Tema și viziunea despre lume în nuvela realist-psihologică

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici

1. Încadrarea scriitorului și operei în context

2. Încadrarea în specia literară și tipologie
3. Ilustrarea temei operei și a motivelor literare
4. Semnificațiile titlului
5. Relațiile spațio-temporale
6. Conflictele operei
7. Perspectiva narativă
8. Relația incipit- final
9. Particularități de compoziție. Construcția subiectului
10. Comentarea a două scene semnificative
11. Tipologia personajelor
12. Particularități stilistice. Arta narativă
13. Viziunea despre lume.
14. Concluzii.

1. Încadrarea scriitorului și operei în context.

Ioan Slavici, scriitor de marcă al epocii marilor clasici și ”maestru al nuvelei realiste”, de
numele căruia se leagă câteva momente esențiale ale evoluției prozei noastre prin asumarea realismului clasic
în nuvelele: ”Pădureanca”, ”Popa Tanda”, ”Budulea Taichii”, care sunt mărturia talentului acestui scriitor, era
de părere că literatura nu reprezintă altceva decât o oglindă firească a realității.
Din nuvelistica lui Slavici, se detașează prin complexitatea acțiunii și construcția riguroasă a
personajelor opera ”Moara cu noroc”, ”prima nuvelă memorabilă construită cu elemente de psihologie
abisală”, publicată în anul 1881 în volumul de debut ”Novele din popor”, după ce apăruse inițial în revista
junimistă
”Convorbiri literare”. Considerată de G.Călinescu ”o nuvelă solidă cu subiect de roman”, este, fără îndoială,
prima mare nuvelă realistă din literatura română, dar și o pledoarie pentru echilibru și cumpătare în viața
socială și familială, al cărei mesaj, devenit normă etică, poate fi sintetizat în cuvintele bătrânei care deschid
textul:”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit”, devenind una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea scriitorului asupra lumii și asupra vieții
satului transilvănean.

2. Încadrarea în specia literară și tipologie:

Nuvela este o narațiune în proză, constituită pe baza unui singur fir narativ și a unui conflict
puternic, concentrate în jurul personajului principal, cu un subiect concis, o structură riguroasă și un stil
obiectiv, bazat pe eliminarea detaliilor și pe surprinderea protagonistului în situații limită. Considerată de
teoreticieni o ”antecameră” a romanului, nuvela prezintă fapte verosimile, motivate de o intrigă bine
consolidată și susținută de eroi puternici. Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română
cu precădere în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, în epoca marilor clasici, când tipurile de nuvelă vor fi
diversificate, astfel vom avea nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan
Slavici şi nuvela psihologică a lui Caragiale.
Opera ilustrează particularitățile nuvelei ca specie: are un singur fir narativ (înstrăinarea lui Ghiță
de familie prin complicitatea la fărădelegile lui Lică), un umăr redus de personaje (Ana, Ghiță, soacra, Pintea,
Lică, porcarii lui- Răuț, Săilă, Buză-Ruptă), accentul punându-se pe complexitatea de caracter a
protagonistului.
”Moara cu noroc” este o proză de factură realistă prin tema familiei și a dorinței de înavuțire,
prin răsfrângerea obiectivă și veridică a realităților ardelenești ale timpului, prin crearea unor personaje tipice
bine ancorate social și surprinse, în general, în transformare (Ghiță este tipul cârciumarului, Pintea este
jandarmul, Lică este tâlharul), prin aplicarea unor tehnici narative precum detaliul semnificativ în descriere
(drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare (Lică Sămădăul), observația, analiza, prin
obiectivitatea perspectivei narative, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, dar și prin
stilul neutru, rece, în care sunt proiectate evenimentele ficționale.
Din perspectiva conținutului, este o nuvelă psihologică, deoarece accentul este pus pe conflictul
psihologic, pe înfățișarea frământărilor de conștiință ale personajului principal, care trăiește un conflict
interior, moral. Slavici se remarcă prin finețea observației în ceea ce privește descrierea stărilor sufletești și a
transformărilor comportamentale determinate de acestea. Analiza psihologică se realizează prin tehnici de
investigare psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate, gestică, mimică.

