Relaţia profesor-elev ca relaţie de comunicare

Indiferent care ar fi teoria conform căreia omul îşi face apariţia pe pământ, încă de
la începuturile ei, fiinţa umană a necesitat, în mod obligatoriu, funcţia comunicări.
Fascinantă şi omniprezentă, comunicarea este, prin excelenţă, o dimensiune
fundamentală a existenţei şi a dezvoltării umane din cele mai vechi timpuri.
Cuvântul comunicare provine din limba latină şi termenul a circulat cu sensul de
a împărtăşi ceva celorlalţi.
Astăzi, a comunica, a informa şi a fi informaţi reprezintă trăsături definitorii ale
existenţei fiecăruia dintre noi, prin trăirea, mai mult sau mai puţin conştientă, a unei
permanante stări de comunicare: comunicăm direct prin cuvânt, gest, mimică şi
comunicăm indirect prin folosirea aşa-numitor tehnici secundare: scriere, tipăritură,
cabluri, fibre optice, radio sau televiziune. Mesajul ni se livrează verbal, non-verbal sau
para-verbal; comunicăm prin tot ceea exprimăm ca produs, intenţionat sau nu, al
civilizaţiei comunicaţionale, din care fiecare dintre noi este parte integrantă.
Comunicarea este asemenea funcţionarii unei orchestre fără dirijor, în care fiecare
interacţionează cu toţi şi toţi interacţionează între ei, iar acest proces de interacţiuni
continue creează realitatea socială, care este o realitate socio-comunicaţională. Este o
iluzie a crede că există o singură realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de
semnificaţie, care este produsul interacţiunilor umane şi al comunicării.
În domeniul psiho-pedagogiei, termenul de comunicare „se prezintă sub forma
unei aglomerări conceptuale cu multipe (şi deseori neaşteptate) ramificaţii, fiind văzut
drept parte integrantă şi, în acelaşi timp, cuprinzând procedural un mare număr de
ştiinţe)”. Comunicarea capătă „astfel accentele unor definiţii lingvistice, psihologice şi
psihosociale, pedagogice, filozofice şi matematice „.
Oricare formă de comunicare interumană este dependentă de situaţii, se serveşte
de elemente situative şi poate fi stopată de fenomene perturbatorii ca: inhibiţia psihică
(tracul) sau blocajul intelectual.
 De câte ori nu am fost martorii incapacităţii copiilor sau a unor semeni de a-şi
exprima opiniile sau sentimentele, de a reproduce o strofă sau un vers dintr-o poezie, de a
repeta o idee? Poate chiar nouă ni s-a întâmplat sau ni s-ar putea întâmpla să ne fie greu
să dialogăm pe diferite teme ştiinţifice sau literare, să ne fie greu să punem întrebări clare
sau să cerem lămuriri despre problemele care ne interesează.
De câte ori nu s-a întâmplat ca în timpul unei ore, o întrebare pusă de noi să
rămână fără răspuns sau de câte ori, la întrebările profesorilor, la comisiile metodice,
cercurile pedagogice, moderatorul să solicite auditoriul şi să nu primească niciun răspuns,
existând doar câteva intervenţii nesemnificative sau discuţia să demareze greoi?
Comunicarea didactică este relaţia între emiţător (profesorul) şi un receptor
(elevul), în interiorul căreia un mesaj circulă de la unul la celălalt prin intermediul unui
canal. Ea beneficiează de atuurile pe care le oferă clasa de elevi ca grup organizat, cu
diferite niveluri intelective, atitudinale şi de interese aproximativ egale, beneficiind în
permanenţă de asistenţa unor persoane autorizate şi competente (profesorii). Deci,
comunicarea didactică poate fi considerată forma performantă a comunicării, de a cărei
eficienţă depinde formarea personalităţii elevilor.
Ca formă particulară a comunicării interumane, comunicarea didactică presupune
în permanenţă o interacţiune de tip feed-back privind informaţiile. Această notă de
reciprocitate în activitatea de comunicare deosebeşte comunicarea de informare
În comunicarea didactică, profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă că are o
vocaţie în această direcţie, că este un partener de încredere, care doreşte un dialog
autentic.
