi alţi factori au determinat puterile garante să
recomande Porţii, în primăvara anului 1866, să accepte noua situaţie din România. Într-un
asemenea context, în urma plebiscitului din 2/14-8/20 aprilie 1866, prinţul Carol de Hohenzolern
a depus jurământul de credinţă devenind domnitor al României sub numele de Carol I. Constituţia
din 1/13 iulie 1866 a confirmat caracterul indivizibil şi inalienabil al teritoriului statului român -
numit pentru prima dată într-un act politico-juridic fundamental – România.

Unificarea Italiei

Chiar dacă Congresul de pace de la Paris din 1856 nu a luat nici o decizie în problema
italiană, participarea Sardiniei la războiul Crimeei a inclus-o în viitoarea politică europeană. Mai
mult, Memorandumul prezentat de contele Camillo Benso di Cavour (prim-ministru al
Piemontului) a atras atenţia asupra pericolului pe care îl reprezenta permanentizarea ocupaţiei
austriece în teritoriile italiene pentru echilibrul politic din peninsulă. Documentul a avut, în
acelaşi timp, un rol important în ralierea patrioţilor italieni la ideea unificării în jurul Piemontului.
În acest scop, în 1857, a fost constituită Uniunea Naţională Italiană.

O importanţă deosebită în viitoarele desfăşurări politice şi militare din peninsulă a avut-o


întâlnirea dintre Cavour şi Napoleon III-lea (20 iulie 1858, la Plombieres), prilej cu care s-a pus
bazele unei alianţe împotriva Austriei. În caz de victorie, Piemontul urma să primească Regatul
lombardo-veneţian, ducatele Parma şi Modena şi o parte din posesiunile papale. Toscana (extinsă)
trebuia să devină regat, iar celelalte state italiene să fie grupate într-o confederaţie condusă de
papă. Pentru sprijinul acordat, Franţa ar fi primit Savoia şi Nisa. În acelaşi scop, cele două părţi
au încheiat un tratat de alianţă (10 decembrie 1858).

Declanşat la 29 aprilie 1859 (din iniţiativa Vienei), războiul cu Austria a fost câştigat de
Franţa şi Piemont (Rusia şi-a declarat neutralitatea binevoitoare - ca pedeapsă faţă de atitudinea
Austriei în timpul războiului Crimeei), trupele austriece fiind înfrânte la Magenta (4 iunie 1859)
şi Solferino (24 iunie 1859) şi obligate să părăsească Lombardia. Temându-se de intervenţia
Prusiei pe Rin şi nedorind extinderea răscoalelor populare izbucnite în Toscana, Parma, Modena
şi Statul papal etc., Napoleon al III-lea a încheiat cu austriecii armistiţiul de la Villafranca (11
iulie 1859), prilej cu care Lombardia a revenit Franţei care a cedat-o Piemontului, renunţând în
acelaşi timp la Savoia şi Nisa (peste câteva luni prevederile armistiţiului de la Villafranca au fost
incluse în tratatul de pace de la Zürich (10 noiembrie 1859). Deoarece Austria a reuşit să păstreze
Veneţia, Cavour s-a retras din fruntea guvernului piemontez până în ianuarie 1860.

A doua etapă a unificării italiene s-a desfăşurat prin unirea statelor din Italia centrală
(Parma, Modena, Toscana şi Romagnia) cu Piemontul, în urma unor plebiscite desfăşurate în
perioada martie - aprilie 1860 (cu asentimentul marilor puteri europene). Tot în urma unor
plebiscite, Savoia şi Nisa au trecut în compunerea Franţei, la 24 martie 1860 încheindu-se un nou
tratat franco-piemontez. Un rol important a revenit în această etapă lui Giusepe Garibaldi, care a
organizat la Genova (cu ajutorul lui Cavour) un detaşament de 1 000 de voluntari (,,cămăşile
roşii) în fruntea cărora a debarcat la Marsala (11 mai 1860), a obţinut victoriile de la Calatafimi
(15 mai 1860) şi Mailazzo (20 iulie 1860), eliberând Sicilia, fără a o axexa însă la Italia. A urmat
intrarea lui Garibaldi în Neapole (7 septembrie 1860), în timp ce trupele piemonteze au intrat
(septembrie 1860) în Statul Papal (încoporând o parte a acestuia) şi în Regatul Neapolelui
(octombrie 1860), care s-a unit cu Piemontul (în urma unui plebiscit), la fel ca şi Umbria şi
ducatul Marche (noiembrie 1860). La scurt timp, în februarie 1861, la Torino a fost întrunit
primul Parlament al Italiei unificate, care l-a proclamat rege pe Victor Emanuell II (17 martie
1861).

Desăvârşirea unificării Italiei s-a produs în urma unirii Veneţiei (3 octombrie 1866 prin
tratatul de la Viena, ca urmare a victoriei Prusiei/aliata Italiei asupra Austriei la Sadova, la 3 iulie
1866) şi a retragerii trupelor franceze din Roma, permiţându-se astfel forţelor italiene să pătrundă
în cetatea eternă (20 septembrie 1870), care a fost proclamată Capitala Italiei la 26 ianuarie 1871.
Cu toate că la 13 mai 1871, Parlamentul italian a adoptat ,,legea de garanţii” prin care s-a
asigurat inviolabilitatea Papei şi independenţa Vaticanului, Papa a recunoscut noua situaţie abia
în 1929. În afara Italiei au rămas zonele Trentino, Istria şi Trieste, toate aparţinând Austriei.
Constituirea Imperiului austro-ungar

Înfrângerile înregistrate de Austria în războaiele cu Franţa (1859) şi Germania (1866) şi


alţi factori au determinat monarhia habsburgică să se alieze cu Ungaria şi să constituie Imperiul
Austro-Ungar (1867), care cuprindea Cisletania (Austria, Boemia, Moravia, Galiţia, Bucovina,
Slovenia, Dalmaţia), sub autoritatea Vienei, şi Transletania (Ungaria, Transilvania, Slovacia şi
Croaţia), sub autoritatea Budapestei. În cadrul noii structuri imperiale, împăratul Austriei, Franz
Joseph I, a fost încoronat (8 iunie 1867) şi ca rege al Ungariei. La sugestia lui Bismarck, politica
externă a Austro-Ungariei a fost orientată spre Balcani, provocând la scurt timp mari crize
internaţionale, inclusiv declanşarea primului război mondial.

Unificarea Germaniei

Unificarea Germaniei s-a făcut în mai multe etape, în jurul Prusiei, un rol important
avându-l armata refăcută de regele Wilhelm I (din 1861), precum şi abilitatea diplomatică şi
fermitatea primului-ministru Otto von Bismarck (din 24 septembrie 1862).

Iniţial au fost unite ducatele Schleswig şi Holstein, trupele prusiene şi austriece atacând
Danemarca la 1 februarie 1864 şi obligând-o să renunţe, prin tratatul de pace din 30 octombrie
1864 de la Viena, la cele două ducate (şi la Lauenburg). În anul următor (14 august), prin
Convenţia de la Gastein, ducatul Holstein a trecut în administraţia Austriei, iar ducatele
Schleswig şi Lauenburg în cea a Prusiei (ultimul în deplină proprietate, în schimbul a 2 500 000
taleri-aur). În acţiunea ei militară, Prusia a profitat de ezitarea Marii Britanii, care iniţial dăduse
de înţeles că sprijină Danemarca în care solicitase sprijin militar din partea Franţei. Abandonat de
englezi în timpul răscoalei poloneze din 1863-1864, Napoleon nu a mai avut încredere în politica
Londrei şi nu a intervenit.

A doua etapă a unificării germane s-a realizat în urma războiului cu Austria (1866). După ce
Prusia a obţinut neutralitatea binevoitoare a Rusiei şi Franţei (în 1865 la Biaritz) şi după ce
Bismark a provocat în Dietă un conflict cu Austria în problema votului universal, Prusia a
reacţionat ocupând ducatul Holstein şi cerând o nouă reformă federală pentru excluderea Austriei
din Confederaţia germană. În urma plasării Dietei de partea Austriei, majoritatea statelor germane
au declarat război Prusiei (iunie 1866), care a obţinut însă o strălucită victorie la Sadova (3 iulie
1866). La scurt timp vechea confederaţie germană a fost desfiinţată, constituindu-se (18 august
1866) Confederaţia Germană de Nord (18 state germane) sub hegemonia Prusiei, acceptată de
Austria prin pace de la Praga (23 august 1866). Concomitent, Prusia a încheiat (august-octombrie
1866) tratate secrete cu Württlemberg, Baden, Bavaria, Hessen-Darmstadt şi Saxonia.

Surprins de întărirea poziţiei Prusiei, Napoleon al III-lea a cerut compensaţii pentru Franţa,
solicitând iniţial Luxemburgul, apoi Belgia. Acest lucru a determinat pe principii germani din sud
să se apropie de Prusia, înlesnind unirea cu aceasta a statelor Hanovra, Hessen-Kassel, Nasau şi
oraşul liber Frankfurt pe Main. Adoptarea Constituţiei Confederaţiei Germane de Nord (16
aprilie 1867) a consolidat hegemonia Prusiei, Wilhelm I devenind şi preşedinte al Confederaţiei,
iar Bismarck cancelar.

Urmărind anihilarea tendinţelor hegemonice prusace (şi căzând pradă intrigilor lui Bismark
în problema succesiunii unui principe german la tronul Spaniei), Franţa a declarat război Prusiei
(19 iulie 1870) fiind înfrântă însă (la 2 septembrie 1870, Napoleon al III-lea a fost obligat să
capituleze, fiind luat prizonier).

La scurt timp (4 septembrie 1870), în Parisul asediat a fost declanşată revoluţia,


proclamându-se Republica a III-a şi constituindu-se guvernul ,,Apărării naţionale” în frunte cu
Leon Gambetta, J.Favre şi J.Ferry; concomitent, la Lyon a fost constituit Comitetul Salvării
Publice. Situaţia nu s-a ameliorat nici după ce Gambetta a părăsit Parisul (într-un balon) pentru a
organiza apărarea naţională în afara Capitalei, astfel încât, după capitularea Parisului (28 ianuarie
1871) guvernul francez a fost obligat să solicite armistiţiu, care a fost semnat în aceeaşi zi.

Conform preliminarilor păcii (semnată la Versailles, la 26 februarie 1871), Alsacia şi nordul


Lorenei au intrat (la cererea opiniei publice şi a Marelui Stat Major german) în compunerea
Imperiului german, Franţa mai fiind obligată să plătească 5 miliarde franci despăgubiri (în 3 ani)
şi să accepte ocuparea părţii de nord şi de est a teritoriului naţional până la plata despăgubirilor
(trupele germane au rămas în Paris până la semnarea păcii). În final, tratatul de pace de la
Frankfurt (10 mai 1871) a reluat prevederile preliminariilor, cu acest prilej Franţa reuşind să
obţină păstrarea fortăreţei Belfort şi permisiunea pentru locuitorii teritoriilor anexate de germani
de a emigra până la 1 octombrie 1872.

Situaţia s-a consolidat prin proclamarea Imperiului federal german, prin încoronarea lui
Wilhelm I ca împărat al Germaniei în sala oglinzilor din Versailles (18 ianuarie 1871) şi prin
adoptarea Constituţiei Imperiului German (16 aprilie 1871).

Victoria asupra Franţei a modificat radical raporturile de putere din Europa, Reich-ul
wilhelmian devenind principalul factor de putere politică şi militară pe continent, în timp ce
Franţa a fost eliminată din rândul marilor puteri europene. Conştient că Germania nu era pregătită
să înfrunte singură Anglia, Bismark a încercat, în perioada următoare, să atragă de partea Reich-
ului Austria (orientându-i însă expansiunea spre sud estul Europei) şi Rusia, intuind viitorul
conflict dintre acestea.

Prevederile Congresului de la Berlin (1/13 iunie /1/13 iulie 1878)

În urma războiului ruso-româno-otoman din 1877-1878 reprezentanţii Germaniei, Austro-


Ungariei, Rusiei, Franţei, Marii Britanii, Imperiului Otoman şi Italiei, nemulţumiţi de prevederile
tratatului de la San Stefano (impuse de Rusia) s-au întrunit în congres la Berlin, unde au
recunoscut independenţa României (inclusiv includerea în graniţele statului român a Dobrogei/
limitată la sud de linia est Silistra-sud Mangalia, dar şi ocuparea de către Rusia a celor trei judeţe
din sudul Basarabiei şi menţinerea dreptului armatei ruse a folosi România drept culoar de
trecere spre Bulgaria), Serbiei şi Muntenegrului, precum şi trecerea Bosniei şi Herţegovinei sub
administraţie austro-ungară (cu menţinerea suzeranităţii otomane). Concomitent s-au constituit
principatul autonom al Bulgariei (între Dunăre şi Munţii Balcani) şi provincia Rumelia Orientală
(la sud de Balcani, cu autonomie mai redusă) iar Macedonia a fost readusă sub autoritatea
sultanului. Concomitent, Poarta a păstrat o parte din teritoriile prevăzute la San Stefano a fi
cedate Rusiei (valea Alaşkered şi oraşul Baiazid). La Berlin, marile puteri au mai reuşit să
menţină statu-quo-ul regimului Strâmtorilor, precum şi lărgirea privilegiilor Comisiei Europene a
Dunării. Concomitent, la cererea Franţei, Sultanul s-a angajat să cedeze Greciei sudul Epirului
(Piros) şi Tesalia (fapt întâmplat la 2 iulie 1881). Deşi România a fost inclusă ca membru deplin
în Comisie, aceasta a căpătat dreptul de extrateritorialitate faţă de statul român. Ca ,,recompensă”
pentru sprijinul primit din partea diplomaţiei engleze în timpul Congresului de pace de la Berlin,
Poarta a renunţat în favoarea Marii Britanii la insula Cipru.