3. Ilustrarea temei operei și a motivelor literare:

 La nivel tematic, nuvela urmărește efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, pe fondul
surprinderii lumii transilvănene a secolului al XIX-lea. Tema este dublată de cea a destinului implacabil, pe
care Ghiță are iluzia că îl poate modifica și controla, comițând ”hybrisul” care va conduce la moarte.
Nuvela abordează și tema familiei tradiționale, una dintre cele mai prolifice din literatură,
permițând surprinderea unui complex proces de interrelaționări umane, pe care o subsumează temei destinului
și o pune sub semnul dramei comunicării.
De asemenea, tema poate fi privită din 3 perspective: din perspectivă socială, nuvela prezintă
încercarea personajului principal de a-și schimba statutul social și de a asigura familiei sale un trai decent;
din perspectivă moralizatoare, prezintă efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, pe fondul
surprinderii lumii transilvănene a sec. al XIX-lea. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul
interior trăit de Ghiță, dar și transformarea gradată a acestuia, care, dornic de prosperitate economică, își
pierde treptat încrederea în sine și în familie, devenind dintr-un om onest, harnic, care ține la valorile familiei,
într-unul dominat de patima banului, de orgoliu și de dorința de putere.
Tema este completată de motivul literar al hanului (perceput ca loc al dezumanizării), de motivul
lui
Mefistofel (întruchipat de Lică Sămădăul, uneltă a destinului), dar și de motivul banului (agent al
dezumanizării personajului).

4. Semnificațiile titlului:
Denotativ, titlul indică reperul spațial al evenimentelor: moara, situată la răscruce de drumuri,
între Ineu și Fundureni, o zonă deluroasă, departe de comunitate, ceea ce înlesnește îndepărtarea lui Ghiță de
principiile morale, căci asupra lui nu mai funcționează nicio cenzură. Pe de altă parte, titlul exprimă motivul
literar al hanului, devenit topos literar al prozatorilor (”La hanul lui Mânjoală”, I. L. Caragiale, ”Hanu
Ancuței”,
M. Sadoveanu). Moara devine loc al pierzaniei, care ”macină” destinele umane.
Conotativ, titlul are valoare simbolică, anunțând măcinarea sufletească a lui Ghiță, punând astfel în
evidență componenta psihologică a nuvelei. Sintagma ”cu noroc” trebuie înțeleasă în dublu sens: pe de o
parte, indică norocul lui Ghiță la moară, iar, pe de altă parte, este expresia nenorocului pe care și-l atrage
personajul prin alegerile greșite. Titlul este ironic prin trimiterea la motivul literar ”fortuna labilis” (soarta
schimbătoare), anunțat din incipit prin cuvintele bătrânei și dezvoltat în întreaga nuvelă.

5. Relațiile spațio-temporale:
 Ca în orice nuvelă realistă care se bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară,
concentrată, plasată într-un cadru spațio-temporal bine definit. Evenimentele nuvelei au loc pe parcursul unui
an calendaristic, delimitat pe baza unor coordonate religioase: Sfântul Gheorghe și Paștele,”începutul
Săptămânii luminate”. Ambele repere temporale au valoare simbolică și anticipativă. Sfântul Gheorghe este
momentul în care Ghiță se mută la han și simbolizează începutul luptei personajului cu demonul banului,
întruchipat de Lică Sămădăul. Paștele este momentul final al acțiunii, când cei care au greșit sunt sancționați,
iar locul este purificat prin foc.
Reperul spațial îl reprezintă moara, transformată de Ghiță într-o cârciumă profitabilă.
Amplasarea morii la răscruce de drumuri capătă valoare simbolică, sugerând ”răscrucea” la care se află
personajul. Sunt amintite numeroase repere spațiale: Ineu, Fundureni, Salonta, Ordea-Mare, Arad, care
asigură veridicitatea textului. Descrierea este realizată în manieră realistă. Prin tehnica detaliului semnificativ,
sunt surprinse pustietatea locului, dificultatea parcurgerii drumului, cele cinci cruci, trunchiul de copac ars.
Descrierea are valoare anticipativă, prefigurând finalul tragic.