Competenţa de comunicare se va manifesta şi prin capacitatea de ascultare a
elevilor. Cei mai apreciaţi profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a
elevilor, care nu-i fac nici să se simtă judecaţi, nici manipulaţi, nici sfătuiţi, ci cei care le
oferă sentimentul de siguranţă şi libertatea comunicării.
Actul comunicaţional didactic este un act interactiv în care cei doi locutori
transmit şi recepţionează informaţii, iar comunicarea didactică în sine stă la baza oricărei
intervenţii educative. O interacţiune permanentă între educator şi educat este dată de
conţinutul cognitiv al comunicării în procesul didactic şi influenţarea formativă.
 Dacă în cercetările tradiţionale educatorul a fost tratat ca emiţător al informaţiilor
iar educatul ca receptor al informaţiei, în orientările actuale educatorul/profesorul şi
educatul/elevul se află în interacţiune directă.
În comunicarea didactică, deşi în unele momente pare unidimensională de la
profesor la elev în predare şi de la elev la profesor în comunicare, funcţionează o
conexiune inversă prin care emiţătorul este informat în permanenţă despre efectele
comunicării asupra partenerului permiţând fiecăruia dintre locutori să-şi adapteze
conduita comunicaţională în funcţie de ceea ce receptează, comunicarea devenind în acest
fel bilaterală.
Se remarcă faptul că profesorul este în permanenţă iniţiator şi organizator,
conducător al actului educaţional. El este acela care stabileşte în permanenţă obiectivele,
conţinutul, metodele şi canalele de transmitere a mesajului şi structurează conţinutul
activităţii (lecţiei). Mesajul profesorului este codat după principiile ştiinţei şi legităţii
psiho-pedagogice, este previzibil şi descriptiv.
În viziunea interactivă asupra comunicării didactice, iniţiativa aparţine şi elevului,
iniţiativă ce se referă mai puţin la conţinutul cognitiv al ştiinţei pe care trebuie să şi-l
însuşească şi mai mult la modul cum poate să facă acest lucru. Astfel, în timpul
prezentării profesorului, elevul poate emite semnale verbale sau nonverbale pe care
profesorul le decodifică şi îşi adaptează conduita comunicaţională în funcţie de
informaţiile primite.
Comunicarea didactică apare ca o formă particulară, obligatorie în vehicularea
unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare sistematică, asistată. Acest tip
de comunicare constituie baza procesului de predare-asimilare a cunoştinţelor în cadrul
instituţionaliazat al şcolii şi între parteneri cu roluri determinate: profesori-elevi. Atât
comunicarea educaţională cât şi cea didactică reprezintă forme de comunicare umane.
Comunicarea este în acelaşi timp relaţie, informaţie, acţiune, tranzacţie. Din
perspectiva comunicării didactice, feed-back – ul (ca formă de conexiune inversă) poate
fi privit drept comunicarea despre comunicare şi învăţare.
Totuşi, actul didactic impune existenţa a două feed-back-uri diferite prin sens şi
funcţii. Primul feed-back aduce informaţii de la receptor către emiţător şi poate fi întîlnit
în orice comunicare umană, cel de-al doilea are ca scop să regleze activitatea dominantă
şi este specific unei comunicări ce vizează în mod expres învăţarea.
Ignorarea ferigii feed-back –ului sau utilizarea insuficientă a acestuia în învăţare
favorizează acumularea lacunelor, atrăgând după sine inevitabil scăderea eficienţei
instructiv-educative, făcând mai dificilă corectarea sau înlăturarea lacunelor, devenind un
factor perturbator. Ceea ce este de dorit este ca fiecare profesor să identifice momentele
importante sau critice în lecţie, care prin conexiune inversă îl obligă să ia o decizie, în
sensul continuării sau modificării procesului de comunicare de cunoştinţe.
Comunicarea didactică rămâne totuşi o comunicare direcţionată/orientată de
ghidare, de dirijare a interlocutorului în funcţie de obiectivele stabilite, fiind în
permanenţă centrată pe obiective şi pe nevoile, posibilităţile şi dorinţele elevilor.
