CARACTERISTICA DEZVOLTĂRII PSIHICE A PREŞCOLARULUI (0-7 ANI)

ŞI IMPLICAŢIILE EDUCAŢIONALE LA ACEASTĂ VÂRSTĂ

1. DEZVOLTAREA PRENATALĂ A COPILULUI

Cunoaşterea procesului de dezvoltare şi a schimbărilor ce au loc în etapa prenatală (sau
intrauterină) ne permit să înţelegem mult mai adecvat, având o legătură directă cu cele ce
urmează în dezvoltarea copilului (omului).
Dezvoltarea prenatală durează aproximativ 270-280 zile sau 38-40 săptămâni în cadrul
căreia evidenţiem 3 etape principale:
1. Etapa embrionară (1, 2, 3)
2. Etapa fetală precoce (4, 5, 6)
3. Etapa fetală tardivă (7, 8, 9)
1. Etapa embrionară – cuprinde primele 3 luni de evoluţie, începând cu fecundarea
ovulului de către spermatozoid, moment în care cei 23 de cromozomi paterni se combină cu cei
23 cromozomi materni formând fundamentul genetic a viitoarei fiinţe umane.
Etapa embrionară se caracterizează prin apariţia şi diferenţierea primară a organelor şi
sistemelor mai importante ale organismului. La 5-6 zile după fecundaţie, ovulul se segmentează
şi apar trei foiţe embrionare: ectoderm, mezoderm, endoderm - din care se vor dezvolta mai
apoi organele şi sistemele funcţionale ale organismului.
Din ectoderm se formează ţesuturile cutanate (pielea, părul, unghiile, sistemul glandular,
organele senzoriale şi sistemul nervos central;
Din mezoderm se dezvoltă ţesuturile subcutanate, cele musculare, sistemul circulator şi
excretor;
Din endoderm se diferenţiază şi se formează organele interne – aparatul digestiv și cel
respirator - plămânii, ficatul, pancreasul, intestinele, glanda tiroidă, timusul, glandele salivare.
Ritmul dezvoltării este extrem de rapid ţinând seama că viteza de multiplicare celulară este
foarte mare (ex. multiplicarea neuronilor se produce cu o viteză de 20.000/minut la începutul
perioadei, ajungând la 300.000/minut la sfârşitul perioadei). Multiplicarea celulară şi dezvoltarea
ţesuturilor se face într-un ritm diferit aşa încât la sfârşitul etapei predomină ţesuturile sistemelor
circulator şi nervos central (S.N.C.), mai slab reprezentate fiind cele musculare şi osoase.
Osificarea se află în stadiul incipient, de-abia conturându-se vertebrele, oasele membrelor,
craniului, coastelor, etc
2. Etapa fetală precoce cuprinde evoluţia fătului în următoarele 3 luni (a-IV-a, a-V-a şi a-
VI-a), și terminarea procesului organogeneză – corpul fătului are toate părţile componente. În
această etapă se dezvoltă mai ales:
1
  sistemul muscular şi capacitatea de mişcare - fătul deja îşi poate schimba poziţia.
Oscilaţiile nu mai sunt difuze, dar capătă un caracter diferenţia (bătăi ale inimii, mişcări
respiratorii).
 sistemul nervos în toate nivelele şi componentele lui: mielinizarea neuronilor cu axon
lung din măduva spinală şi alte căi de legătură între etajele şi segmentele sistemului nervos.
3. Etapa fetală tardivă include ultimele luni în care evoluţia se caracterizează prin
consolidarea corpului şi perfecţionarea funcţională a sistemelor organismului. Se formează intens
organele de simţ şi se încheie dezvoltarea anatomică.
În etapa prenatală primele se dezvoltă organele vitale (cele care menţin viaţa) – inima,
plămânii, tubul digestiv, pe urmă sistemul nervos şi de-abia apoi celelalte. Maturizarea unor
organe şi funcţii constituie momente esenţiale pentru dezvoltare. În această perioadă copilul este
dependent de mamă, primind substanţe nutritive din organismul matern. Deşi dependent de
mamă, copilul dispune de o serie de posibilităţi, care îi stimulează creşterea independentă. Există
astfel hormoni proprii de creştere, un chimism intern propriu circulaţiei sangvine, funcţii de
adaptare. Aşa se explică faptul că unii dintre copiii născuţi înainte de termen supraveţuiesc.