6. Conflictele operei:
În nuvelă se identifică două tipuri de conflicte, exterioare și interioare, care sunt intercondiționate.
Conflictul se dezvoltă în prelungirea palierelor narative, având o componentă exterioară de natură socială:
între Ghiță și Lică, cu bătrâna, dar și cu autoritățile, de natură conjugală: între Ghiță și Ana, dar și de natură
etică: între Ghiță și morala colectivă a comunității satului, morală a cărei povară o resimte permanent.
Conflictul interior este dominat de motivațiile antagonice ale protagonistului, fiind dezvoltat la limita
tragicului, ilustrând drama imposibilității de a alege: puternic și slab, hotărât și ezitant, pasional și calculat,
naiv și inteligent.

7. Perspectiva narativă:
Nuvela, ca specie literară caracterizată prin rigoare compozițională, mizează pe esențializarea
narațiunii, care surprinde elementul semnificativ. Obiectivitatea impusă de perspectiva realist-obiectivă
asumată de Slavici presupune crearea impresiei de veridicitate și detașare a naratorului, care își asumă rolul
demiurgic, fără a formula judecăți de valoare. Construcția riguroasă este susținută de existența unui fir narativ
unic.
Naratorul este obiectiv, narațiunea se face la persoana a III-a, perspectiva narativă este obiectivă,
naratorul știe mai multe decât personajele sale, fiind omniprezent și omniscient. Focalizarea este externă,
deoarece accentul cade pe desfășurarea evenimentelor, dar și internă, urmărindu-se conflictul interior.
Tehnicile narative sunt cele specifice unei scrieri realiste: tehnica simetriei conferă circularitate
compozițională, prin simetria incipit-final, tehnica detaliului obiectiv, a detaliului semnificativ (descrierea
locului, a vestimentației lui Lică), tehnica punctului de vedere (cuvintele bătrânei), tehnica anticipării
(replicile bătrânei, descrierea drumului), tehnica bulgărelui de zăpadă (construcția gradată a conflictului).

8. Relația incipit- final:

Incipitul are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea evenimentelor. Este reprezentat de
discuția dintre bătrână și ginerele ei, Ghiță, pe tema plecării din sat. Dialogul pune în lumină conflictul dintre
două generații: una conservatoare, puternic legată de valorile tradiționale, și alta inovatoare, dornică să își
creeze propriul drum în viață. Cuvintele ei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare, fiind expresia
înțelepciunii milenare.
Finalul are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele care au avut loc după deznodământul
nuvelei, bătrâna se întoarce cu cei doi copii și privește ruinele hanului fumegând. Replica bătrânei:” se vede
cau lăsat ferestrele deschise” semnifică efectele faptului că cei doi soți au permis intruziunea unei persoane
străine în intimitatea relației lor, ceea ce le-a distrus viața. Nuvela se încheie simetric cu replica
bătrânei:”simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”, care dezvoltă tema destinului implacabil.

