NOILE EDUCAȚII

Prin structură, obiective și conținut, educația trebuie să răspundă exigențelor

evoluției naționale și internaționale. Semnificațiile și eficiența actului educativ sunt date de
disponibilitățile educației de adaptare și autoreglare față de sfidările tot mai numeroase ale
spațiului social.
Civilizația umană parcurge una din treptele cele mai agitate, determinând schimbări
structurale, profunde în toate domeniile vieții. „Era nucleară”, „era informaticii', „era roboților'
etc. creează un nou mediu de viață și o noua conștiință în raport cu acesta. Ritmul rapid al
schimbărilor a determinat constituirea unei problematici complexe a lumii contemporane, care a
adus omenirea în fața unei alternative extreme: o împlinire umană fară precedent sau cu
catastrofă finală; ceea ce se vă întâmplă depinde de înțelegerea și acțiunea umană.
Problematica lumii contemporane nu are un caracter național și particular ci universal și
global și o cauzalitate complexă, ramificată, pe care numai demersurile globale, holiste, o pot
lumina și rezolva.
Educația presupune astăzi un demers care să răspundă exigențelor valorilor contemporane
prin formula „noilor educații' corespunzătoare unei schimbări de paradigmă a actului educativ,
făcând disocierea între învățarea de menținere și învățarea inovatoare. Societățile tradiționale au
adoptat o învățare de menținere care pune accentul pe achiziția de metode și reguli fixe, pentru a
putea face față unor situații cunoscute și recurente. Acest tip de învățare este menit să asigure
funcționarea unui mod de viață cunoscut. În condițiile în care apar șocuri existențiale, schimbări,
înnoiri, rupturi, este nevoie de un alt tip de învățare - așa numita învățare inovatoare. Aceasta are
menirea de a pregăti indivizii și societățile pentru situații noi.
După cum apreciază specialiştii, noile tipuri de conţinuturi sau „noile educaţii" reprezintă
cel mai pertinent şi mai util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de
problematica lumii contemporane (Văideanu, G., 1986). Încercând să răspundă acestora, noile
tipuri de conţinuturi sau „noile educaţii" s-au constituit şi s-au impus într-un timp foarte scurt,
dat fiind faptul că ele corespund unor trebuinţe de ordin sociopedagogic. Din ce în ce mai bine
conturate în documentele UNESCO din anii '80 sunt menționate ca „noi educații' - noi
componente ale educației sau noi tipuri de conținuturi următoarele: educația relativă la mediu
(ecologică); educația pentru pace și buna înțelegere; educația pentru participare și democrație;
educația pentru drepturile omului; educația în materie de populație; educația pentru o nouă
ordine economică; educația pentru schimbare și dezvoltare; educația pentru comunicare și mass-
media; educația nutrițională; educația economică și casnica modernă; educația pentru timp liber.
Astăzi, la acestea se pot adăuga: educația pentru tehnologie și pentru progres; educația
interculturala; educația specială.
Pentru introducerea noilor tipuri de conţinuturi sau „noile educaţii", s-au conturat
următoarele modele:
 Introducerea unor module specifice în cadrul disciplinelor tradiționale. Chiar daca se
încadrează în cadrul unei discipline aceste module au caracter interdisciplinar. Această
modalitate prezintă avantajul că raspunde nevoilor educaționale conturate fară a pretinde
o transformare radicală a conținuturilor învățământului și fără a duce la supraîncărcarea
programului școlar. Dezavantajul principal depinde de dificultatea de organizării
ativităților în cadrul acestor module; lipsa unei pregătiri interdisciplinare a profesorilor
 necesită organizarea activităților de către echipe de profesori care să acopere cele mai
relevante aspecte ale probleme discutate.
 Introducerea sau infuzarea unor dimensiuni ale PLC în cadrul disciplinelor tradiționale.
În multe ţări, ca şi în ţara noastră, se recurge din ce în ce mai mult la a doua strategie şi
anume la ceea ce în programele UNESCO este denumit cu expresia approche
infusionnelle, adică o infuzie de elemente noi în cadrul conţinuturilor tradiţionale.
Această modalitate are avantaje indiscutabile: nu se aduc modificări importante structurii
planului de învăţământ, nu se impune formarea unor noi categorii de profesori, ci doar
perfecţionarea acestora. Ea are, însă şi dezavantaje care se cer cunoscute şi pentru care
trebuie căutate remedii.
 Introducerea unor discipline distincte: educație ecologică, educație pentru democrație,
educație pentru drepturile omului, educație nutrițională etc. Avantajul acestei modalități
este că aceasta permite o abordare completă și unitară a unei probleme. Principalele
întrebări care se pun, însă, în legătură cu această modalitate sunt: cum se vor evita
repetițiile între disciplinele tradiționale și noile discipline cu caracter pluridisciplinar?
Cum se vă evita multiplicarea numărului de materii studiate, deci supraîncărcarea
programului elevilor?