Dificultăţile dezvoltării intrauterine sunt legate de o mulţime de factori interni şi externi.
Dacă în cursul dezvoltării embrionare intervin factori nocivi ca: radiaţii, infecţii, gripe, viroze,
stări toxice, malnutriţia mamei sau carenţe în mediul ei de viaţă: şocuri emoţionale, eforturi,
atmosferă conflictuală, consum abuziv de alcool, de medicamente (fie ele şi vitamine) etc., apar
anomalii în dezvoltarea copilului. Cu cât intensitatea şi frecvenţa factorilor nocivi sunt mai mari
şi cu cât aceştia acţionează în perioade mai timpurii, cu atât consecinţele sunt mai grave. De acea
este foarte important săi asigurăm mamei gravide condiţii de linişte, calm şi atmosferă familială
destinsă.
Dezvoltarea normală şi starea de sănătate a fătului sunt semnalate de o serie de momente
de referinţă în geneza părţilor organismului şi/sau de o serie de manifestări comportamentale şi
funcţionale ale acestuia. Astfel, bătăile inimii se aud la 10 săptămâni, zgomotele respiraţiei la 12,
mişcările tubului digestiv la 16 iar mişcări ale pleoapelor, buzelor şi picioruşelor la 17 – 20 de
săptămâni. La 24 de săptămâni emite reacţii vocale şi reacţionează adecvat la emisiunile vocale
ale mamei.
Se poate vorbi chiar de o formă de psihism prenatal (greu de descris dar şi de ignorat).
Existenţei unei legături afective de natură mai specială între mamă şi făt încă înainte de naştere,
legătură probată prin reacţiile fătului observate în relaţie cu stările şi trăirile mamei, reacţii de
liniştire când mama este calmă sau de agitaţie (mişcări convulsive) când starea psihică a mamei
este una de alarmă. Cercetătorii susţin chiar existenţa unor răspunsuri senzorial-motrice la
stimulări de acelaşi fel ale mamei sau chiar reacţii vocale, un fel de ţipete ale fătului
2
 2. DEZVOLTAREA PSIHOLOGICĂ ÎN PERIOADA PRUNCIEI (0–1 AN)
Prima perioadă stabilă în dezvoltarea copilului este perioada de la naştere până la un an.
Naşterea reprezintă pentru copil un adevărat şoc. Trecerea bruscă de la un mediu lichid la un
mediu gazos, de la o temperatură constantă la una variabilă (mult mai rece), de la o formă de
protejare intrauterină la influenţa directă a unor factori externi şi interni – toate acestea impun
transformări deosebite în organismul copilului.
În comparaţie cu puii de animale, copiii nou-născuţi sunt mai puţin pregătiţi pentru viaţă.
Principalele categorii de copii ce se pot întâlni imediat după naştere sunt:
1. Copii normali (eutrofici) - cei născuţi în termen (9 luni), cu greutatea normală (3300 -
3500 gr.) şi lungimea medie (49-50 cm.)
2. Copii prematuri – cei născuţi înainte de termen (la 7-8 luni, greutate mică 1,5 – 2 kg.),
cu o dezvoltare mai precară datorită tocmai scurtării timpului dezvoltării intrauterine, dar care,
de regulă recuperează aceste întârzieri prin condiţii mai speciale, în primele două luni după
naştere (incubator)
3. Copii imaturi (distrofici) - cei născuţi în termen (9 luni) dar nedezvoltaţi funcţional din
cauza unor condiţii grele din perioada intrauterină. Imaturitatea lor se manifestă prin insuficienţă
în dezvoltarea cerebrală.
4. Copii anormali – indiferent dacă sunt născuţi în termen sau nu, prezintă malformaţii
organice ori psihice (în deosebi intelectuale). Aceasta se datorează fie unor factori de risc genetic
(excesul sau deficitul de material cromozomial) asociaţi cu grave tulburări intelectuale
(oligofrenii, epilepsii, demenţe etc.)
5. Copii gemeni - pot fi întâlniţi în fiecare dintre categoriile de mai sus. Ei sunt de două
feluri: monozigoţi (rezultatul diviziunii unui singur ovul fecundat - sunt doi copii ale aceluiaşi
exemplar) şi dizigoţi (trizigoți etc.) rezultând din fecundarea a două (trei) ovule de către tot atâţia
spermatozoizi – bivitelini, trivitelini, etc.