Criza bosniacă (1908)

În 1908 situaţia din Balcani a explodat prin declanşarea crizei bosniace în urma anexării
(6 octombrie) de către Austro-Ungaria a Bosniei şi Herţegovinei, provincii aflate sub
suzeranitatea nominală a sultanului, dar care prin art. 25 al tratatului de la Berlin din 1878
fuseseră puse sub administraţia guvernului de la Viena. În replică la anexiunea austro-ungară,
Serbia (cea mai afectată de anexiunea Bosniei şi Herţegovinei) a considerat actul ca pe ,,o
catastrofă naţională”, cu consecinţe fatale pentru pacea în Balcani, şi a solicitat, la sfatul Rusiei,
compensaţii teritoriale (o porţiune de teren în lungul frontierei de nord a sangeacului Novi Pazar)
pentru a se realiza o graniţă comună cu Muntenegru, a separa sangeacul de Austro-Ungaria şi a
căpăta ieşire la Marea Adriatică. În situaţia în care guvernul de la Viena nu ar fi fost de acord (şi
nu a fost) cu aceste propuneri, Belgradul a cerut ca cele două provincii să fie proclamate
autonome. Pentru a face faţă unei eventuale agresiuni şi asupra propriului teritoriu, în octombrie
1908, Serbia şi Muntenegru au încheiat un tratat de alianţă bilateral.

Cauzele actului de forţă săvârşit de Austro-Ungaria, care au modificat statu-quo-ul


teritorial stabilit la Berlin în 1878, au fost numeroase, la fel ca şi consecinţele, lumea ajungând a
un pas de război, deoarece, cu excepţia Germaniei, care nu dorea să-şi strice relaţiile cu Imperiul
Otoman (dar nici cu Austro-Ungaria), celelalte mari puteri s-au opus, cel puţin de formă,
anexiunii. În final, Poarta a acceptat situaţia, primind unele compensaţii financiare, la fel ca şi
Rusia, care urmărea să obţină sprijinul, sau înţelegerea, Austro-Ungariei pentru ocuparea
Strâmtorilor, în detrimentul Marii Britanii. Situaţia putea să se complice mai mult deoarece cu o
zi înainte (5 octombrie 1908) Bulgaria, în acord cu guvernul de la Viena, îşi proclamase
independenţa, încălcând şi ea înţelegerile stabilite la Berlin în 1878.

Prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei Austro-Ungaria şi-a consolidat poziţia în Balcani,


dând o lovitură serioasă Serbiei (în special) şi luptei de emancipare a sârbilor din imperiu. Mai
mult, sprijinind guvernul de la Sofia în declaraea independenţei statului, imperiul dualist şi-a
sporit şansele atragerii Bulgariei de partea sa pentru a o folosi împotriva Serbiei şi a o separa de
Rusia, care a mai primit o lovitură serioasă prin faptul că Viena şi-a uitat promisiunea făcută în
vara aceluiaşi an 1908 (2 iulie) de a lăsa Imperiului Rus cale liberă spre Strâmtori. Concomitent,
anexarea Bosniei şi Herţegovinei a sporit rivalitatea italo-austriacă şi a determinat Italia să
semneze cu Rusia acordul de la Racconigi (24 ianuarie 1909) prin care cele două părţi se obligau
să contribuie la menţinerea statu-quo-ului în Balcani, să se opună oricărei dominaţii străine în
zonă şi să nu încheie nici un acord cu o terţă putere în ceea ce priveşte ,,Europa Orientală” în
situaţia în care s-ar fi declanşat un conflict armat. În schimbul bunăvoinţei ruseşti faţă de
interesele italiene în Tripolitania şi Cirenaica, italienii se obligau să adopte o poziţie similară faţă
de ,,interesele ruseşti” în problema Strâmtorilor. Sesizând pericolul, pentru a evita desprinderea
Italiei din Triplică, Austro-Ungaria a promis Italiei că nu va proceda la alte anexiuni teritoriale în
Balcani înainte de a încheia cu guvernul italian ,,un acord prealabil bazat pe principiul unei
compensaţii”. Înţelegerea a fost confirmată cu prilejul reînnoiri tratatelor încheiate între statele
care constituiau Tripla Alianţă, la 3 decembrie 1912.

Dacă iniţial, Puterile Centrale repurtaseră un succes diplomatic în criza bosniacă, situaţia
avea să se schimbe la scurt timp, deoarece Rusia şi-a refăcut rapid influenţa în zonă, după ce a
preluat, în ianuarie 1909, datoriile de război ale Bulgariei faţă de Imperiul Otoman, determinând
Sofia să revină la relaţii mai cordiale şi cu Petersburgul.

Convinsă că Rusia nu va interveni în sprijinul Serbiei, România a privit evenimentele cu


calm şi cu luciditate, îndemnând guvernul de la Belgrad la moderaţie şi a informat guvernul rus
că nu va sprijini Serbia în caz de conflict armat. Faţă de proclamarea independenţei Bulgariei,
I.I.C.Brătianu, şeful ad-interim al guvernului român, a salutat actul în Parlament şi a precizat încă
odată poziţia România faţă de noua criză balcanică: neangajarea în conflict armat, susţinerea
statu-quo-ului teritorial şi a păcii în Balcani.

Prevederile teritoriale ale păcii de la Bucureşti (1913)

În urma înfrângerii Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic (1913) România, Serbia,
Grecia şi Muntenegru, pe de o parte, şi Bulgaria, pe de altă parte au îbcheiat la Bucureşti un tratat
de pace (28 iulie/10 august) prin care şi-au reglementat problemele zteritoriale în dispută

Cu acel prilej, Macedonia a fost împărţită între Serbia (oraşele Usküb şi Monastîr),
Grecia (oraşele Salonic, Serres, Medoia, Naoussa, Edessa, Ianina, Kavala etc.) şi Bulgaria
(regiunea cuprinsă între cursul superior al râurilor Struma şi Mesta), sangeacul Novi Pazar a
împărţit între Serbia şi Muntenegru. Tracia de vest a revenit Greciei. Concomitent, partea de sud
a Dobrogei (Cadrilaterul), cu o suprafaţă de 8 371 kmp şi peste 300 000 de locuitori, majoritatea
turco-tătari a intrat în componenţa României, guvernul bulgar obligându-se să dărâme toate
fortificaţiile din zona sa sudică. La scurt timp (22 iunie/4 august, 23 iulie/5august şi 25 iulie/27
august) între România, Bulgaria şi Grecia au fost încheiate acorduri privind garantarea
autonomiei şcolilor şi bisericilor aromânilor din Macedonia.

În perioada următoare, statele balcanice şi-au reglementat relaţiile cu Imperiul Otoman


încheind tratate bilaterale cu acesta. Bulgaria, la 17/29 septembrie 1913 (Poarta a renunţat în
favoarea la Tracia şi la oraşul Adrianopol), Serbia la 2/14 martie 1914, Grecia la 2/14 noiembrie
1913. Graniţele Muntenegrului au fost stabilite prin tratatul încheiat cu Serbia la 25 octombrie/7
noiembrie 1913) în compunerea sa intrând Djakova, Plevje şi jumătate din câmpia Melokia şi din
sangeacul Novi Pazar.
Diversitatea etnică, tendinţele anexioniste ale Serbiei (a ocupat temporar unele teritorii
din nordul Albaniei) şi Greciei (viza ocuparea sudului Albaniei/Epirul de nord, care cu sprijinul
Atenei şi-a proclamat independenţa în februarie 1914) au făcut ca stabilirea graniţelor Albaniei să
devină o problemă extrem de complicată.
Rezultatele păcii de la Bucureşti, în urma căreia toate statele beligerante, chiar şi
Bulgaria, şi-au mărit teritoriile (Imperiul Otoman a încetat să mai fie putere europeană), au făcut
ca raportul de forţe din sud-estul Europei să se modifice considerabil, concomitent cu ascuţirea
contradicţiilor dintre marile puteri. A scăzut influenţa statelor care constituiau Tripla Alianţă, s-a
intensificat lupta dintre Germania şi Rusia pentru stăpânirea Strâmtorilor şi cea dintre Austro-
Ungaria şi Italia pentru zone de influenţă în Balcani. Toate acestea au determinat Germania să
susţină mai mult interesele Austro-Ungariei în Balcani, mai ales atunci când nu erau în joc
interesele României, în încercarea de a împiedica trecerea acesteia de partea Antantei.
Încheiată, pentru prima dată fără participarea marilor puteri, pacea de la Bucureşti din
1913 a provocat reacţia acestora, Austro-Ungaria şi Rusia pronunţându-se pentru revizuirea
deciziilor de la Bucureşti. Anglia şi Germania au manifestat rezerve, anulate în final de către
diplomaţia franceză, care a determinat şi Rusia să-şi schimbe poziţia. Pusă în minoritate Austro-
Ungaria a acceptat şi ea noua stare de lucruri, cu atât mai mult cu cât la scurt timp contextual
internaţional s-a schimbat din nou, determinându-l pe noul ambasador al imperiului bicefal în
România, Ottokar Czernin, să aprecieze că tratatul de la Bucureşti nu mai constituia decât ,,un
petic de hârtie fără conţinut”.

Prevederile armistiţiilor şi tratatelor de pace

încheiate la sfârşitul primului război mondial

Înfrângerile înregistrate de trupele Puterilor Centrale în Balcani şi sud-estul Europei au


determinat guvernul bulgar să încheie cu reprezentanţii statelor Antantei armistiţiul, la Salonic
(16/29 septembrie 1918) prin care a acceptat evacuarea imediată a teritoriilor ocupate în Grecia şi
Serbia etc.

Capitularea fără condiţii a Bulgariei a izolat Imperiul Otoman, care înfrânt şi în Orientul
Apropiat a fost nevoit şi el să se declare învins, semnând armistiţiul, la Mudros (30 octombrie
1918, în insula Lesbos, în urma tratativelor cu englezii) pierzând toate teritoriile arabe;
concomitent Constantinopolul şi Strâmtorile au trecut sub controlul aliaţilor.

La rându-i, după înfrângerile înregistrate pe frontul italian, Austro-Ungaria a fost obligată


să încheie armistiţiul de la Villa Giusti (3 noiembrie 1918, lângă Padova) prin care era obligată să
evacueze toate teritoriile ocupate în cursul războiului, să acorde aliaţilor libertate de mişcare pe
teritoriul fostului imperiu în vederea atacării teritoriului Germaniei etc.
Ceva mai târziu, aliaţii au reuşit să impună şi Ungariei Convenţia de armistiţiu de la
Belgrad (13 noiembrie 1918) prin care guvernul de la Budapesta a fost obligat să-şi retragă toate
trupele la nord de linia marcată de valea Someşului Mare, Bistriţa, Mureş (până la confluenţa
acestuia cu Tisa) şi cursul Dravei (până la confluenţa cu frontiera frontiera Sloveniei şi Croaţiei),
să acorde aliaţilor drept de trecere şi de ocupaţie pe întreg teritoriu ţării etc.

La rându-i, Germania a fost şi ea nevoită să ceară armistiţiu (27 octombrie 1918), care a
fost încheiat în pădurea de la Compiegne (11 noiembrie 1918). Conform documentului, Germania
trebuia să evacueze în 15 zile teritoriile ocupate, să renunţe la prevederile tratatelor de la Brest-
Litovsk şi Bucureşti etc.; concomitent armatele aliate urmau să ocupe malul stâng al Rinului.

Conferinţa de pace de la Paris. Odată semnate armistiţiile cu Germania şi aliaţii săi, la 18


ianuarie 1919, la Paris, au fost deschise lucrările Conferinţei de pace, convocată de puterile
victorioase, la care au participat 27 de state (peste 10 000 de delegaţi şi experţi), cu misiunea de a
elabora tratatele de pace cu statele învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia). În
cadrul acestui adevărat forum mondial, hotărârile esenţiale au fost luate de către reprezentanţii
Statelor Unite ale Americii, Angliei, Franţei, Italiei şi, uneori, ai Japoniei, fiecare urmărind să
impună interesele propriei ţări. Francezii au cerut Alsacia şi Lorena, detaşarea Renaniei de
Germania şi ocuparea ei permanentă de către aliaţi, frontieră pe Rin sau crearea unui stat
,,tampon” între Franţa şi Germania, sudul regiunii Saar, unele colonii germane, mari despăgubiri
de război etc. Sub presiunea americanilor şi ca urmare a promisiunii S.U.A. şi Marii Britanii că
vor ajuta Franţa în caz de atac german, Parisul a acceptat ca malul stâng al Rinului să fie ocupat
pentru 15 ani, dar să rămână Germaniei. Englezii, care îşi atinseseră deja obiectivele, s-au
pronunţat – în perspectiva viitoarelor afaceri financiare şi comerciale cu Germania - pentru
prevederi de armistiţiu mai uşoare. Italienii au solicitat anexarea tuturor teritoriilor considerate a
fi în interiorul frontierelor naturale ale Italiei, anexarea Dalmaţiei şi a zonei Fiume, insule din
Marea Adriatică, sfere de influenţă în Asia Mică, precum şi colonii.