    Noile conţinuturi, distribuite în sfera mai multor discipline, nu dispun de o coordonare şi

astfel se pot pierde în masa cunoştinţelor specifice diferitelor materii. Este greu de evaluat în
acest caz nivelul pregătirii elevilor în domenii cum sunt: cunoştinţele, priceperile şi atitudinile
privitoare la protejarea mediului sau la noua ordine economică internaţională, cunoştinţele,
priceperile şi atitudinile relative la democraţie şi participare etc. Tot atât de posibilă devine
situaţia când profesorii ar rămâne preocupaţi de specificitatea disciplinei, marginalizând noile
tipuri de conţinuturi. Tocmai de aceea ar fi necesar ca pentru fiecare dintre aceste educaţii
distribuite în aria mai multor discipline să se stabilească o disciplină cu rol conducător. Titularul
cu rol conducător ar trebui să realizeze conexiunile între elementele distribuite în cadrul
diverselor discipline, dar şi între cunoştinţele ce parvin din mediul nonformal şi informal.
Educația pentru drepturile omului

Această componentă a „noilor educații” se întemeiază pe principiile „Cartei Națiunilor

Unite” ale „Declarației Universale ale Drepturilor Omului” și ale pactelor internaționale cu
privire la drepturile omului. Ea acordă aceeași importanță drepturilor economice, sociale,
culturale, politice și civile, precum și drepturilor individuale și colective ale oamenilor.
„Educația pentru drepturile omului” se referă la educație, formare, creșterea gradului de
conștientizare, informare, practici și activități, care au ca scop, prin formarea la elevi/studenți a
cunoștințelor, capacităților, atitudinilor și comportamentelor, să îi pregătească și să îi încurajeze
să contribuie la construirea și apărarea unei culturi universale a drepturilor omului în societate, în
vederea promovării și preotejarii drepturilor omului și libertăților fundamentale. (definiție a
educației drepturilor omului din Carta Consiliului Europei privind educația pentru cetățenie
demografică și educația pentru drepturile omului). Această educație este una foarte importantă
deoarece drepturile omului sunt un instrument care asigură dezvoltarea și o viață demnă pentru
oricare persoană. A ne cunoaște drepturile și a cunoaște cum putem funcționăm în societate
împreună este o competență vitală. Din această perspectivă, educația pentru drepturile omului nu
este doar pură informare, ci un instrument pentru a dezvolta competențe sociale și, pentru a
învăța cum funcționează o societate democratică. Cu alte cuvinte, educația pentru drepturile
omului ne ajută să fim cetățeni. Un alt aspect al acestei educații este acela că promovează o
abordare a egalității și a antidiscriminarii, ne poate cu adevărat ajuta să depășim stereotipurile și
prejudecățile în care discriminarea își are foarte des sursa.
Ca organism mondial de educație, UNICEF-ul are un rol fundamental în promovarea politicii de
protecție socială a copilului, în promovarea drepturilor copilului și, în cadrul acestora a dreptului
la educație. Din perspectiva acestei orientări adoptate de către UNICEF, educația trebuie să
încurajeze atitudinile de toleranță, de respect și solidaritate inerente drepturilor omului, să
informeze despre drepturile omului.
Principalele drepturi și responsabilități pe care trebuie să le promoveze școala
contemporană sunt următoarele:
• Drepturi civile și politice-dreptul de exprimare liberă a gândirii și a opiniilor, dreptul de a
participa la luarea deciziilor;
• Drepturi economice, sociale și culturale-dreptul la educație, dreptul la sănătate, dreptul la
muncă;
• Dreptul de solidaritate- dreptul la viață, dreptul la un mediu sănătos;
Responsabilități sociale, economice și culturale-cunoașterea și sporirea patrimoniului cultural