9. Particularități de compoziție. Subiectul operei:

Compoziția este clasică, solidă, viziunea naratorială este detașată, obiectivă, având ca marcă
stilistico-gramaticală distinctă persoana a III-a, la care se face povestirea. Vocea naratorului se dorește egală,
uniformă, fără inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită față de relatare. Incipitul si finalul sunt în
simetrie datorită prezenței bătrânei, personaj ce amintește de corul din tragedia antică, personaj-idee menit să
transmită o teză morală asumată de autor. Între avertismentul inițial și constatarea fatidică de la final se
situează traiectoria umană și epică a actanților narativi, o lecție subtilă de viață.
Alcătuită din 17 capitole, primul având funcție de prolog, iar ultimul de epilog, nuvela are un
subiect concentrat. Acțiunea este construită cronologic, evenimentele desfășurându-se pe parcursul unui an
calendaristic, delimitat pe baza unor coordonate religioase. Organizarea cauzală a întâmplărilor pune în
evidență caracterul moralizator al textului, personajele (Ghiță, Ana, Lică) urmând traseul culpă-pedeapsă.
Subiectul respectă canoanele narațiunii clasice, plasând în centru un personaj a cărui evoluție va fi urmărită
pe tot parcursul acțiunii. Se construiește gradat, pe momentele subiectului, urmărind etapele confruntării
dintre Ghiță și Lică, precum și modificările umane și psihologice produse de acestea.
Subiectul este în maniera unei acțiuni trepidante, cu momente de mare tensiune. Situația inițială
surprinde nemulțumirea lui Ghiță față de condiția sa socială. Sărăcia, prețuită de soacra sa pentru puterea
miraculoasă de a menține echilibrul sufletesc al omului, devine pentru Ghiță, cizmarul, motiv de puternice
frământări, dându-i un sentiment de inferioritate. El identifică sărăcia cu lipsa de demnitate și dorește să se
îmbogățească pentru a oferi familiei o existență mai bună și pentru a fi totodată respectat. În ciuda rezervelor
exprimate de soacra sa, hotărăște sa abandoneze “liniștea colibei sale” și să ia în arendă cârciuma de la Moara
cu noroc. La început totul merge bine și familia prosperă. Dar, în lumea în care își dorește să fie nu slugă, ci
stăpân, Ghiță se confruntă cu Lică Sămădăul, stăpânul temut al acestor locuri.
Apariția la han a sămădăului (cap.III) constituie momentul intrigă, declanșând conflictul și
întreaga desfășurare a acțiunii. Cu intuiție feminină caracteristică, Ana, nevasta lui Ghiță, observă că Lică este
“om rău și primejdios”. În sinea lui, și Ghiță are aceeași bănuială, dar înțelege că pentru a rămâne la Moara cu
noroc trebuie să devină omul sămădăului. Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiță intră
în mecanismul necruțător al afacerilor necinstite ale lui Lică. Stăpânit de setea de bani, Ghiță se va înstrăina
treptat de Ana și se va lăsa manevrat de Lică, devenindu-i complice. Momente de mare tensiune sunt cele în
care este jefuit arendașul și este ucisă femeia în negru și copilul ei. Procesul, la care Ghiță depune mărturie
falsă, contribuind la condamnarea lui Săilă Boarul și Buză-Ruptă în locul lui Lică, reprezintă momentul cheie,
care marchează definitiva ruptură în conștiința eroului. De acum, prăbușirea lui Ghiță este inevitabilă.
Tensiunea dramatică se amplifică permanent, faptele se precipită spre punctul culminant. În
duminica Paștelui, Ghiță îi întinde o cursă lui Lică, hotărât să-l dea prins jandarmului Pintea. Orbit de gelozie
și de dorința răzbunării, pleacă după jandarm, dar la întoarcere înțelege că și-a distrus iremediabil căsnicia.
Deznodământul aduce rezolvarea conflictelor prin moartea eroilor, ca în tragedia antică. Intrate sub zodia
unei stranii fatalități, declanșate de vina tragică, personajele care alcătuiesc “triunghiul” de forță al textului
trec marginile rațiunii înspre pasiunea paroxistică și, de acolo, în moarte. Ghiță își ucide soția și este, la rîndul
lui, ucis de Răuț, din porunca lui Lică. Orgolios până la capăt, sămădăul nu se dă prins și alege sinuciderea,
izbinduse cu capul de un stejar.
Hanul, locul așezat simbolic la hotarul dintre Bine și Rău, este purificat prin foc.
Imaginea”oaselor albe ieșind pe ici pe colo din cenușa groasă” devine simbolul ideii că nimeni nu e mai
presus de legea morală și că încălcarea acestei condiții esențiale a existenței lumii se plătește cu viața.

10. Prezentarea a două episoade semnificative pentru tema și viziunea despre lume
Referindu-ne atât la conținutul nuvelei, cât și la personajele acesteia și la relațiile dintre ele,
edificatoare sunt în ilustrarea temei și viziunii despre lume a scriitorului câteva episoade semnificative. În
primul rând, este hotărârea lui Ghiță de a-și schimba destinul, dovadă fiind răspunsul categoric pe care i-l dă
soacrei sale, precum și momentul primei întâlniri cu Lică, întrucât Sămădăul stârnește deopotrivă admirație și
teamă în sufletul eroului care, sub influența acestuia, va evolua iremediabil spre decădere morală.
 Alte două momente vor marca evoluția sinuoasă a acțiunii și a personjului principal: atunci
când jură strâmb în instanță, în favoarea lui Lică, și în finalul nuvelei, când, hotărând să-l demaște pe Lică,
ucide și este ucis la rândul său. Primul dintre aceste momente evidențiază punctul maxim al degradării morale
a lui Ghiță, devenit rob al banului și supus credincios al lui Lică, iar cel de-al doilea reliefează un moment de
răscruce din destinul personajului – revenirea la realitate, la cinstea și corectitudinea ce îl caracterizau
dinainte. Totul este însă târziu, deoarece finalul tragic al nuvelei aduce în prim-plan efectele dezastruoase ale
patimei banului.