Tratatul de pace cu Germania. După discuţii aprinse, la 28 iunie 1919, în Sala Oglinzilor
din palatul de la Versailles a fost semnat tratatul de pace cu Germania, semnat de George
Clémenceau, Woodrow Wilson şi Lloyd George, pe de o parte, şi contele Ulrich von Brockdorff-
Rantzau, pe de altă parte. Considerată a fi principala şi unica responsabilă de declanşarea
războiului mondial, Germaniei i s-a impus pierderea a 1/8 din teritoriu şi 1/12 din populaţie.
Concomitent i s-a interzis să menţină trupe sau să construiască fortificaţii pe malurile Rhinului la
vest de o linie trasată la 50 km est de fluviu (art. 41 şi 42) şi să cedeze Franţei spre exploatare
zona Saar (art. 45), în proprietate ,,integrală şi absolută, liberă de orice datorii sau sarcini, cu
drept exclusiv de exploatare a minelor de cărbuni” (ca o compensare pentru distrugerile provocate
bazinului carbonifer din nordul Franţei şi în contul sumei de reparaţii pentru pagube de război
provocate de Germania). Prin art. 49, zona Saar era pusă sub guvernarea Societăţii Naţiunilor,
după 15 ani populaţia urmând să se pronunţe prin plebiscit asupra suveranităţii în care urma să
trăiască în continuare, iar prin art. 51, Alsacia şi Lorena, care fuseseră cedate Germaniei prin
tratatele de la Versailles din 24 februarie 1871 şi de la Franckfurt din 10 mai 1871, au fost redate
Franţei. Cu acelaşi prilej, Germania îşi lua obligaţia de a recunoaşte şi respecta ,,cu stricteţe”
independenţa Austriei (în cadrul frontierelor ce urmau a-i fi stabilite ulterior), Cehoslovaciei (care
urma să includă şi teritoriul autonom al rutenilor de la sud de Carpaţi), Poloniei (renunţând în
favoarea acesteia la orice ,,titluri şi drepturi” asupra teritoriilor delimitate de Marea Baltică şi
frontiera estică a Germaniei). În conformitate cu prevederile art. 112 principalele Puteri Aliate şi
Asociate se angajau să facă din Danzig/Gdansk şi teritoriul adiacent un ,,oraş liber” sub protecţia
Societăţii Naţiunilor; prin art. 116 Germania se angaja să respecte “ca permanentă şi inalienabilă”
independenţa tuturor teritoriilor care făceau parte din fostul Imperiu Ţarist la 1 august 1914.
Tratatul de pace mai prevedea: renunţarea de către Germania în favoarea principalelor Puteri
Aliate şi Asociate la toate drepturile şi titlurile asupra posesiunilor de peste mări (art. 119;
restricţionarea efectivelor armatei la 100 000 (ofiţeri şi necombatanţi) destinaţi exclusiv pentru
“menţinerea ordinei pe teritoriu şi la poliţia frontierelor” (art.160); desfiinţarea obligativităţii
serviciului militar (art. 173). Concomitent, Marele Stat Major german şi aviaţia militară urmau să
fie desfiinţate, iar marina mult redusă. Prin art. 434, Germania se mai obliga să recunoască
prevederile tratatelor de pace şi pe cele ale convenţiilor adiţionale care urmau să fie încheiate de
către Puterile aliate şi Asociate cu foştii săi aliaţi din război, să accepte dispoziţiile care urmau să
fie luate cu privire la „teritoriile fostei monarhii a Austro-Ungariei, a Regatului Bulgariei şi ale
Imperiului Otoman”, precum şi pe cele referitoare la „noile state înăuntrul fruntariilor ce le sunt
fixate”. Prin acelaşi document, zonele Eupen şi Malmedy au revenit Belgiei, Poznania şi Prusia
Occidentală Poloniei, în timp ce Schleswigul, Silezia Superioară şi sudul Prusiei Orientale urmau
să-şi reglementeze situaţia prin plebiscite. Cu toate că Tratatul de pace cu Germania a nesocotit
interesele României, în special în ceea ce priveşte reparaţiile pentru pagubele provocate în timpul
ocupaţiei din perioada 1916-1918, reprezentanţii România au semnat documentul de la Versailles
la 28 iunie 1919.

Tratatul de pace cu Austria, încheiat la Saint-Germaine-en Laye (10 septembrie 1919) la


Saint-Germain-en Laye, prevedea că independenţa acestei ţări era „alienabilă” numai cu
consimţământul Consiliului Societăţii Naţiunilor, că Austria recunoaştea şi accepta frontierele
Bulgariei, Greciei, Ungariei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi Cehoslovaciei,
aşa cum acestea urmau să fie „fixate” de către principalele Puteri Aliate şi Asociate (art.89),
precum şi independenţa teritoriilor care făceau parte din fostul Imperiu Ţarist la 1 august 1914
(art. 87). Conform art. 59 Austria renunţa în favoarea României la „toate drepturile şi titlurile
asupra părţii fostului ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României, astfel precum
vor fi fixate ulterior de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”, pentru aceasta România
urmând să suporte o cotă parte din sarcinile financiare ale fostului imperiu austriac (art. 61),
stabilite conform art. 203 din tratat. Forţele armate austriece nu trebuiau să depăşească 30 000 de
oameni, inclusiv ofiţerii şi trupe auxiliare. Cu toate că a recunoscut unirea Bucovinei cu
România, tratatul de pace de la Saint-Germain-en Laye a atins grav suveranitatea şi independenţa
acesteia prin includerea unor prevederi referitoare la dreptul principalelor Puteri Aliate şi
Asociate de a lua măsuri necesare pentru a ocroti „interesele locuitorilor ce se deosebesc prin
rasă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii”, libertatea tranzitului şi aplicarea „unui
regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni”, ceea ce însemna amestecul nelimitat al acestora în
treburile interne ale ţării.

Tratatul de pace cu Ungaria, încheiat la Trianon (4 iunie 1920), a confirmat apartenenţa


de drept a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la România (art. 45), intrarea
Croaţiei, zonei Backa şi a părţii de vest a Banatului la Regatul sârbo-croato-sloven, a Slovaciei şi
a Ucrainei Subcarpatice la Cehoslovacia, precum şi a zonei Burgenland la Austria. Art. 104 al
tratatului de pace impunea ca forţele militare ungare să nu depăşească 30 000 de oameni, inclusiv
ofiţerii şi trupele auxiliare. Consacrând situaţia de fapt rezultată în urma prăbuşirii Austro-
Ungariei, tratatele de pace de la Saint-Germain-en Laye şi de la Trianon au readus Austria şi
Ungaria în graniţele lor fireşti, au făcut posibile apariţia unor noi state: Cehoslovacia, Regatul
Sârbo-Croato-Sloven, Polonia şi Austria. Concomitent a fost recunoscută şi desăvârşirea unităţii
naţional statale a României. Noua situaţie de fapt a fost confirmată şi prin Tratatul frontierelor
semnat la Sevres la 10 august 1920.
Tratatul de pace cu Bulgaria, încheiat la Neuilly-sur-Seine (27 noiembrie 1919) a stabilit
noile frontiere ale Bulgariei (unele teritorii au trecut în componenţa Greciei şi Regatului Sârbo-
Croato-Sloven, ţara fiind privată de ieşirea la Marea Egee) şi a recunoscut frontierele Austriei,
Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Regatului sârbo-croato-sloven şi pe cele ale Cehoslovaciei
(art. 89). Graniţa dobrogeană, cu România, a fost stabilită conform traseului existent în urma
tratatului de pace de la Bucureşti din 1913.
Tot în cadrul sistemului de pace de la Paris a fost încheiat şi tratatul cu Turcia (la
Sevres, la 10 august 1920) prin care posesiunile turceşti din Europa au fost reduse la un mic
teritoriu din jurul Constantinopolului, care doar formal, împreună cu Strâmtorile, se aflau sub
suveranitatea Turciei, fiind controlate în realitate de către Marea Britanie. Astfel, prin pierderea
tuturor teritoriilor din Asia locuite de arabi, a unei părţi din Cilicia şi a altor provincii, Turcia a
fost limitată la spaţiul cuprins între Ankara şi Marea Neagră. Tracia Răsăriteană (cu
Adrianopolul), malul european al Dardanelelor şi Izmirul (Smirna) au revenit Greciei, iar
Dodecanezul Italiei, Siria şi Libanul au trecut sub mandat francez, Irakul şi Palestina sub mandat
britanic, iar Transiordania, Arabia şi Yemenul au fevenit, formal, independente.
Ulterior, în urma victoriei Turciei în războiul cu Grecia, tratatul de la Sevres (neaplicat în
realitate) a fost revizuit prin tratatul de la Laussane (24 iulie 1923), care a fixat graniţele
europene ale Turciei, aceasta obţinând Tracia Orientală. Cu acel prilej insulele Lemnos,
Samocrate, Mitilene, Chios, Samos şi Nikoria au revenit Greciei, insulele Dodecanezului au
trecut oficial la Italia, iar insulele Imbros şi Tenedos au fost lăsate Turciei. Asemenea celorlalte
state înfrânte în primul război mondial, Turcia a declarat că recunoaşte şi acceptă hotarele
Germaniei, Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Regatului sârbo-croato-Sloven şi
Cehoslovaciei. Tot la Laussane şi tot la 24 iulie, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Bulgaria,
Grecia, România, Ununea Sovietică, Iugoslavia şi Turcia au încheiat o Convenţie privind regimul
Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, care prevedea libertatea de navigaţie pentru vasele comerciale
şi de război ale tuturor statelor, atât în timp de pace cât şi de război.
La Conferinţa de pace de la Paris, guvernul român a desfăşurat o susţinută activitate
diplomatică pentru confirmarea internaţională a Marii Uniri din 1918 prin tratatele de pace,
chiar dacă România a fost plasată printre ţările cu ,,interese limitate/speciale”, în pofida tratatului
politic din 1916 şi a faptului că la sfârşitul războiului a făcut parte din grupul celor 27 de state
învingătoare. Ca urmare, în timpul lucrărilor forumului mondial, I.I.C.Brătianu, şeful delegaţiei
române a protestat deseori faţă de tratamentul discriminatoriu aplicat României (şi celorlalte state
mici şi mijlocii), a prezentat efortul de război al ţării (la 19 ianuarie/1februarie 1919), făcut
eforturi deosebite pentru ca interesele ei naţionale să fie satisfăcute, în virtutea dreptului istoric.
În final, Conferinţa a consacrat, prin tratatele de pace încheiate, actele unirii românilor
din 1918: unirea Bucovinei - prin tratatul cu Austria de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) şi
unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului - prin tratatul cu Ungaria de la
Trianon (4 iunie 1920); graniţa româno-bulgară stabilită prin tratatul de la Bucureşti din august
1913, a fost reconfirmată prin tratatul cu Bulgaria de la Neuilly sur Seine (27 noiembrie 1919).
Concomitent, Tratatul frontierelor de la Sevres, încheiat între principalele puteri Aliate şi
Asociate, pe de o parte, şi Polonia, Cehoslovacia, România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe de
altă parte, reconfirma suveranitatea acestor state asupra teritoriilor desemnate de Conferinţa de
pace. Frontierele României aveau să mai fie recunoscute şi prin tratatul de la Lausanne, încheiat
cu Turcia la 24 iulie 1923, care a înlocuit tratatulu de la Sevres din 1920.
În ceea ce priveşte Basarabia, în contextul în care Uniunea Sovietică nu a participat la
lucrările Conferinţei de pace, Consiliul Suprem al Conferinţei de pace a transmis, la 3 martie
1920, hotărârea privind recunoaşterea unirii acesteia cu România, decizia fiind consemnată
ulterior în Tratatul semnat la Paris, la 28 octombrie 1920, de către reprezentanţii Marii Britanii,
Franţei, Italiei şi Japoniei (în numele principalelor Puteri Aliate), pe o parte, şi România, pe de
altă parte; ulterior, documentul avea să fie ratificat de statele semnatare, cu excepţia Japoniei.
Considerând că „din punct de vedere etnografic, istoric şi economic”, unirea Basarabiei cu
România era „pe deplin justificată”, statele semnatare au declarat că „recunosc suveranitatea
României asupra teritoriului Basarabiei” şi s-au angajau să invite Rusia să adere la tratat „de
îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de către ele”. Având în vedere faptul că frontierele
stabilite şi suveranitatea României asupra Basarabiei „nu vor putea fi puse în discuţie” ele îşi
rezervau dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor „toate chestiunile care
ar putea fi ridicate de guvernul rus” cu privire la detaliile tratatului.
Consacrarea internaţinală a graniţelor României s-a făcut cu mari dificultăţi datorită
intereselor strategice şi economice ale marilor puteri, necunoaşterii adevăratei realităţi istorice,
etnice şi geografice, încercărilor delagaţiei ungare, în special, de a menţine hotarele fostului
Imperiu al Sfântului Ştefan. În acest sens, în 1919, guvernul ungar, atăgându-şi sprijinul unor
politicieni şi oameni de afaceri francezi şi englezi, a lansat ideea constituirii unei Confederaţii a
statelor danubiene, combătută virulent de către guvernele României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei,
care au reuşit, în 1920, să determine guvernele de la Paris şi Londra să abandoneze acestă idee.
În contextul în care o mare parte a teritoriului românesc se aflase sub ocupaţie germană
timp de aproape doi ani, pagubele înregistrate ridicându-se la 72 miliarde lei aur, delegaţia
română a solicitat reparaţiile corespunzătoare, neacordate însă de marile puteri decât într-o foarte
mică măsură. În absenţa delegaţiei române, conferinţa de la Spa din 1920 a repartizat României o
cotă de numai 1% din reparaţiile germane şi de 10,55% din cele orientale, adică mult prea puţin
faţă de pierderile înregistrate şi de efortul comun la obţinerea victoriei. Din acest motiv guvernul
român avea să refuze procentul infim acordat. După numeroase insitenţe, delegaţii români au fost
primiţi la Conferinţa interaliată de la Londra (iulie-august 1924) şi la conferinţa miniştrilor de
finaţe de la Paris (ianuarie 1925), ultima atribuind României 1,1% din reparaţiile germane şi din
prim jumătate a celor orientale şi 20% din cea de-a doua jumătate a celor orientale. În final,
România nu avea să beneficieze nici de această mică parte atribuită.
O altă problemă cu care s-a confruntat delegaţia română la conferinţa de pace de la Paris
s-a referit la înscrierea în tratatele încheiate, în specual în cel cu Austria şi în cel al ,,minorităţilor”
a unor clauze care să nu lezeze suveranitatea şi independenţa statului român. Protestelor repetate
şi vehemente făcute de I.I.C.Brătianu, reprezentanţii marilor puteri le-au răspuns cu presiuni şi
ameninţări referitoare chiar la recunoaşterea apartenţei Bucovinei la România. Rezistenţa
românească la aceste ameninţări nu a încetat nici după retragerea şefului delegaţiei române de la
Conferinţa de pace şi demisia guvernului pe care îl prezida. Grav a fost faptul că nu au încetat
nici măsurile restrictive ale marilor puteri, importurile româneşti fiind practic blocate. Prin
numeroase ultimatumuri (12) guvernul român a fost atenţionat că dacă nu-şi retrimitea delegaţii la
Paris pentru a semna cele două tratate ţara urma să fie exclusă din rândul puterilor aliate şi
asociate.
Într-un asemenea context, la 9 decembrie 1919, delegaţia română, condusă de noul prim-
ministru Alexandru Vaida-Voevod, a revenit la Paris unde a semnat tratatul de la Saint-Germanin
en Laye cu Austria şi de la Neuilly sur Sein cu Bulgaria. Cu acelaşi prilej a fost semnat şi Tratatul
minorităţilor, reformulat prin suprimarea referirilor la Tratatul de la Berlin din 1878, cu privire la
independenţa condiţionată a României, şi a art. 10 şi 11 care prevedeau legi speciale pentru evrei,
ultimele două fiind înlocuite printr-un aliniat prin care se lua act de Decretul-lege din 29
noiembrie 1919, care conferea acestei minorităţi aceleaşi drepturi cu cele ale populaţiei române.
Modificările obţinute de către delegaţia română nu au înlăturat însă complet posibilităţile de
intervenţia ale marilor puteri în problemele interne ale României.