științific național, precum și al umanității, participarea la dezvoltarea economică, socială și
culturală a poporului etc.
Willem Doise se pronunță pentru o peagogie socioconstructivista a drepturilor omului
care presupune respectarea următoarelor condiții:
• Confruntarea și coordonarea punctelor de vedere
• Evitarea complezenței
• Inovare în căutarea soluțiilor
• Raportarea acestor soluții la principiile generale ale Declarației Universale. Care servesc
drept referista.
Educația pentru drepturile omului nu înseamnă inculcare sau asumare pasivă a unor valori
impuse ci construirea unor valori-idee că baza pentru respectarea lor. Premisa educației pentru
drepturile omului o constituie ideea că există anumite valori importante pentru umanitate în
ansamblul ei (egalitate, nediscriminare, respectul vieții, libertate, respectul opiniilor, al credinței
religioase, etc.) valori fară de care ideea de demnitate umană ar rămâne fară conținut.
Educația pentru drepturile omului pune în joc valori și atitudini care pot fi formate cel
mai bine în perioada copilăriei. Curiozitatea și receptivitatea specifice primelor etape din
educația copilului (educația preșcolară și educația școlară elementară) constituie factori
favorizanți în asumarea acestor valori și atitudini. Pentru a fi cu adevărat eficientă educația
pentru drepturile omului trebuie să evite strategiile strict expozitive și să puna în joc metode
bazate pe acțiune. O asemenea educație începe cu recunoașterea și respectarea drepturilor
omului, copilului chiar în context școlar. . Aceasta presupune anumite competențe din partea
educatorilor care sunt legate de cunoștințele lor, cât și de atitudinile lor. Modul în care procesul
educativ este organizat poate influența formarea valorilor tinerilor chiar mai mult decât subiectul
pe care îl abordăm.
Jacques Delors consideră că sensul educației civice în general, este acela de a-i învăța pe
copii să răspundă la întrebări precum: pentru ce și de ce trăim împreună? Și de a acorda fiecărui
individ șansa de a juca un mod activ în modelarea viitoarei societăți. Școala are acesta datorie de
a-l pregăti pe copil pentru acest rol.
 Educația pentru drepturile omului nu se reduce la predarea/însușirea unor reguli rigide și
nu trebuie înțeleasă nici ca îndoctrinare în sensul inculcării unor valori. Această educație este ea
însăși un exercițiu pentru democrație, de dezvoltare a responsabilității și a spiritului critic. Școala
oferă un model de practică democratică astfel încât copilul să înțeleagă, pe baza unor probleme
practice, „care îi sunt drepturile și datoriile, în ce mod liberatatea îi este limitată prin exercitarea
drepturilor și datoriilor altor oameni”(Delors apud Cucoș C. 2009, p.133).

Obiectivele educației pentru drepturile omului sunt structurate pe trei componente:

• Componenta cognitivă ce cuprinde:
• Cunoașterea drepturilor fundamentale ale omului;
• Cunoașterea instituțiilor care au drept scop respectarea drepturilor fundamentale ale
omului;
• Construcția progresivă a unui sistem conceptual, care să pună în relație conceptele
fundamentale: libertate, egalitate, demnitate, solidaritate, conflict, discriminare etc
• Analiza cazurilor în care sunt încălcate drepturile omului;
• Dezvoltarea gândirii critice, astfel încât elevii să devină capabili să aprecieze gravitatea
unor situații.
• Componenta afectivă ce uprinde:
• Suscitarea interesului pentru respectarea drepturilor omului;
• Dezvoltarea empatiei pentru cei care sunt victime ale încălcării drepturilor fundamentale
ale omului;
• Componenta atitudinala ce cuprinde:
• Formarea atitudinii de respect față de drepturile celorlalți;
• Formarea capacității de a lua decizii în diverse situații ale vieții cu relevanță pentru
problematica drepturilor fundamentale ale omului.