Se ştie însă, că profesorul şi elevii nu se aleg unii pe alţii, iar preferinţele lor nu
sunt decât întâmplător în concordanţă cu relaţiile instituţionalizate dintre ei. Cu toate
acestea ei nu numai că urmează să conlucreze, dar vor trebui să conlucreze armonios. Mai
întâi, profesorului îi revine sarcina şi răspunderea integrării sale în clasa şi în colectivul
clasei de elevi pe care urmează să-l închege.
Într-un colectiv format, profesorul devine unul dintre membrii acestuia,
îndeplinindu-şi funcţia în interiorul grupului. Rolul educatorului pe scena şcolară
depinde de scopul pe care şi-l propune să-l atingă prin acţiunea sa pedagogică.
Relaţiile profesor–elev sunt variate şi se constituie într-o reţea de
interdependenţe. Relaţiile informaţional–cognitive şi relaţiile afective sunt subordonate
relaţiei de conducere–influenţare.
Atât relaţia informaţional–cognitivă, cât şi cea afectivă, se stabilesc cu scopul de
a-i influenţa pe elevi, şi aceasta în multiple sensuri: pentru însuşirea cunoştinţelor, pentru
determinarea unor stări afective favorabile receptării mesajului emis de profesor, pentru
determinarea unor modificări de comportament sau stabilizarea unor trăsături de caracter.
Profesorul declanşează şi întreţine interesul elevilor şi dorinţa lor de a învăţa şi de a
răspunde printr-un comportament adecvat cerinţelor lui..
Indirect, profesorul influenţează prin intermediul altor factori educaţionali cum
sunt colectivul clasei de elevi, familia, consiliul profesoral, comitetul cetăţenesc de
părinţi.
 Rolul profesorului în conducerea pedagogică a activităţii elevilor se manifestă
astfel pe toate planurile implicate de acţiunea educativă. Analiza logică a structurii
acestei acţiuni permite determinarea următoarelor componente ale comportamentului
pedagogic al educatorului în relaţiile cu clasa:
 Observă acţiunile şi conduita elevilor din clasă în timpul lecţiilor şi în activităţile
extraşcolare deoarece adecvarea comportamentului pedagogic la specificul vieţii clasei
nu e posibil fără observarea atentă a colectivului şi a fiecărui elev: educaţia trebuie să
înceapă prin observarea psihologică a capacităţilor, a intereselor, şi a deprinderilor
copiilor0.
 Organizează activitatea clasei fixând programul activităţii ei intelectuale, iar în
clasă
structurile organizaţionale şi funcţiile îndeplinite de aceste structuri.
 Comunică clasei informaţii ştiinţifice, valori morale estetice, culturale şi
recepţionează
mesajul elevului. Comunicarea se face atât în funcţie de cerinţele programei, cât şi în
raport cu preocupările şi interesele cognitive ale elevilor.
 Mediază în constituirea relaţiei elev-ştiinţă chiar dacă achiziţionarea cunoştinţelor
ştiinţifice presupune efortul individual al elevului şi activitatea sa individuală de căutare,
de documentare,de rezolvare a problemelor.
 Conduce, îndrumă, controlează şi evaluează activitatea clasei
 Dialoghează cu clasa. Activitatea sa educativă implică un dialog continuu şi
variat cu
elevii. Desfăşurarea dialogului profesor-clasă solicită un context de relaţii educative
pozitive .
 Cooperează cu elevii din clasă în realizarea sarcinilor ce revin grupului, în
realizarea
scopurilor propuse, în desfăşurarea lecţiilor şi a activităţilor extradidactice, în fixarea
unor reguli de conduită, în elaborarea deciziilor.
 Stimulează activitatea elevilor prin aprecieri, îndemnuri, prin încurajarea
eforturilor pe
care ei le fac. E. Planchard a remarcat că din dorinţele elevilor referitoare la relaţiile lor
cu profesorii se desprinde necesitatea unei intervenţii umane care să-i susţină, să-i
încurajeze şi să le arate cu bunăvoinţă când şi unde au greşit .