Agresiuni germane şi sovietice în cel de-al doilea război mondial


Ocuparea Austriei de către Germania. La 12 martie 1938, trupele germane au pătruns în
Austria, stat independent şi suveran, recunoscut pe plan internaţional (inclusiv de către statul
german) invazia marcând declanşarea acţiunii de pătrundere a Reich-ului spre estul şi sud-estul
Europei. Astfel, tânăra Republică austriacă şi-a încetat existenţa la mai puţin de 20 de ani de la
obţinerea independenţei prin Tratatul de la Saint-Germain-en Laye. Peste foarte puţină vreme ea a
devenit provincie a Reich-ului, denumită Ostmark (Marca de Est), apoi, după introducerea
legislaţiei naziste, a dispărut în compunerea Germaniei, fiind împărţită în opt districte: Viena,
Kartner, Niederdonau, Oberdonau, Ostmark, Salzburg, Steiermark şi Tirol. Înglobarea Austriei a
consolidat poziţia strategică a Germaniei în centrul Europei şi a constituit un pas hotărâtor spre o
nouă cucerire: Cehoslovacia.
Dezmembrarea Cehoslovaciei.
Dictatul de la München. La scurt timp după înglobarea Austriei în Reich, HItler a decis
să ocupe Cehoslovacia acţiunea desfăşurându-se în mai multe etape. Iniţial, prin dictatul de la
München (30 septembrie 1938) Neville Chamberlaine, Edouard Daladier, Benito Mussolini şi
Adolf Hitler au impus Cehoslovaciei să cedeze Germaniei zona sudetă (28 600 km2 şi 3 600 000
de locuitori), care includea după linia franceză „Maginot” cele mai puternice fortificaţii din
Europa, inclusiv 68% din minele de cărbuni, 86% din industria chimică, 80% din filaturi şi
ţesături, 70% din uzinele metalurgice, 70% din producţia de energie electrică ş.a. Cu acelaşi
prilej, profitând de cea de-a treia întâlnire cu Hitler, Neville Chamberlain a iniţiat semnarea (30
septembrie) unei declaraţii comune anglo-germane prin care se considera că relaţiile bilaterale
erau „de primă importanţă pentru cele două ţări şi pentru Europa”, acordul de la München şi
acordul anglo-german fiind privit „ca un simbol al dorinţei celor souă popoare de a nu-şi mai
declara niciodată război”, devenind metodă pentru „rezolvarea oricăror alte chestiuni” care ar
privi cele două ţări.
Cedarea zonei Teschen către Polonia. Calvarul Cehoslovaciei a continuat şi după
München, ca urmare a acţiunilor convergente ale Poloniei şi Ungariei şi apoi din nou al
Germaniei, Hitler sprijinind acţiunile revizioniste ale celor două state şi rezervându-şi apoi
„dreptul” de a ocupa Cehia, Bohemia şi Moravia şi de a separa Slovacia sub masca aşa-zisei
independenţe. Pentru a evita vărsarea de sânge, la sugestia guvernelor de la Londra şi Paris,
guvernul cehoslovac s-a întrunit de urgenţă, în dimineaţa zilei de 1 octombrie, şi a acceptat
cererea guvernului de la Varşovia prin care în compunerea Poloniei au intrat 1 700 km2 cu o
populaţie de 228 000 de locuitori, din care peste 133 000 erau cehi. La trei zile după acest tragic
eveniment, preşedintele Eduard Beneš şi-a dat demisia (5 octombrie), urmată de numeroase şi
importante remanieri la nivelul conducerii statului.

Primul dictat de la Viena. Invitat încă din perioada anterioară München-ului să participe
la împărţirea Cehoslovaciei, guvernul ungar nu a rămas nici el pasiv, fiind decis să ocupe partea
sudică a Slovaciei, cu minoritate maghiară, chiar dacă ar fi fost obligat să folosească forţa, având
mobilizaţi, la 10 octombrie 1938, peste 600 000 de militari, majoritatea dislocaţi la frontiera cu
Slovacia şi România. Profitând de sprijinul diplomatic german şi italian, Ungaria a încorporat, la
2 noiembrie 1938, un teritoriu de 12 400 km2 din Slovacia şi Ruthenia cu o populaţie de 1 100
000 de locuitori (oraşele Bratislava şi Nitra (fără zona adiacentă) au rămas în compunerea
Slovaciei, iar Kosice, Uzgorod şi Mukacevo în cea a Ungariei. Astfel, Cehoslovacia a pierdut,
într-un timp foarte scurt, 90% din producţia textilă, 90% din cea de porţelan, 80% din ciment şi
lignit, 75% din construcţiile de vagoane, 70% din oţel, fontă, electricitate, 66% din cărbune etc.
Dezmembrarea Cehoslovaciei. Hotărât să ocupe întreaga Cehoslovacie, Hitler a
comunicat (12 martie 1938) guvernului de la Budapesta că are la dispoziţie 24 de ore pentru a
,,rezolva problema rutheană”. Fără să aştepte a doua invitaţie, ungurii au provocat, în seara zilei
de 13 martie, grave incidente la frontieră şi în oraşele Uzgorod şi Mukacevo şi au depăşit a doua
zi graniţa, ajungând la frontiera cu Polonia, la 17 martie, ocupând 12 000 km2 cu 600 000 de
locuitori din care doar 26 000 erau maghiari.
Odată soluţionate pretenţiile ungare, Hitler a trecut la rezolvarea problemei
slovace, încurajând pe monseniorul Josef Tiso să proclame independenţa Slovaciei (14 martie
1939). Proclamarea independenţei Slovaciei a făcut ca Anglia şi Franţa să nu se mai simtă
obligate să garanteze frontierele Cehoslovaciei care nu mai erau cele stabilite prin dictatul de la
München. La insistenţa noului guvern slovac a fost încheiat un „tratal de protecţie” cu Germania,
care prevedea, la art. 2, că forţele militare ale Reich-ului aveau dreptul, în orice moment, să
construiască instalaţii militare şi să dispună de garnizoanele pe care le considera necesare pe
întregul teritoriu slovac. Corelată cu punerea economiei de război la dispoziţia Germaniei, aceste
măsuri au transformat în realitate Slovacia într-un stat vasal Germaniei. Profitând de presiunile
germane asupra guvernului de la Bratislava, Ungaria a mai încorporat 1 700 km2 şi 70 000 de
locuitori din sudul Slovaciei.
În acest, context, Hitler a trecut la ocuparea Bohemiei şi Moraviei, adică a ceea ce mai
rămăsese din statul cehoslovac post-versaillez. Deoarece trupele cehe primiseră ordin să nu
reacţioneze şi să depună armele, ocuparea Bohemiei şi Moraviei s-a făcut fără rezistanţă, la 15
martie, ora 9, un batalion de motociclişti pătrunzând în Praga. Ocuparea Cehiei şi Moraviei a
făcut ca Reich-ul german să încorporeze încă 48 000 kmp şi 7 400 000 de locuitori, de această
dată majoritatea nemaifiind germani. La aceasta s-au adăugat importante resurse economice şi
capacităţi industriale, inclusiv fabrici de arment, precum şi insemnate fonduri de aur şi devize.
Dezmembrarea Cehoslovaciei a avut consecinţe catastrofale pentru securitatea Poloniei,
care a devenit astfel înconjurată, practic, de către Wehrmacht, pentru România, trupele germane
ajungând la graniţa de nord-vest a ţării (pe teritoriul Slovaciei), pentru Mica Înţelegere, care şi-a
încetat astfel existenţa. Concomitent, prin ocuparea Bohemiei şi Moraviei, prin influenţa pe care a
căpătat-o în Slovacia, Reich-ul nazist şi-a consolidat poziţia strategică în centru Europei, anulând
valoarea deosebită a fortificaţiilor cehoslovace şi controlând căile de comunicaţie pe valea
Dunării spre sud-estul Europei. La toate acestea se adaugă preluarea numeroaselor bogăţii ale
Cehoslovaciei şi industria deosebită a acesteia. Nu poate fi ignorat, totodată, că în afară de
poziţia strategică şi potenţialul industrial, Cehoslovacia reprezenta unul din cele mai democratice
state europene.
Ocuparea Albaniei de către Italia
Agresiunea Italiei asupra Albaniei, stat independent şi suveran, care îşi cucerise
independenţa la 29 iulie 1913 după înfrângerea Turciei în cel de-al doilea război balcanic, nu a
avut un caracter conjunctural fiind pregătită din timp. Ea a fost declanşată după ce s-a aflat că
Hitler avea de gând să încorporeze Boemia şi Moravia şi după ce Germaia a făcut cunoscut (20
martie 1939) că se dezinteresa de soarta de soarta Croaţiei şi că Marea Mediterană nu era şi nu
trebuia să devină ,,o mare germană”.
Ca urmare, la 6 aprilie 1939, Italia a trecut la ocuparea Albaniei, unde a fost abolită
Constituţia din 1918 şi constituită Adunarea Constituantă care a decis în numele tuturor
albanezilor ,,conştienţi şi recunoscători de opera constructivă realizată de Duce şi de Italia
fascistă”, să unească viaţa şi destinele ţării lor cu Italia, ,,întărind legăturile de solidaritate cu
aceasta”. Concomitent, coroana albaneză a fost oferită regelui Italiei şi împărat al Ethiopiei sub
formula ,,uniunii personale", cu titlu de regat, la Tirana fiind desemnat un locotenent general în
calitate de reprezentant al regelui Victor Emanuel al III-lea. Concomitent, Parlamentul albanez a
fost dizolvat, majoritatea armatei albaneze fost desfiinţată, restul intrând în compunereaa celei
italiene. În plan extern, reprezentarea Albaniei în străinătate a fost preluată de guvernul italian.
Agresiunea italiană împotriva unui mic stat independent şi suveran marca în acelaşi timp
începutul penetrării Italiei în Balcani, care a obţinut astfel graniţă directă cu Iugoslavia şi Grecia.
Agresiunea a periclitat în acelaşi timp interesele engleze, în special, dar şi pe cele franceze, în
zonă, Londra şi Parisul nemaiavând posibilitatea să intervină pe cale maritimă în sprijinul
Iugoslaviei. Ocuparea Albaniei a însemnat controlul complet al Mării Adriatice, care a fost
transformată într-o bază italiană (regiunea Valonei şi insula Sasena închideau Marea Adriatică în
zona canalului Otranto), imobilizarea Iugoslaviei dinspre sud-est, constituirea unui cap de pod
italian în Balcani şi sporirea influenţei politice italiene asupra statelor din zonă, îmbunătăţirea
imaginii regimului italian pe plan intern, exploatarea intensă a producţiei de petrol albaneze (30
000 tone anual).

Ocuparea Poloniei şi declanşarea celui de-al doilea război mondial


După dezmembrarea Cehoslovaciei, Hitler a trecut la crearea condiţiilor politico-
militare pentru ocuparea Poloniei. Agresiunea s-a produs la 1 septembrie 1939 (la scurt timp după
încheierea pactului de neagresiune cu Uniunea Sovietică din 23 august) când circa 60 divizii
germane, însumând 1 600 000 de oameni, sprijinite de circa 2 000 de avioane (peste 1 000 de
bombardament) au invadat Polonia pe un front de 1 600 km, fără declaraţie de război. Forţele
poloneze, inferioare numeric, au încercat să opună rezistenţă, în aşteptarea sprijinului occidental
promis şi legiferat prin tratate cu Franţa şi Anglia, care au declarat război Germanie la 3
septembrie 1939.
În lipsa unei replici ferme a Franţei şi Angliei, Polonia era răvăşită de la un capăt la altul,
trupele germane au ajuns la 13 septembrie pe linia de demarcaţie stabilită anterior cu sovieticii. În
contextul în care armata poloneză era practic zdrobită (la 16 septembrie 1939 Wehrmachtul
înconjurase Varşovia), Armata Roşie a trecut şi ea la acţiune, atacând dinstre est, realizând
joncţiunea (18 septembrie) cu rupele germane. 11 000 dintre militarii polonezi aveau să fie
lichidaţi de ruşi, în pădurea Katyn.
Apoi statul polonez avea a fost desfiinţat pentru a patra oară în istoria sa, la 28
septembrie 1939 încheindu-se ,,Tratatul frontierelor", care a mulţumit pe ambii parteneri, deşi
adusese unele modificări anexei secrete a pactului de neagresiune din 23 august 1939, în sensul
că Lituania trecea în sfera de influenţă a Uniunea Sovietice în timp ce districtul Lublin şi o parte
din districtul Varşoviei treceau în sfera de interese a Germaniei. ,,Graniţa” germano-sovietică a
fost stabilită pe cursul râurilor Sán şi Bug. Partea de vest a Poloniei a fost anexată direct Reich-
ului, restul teritoriului constituind Guvernământul general al regiunilor poloneze, în 1941 fiindu-i
anexate teritoriile poloneze care anterior fuseseră ocupate de către sovietici.
Atacarea Poloniei, la 1 septembrie 1939, a avut consecinţe extrem de negative nu numai
pentru statul polonez, ci pentru întreaga omenire, care a fost angrenată, în scurt timp, în cea mai
mare conflagraţie mondială.