11. Tipologia personajelor:

Personajele lui Slavici nu sunt doar închipuiri schematice ale unor trăsături umane, încadrabile
în tipologii rigide, ci structuri viabile, veridice, rotunde, autoconstruindu-se permanent și dezvăluind toate
componentele ființei umane. Din acest punct de vedere, Slavici se dovedește a fi un scriitor fără prejudecăți
estetice, care nu le impune eroilor un comportament rigid, dictat de considerente exterioare, ci îi lasă să
evolueze liber, după pornirile și imperativele lor sufletești. Personajele sunt rezultatul propriilor fapte, gânduri
și atitudini, ca și al condițiilor sociale ale momentului. Sunt individualități dinamice, care se transformă
permanent, chiar dacă nu fac decât să împlinească un destin. Accentul nu este pus pe portretul fizic, ci pe cel
interior, moral, psihologic, alcătuit de obicei din contraste, din porniri contradictorii.
În centrul nuvelei se află Ghiță, personaj principal,credibil, prezentat în evoluție, rotund,
verosimil, care concentrează în devenirea sa întreaga problematică a nuvelei, aflată sub semnul unei idei etice,
abil mascată de autor. Personajul se abate de la norma morală enunțată la începutul nuvelei și de aceea va
evolua inevitabil spre un sfârșit tragic. După ce îl cunoaște pe Lică, Ghiță ”era mereu așezat și pus pe gânduri,
se făcuse mai de tot ursuz”. Cinstei îi ia locul ispita irezistibilă a îmbogățirii și compromisul moral pe care
acesta îl implică. Deși la prima întâlnire încearcă să se opună autorității lui Lică și să nu accepte cârdășia cu
el, nu are forța de a renunța la bogăția ipotetică anunțată de acesta și îi acceptă jocul. Este momentul
psihologic care marchează începutul degradării morale, eroul începe să se mistuie pe sine, o aruncă pe Ana în
brațele Sămădăului, dintr-o pornire irațională spre autodistrugere. Personajul este construit cu obiectivitate,
dezvăluindu-se ca un suflet complex, oscilant, nesigur, sfâșiat între porniri antagonice. Eroul devine, ca Ion
din romanul lui Rebreanu, o victimă a societății care disprețuiește sărăcia, dar și a imensului său orgoliu.
Observația, analiza psihologică, focalizarea, introspecția sunt mijloace narative ce completează profilul estetic
al eroului.
Personajul feminin prins în țesătura conflictului tocmai pentru a contribui la conturarea figurii
lui
Ghiță, Ana, soția acestuia, nu se înscrie în seria eroinelor voluntare din proza lui Slavici, care luptă și
dobândesc. Spre deosebire de acestea, Ana este o victimă a incapacității de a-și apăra valorile morale și
familia, dar și eroina tragică, victimă a unei fatalități obscure. În prezentarea Anei, autorul se dovedește un fin
cunoscător al psihologiei feminine. Ipostaza inițială se cristalizează prin însumarea unei duble perspective
narative: cea a mamei eroine, care o vede ”prea așezată, oarecum prea blândă la fire” și cea a soțului, care o
privește cu ochi de îndrăgostit” și ”inima îi râde când Ana cea înțeleaptă și așezată deodată își pierde cumătul
și se aruncă răsfățată asupra lui”.
Deși personaj negativ, Lică, personaj la fel de complex ca și Ghiță, este fascinant prin forța
malefică pe care o răspândește în jur. Intrarea sa în scenă este minuțios pregătită de narator, care dă tot felul
de informații despre statutul de sămădău. Spre deosebire de ceilalți eroi, lui Lică i se conturează un portret
fizic, detaliile fizice având un rol semnificativ în anticiparea caracterologică, sugerând un om de mare voință”
sprâncenele dese și împreunate la mijloc”, ager, viclean și plin de răutate, cu temperament energic și viața
dinamică. Detaliile vestimentare îl singularizează în raport cu porcarii de rând, pe care îi stăpânește prin curaj
și forță. Lică ilustrează o tipologie realistă, socială, dar și o tipologie general-umană de culoare romantică.
Prin chipul său demonic, exercită asupra tuturor o fascinație care paralizează voința și aspirația spre etic. În
raporturile cu Ghiță își calculează cu abilitate fiecare mișcare, lovind în demnitatea omului, în mândria
bărbatului, în autoritatea sa de soț și părinte, de stăpân al hanului, în imaginea sa de om cinstit. Când poziția sa
în lumea pe care o stăpânește prin forță, voință, cruzime și inflexibilitate este amenințată, sămădăul găsește
puterea de a se sinucide.
În raport cu conținutul nuvelei, personajele trec printr-o drama a cunoașterii, întâlnirea cu
Lică făcându-le să-și confrunte adevăratele așteptări cu ceea ce consideraseră până atunci a-i reprezenta
autentic, Ana înțelege că preferă o masculinitate autoritară și activă în locul unui soț laș și lipsit de forță
interioară, iar
Ghiță descoperă că agonisirea banilor cere compromisuri.