 Ajută pe elevi în activitatea lor, dându-le sfaturi, arătându-le cum trebuie să
procedeze
în rezolvarea unei probleme sau în pregătirea lecţiilor. Kriekemans include în relaţia
pedagogică ajutorul pe care profesorul îl dă copilului pentru a deveni om matur care şi-a
asumat responsabilitatea propriei sale existenţe. Astfel, ajutorul se exercită pe planul
formării morale a individului.
 Coordonează relaţiile interumane din clasă şi activitatea grupurilor de muncă
existente
în cadrul ei, urmărind întărirea solidarităţii grupului.
 Orientează acţiunile organizate de clasă, urmărind formarea idealului de viaţă al
elevilor, deschizându-le liniile de perspectivă.
 Caracterizează clasa ca grup educativ, conturând trăsăturile ei specifice, factorii
de coeziune care acţionează în cadrul ei şi perspectivele ei de dezvoltare.
Comportamentul pedagogic al profesorului se manifestă în atitudini suple, variate, în
funcţie de acţiunea educativă în care el este angajat. În procesul educativ, el este pentru
elevi figura centrală şi, ca urmare, atenţia lor se îndreaptă spre el. Profesorul trebuie să-şi
autoregleze comportamentul său pedagogic pentru a se prezenta în faţa elevilor într-o
manieră de încredere şi de ajutor pentru ei. Comportamentul pedagogic se împleteşte în
cadrul lecţiilor şi în afara lor cu o anumită tonalitate afectivă, care apropie sau
îndepărtează pe elevi de educator şi de obiectul pe care el îl predă, îi entuziasmează
pentru valorile culturale şi pentru şcoală sau le strecoară în suflet răceală şi indiferenţă.
Prin comportamentul lui afectiv, profesorul impune elevilor un anumit comportament,
individual şi de grup. Eficienţa acţiunii de influenţare, sensul şi intensitatea influenţei pe
care o exercită educatorul asupra elevilor depind în mare măsură de tonul afectiv al
relaţiilor lui cu elevii.
Comportamentul emoţional al profesorului influenţează direct comportamentul
elevilor prin contagiune şi indirect, prin climatul afectiv pe care îl determină în clasă.
Acest comportament poate fi factor de stimulare a unor stări afective tonice sau de
diminuare a capacităţii de muncă a elevilor şi de blocare a relaţiilor de comunicare între
elevi şi profesor, după cum arată.
Relaţiile apropiate între profesor şi elev , bazate pe încrederea elevului nu numai în
competenţa profesională a profesorului, ci şi în competenţa sa ca sfătuitor, pe capacitatea
empatică a profesorului sunt dorite de către elevi.
Ei se adresează profesorilor pentru a obţine sfaturi doar dacă sunt destul de apropiaţi
de ei, dacă au încredere că vor fi înţeleşi şi bine sfătuiţi. În măsura în care o fac, elevii nu
se adresează oricărui profesor, ci numai acelora care îi înţeleg. Elevii îşi doresc relaţii mai
apropiate cu profesorii pentru a găsi în aceştia sprijin moral ori de câte ori au nevoie.
Universul relaţional al clasei de elevi, analizat din punct de vedere al influenţei
educaţionale în contextul grupului şcolar şi abordat, din punct de vedere ştiinţific, sub
auspiciile managementului clasei de elevi, devine unul dintre subiectele cele mai
importante de a cărui cunoaştere şi aplicare depinde succesul demersului educativ al
cadrului didactic.
Parteneriatul şi negocierea sunt necesare nu numai pentru a asigura un control
eficient al clasei, dar şi pentru implicarea elevilor într-un exerciţiu esenţial al
democraţiei: alegerea şi acceptarea responsabilităţii pentru alegerea făcută.
În acest sens, o problemă esenţială este aceea a comunicării. Thomas Gordon,
care s-a ocupat de problema stabilirii unor relaţii pozitive între profesor şi elev, credea că
utilizarea unor modalităţi de comunicare precise şi relativ neutre contribuie la reducerea
comportamentelor negative din partea elevilor.