Modificarea statu-quo-ului teritorial al statelor baltice


În toamna anului 1939, Uniunea Sovietică a trecut şi ea la concretizarea politicii revizioniste
încorporând, până în vara anului 1940, partea de est a Poloniei, unele teritorii finlandeze, statele
nordice (Lituania, Letonia şi Estonia) şi partea de est şi de nord-est a României (Basarabia şi
partea de nord a Bucovinei).

Modificarea statu-quo-ului teritorial în vestul Europei

După cucerirea Poloniei, Hitler şi-a direcţionat viitoarele lovituri spre vestul Europei,
prin teritoriile Belgiei şi Olandei, deşi cu puţin timp înainte (30 ianuarie 1937) asigurase
guvernele celor două ţări că era gata să recunoască şi să garanteze ,,inviolabilitatea şi
neutralitatea" celor două ţări. Timpul nefavorabil, condiţiile meteorologice dificile şi alţi factori
l-au determinat să amâne momentul atacului în vestul Europei.
Agresiunea împotriva Danemarcei şi Norvegiei. Între cauzele care au amânat atacul
împotriva Belgiei şi Olandei şi apoi asupra Franţei s-a aflat şi interesul Germaniei în a-şi asigura
mai întâi controlul asupra Danemarcei şi Norvegiei, care acopereau flancul drept al frontierei
germano-franceză, controlul mărilor nordice şi importante avantaje economice. Interesul
Germaniei a fost mai mare pentru Norvegia, date fiind poziţia geo-strategică a acesteia în spaţiul
nordic al Oceanului Atlantic, existenţa portului nordic Narvik, deschis în permanenţă pentru
trafic, prin care se scurgea spre Anglia, Germania şi alte state bogăţia mineralieră a Suediei şi
oţelurile ei deosebite. Pentru ambele tabere beligerante Norvegia era importantă şi prin litoralul
ţării, care permitea supravegherea Mări Nordului în ceea ce priveşte activitatea submarinelor şi a
altor nave de război. În contextul sporirii interesului german pentru cele două ţări diplomaţia
Reich-ului a perfectat încheierea unor tratate de neagresiune cu Norvegia (28 aprilie 1939) şi cu
Danemarca (31 mai 1939).
Ocuparea Danemarcei şi Norvegiei. Cu toate acestea, la 9 aprilie 1940, Karl Brauer,
ambasadorul german de la Oslo, a prezentat regelui Haakon al VII-lea un Ultimatum prin care se
cerea ca Norvegia să se pună imediat sub protecţia administraţiei militare germane, iar Cecyl von
Renthe-Fink, ambasadorul de la Copenhaga a înmânat regelui Kristian al X-lea un document
asemănător. În Danemarca, după două ore de dezbateri comune - Parlament şi Guvern - s-a
hotărât capitularea, astefel încât atunci când trupele germane au pătruns în portul şi oraşul
Copenhaga, nu au întâmpinat nici o rezistenţă. Ca urmare, la ora 8, Hitler a anunţat la radio
cucerirea Danemarcei, promiţând să nu se amestece în problemele interne ale ţării şi să-i respecte
aşa-zisa independenţă şi suveranitate teritorială. Iniţial, noul guvern danez a reuşit să evite
instaurarea unui regim nazist în ţară.
În Norvegia evenimentele au luat o cu totul altă turnură. Informat despre ultimatumul german,
guvernul a decis să nu se supună, hotărârea fiind confirmată apoi de către rege. Prin urmare între
cele două state a intervenit starea de luptă, atacului german, fără declaraţie de război, opunându-
i-se rezistenţa armatei şi populaţiei, atât în principalele porturi (Oslo, Traodjeim, Arendal,
Alesund, Kristiansand, Stavanger, Bergen, Narvik etc.), cât şi în interiorul ţării. Profitând de
situaţie, Vidkun Quisling a format un guvern profascist, nerecunoscut de rege, care, împreună cu
guvernul au părăsit Capitala îndreptându-se spre Hamar, la peste 100 km de Oslo, sperând să
rezolve de acolo problemele curente ale ţării şi să ia legătura cu guvernul englez. În final,
germanii şi-au consolidat ocupaţia, norvegienii încetând practic lupta la 7 iunie 1940, când regele
Haakon al VII-lea şi guvernul norvegian au părăsit portul Tramsö, la bordul crucişătorului
britanic ,,Devonshire”, cu destinaţia Londra. În aceeaşi zi, guvernul a decis capitularea, actul fiind
semnat la 10 iunie, la Trodhein, de către generalul Roscher-Nielson. Rezistenţa norvegiană avea
însă să continue, atât în ţară cât şi în străinătate, unde regele a refuzat cererea din 13 iunie a unora
dintre deputaţii norvegieni, impusă de germani de a renunţa la tron.
Ocuparea Norvegiei a constituit un mare succes pentru germani, Wehrmacht-ul reuşind să
dispună din punct de vedere strategic de importante baze pentru aviaţie şi marină, care aveau să
fie folosite în acţiunile duse împotriva trupelor britanice şi convoaielor din Atlantic. Cu toate că
Germania a fost obligată să menţină în zonă numeroase forţe de ocupaţie, ocuparea Norvegiei a
împiedicat constituirea unui nou front în spaţiul operaţional din nordul Europei, blocându-se în
acelaşi timp, importante forţe ale Marii Britanii. În plan economic a fost asigurată continuitatea
transporturilor de minereu de fier suedez, în pofida dificultăţilor provocate de influenţa flotei
britanice.

Agresiunea Germaniei asupra Belgiei, Olandei şi Luxemburgului


Stabilită prin Directiva operativă nr. 6 din octombrie 1939, agresiunea germană asupra
statelor democratice occidentale europene nu a fost abandonată nici un moment de către Hitler cu
toată împotrivirea unora dintre generali şi apariţia unor probleme de natură internă şi
internaţională, care au amânat pentru moment declanşarea ofensivei.
Deşi garantase neutralitatea Belgiei şi Olandei, Wehrmacht-ul a trecut la ofensivă la 10 mai
1940, ora 5,35, fără declaraţie de război, ultimatum sau avertisment. După lupote grele, lipsită de
sprijinul trupelor anglo-franceze, care sub presiunea inamicului începuseră retragerea spre
Anvers, armata olandeză a capitulat (15 mai 1940), Haga fiind predată fără luptă.
Cu toate promisiunile făcute de către Hitler că nu se va modifica ordinea socială şi
administrativă, la 19 mai, Arthur Seyss-Inquart, cunoscutul nazist austriac, care contribuise
decisiv la realizarea Auschluss-ului, a fost numit "Comisar al Reich-ului pentru teritoriile
olandeze ocupate". La scurt timp, la propunerea lui Hermann Göring, generalul Frederih
Christiansen a fost numit comandant al Wehrmacht-ului în Olanda ocupată, iar brigadeführe-ul
SS Albin Romtek în fruntea siguranţei teritoriale olandez, ca şef suprem al SS-ului. În
conformitate cu misiunea primită de la Hitler, Arthur Seyss-Inquart raporta Führeului, la 25 mai,
procedura de ocuparea militară a Olandei pentru ,,a evita sau a exclude posibilitatea unei
agresiuni aliate”, deşi acest lucru era practic exclus.
Zonă de ocupaţie germană avea să devină şi Luxemburgul, unde ambasadorul von Radowitz a
primit depline puteri. În anul următor ducatul a fost încorporat în districtul Koblenz-Trier.
În Belgia, cel puţin teoretic, situaţia a fost mai puţin complicată dată fiind coaliţia de forţe
franco-anglo-belgiană, care constituise un raport de forţe capabil să reziste Wehrmacht-ului.
Realitatea câmpului de luptă nu a confirmat însă aceste presupuneri, deoarece la 17 mai trupele
germane au pătruns în Bruxelles iar la 28 mai regele Leopold a fost nevoit să accepte capitularea
necondiţionată a Belgiei. capituleze. recunoaşte capitularea necondiţionată a Belgiei. Cu puţin
timp înainte (18 mai1940) Hitler decretase deja încorporarea în Reich a unei părţi din teritoriul
belgian.

Capitularea Franţei
După victoriile înregistrate în Belgia şi Olanda trupele germane au pătruns pe teritoriul
Franţei ajungând la 21 mai la Canalul Mânecii şi la 14 mai în Paris. Profitând de situaţia extrem
de dificilă a Franţei, Italia i-a declarat şi ea război, la 10 iunie.
Într-un asemenea context, guvernul francez a acceptat la 22 iunie 1940 armistiţiul de la
Rethondes, lângă Compiégne (acolo unde la 11 noiembrie 1918, Germania înfrântă semnase actul
de capitulare). Documentul prevedea: demobilizarea şi reducerea armatei franceze la 100 000 de
oameni pentru ordinea internă; ocuparea a trei cincimi din teritoriul Franţei (părţile de nord, nord-
est şi vest); întreţinerea unei armate germane de ocupaţie de 400 000 de oameni; trimiterea în
prizonierat peste 1 500 000 de militari francezi, între care 130 de generali, ca mână de lucru pe
teritoriul Reich-ului. Flota franceză, cu excepţia părţii lăsate la dispoziţia guvernului de la Vichy,
urma să fie şi ea dezarmată şi demobilizată, sub control german şi italian. Ca o măsură de
presiune germanii au inclus în convenţia de armistiţiu prevederea conform căreia guvernul
german putea denunţa în orice moment documentul, mai ales în situaţia în care guvernul francez
nu îşi îndeplinea angajamentele asumate.
Cu acel prilej, partea de sud a Franţei a devenit ,,zonă liberă” sub suveranitatea
guvernului de la Vichy, condus de Philippe Pétain, dar sub controlul comisiilor de armistiţiu
germană şi italiană; guvernul îşi păstra autoritatea şi asupra coloniilor franceze. Referindu-se la
această situaţie singulară în istoricul agresiunilor germane, istoricul francez Henri Michel
constata că ,,armistiţiul lăsa guvernului francez principalele atribute ale suveranităţii: teritorii
supuse autorităţii sale, puteri ale justiţiei şi poliţiei, drept de a legifera şi administra, menţinerea
de forţe armate”. Tot atât de adevărat este însă şi faptul că ,,libertatea de acţiune” a guvernului
francez s-a dovedit a fi extrem de fragilă, luând sfârşit în noiembrie 1942 când Franţa a fost
ocupată integral. În plan intern, la scurt timp după înfrângerea militară, la 10 iulie 1940,
Parlamentul francez a abolit regimul republican, întreaga putere în stat fiind încredinţată
mareşalului Pilippe Petain, care şi-a asumat funcţia de ,,şef al statului francez”.
În partea ocupată, germanii au decis anexarea Alsaciei şi Lorenei, suprimarea vămii
franceze la vechea frontieră franco-belgiană (15 septembrie 1940) fără să-l mai informeze pe
mareşalul Pilippe Petain, au încorporat şi germanizat departamentele Rinul de Jos, Rinul de Sus şi
Mossela, au subordonat departamentele Nord şi Pas de Calais direct Comandamentului german cu
sediul la Bruxelles, au constituit ,,zone” speciale neprevăzute în Convenţia de armistiţiu. În zona
ocupată franceză autoritatea germană era reprezentată de un Comandament militar german cu
sediul la Paris. Tot aici, la Paris, la 3 august, Otto Abetz a fost numit ambasador al Germaniei.
Armistiţiul a pus capăt ostilităţilor, dar nu şi a stării de război între cele două ţări. Noua
stare de lucruri a intrat în vigoare la data de 25 iunie 1940, după ce cu o zi înainte se semnase, la
Roma, o înţelegere similară franco-italiană, prin care Italia a primit dreptul de a folosi portul
Djibouti, în timp ce Franţa îşi asuma obligaţia de a demilitariza linia ,,Mareth” şi o zonă adâncă
de 200 km la frontiera cu Tripolitania.
Înfrângerea Franţei s-a datorat unor cauze multiple: militare (doctrină militară învechită,
înzestrare precară, erori strategice), economice (industria de apărare slabă), financiare, politice
(conciliatorism faţă de politica agresivă germană, pasivitatea din timpul războiului ciudat) etc.
Astfel, într-un timp extrem de scurt Germania a ocupat Danemarca, Norvegia, Belgia,
Olanda, Luxemburg, inclusiv Franţa, unul din cele mai mari state europene, creând astfel condiţii
favorabile reluării ofensivei în estul Europei împotriva aliatului sovietic, după ce iniţial
,,stabilizase” situaţia din Balcani prin atacarea Iugoslaviei şi Greciei.

Rapturile teritoriale la care a fost supusă România


În vara anului 1940, la scurt timp după înfrângerea Franţei, România - stat naţional şi
unitar al cărui teritoriu fusese reîntregit în istoricul an 1918 prin hotărârile cu caracter plebiscitar
de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, confirmate în plan internaţional prin tratatele încheiate la
sfârşitul primului război mondial - s-a aflat într-o situaţie extrem de dificilă, pierzând într-un timp
extrem de scurt circa 100 000 kmp şi 7 000 000 de locuitori, care au intrat, prin presiune şi dictat,
în componenţa Uniunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei. Aceasta, în pofida faptului că în perioada
interbelică diplomaţia română, urmărind menţinerea integrităţii, independenţei şi suveranităţii
statului naţional unitar, a promovat o politică de pace şi prietenie cu toate statele vecine,
neridicând vreodată vreo pretenţie teritorială faţă de acestea. Rapturile teritoriale au avut
consecinţe extrem de grave pentru ţară, statul naţional unitar român., reîntregit în istoricul an
1918, pierzând circa 33 % din teritoriu şi din populaţie, precum şi imense valori materiale şi
spirituale fiind distruse sau însuşite ce către cei cărora nu le aparţineau.
În urma ultimatumurilor din iunie 1940, Uniunea Sovietică a anexat 44 442 kmp şi 3
190 000 de locuitori în Basarabia şi 5 220 kmp şi 596 000 de locuitori în nordul Bucovinei. Prin
dictatul de la Viena, Ungaria şi-a însuşit 43 492 kmp şi 2 609 007 locuitori, în timp ce prin
tratatul de la Craiova Bulgaria a încorporat un teritoriu cu o suprafaţă de 7 142 kmp şi 412 105
locuitori.
Datorită regimului extrem de dur aplicat de către ocupanţi1 şi a opţiunii românilor din
teritoriile încorporate prin forţă până la sfârşitul anului 1940 din Basarabia şi nordul Bucovinei s-
au refugiat 220 501 locuitori, în timp ce din Transilvania s-au refugiat, până la 1 aprilie 1944, 221
697. În Cadrilater, în cadrul acţiunii de evacuare au plecat 102 093 de români, în timp ce în
România au rămas 249 140 de bulgari, din care au plecat, până la 1 octombrie 1943, 66 810.
Numeroase au fost şi pierderile materiale, în special în Transilvania, unde suprafaţa ocupată de
Ungaria includea 594 de întreprinderi mari, minele de aur, argint, cupru, cărbune, bauxită etc.,
care includeau 40% din rezervele de aur.
Cauzele care au impus pierderea teritoriilor româneşti au fost multiple, fiind determinate
în primul rând de politica agresivă, revizionistă a celor trei state agresoare, de contextul
internaţional nefavorabil României, dar şi de factori interni care au făcut ca poporul român să fie
pus în situaţia de a-şi apăra cu arma în mână, aşa cum a dorit, glia străbună.