Strategiile şi metodologia educaţiei pentru drepturilor omului

Educaţia pentru drepturile omului este realizabilă atât la nivelul educaţiei formale, ca educaţie
sistematică, structurată şi gradată cronologic în cadrul unor instituţii specializate (grădiniţe, şcoli,
universităţi), cât şi ca educaţia nonformală, fie prin activităţi educative desfăşurate în afara
sistemului formal de învăţământ de către diferite instituţii educative, fie în cadrul sistemului
formal de învăţământ, cuprinzând activități extracurriculare (proiecte programe sau activităţi
educative de sine stătătoare, pe diferite teme, concursuri şcolare, olimpiade, alte competiţii,
cercuri tematice sau interdisciplinare ş.a.)

La nivelul învăţământului formal:

• prin disciplinele şcolare cu funcţii preponderent de educaţie civică;
• prin introducerea, fuzionarea unor subiecte în curricula altor discipline şcolare, că: istoria,
limba şi literatura română etc
La nivelul învăţământului nonformal:
• prin activităţi extracurriculare
• prin activităţi extraşcolare.

Strategiile educaţiei pentru drepturile omului:

Pentru perioada preşcolară ( accentul cade pe cooperare):
• povestiri centrate pe valori – cooperare, respect, ajutor etc
• valorificarea unor ocazii speciale – 1 iunie – idea de solidaritate prin jocuri, schimburi de
jucării etc.
• prezentarea unor materiale care să permit înţelegerea consecinţelor negative ale
discriminării.
Pentru perioada şcolară (accentul cade pe învăţarea toleranţei):
• identificarea valorilor universale şi elaborarea unor reguli care să guverneze relaţiile
dintre oameni;
• analiza istorică a drepturilor fundamentale ale omului(faptele din istorie);
• exerciţii de imaginaţie: Ce ar caracteriza o şcoală în care sunt respectate drepturile
omului;
• implicarea elevilor în acţiuni având că temă unul sau mai multe drepturi ale omului etc.

 
Educația pentru drepturil omului poate schimba un sistem educațional în perspectiva
dezvoltării calității procesului educativ Un agajament în favoarea educației pentru drepturile
omului înseamnă mai mult decât a organiza câteva exerciții interactive în care vorbim despre
drepturi. Înseamnă mai ales un proces de schimbare și ameliorare a calității educației, ceea ce
presupune de asemenea că educația pentru drepturile omului poate fi utilizată în orice materie și
nu limitată doar la una dintre materii.

Dintre instrumentele promovate de către Departamentul de tineret al Consiliului Europei

pentru educația pentru drepturile omului amintim de: Compass- manual pentru educația pentru
drepturile omului cu tinerii și Compasito – manul pentru educația pentru drepturile omului
pentru copii; Bookmarks manual pe combaterea discursului de ură; Education Pack all different
all equal, manual pentru educația interculturala cu tinerii.

Bibliografie:

1. Cucoș, C. (coord.) (2009). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade

didactice. Iaşi: Editura Polirom
2. Cucoș, C. (coord.) (1998). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice. Iaşi: Editura Polirom.
3. Tomșa, G. (coord.). (2005). Psihopedagogie preșcolară și școlară -  definitivat și gradul
II didactic. București: Supliment al revistei Învățământul preșcolar.
4.  06.12.2020 http://www.educatiefaradiscriminare.ro/featured/educatia-si-drepturile-
omului-incluziune-dialog-intercultural-democratie/
5. 14.12.2020 https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-alexandru-ioan-cuza-
din-iasi/pedagogia-invatamantului-primarsi-prescolar/note-de-curs/noile-educatii-
fundamentele-pedagogiei-prof-magda-samoila/2539108/view