Poate că...

Am închis ochii doar pentru un moment , când m-am trezit în mijlocul adunării stranii.
Creatura se înălța semeață într-un decor pașnic. Parea ca escalada bolta limpede, ori cauta
vreun raspuns. Își purta corpul greoi într-o parte, pe niște picioare înguste, scheletice.
Prelungirea oaselor atarna cârna pe sol. Era singura lor conexiune cu acest univers. Sfidau
legile gravitației, și cu siguranța și pe cele ale firescului. Pielea cenușie, cu reflexii pale
accentua aurul ce se prelingea abundent din copitele deformate. Își făcuse dintr-odata
avant, fluturandu-si frenetic cartilajele urechilor, și s-a desprins. Pentru o secundă, poate
fildeșii smălțuiți se agatara de ceea ce căuta, doar poate pătrunse în dimensiunea sufletului
meu, iar turnul de marmura pe care-l balansa pe spatele șubred s-a clătinat temeinic la
mișcarea bruscă. Acum, cand mă fixa cu privirea îndurerată, cu izvoarele secate de viață,
acoperite de perdeaua rară a genelor, înțelegeam că nu e ușor sa fii o creatura de mijloc. Se
simțea parcă stingher printre restul animalelor din parada stranie. Tindea să iasă din linie,
ori să-și mute șalul din frunte. Mă regăseam în acea timiditate, în acel strigăt după ajutor.
Mi-a venit sa intind bratele catre cer. A schițat o urmă de ezitare, dar și-a lăsat trompa să
alunece lin către locul unde mă aflam. Am reușit să simt pentru un moment atingerea caldă
a pielii aspre, când mi-am deschis ochii. Eram aceeași, nemișcată.
Poate a fost doar un vis, sau poate a fost mai mult decât atât, însă tot ce știu sigur este că
nu a fost să fie. Într-o alta viata, într-o alta zi, iti promit: “Ne vom revedea!”...