Schimbări teritoriale în Balcani


Aşa cum se întâmplase şi în secolele anterioare, statele din Balcani au devenit în perioada
premergătoare celui de-al doilea război mondial, obiect de influenţă şi de dominaţie a marilor
puteri europene revizioniste, Italia iniţial, apoi Germania, care au atentat la suveranitatea,
independenţa şi integritatea lor teritorială.

Agresiunea italiană asupra Greciei în toamna anului 1940. În toamna anului 1940, Italia
a atacat Grecia, fără să-şi informeze aliatul german, încercând să-şi impună dominaţia în Balcani.
Considerând că şi armata italiană era în stare să obţină succesele Wehrmacht-ului, Ducele a
adresat guvernului grec (28 octombrie 1940) un brutal şi inacceptabil ultimatum prin care se cerea
permisiunea intrării trupelor italiene pe teritoriul grec, cedarea unor zone strategice şi baze
militare. Atacul italian, terestru şi aerian, s-a declanşat în aceeaşi zi, la ora 5, înainte de expirarea
termenului limită din ultimatum, trupele italiene nefiind în stare însă să obţină şi victoria. Acest
lucru a diminuat prestigiul Axei, fiind pentru prima dată când un stat membru înregistra
înfrângeri militare pe un teatru de acţiuni militare. În perspectiva viitoare agresiuni germane în
estul Europei, împotriva Uniunii Sovietice, starea de criză din Balcani era de neadmis în
concepţia lui Hitler. De aceea în iarna 1940/1941, Führer-ul a iniţiat numeroase acţiuni

1
Pe larg: Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru,
Bucureşti, 1992; Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I.Puşcaş I., Administraţia militară fascistă în
nord-vestul României, septembrie-noiembrie 1940, Cluj-Napoca, 1998.
diplomatice şi a ordonat pregătiri militare pentru ocuparea Greciei şi controlarea totală a
Balcanilor.
Agresiunea Germaniei asupra Iugoslaviei şi desfiinţarea acesteia ca stat (1941).
În acest context, diplomaţia de la Berlin a acordat o atenţie deosebită relaţiilor cu Iugoslavia, stat
independent şi suveran. Deşi guvernul de la Belgrad nu s-a grăbit să accepte oferta germană,
situaţia Iugoslaviei a devenit dramatică în primăvara anului 1941 când vecinii săi erau deja
membrii ai Axei şi când Reich-ul făcea presiuni puternice pentru a o atrage în Axă spre a-şi
asigura spatele în perspectiva războiului cu Grecia şi cu trupele britanice din această ţară. Pentru a
fi sigur cel puţin de neutralitatea iugoslavă, Hitler s-a arătat dispus să asigure Iugoslaviei un statut
privilegiat, garantându-i, în cazul intrării în Axă, integritatea teritorială, un coridor iugoslav spre
Marea Egee, portul Salonic în întregime, asigurarea domniei pentru prinţul regent Pavel. În caz
contrar, Iugoslavia era considerată stat ostil, Germania urmând a accepta cererile revizioniste ale
vecinilor.
În acest context, după ce a primit, la 19 martie 1941, un ultimatum de patru zile din
partea Germaniei pentru a adera la Pactul Tripartit, prinţul regent Pavel a acceptat acest lucru, la
25 martie 1941, în prezenţa sa, premierul Dragisa Ţvetcovic şi ministrul de externe Cincar
Marcovic semnând, la Viena, aderarea Iugoslaviei la Axă. Imediat s-au manifestat însă
nemulţumirile şi orgoliile sârbilor naţionalişti care au acuzat guvernul şi pe regent de trădarea
intereselor naţionale şi de capitulare în faţa intereselor şi presiunilor germane.
Urmarea a constat în executarea unei lovituri de stat de către cercurile militare, în noaptea
de 26 spre 27 martie 1941, în urma căreia prinţului regent Pavel Karadjodjevici s-a impus
domicilui forţat şi apoi alungat din ţară, prinţul Petru, în vârstă de 17 ani, a fost proclamat major
şi făcut rege, iar generalul Dušan Simović a fost numit prim-ministru. Dorind să evite reacţia
germană, acesta din urmă a refuzat să ratifice aderarea Iugoslaviei la Pactul Tripartit şi a încercat
să convingă pe germani că lovitura de stat a avut doar motivaţii interne. La 5 aprilie, la Moscova,
ambasadorul iugoslav Gavriovic avea să semneze un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică
prin care cele două state semnatare se angajau să-şi respecte reciproc independenţa, suveranitatea
şi integritatea teritorială. Fără să ţină seama de acest lucru, Hitler a decis atacarea Iugoslaviei şi
desfiinţarea ei ca stat. În acest scop, la 27 martie 1941 a semnat Directiva nr. 25, care completa
planul ,,Mariţa", conceput iniţial pentru atacarea Greciei.
Pentru a-şi concentra majoritatea forţelor pe direcţia principală de atac, Hitler a cerut
amiralului Horthy Miklos să intervină cu trupele sale împotriva Iugoslaviei, promiţându-i
teritoriile revendicate. Cu toată împotrivirea contelui Teleky Pál, primul-ministru, care a invocat
tratatul de prietenie iugoslavo-ungar, şeful statului ungar şi ministrul său de externe, Bárdossy
Lászlo, au acceptat oferta germană, fapt care l-a determinat pe conte să se sinucidă, la 3 aprilie
1941. Viitoarele agresiuni împotriva Iugoslaviei şi Greciei aveau să-l determine pe Hitler să
amâne atacarea Uniunii Sovietice, stabilită pentru luna mai a aceluiaşi an.
Astfel, dispunând de o superioritate zdrobitoare de forţe, la 6 aprilie 1941, Wehrmacht-
ul a atacat Iugoslavia, fără declaraţie de război, înregistrând succese zdrobitoare. În aceeaşi zi au
intrat în acţiune şi trupele italiene, care au trecut frontiera albanezo-iugoslavă, după declaraţia de
război adresată guvernului de la Belgrad.
Atacată din toate părţile şi confruntându-se cu mari probleme interne, armata iugoslavă a
înregistrat înfrângeri grave, la 10 aprilie, odată cu ocuparea Zagrebului, începând şi
dezmembrarea Iugoslaviei prin proclamarea Croaţiei ca ,,stat independent” , la 10 aprilie 1941. În
final, trulele iugoslave aveau să înceteze lupta la 17 aprilie, în aceeşi zi, la Belgrad fiind încheiat
şi actul de capitulare necondiţionată de către A. Cincar-Markovic şi generalul R. Jankovic.
În final, teritoriul Iugoslaviei a fost împărţit între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria.
Germania a anexat partea de nord a Sloveniei, cu Maribor (partea de nord a acestei a fost anexată
la districtele austriece Styria şi Carinthia) şi Banatul iugoslav. Sub ocupaţie germană, cu o
conducere colaboraţionistă sârbă, în frunte cu generalul Milan Nedici, au intrat şi alte zone ale
teritoriului iugoslav, care nu au fost ocupate de Italia, Ungaria şi Bulgaria. Italia a ocupat sudul
Sloveniei, majoritatea insulelor din Marea Adriatică, litoralul Dalmaţiei, o parte din Croaţia,
unele teritorii din Serbia şi restul Macedoniei. Muntenegru a primit autonomie sub supraveghere
italiană (nu anexare), iar estul Macedoniei şi regiunea Kosovo din Serbia au fost anexate
Albaniei, aflată sub ocupaţie italiană. Ungaria a ocupat Backa, Baranja, Megdumurje şi
Prekomyrje, iar Bulgaria cea mai mare parte a Macedoniei sârbeşti şi unele zone din estul
Kosovei. Măsurile luate de ocupanţi au fost extrem de dure, în special împotriva sârbilor şi
evreilor. Împotriva trupelor de ocupaţie şi a administraţiei civile s-a declanşat o aprigă luptă de
rezistenţă, care a intrat în istoria celui de-al doilea război mondial ca o pagină memorabilă.
În fruntea ,,statului independent” croat, format din Croaţia (fără Dalmaţia şi insule),
Bosnia, Herţegovina şi Sremul, a fost numit Ante Pavelić, sosit în ţară, la cu 500 de ustaşi. La 19
mai, a fost proclamată monarhia, pe tron fiind numit ducele de Aimone de Spoleto, rudă cu
regele Italiei, căruia ostaşii i-au conferit titlul de regele Tomislav al II-lea al Croaţiei. Sprijinit de
ustaşi, de trupele de ocupaţie, de majoritatea clerului catolic, de conducătorii Partidului Ţărănesc
Croat, în frunte cu Vladimir Macek, Ante Pavelić a introdus teroarea împotriva sârbilor şi
evreilor, care au fost puşi în afara legii, alungaţi sau ucişi.
În perioda următoarea, Iugoslavia a fost angrenată într-un război nimicitor de partizani în
cursul căruia au fost ucişi 1 750 000 de oameni, adică a 10-a parte din populaţia ţării.
Atacarea şi dezmembrarea Greciei (1941). La fel ca în Iugoslavia, trupele germane au
acţionat fulgerător, încă din zorii zilei de 6 aprilie, înregistrând victorii categorice, care au avut ca
rezultat iniţial ocuparea ţării în numai 23 de zile Din nou un nou stat independent şi suveran a
dispărut de pe harta Europei, fiind împărţit în trei zone de ocupaţie: germană – Grecia centrală şi
Macedonia occidentală; bulgară – Macedonia orientală şi Tracia occidentală, cu excepţia
Salonicului; italiană – restul teritoriului, plus insulele ionice. Puterea supremă aparţinea
Comandamentului german al Europei de sud-est, cu sediul la Belgrad, care la rându-i dispunea de
două comandamente: unul pentru partea de nord a Greciei, cu sediul la Salonic, alltul pentru
partea de su a ţării, cu sediul la Atena. La 30 aprilie, la Atena avea să fie constituit un guvern
marionetă, condus de generalul Tsolokoglu.
Victoria germană din Balcani a asigurat supremaţia Reich-ului în zonă însă a amânat
agresiunea asupra Uniunii Sovietice cu câteva săptămâni, fapt ce avea să aibă o deosebită
importanţă pentru desfăşurările militare din adăncimea teritoriului sovietic mai ale în iarna care a
urmat. Concomitent, lupta de partizani iniţiată de patrioţii greci au blocat în zonă forţe germane,
care aveau să lipsească Wehrmacht-ului în anii care au urmat.

Agresiunea Germaniei împotriva Uniunii Sovietice


La 22 iunie 1941, spre surprinderea multora, dar în concordanţă cu prognozele analiştilor
veritabili, Wehrmacht-ul a invadat Uniunea Sovietică, fără declaraţie de război, Reich-ul german
atacându-şi astfel aliatul de la 23 august 1939 în încercarea de a obţine mult râvnitul spaţiu vital
în răsăritul Europei şi chiar mai mult, zonele petrolifere din Caucaz etc. Declanşată fără declaraţie
de război, agresiunea germană a apărut multora nefirească, în pofida diferenţelor de regim politic,
datorită strânselor relaţii diplomatice, economice şi de altă natură, realizate la scurt timp după
terminarea primului război mondial în contextul în care ambele state erau izolate pe plan
internaţional, fiecare sau împreună încercând să se redreseze sau să-şi extindă zonele de infuenţă.
Împreună cu trupele aliate (finlandeze, române, ungare, italiene, slovace, spaniole etc.)
Wehrmachtul a pătruns rapid în adâncimea teritoriului sovietic şi ajungând până la sfârşitul anului
1942 la Volga şi în Caucaz. În faţa Leningradului şi Moscovei însă blietzkieg-ul german a eşuat.
La 16 iulie 1941, părţile estice ale Uniunii Sovietice, inclusiv Crimeea, au fost anexate la
Reich sau exploatate de către acesta. Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru care România intrase
în război alături de Germania au fost eliberate până la 26 iulie 1941, după care teritoriul dintre
Nistru şi Bug, denumit Transnistria, a fost pus sub administraţie românească. Cuceririle germane
aveau să fie anulate succesiv până în 1944 când forţele armate sovietice, trecute la contraofensivă,
au respins Wehrmacht-ul şi trupele aliate dincolo de frontiera de est a URSS, stabilită în 1939, şi
chiar mai departe, până la Berlin.
Prin urmare, dacă pe termen scurt şi mediu (1939-1941) se poate spune că Germania
ieşise în ,,câştig” prin pactul de neagresiune din 23 august 1939, pe termen lung, ,,învingătoare”
a fost URSS, care profitând de un alt ,,aranjament”/acord de procentaj, la fel de funest (din
octombrie 1944), avea să menţină multe dintre prevederile arbitrare referitoare la graniţele
statelor din estul Europei stabilite în 1939 şi să-şi impună dominaţia asupra statelor din centrul şi
estul Europei, timp de peste o jumătate de secol.