Dacă profesorul are o problemă, într-o modalitate sau alta vor fi afectaţi şi elevii;
de aceea trebuie să fie implicaţi şi în soluţionare. De pildă, dacă nu-şi poate desfăşura
lecţia datorită zgomotelor şi agitaţiei unui grup de elevi, profesorul are o problemă. Dacă
profesorul este agasat, chiar deranjat de activităţile unor elevi, atunci aceştia au o
problemă. Dacă nu suportă şcoala, un profesor, sau anumite obiecte de studiu, iarăşi
elevii vor avea o problemă.
Tot Gordon recomandă o abordare din partea profesorului care să centreze
mesajul pe persoana sa şi nu pe elev. Trebuie subliniate eventualele consecinţe ale
acţiunilor indezirabile ale elevului asupra profesorului, pentru că el este acela care are o
problemă.
 Dacă situaţia nu se schimbă, Gordon recomandă o procedură cu mai multe etape,
care îi implică pe profesori şi pe elevii în cauză deopotrivşă. Această procedură este
tipică pentru o anumită modalitate care, în jocurile de putere, se numeşte ,,tactica fără
învinşi”. Iată avantajele acestei strategii, aşa cum sunt prezentate în lucrarea: ,,Ştiinţa
rezolvării conflictelor” :,, Avantajele abordării victoriei sunt acelea că descoperiţi soluţii
mai bune; relaţiile se îmbunătăţesc şi se consolidează; când ambele persoane câştigă,
ambele susţin soluţia; dacă urmează să mai ai de-a face cu persoana respectivă, să fii
cinstit faţă de ea; te simţi atât de bine, încât vei dori să mai procedezi astfel şi data
viitoare!” În conturarea acestei strategii sunt recomandate câteva elemente:,,Formulaţi
nevoile fiecăruia; incercaţi să ieşiţi în întâmpinarea nevoilor fiecăruia;s prijiniţi atât
valorile celorlalţi , cât şi pe ale dumneavoastră; incercaţi să fiţi obiectiv; concentraţi-vă pe
corectitudine, nu pe forţă; căutaţi soluţii creative şi ingenioase; fiţi dur cu problema, dar
blând cu oamenii.” Procedura lui Gordon cuprinde sase pasi: a defini problema, a genera
solutii posibile, a decide care soluite pare cea mai bune, a decide cum se poate
implementa solutia aleasa, evaluarea eficacitatii solutiei alese.
Încercând să descopere,, imaginea” unui profesor care, deşi păstrează ordinea,
este agreat de elevi, R. Nash a ajuns la concluzia că: elevii îi privesc favorabil pe acei
profesori care păstrează ordinea, sunt stricţi şi pedepsesc indisciplina; pe acei profesori
care îi ţin ocupaţi, le dau exemple, îi ajută şi se fac înţeleşi; care sunt interesanţi,
neobişnuiţi, aparte; care sunt cinstiţi, consecvenţi şi nu favorizează pe nimeni; care sunt
prietenoşi, amabili şi glumesc.
În concluzie, nu există profesor perfect! Toate aceste modele de profesor sau elev
se raportează la anumite reprezentări, prejudecăţi, concepţii, stiluri apreciate mai
mult sau mai puţin.
Relaţia profesor-elev constituie una din problemele majore ale învăţământului
contemporan care a preocupat gândirea pedagogică mondială, ca şi cea din ţara noastră.
Sensul formativ al invatamantului contemporan impune mai mult decat oricand luarea in
consideratie a relatiei profesor-elev, pe fondul careia se realizeaza sarcinile complexe ale
formarii personalitatii elevului.
 BIBLIOGRAFIE

1. Albu, Gabriel, (2008), Comunicare interpersonala, ed. Institutul European, Iasi;

2. Albu, Gabriel, (20080, Educatia, Profesorul si Vremurile, ed. Inst. European, Iasi;
3. Lohisse, Jean, (2002), Comunicarea. De la transmitere mecanică la interacţiune,
ed.Polirom, Iaşi;
4. Pânişoară, Ion Ovidiu, (2006), Comunicarea eficientă, ed. Polirom, Iaşi;
5. Stan, Emil, (2009), Managementul clasei, ed. Institutul European, Iasi;
6. Stan, Emil,(1999), Profesorul intre autoritate si putere,ed. Teora, Buuresti;
Relatia profesor - elev ca relatie de comunicare

Nicolae Oana