12. Particularități stilistice. Arta narativă:

Iluzia vieții adevărate este susținută și de limbajul personajelor. Dialogurile au o mare
putere de caracterizare psihică. Ele conferă viziune scenică și definesc lumea oamenilor simpli, a căror vorbire
este marcată de oralitate, de spontaneitatea comunicării familiare. Remarcabile sunt expresiile, zicătorile, care
au funcția de a surprinde stări sufletești dilematice ori situații arhetipale. Vorbirea eroilor capătă valențe
aforistice, exprimând adevăruri general-umane. Limbajul naratorului, în același registru stilistic, sporește
impresia de viață adevărată, de experiență umană verosimilă.
 Arta narativă dobândește la Slavici o amprentă specific realist, rezultată din armonizarea
tuturor resurselor lingvistice, stilistice și de construcție, spre conturarea unui univers epic întemeiat pe adevăr.
Narațiunea este uneori înlocuită de dialog, conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în acord cu
starea sufletească a personajelor. Pe lângă funcția de dramatizare a acțiunii, care capătă astfel accente scenice,
dialogul este și o modalitate de caracterizare a personajelor și de reliefare a opticii asupra evenimentelor.
Descrierea e prezentă în toate formele ei, de la prezentarea obiectelor, interioarelor, a veșmintelor, până la
portrete și descrieri de cadru și atmosferă.
Slavici abordează, în scrierea nuvelei, o viziune realistă, obiectivă, care urmărește ritmul
vieții ce însuflețește opera. E un scriitor care elimină cât se poate de mult descriptivul, efuziunile lirice,
mutând accentul pe înfățișarea faptelor, pe prezentarea crudă a realității, fără comentarii auctoriale. Fără să
urmărească obținerea unor efecte stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil propriu, caracterizat
prin sobrietate, lipsit de podoabe artistice, ”sărac, cu repetarea acelorași cuvinte în interiorul acelorași fraze”,
oralitate discretă, ușor populară, cu o frază care urmărește ritmul vorbirii.

13. Viziunea despre lume.

Viziunea despre lume în nuvela lui Slavici este configurată conform principiilor scriitorului
ardelean, care își construiește subiectele și personajele pornind de la teze morale și principii etice ferme, aflate
la baza societății tradiționale.
14. Concluzii.
Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare și preocuparea pentru transcrierea cu
fidelitate a vieții lăuntrice a personajelor, prin crearea unor tipuri umane în situații limită, dezumanizate prin
puterea banului, dar și prin exploatarea multiplelor modalități de realizare a analizei psihologice, nuvela lui
Slavici reprezintă o capodoperă, impunându-l definitiv în conștiința cititorului. Respectarea principiului
verosimilității și al oglindirii, circularitatea compozițională, dialogul subsidiar cu cititorul, funcționarea
relației cauză-efect în relațiile dintre personaje, viziunea auctorială obiectivă, mărcile anticipării, anularea
ideii de tip în favoarea celei de individ, limbajul autentic prin simplitatea și mireasma lexicală ardelenească
sunt argumente care încadrează pe deplin textul în sfera realismului.
Scriitorul ardelean este un creator de personaje memorabile și un constructor epic riguros, cu un
limbaj sobru și sentențios. Tocmai de aceea nuvela ”Moara cu noroc”, alături de romanul ”Mara”, creează
premisele apariției prozei românești moderne.