Diplomaţie şi război (1941-1945)


Imediat după atacarea Uniunii Sovietice, Winston Churchill a declarat (22 iunie 1941) că
trupele britanice se vor bate pe uscat, pe mare şi în aer pentru înfrângerea Germaniei cu care nu
va negocia niciodată, că ,,orice om, orice naţiune care va continua lupta împotriva nazismului” va
primi ajutorul Marii Britanii, după cum ,,orice om, orice naţiune care va merge cu Hitler” îi va fi
duşman. O poziţie asemănătoare a adoptat (24 iunie 1941) şi S.U.A., care deşi nu se afla în război
adoptaseră deja, împreună cu Marea Britanie, principiile fundamentale ale strategiei războiului
împotriva puterilor Axei.
Ca urmare, în perioada următoare, cele trei mari puteri şi-au intensificat contactele diplomatice
(inclusiv în cadrul conferinţelor bilaterale şi trilaterale), au încheiat acorduri comerciale,
convenţii şi tratate bilaterale etc.
O importanţă deosebită a avut-o Charta Atlanticului, elaborată Winston Churchill şi
F.D.Roosevelt, care a prevăzut ca principii de bază pentru viitor dreptul popoarelor de a dispune
de ele însele şi de a-şi alege forma de guvernământ, accesul liber la pieţele internaţionale şi la
materiile prime, dezvoltarea economiei şi asistenţei sociale, libertatea navigaţiei pe mare,
dezarmarea statelor agresoare, asigurarea păcii şi a statu-quo-ului teritorial, excluderea
modificărilor teritoriale fără consimţământul popoarelor interesate etc. Până la sfârşitul anului, la
acest document de o însemnătate excepţională au aderat 23 de state, inclusiv Uniunea Sovietică
(24 septembrie 1941). La 1 ianuarie 1942, Charta Atlanticului a fost completată cu Declaraţia
Naţiunilor Unite, elaborată tot de Winston Chiurchill şi F.D.Roosevelt (cu participarea
ambasadorului sovietic la Washington), la care au aderat, în aceeaşi zi, 22 de state care s-au
angajat să nu încheie pace separată cu Germania şi să lupte până la înfrângerea acesteia.
După constituirea coaliţiei antihitleriste (în cadrul căreia S.U.A. au acţionat, din
decembrie 1941, ca putere beligerantă) cele trei mari puteri şi-au intensificat efortul de război,
conferinţa tripartită de la Moscova (29 septembrie - 1octombrie 1941) proclamând unitatea de
acţiune în lupta împotriva Axei şi elaborând programul livrărilor anglo-americane către Uniunea
Sovietică. Au urmat apoi conferinţele de la Casablanca (14-24 ianuarie 1942), Quebec (14-24
august 1943), Moscova (19-30 octombrie 1943), Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943),
Dumbarton-Oaks (21 august-7 octombrie 1944), Quebec (11-16 septembrie 1944), Moscova (9-
21 noiembrie 1944), Ialta (4-11 februarie 1945), San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945),
Potsdam (17 iulie-2 august 1945), Paris (29 iulie-15 octombrie 1946) etc.), la unele dintre ele
participând conducătorii celor trei mari puteri, la altele numai miniştri de Externe sau oficiali
militari. Dacă în cele mai multe situaţii reprezentanţii marilor puteri aliate s-au înţeles, numeroase
au fost cazurile în care au fost exprimate puncte de vedere diferite (de natură politică şi militară)
determinate de interesele fiecăreia în parte în parte. În cadrul conferinţelor menţionate, au fost
discutate probleme diverse privind conceperea, organizarea şi desfăşurarea operaţilor militare
pentru înfrângerea Germaniei şi Japoniei, evoluţiile politice din timpul războiului, dar şi din
perioada postbelică. În unele situaţii au fost încheiate şi înţelegeri care stabileau noi sfere de
influenţă, în dezacord cu principiile Chartei Atlanticului şi fără consultarea guvernele statelor
interesate.
Probleme teritoriale. În cadrul acestor conferinţe, nu de puţine ori s-a discutat şi despre
viitoarele graniţe ale statelor europene. Astfel, încă din decembrie 1941, I.V.Stalin a cerut lui
A.Eden recunoaşterea frontierelor Uniunii Sovietice din momentul agresiunii germane (22 iunie
1941), ceea ce implica şi recunoaşterea răşluirilor teritoriale la care fuseseră supuse statele de la
graniţa estică a Uniunii Sovietice. Cu acelaşi prilej s-a căzut de acord asupra restabilirii
integrităţii şi independenţei Austriei, Iugoslaviei, Albaniei, Greciei şi Cehoslovaciei (care nu erau
vecine cu Uniunea Sovietică). S-a mai luat în calcul ca Turcia să primească de la Italia
arhipeleagul Dodecanez şi unele teritorii bulgare, Marea Britanie să primească baze militare în
Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca şi Norvegia, iar Uniunea Sovietică în România. Chiar dacă
A.Eden nu a protestat faţă de propunerile sovietice prezentate mai sus, guvernul Marii Britanii (ca
şi cel al S.U.A.), avea să se pronunţe ulterior, în principiu, pentru revenirea la graniţele din 1938
şi la stabilirea viitoarelor frontiere la sfârşitul războiului, în cadrul conferinţei de pace (cu
excepţia graniţelor care nu fuseseră răşluite de Uniunea Sovietică în 1939-1940).
În cadrul aceleaşi problematici teritoriale, A.Eden s-a referit şi la constituirea unei
confederaţii de state în centrul Europei, soluţie ce nu avea să fie agreată de nici unul dintre
conducătorii marilor puteri, chiar dacă din când în când s-au mai făcut referiri la federalizarea
Balcanilor.
Una din problemele care a fost discutată aproape în permanenţă a fost viitorul statut
teritorial (postbelic) al Germaniei, de fiecare dată au fost propuse (de către I.V.Stalin, Winston
Churchill şi F.D.Roosevelt) formule privind dezmembrarea acesteia. La Teheran F.D.Roosevelt a
sugerat împărţirea Germaniei în cinci state independente, precum şi punerea zonelo Hamburg,
Ruhr, Saar şi a canalului Kiel sub administraţia Naţiunilor Unite sau a celor 4 mari puteri. La
rându-i, Winston Churchill s-a pronunţat pentru izolarea Prusiei de Germania şi pentru includerea
provinciilor sudice (Bavaria, Baden, Würtemberg, Palatinatul etc) într-o federaţie dunăreană..

Modificări ale statu-quo-ului teritorial postbelic


Statutul postbelic al Germaniei. După capitulare, în conformitate cu prevederile
Declaraţiei cu privire la înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme în Germania2,
,,autoritatea supremă” în fostul Reich a fost trecută în competenţa guvernelor S.U.A., U.R.S.S.,
Marii Britanii şi Franţei, care s-au angajat să stabilească în viitor atât frontierele cât şi statutul
noului stat german. Până atunci, Germania a fost împărţită în patru zone de ocupaţie (sovietică,
americană, britanică şi franceză) şi deposedată de teritoriile pe care le ocupase în perioada 1938-
1940: regiunea sudetă a fost retrocedată Austriei (căreia i s-a restituit independenţa), Alsacia şi
Lorena Franţei, iar oraşul Königsberg (cu zona învecinată) a intrat în componenţa Uniunii
Sovietice. Concomitent, provinciile din estul Germaniei, situate la est de lina Oder-Neisse
(occidental) au trecut la Polonia. Concomitent, Berlinul a căpătat un statut special fiind împărţit
şi el tot în patru zone de ocupaţie.
După ce la 8 august 1945, Uniunea Sovietică, S.U.A., Marea Britanie şi Franţa au încheiat (la
Londra) un Acord pentru instituirea unui tribunal internaţional care să judece şi să pedepsească
principalii criminali de război nazişti, a fost constituită o Comisie Interaliată de Control (pentru
corelarea politicii comune), care a început să funcţioneze la 30 august 1945.
Deoarece la conferinţa de la Potsdam nu se pusese problema permanentizării dezmembrării
Germaniei, în perioada următoare au fost elaborate şi făcute cunoscute mai multe planuri privind
reunificarea germană, toate eşuate datorită declanşării războiului rece şi competiţiei dintre S.U.A.
(care şi-a asumat după constituirea Pactului Nord-Atlantic rolul de garant al securităţii Europei
Occidentale în faţa ameninţărilor sovietice) şi Uniunea Sovietică. Acestea au prevăzut demilitarizarea
şi neutralizarea Germaniei (planul întocmit de J.F.Byrnes, secretarul de stat american la 29 aprilie
1946), fuzionarea zonelor britanică şi americană (apoi şi a celorlalte), constituirea unui guvern central
şi transferul gradual al puterii către acesta de la Comisia Interaliată de Control (planul Bevin, ministrul
de Externe al Marii Britanii) etc.
În pofida eşuării acestor planuri de unificare germană, în ianuarie 1947 a fost constituită
aşa-zisa bizonie (din zonele de ocupaţie americană şi engleză), apoi trizonia (prin adăugarea celei

2
Peter Alter, Problema germană şi Europa, Bucureşti, 2004, p. 185.
franceze), şi în final, ca urmare a permanentizării războiului rece, constituirea, în 1949, a celor
două state germane (Republica Federală a Germaniei şi Republica Democrată Germană).
Prevederile teritoriale ale tratatelor de pace. La scurt timp după capitularea Germaniei,
şefii de stat ai celor trei mari puteri aliate au căzut de acord (la Potsdam) asupra constituirii
Consiliului miniştrilor afacerilor externe, care urma să pregătească tratatele de pace cu Italia,
România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda şi să facă propuneri pentru reglementarea raporturilor cu
Germania şi Japonia. Elaborate în cursul întâlnirilor de la Moscova, Londra şi Paris, proiectele
respectivelor tratate de pace au fost discutate la Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie-15
octombrie 1946), tratatele propriu-zise fiind semnate apoi, la 10 februarie 1947, la Paris.
Tratatul de pace cu Italia (care a primit calitatea de cobeligeranţă) a prevăzut revenirea la
frontierele existente la 1 ianuarie 1938 (cu unele modificări în favoarea Franţei). Cu acelaşi prilej
s-a decis ca Tirolul de sud să rămână Italiei (cu o largă autonomie), graniţa italo-iugoslavă să fie
tot cea de la 1 ianuarie 1938, teritoriul liber Triest să fie pus sub jurisdicţia Consiliului de
Securitate al Naţiunilor Unite, iar arhipeleagul Dodecanez (demilitarizat) să treacă la Grecia.
Tratatul de pace cu Bulgaria a decis ca graniţele ţării să fie cele de la 1 ianuarie 1941, iar
cel cu Ungaria i-a stabilit frontierele cu Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România la cele de
la 1 ianuarie 1938. S-a mai decis ca frontiera ungaro-sovietică să urmeze linia frontierei ungaro-
cehoslovace de la 1 ianuarie 1938.
Tratatul de pace cu Finlanda a confirmat frontierele acesteia de la 1 ianuarie 1941, cu
excepţia provinciei Petsamo care a fost cedată Uniunii Sovietice. Cu acelaşi prilej, provincia
Hango a trecut la Finlanda, care a închiriat în schimb Moscovei (pentru 50 de ani) dreptul
folosirii şi administrării teritoriului şi apelor necesare stabilirii unei baze militare în zona
Porkkala-Udd.
În ceea ce priveşte România, tratatul de pace prevedea că frontiera cu Uniunea Sovietică
era fixată în conformitate cu ,,Acordul (dictatul – n.n.) sovieto-român din 28 iunie 1940 şi cu
Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945”, cu Ungaria cea existentă la 1 ianuarie 1938, iar
cea cu Bulgaria cea de al 1 ianuarie 1941.
În timpul războiului rece, declanşat la scurt timp după terminarea celui de-al doilea război
mondial, cele două superputeri ale lumii – SUA şi URSS – au urmărit menţinerea echilibrului
de forţe şi a statu-quo-ului teritorial postbelic, în Europa înregistrându-se puţine modificări
teritoriale.

Modificări ale statu-quo-ului teritorial în perioada post-război rece


Unificarea germană. Un rol esenţial în desfăşurarea procesului de destindere europeană l-
a avut unificarea germană, realizată prin ,,absobţia” de către R.F.G. a R.D.G., momentul istoric
fiind posibil datorită politicii înţelepte şi perseverente promovată de cancelarul H.Kohl, acceptării
ideii de către M.S.Gorbaciov şi înţelegerii realizate la nivelul conducerii celor patru mari puteri
cărora li se încredinţaseră soarta Germaniei la sfârşitul celui ce-al doilea război mondial (URSS,
SUA, Marea Britanie şi Franţa).

Procesul de unificare a mai fost înlesnit de acordul realizat între diplomaţii celor două mari
puteri asupra următoarelor probleme: sincronizarea procesului de unificare cu procesul de creare a
noilor structuri de securitate europeană, stabilirea plafonului forţelor armate ale Germaniei şi
obligaţia acesteia de a nu poseda arme nucleare şi alte mijloace de distrugere în masă,
angajamentul de a respecta frontierele, stabilirea statutului teritorial al R.D.G. ca neintrând sub
incidenţa N.A.T.O, stabilirea statutului forţelor militare ale U.R.S.S. pe teritoriul R.D.G. şi al
forţelor militare străine pe teritoriul R.F.G., precum şi modalităţile de reducere treptată a acestor
forţe.
În final, din iniţiativă americană, s-a desfăşurat la Paris conferinţa ,,doi plus patru”, la
sfârşitul căreia miniştrii de Externe ai celor patru mari puteri din cel de-al doilea război mondial
şi ai celor două state germane au semnat (12 septembrie 1990) un acord prin care se consemna
suveranitatea noului stat german unit şi se preciza că forţele armate ale acestuia nu trebuiau să
depăşească cifra de 370 000 de oameni şi nu puteau dispune de arme nucleare, biologice şi
chimice. Documentul mai preciza că unităţi subordonate N.A.T.O. nu puteau fi amplasate pe
teritoriul fostei R.D.G. până la părăsirea acestuia de către ultimul soldat sovietic. Ca urmare, la 3
noiembrie 1990, cele două state germane s-au unit, N.A.T.O. extinzându-şi apoi zona de acţiune
până la graniţa cu Polonia.
Destrămarea Uniunii Sovietice. Începutul a fost făcut în primăvara anului 1990 când
parlamentele lituanian, leton şi eston au proclamat (11 martie, 30 martie, respectiv 5 mai 1990)
independenţa ţărilor lor, nerecunoscută însă de Kremlin. Situaţia părea să se complice după ce în
noiembrie 1990, M.S.Gorbaciov atenţionase/avertizase statele membre al C.S.C.E. ,,să nu încurajeze
tendinţele separatiste care se manifestă în U.R.S.S., dacă doresc să menţină remarcabila ameliorare a
relaţiilor Est-Vest”, ceea ce însemna menţinerea statu-quo-ului teritorial european stabilit la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial. Şi chiar s-a complicat după ce ,,beretele negre” sovietice au pătruns
în Riga şi Vilnius (ianuarie 1991) pentru a înăbuşi aspiraţiile de independenţă ale lituanienilor şi
letonienilor.
Procesul de disoluţie a Uniunii Sovietice a fost accelerat de alegerea lui Boris Elţîn (12 iulie
1991) în funcţia de preşedinte al R.S.F.Ruse, care a recunoscut independenţa statelor baltice, de
declaraţia lui M.S.Gorbaciov (26 august 1991, după lovitura de stat eşuată) că structurile centrale
sovietice nu se vor opune Republicilor dacă acestea vor dori să îşi proclame independenţa, precum şi
de decizia Congresului Deputaţilor Poporului (5 septembrie 1991) de a acorda fiecărei Republici
dreptul de a-şi decide soarta.

În pofida dorinţei lui M.S.Gorbaciov de a transforma Uniunea Sovietică în Comunitatea


Statelor Suverane, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Belorusului au constituit, la Minsk (8 decembrie
1991), Comunitatea Statelor Independente. La scurt timp (la 25 decembrie 1991) M.S.Gorbaciov a
demisionat din postul de preşedinte al ,,defunctei” U.R.S.S., care şi-a încetat existenţa în mod oficial
în noaptea de 31 decembrie 1991. Momentul a marcat în acelaşi timp încheierea destrămării
sistemului comunist şi a structurii statale care îl menţinuse timp de 74 de ani. Principalul beneficiar al
fostei Uniunii Sovietice a devenit Rusia, care i-a luat locul în Consiliul de Securitate al O.N.U. şi i-a
moştenit tot armamentul nuclear.

Unele complicaţii pentru Ucraina (care îşi proclamase independenţa la 24 august 1991) le-a
provocat Crimeea (parte componentă a Ucrainei din 1954), care a solicitat unirea cu Rusia. Situaţia s-a
calmat prin acordarea de către Kiev (1991) a unei autonomii extinse, cu preşedinte şi parlament
propriu. Probleme au fost ridicate şi de dislocarea Flotei Mării Negre la Sevastopol asupra căreia au
ridicat pretenţii şi Moscova şi Kievul, precum şi de existenţa pe teritoriul Ucrainei a unei părţi a
armamentului nuclear sovietic. În această ultimă privinţă, guvernul ucrainean s-a angajat să-l transfere
(în totalitate) în Rusia până în 1994.

Situaţia din Transnistria. Pentru Republica Moldova situaţia s-a complicat la scurt timp după
proclamarea independenţei (27 august 1991) prin constituirea Republicii Moldoveneşti Transnistreană
(2 septembrie 1990) al cărei Soviet a votat la scurt timp unirea cu Uniunea Sovietică (pe cale de
dispariţie). Aproape concomitent între separatiştii transnistreni (sprijinii de Armata 14 rusă) şi forţele
autorităţilor legitime de la Chişinău s-au declanşat lupte acerbe, inclusiv pe malul drept al Nistrului. În
încercarea de soluţionare politică a conflictului, la cererea guvernului de la Chişinău, miniştrii de
Externe ai Moldovei, Rusiei, Ucrainei şi României s-au întâlnit în martie 1992, iar în perioada
următoare a fost constituită o Comisie cvadripartită şi un grup de observatori militari (cinci din partea
fiecărei ţări amintite) cu misiunea de a contribui la încheierea unui acord de încetare a focului.

În final, situaţia a fost ,,reglementată” prin încheierea unui acord bilateral (21 iulie 1992)
încheiat între Republica Moldova şi Rusia (la iniţiativa Moscovei), care prevedea, din punct de vedere
militar, încetarea imediată a focului şi constituirea unei zone demilitarizate între cele două părţi
beligerante (10 km adâncime, pe ambele maluri ale Nistrului), iar din punct de vedere politic,
recunoaşterea suveranităţii şi integrităţii Republicii Moldova, acordarea unui statut special
Transnistriei şi dreptul populaţiei acesteia de a decide asupra viitorului său. A urmat constituirea unei
Comisii Comune de Control pentru încetarea focului (din moldoveni, ruşi şi transnistreni) şi a unor
forţe de menţinere a păcii (cu aceeaşi componenţă tripartită; inclusiv din Armata 14 rusă care anterior
sprijiniseră pe separatişti), ceea ce însemna eliminarea României şi Ucrainei din procesul de
soluţionare a conflictului şi recunoaşterea separatiştilor ca parte egală cu autorităţile de la Chişinău.

Destrămarea Iugoslaviei. La scurt timp după decesul lui I.B.Tito (4 mai 1980), în federaţia
iugoslavă au început să apară frământări politice, în special în provincia Kosovo (locuită în proporţie
de 77% de albanezi şi 14 % de sârbi) unde protestatarii albanezi (studenţi iniţial) au cerut constituirea
unei Republici distincte, similară celorlalte şase ale Federaţiei (unii kosovari s-au pronunţat pentru
separarea provinciei de Iugoslavia şi alipirea ei la Albania). Intervenţia în forţă a autorităţilor de la
Belgrad, care au instituit starea de urgenţă, a calmat deocamdată situaţia.

Lucrurile s-au agravat din 1986 când Academia de Ştiinţe a Serbiei a întocmit un
Memorandum referitor la realităţile societăţii iugoslave (dar şi la nedreptăţile/persecuţiile etc. la care
fuseseră supuşi sârbii în timpul lui I.B.Tito), care a contribuit la redeşteptarea/activizarea
naţionalismului sârbesc. La înrăutăţirea situaţiei a contribuit şi alegerea lui Slobodan Miloşevici în
funcţia de secretar general al Ligii Comuniştilor din Serbia şi apoi în cea de preşedinte al Republicii
Serbia (1 decembrie 1987), care a încercat să soluţioneze probleme naţionale prin măsuri de forţă
(administrative, propagandistice şi chiar militare), între acestea situându-se (după o nouă revoltă a
albanezilor din Kosovo la 2 martie 1989) reducerea (până la anulare) a autonomiei provinciei (ca şi
cea a Voievodinei).

În 1990, în contextul în care în republicile iugoslave au fost înfiinţate noi partide politice, în
care au avut loc alegeri libere (parlamentare şi prezidenţiale) câştigate de reformişti, în care a fost
contestat din ce în ce mai mult rolul conducător al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia şi au fost
organizate referendumuri privind separarea de federaţie procesul de proclamare a independenţei
republicilor iugoslave s-a accelerat, rând pe rând procedând astfel Bosnia-Herţegovina (3 martie
1991), Slovenia şi Croaţia (25 iunie 1991), Macedonia (17 noiembrie 1991).

Anormal a fost însă războiul civil declanşat în vara anului 1991 (cu un caracter secesionist,
etnic, religios, ideologic) în care au fost implicate nu numai republicile iugoslave ci şi forţe
internaţionale aparţinând O.N.U., N.A.T.O. etc. şi mercenari, care a provocat mari pierderi umane şi
materiale, ajungându-se la masacre, crime, purificare etnică, deplasări masive de populaţie, expulzări
etc.
În Slovenia, a doua zi după proclamarea independenţei, trupele blindate ale armatei federale
au intervenit în forţă declanşând războiul civil, care a încetat la 7 iulie ca urmare a intervenţiei
Comunităţii Europene. Încetarea luptelor a însemnat recunoaşterea de fapt a independenţei Sloveniei
(de către Serbia), recunoaşterea de jure survenind la 8 octombrie 1991.

În Croaţia, situaţia s-a agravat după ce sârbii din Krajna şi Slavonia s-au pronunţat (12 mai
1991) în proporţie de 90% pentru separarea de Croaţia şi unirea cu Serbia (sau cu Federaţia
iugoslavă). Au urmat atacurile aviaţiei federale asupra Croaţiei, exodul populaţiei în Ungaria şi
Bosnia, instituirea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a embargoului asupra livrărilor de
armament către Iugoslavia (septembrie 1991), proclamarea independenţei croate (7 octombrie 1991),
concomitent cu luptele grele în care au fost implicate forţe armate sârbe, croate şi civili.

Inferiori numeric şi tehnic, sârbii au fost învinşi, mulţi dintre ei luând calea exilului. La
solicitarea Zagrebului, Consiliul de Securitate al O.N.U. a constituit (ianuarie 1992) o forţă de
protecţie (FORPROM), care s-a interpus între cele două tabere beligerante, în Krajna şi Slavonia
(,,căştile albastre”). În perioada următoare conflictul s-a extins şi pe coasta dalmată (în zona
Dubrovnik), luând sfârşit în 1992.

Lung şi crâncen a fost şi războiul civil din Bosnia-Herţegovina, declanşat în 1992, la scurt
timp după proclamarea independenţei (3 martie 1992). După lupte grele (sârbii au procedat la epurare
etnică) şi după ce s-au încheiat zeci de acorduri de încetare a focului, sârbii bosniaci (care reuşiseră să
controleze o mare parte din teritoriul Bosniei-Herţegovina şi să asedieze capitala Sarajevo) au trebuit
să cedeze (în urma intervenţiei Forţei Internaţionale de Reacţie Rapidă şi a aviaţiei americane), în
1995 încheindu-se, ca urmare a medierii internaţionale (la Dayton), tratatul de pace în ceea ce priveşte
Bosnia şi Herţegovina (14 decembrie 1995) conform căruia fosta republică iugoslavă a fost împărţită
în două entităţi: Federaţia Croato-Musulmană (capitala la Sarajevo) şi Republica Sârbă (Republika
Srpska, cu capitala la Banja Luka), fiecare cu preşedinţie, Parlament, Constituţie, politică externă,
comerţ exterior, forţe armate, monedă, cetăţenie etc. proprii.

La fel de tensionate au fost şi conflictele din Kosovo, unde după repetate tensiuni, conflicte şi
violenţe între albanezii majoritari şi sârbii minoritari (dar susţinuţi de autorităţile de la Belgrad) şi
după numeroase încercări nereuşite de soluţionare paşnică a situaţiei s-a ajuns la intervenţia militară a
forţelor N.A.T.O. (24 martie 1999), care au atacat aerian teritoriul Serbiei şi Muntenegrului,
determinând pe Slobodan Miloşevici să accepte înfrângerea (9 iunie 1999). Acordul încheiat cu acel
prilej prevedea retragerea trupelor sârbe din Kosovo, suspendarea campaniei militare a N.A.T.O.,
revenirea refugiaţilor la casele lor, integritatea teritorială a noii Iugoslavii, stabilirea în Kosovo a unei
forţe internaţionale (KFOR) etc. Peste 9 ani, la 17 februarie 2008, Parlamentul din Kosovo a
proclamat în mod unilateral independenţa provinciei faţă de Serbia (după principiile Planului
Ahtisaari/Raportorul O.N.U. în provincie) sub protecţia Uniunii Europene care va înlocui
administraţia O.N.U.

Ca urmare, în urma unor evenimente extrem de violente care au durat aproape 10 ani, în
cursul cărora au rezultat mari pierderi umane şi materiale, Federaţia iugoslavă a fost din nou
destrămată, rezultând un nou stat iugoslav, constituit numai din Serbia şi Muntenegru, condus din anul
2000 de reprezentantul forţelor democratice, V.Kostunica.

La sfârşitul anului 1991, în urma referendumului din 17 noiembrie, Macedonia a fost


proclamată stat independent şi suveran, laic şi democratic, sub denumirea de Republica Macedonia
sau FYROM (fosta republică iugoslavă Macedonia), care la 8 aprilie 1993 a devenit membru al
O.N.U.

ÎNTREBĂRI PENTU AUTOEVALUARE:

Începutul secolului XIX s-a caracterizat prin expansiunea militară a:


a) Franţei;
b) Prusiei;
c) Austriei;
d) Rusiei;
e) Imperiului otoman.

Tratatul de pace cu Austria de la Luneville (9 februarie 1801) a confirmat stăpânirea de către


Franţa a:
a) Belgiei şi malului stâng al Rhinului;
b) Venţiei;
c) Statului papal;
d) Regatului lombardo-veneţian.

Tratatul de pace de la Amiens (27 martie 1802) a reglementat relaţiile Franţei cu :


a) Prusia;
b) Austria;
c) Anglia.

Ruperea ,,păcii perpetue” de la Amiens dintre Franţa şi Anglia s-a produs în :


a) 1804;
b) 1805;
c) 1803.
RFG a fost primită în NATO la:
a) 5 mai 1955;
b) 5 mai 1949;
c) 5 mai 1954.

Tratatul de la Varşovia a intrat în vigoare la :


a) 14 mai 1955;
b) 29 mai 1955;
c) 4 iunie 1955.

În iunie 1953 a/au avut loc :


a) criza munictorilor din Berlin ;
b) revoltele muncitorilor din Poznan ;
c) revoluţia din Ungaria.

Conform ,,doctrinei Hallstein” autorităţile de la Bonn au acceptat sau nu graniţa de pe Oder-


Neisse;
a) da;
b) nu.

Comparaţi (prin succinte elaborări) rezultatele congreselor/conferinţelor de la


Viena (1813), Paris 81856), Berlin (1878), Paris (1919-1920), Paris (1946).

Elaboraţi sinteze comparative referitoare la împărţirea sferelor de influenţă în


secolele XIX-XX