Încă din primele zile după naştere, copilul are nevoie de satisfacerea trebuinţelor, mai ales
a celor fiziologice: de aer, hrană, somn, căldură, apă pentru ca mai târziu să apară nevoile de
apărare, orientare , investigare, de mişcare, relaxare, comunicare, socializare etc.
Trebuinţele sunt condiţiile esenţiale ale vieţii de acea satisfacerea lor pun în mişcare
întreaga viaţă psihică a nou-născutului.
Progresul dezvoltării nou-născutului se datorează în fond satisfacerii sau nesatisfacerii
trebuinţelor, mai întâi a celor biologice, apoi a celor superioare, de exploatare şi investigare a
ambianţei, a persoanelor, a obiectelor.
În prima lună după naştere predomină reflexele necondiţionate, în următoarele trei luni se
formează reflexe condiţionate.
3
 Organizarea conduitei în perioada prunciei:
1. Conduita senzorial – perceptivă,
2. Conduita motrică,
3. Conduita verbală sau comunicarea
4. Conduita afectivă
5. Conduita inteligentă (cunoașterea)
1. Conduita senzorial – perceptivă - odată cu creşterea se complică şi orientarea în lumea
din jur, care treptat duce la dezvoltarea proceselor senzorial perceptive şi în primul rând a celor
vizuale, care încep să joace un rol conducător şi devin un mijloc fundamental al cunoaşterii
copilului. La jumătatea primului an de viaţă copilul începe să includă mai activ mâinile.
Mişcările tactile de sesizare, de manipulare cu obiecte lărgesc orizontul posibilităţile copilului de
a cunoaşte lumea din jur.
2. Conduita motrică - include apucarea obiectelor, târâtul, mersul, manipulări de diferit
tip. Astfel la o lună – copilul fixează obiectele la nivelul ochilor, urmăreşte stimulii ce se
deplasează în câmpul vizual.
La 4 luni – capul este ţinut drept, devine mobil, poate fi întors spre zona de unde vine un
sunet cunoscut, întinde braţele spre un obiect.
La 5 luni – mâna prinde obiectele; 6-7 luni – stă pe scaun rezemat, apucă şi manipulează
obiectele, duce la gură tot ce prinde cu mâna; 7-8 luni – şede singur, stă în picioare ajutat; 9 luni
– ştie să se ridice în picioare neavând însă echilibru; 10 luni – se târăşte înainte; la 12 luni stă în
picioare fără să fie ajutat, merge sprijinindu-se.
3. Conduita verbală sau comunicarea - necesitatea de comunicare este baza imitării
sunetelor vorbirii umane. La 3-4 luni încep să apară primele forme ale comunicării nonverbale,
care se vor perfecţiona treptat. De la forme emoţionale de reacţie (zâmbetul, înviorarea la cuvinte
blânde) copilul trece (aproximativ la 6 luni) la forme de inovaţie şi la părţi ritmice în vorbire.
După luna a 10 copilul se centrează pe cuvinte, chiar dacă acestea sunt imitări de sunete (ham-
ham, ma-ma, ta-ta etc .)
4. Conduita afectivă – include emoţiile, stările afective. La o lună apare suferinţa şi
lacrimile. Plăcerea apare la 2 luni, la 5 luni – frica şi anxietatea (starea de neliniște, de așteptare
încordată), la 6 luni râde în hohote, 8 luni demonstrează bucurie. Stările emoţionale sunt
condiţionate de satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor, de prezenţa unor persoane, de
apariţia unor stimuli neaşteptaţi.
5. Conduita inteligentă (cunoașterea)- cuprinde acţiunile intelectuale care se bazează pe o
inteligenţă concretă, practică implicând acţiuni de manipulare cu obiecte în coordonate spaţiale
determinate. Copilul îndeplineşte acţiuni care se bazează pe repetarea mişcărilor pentru a obţine
4
efectul dorit (plăcerea), efect pe care l-a obţinut anterior de mai multe ori din întâmplare sau
momentul subordonării mişcării unui scop propus (ex. căutarea jucăriei).
În această perioadă asistăm nu doar la constituirea şi consolidarea treptată a unor conduite,
ci şi la socializarea generală a comportamentului. O caracteristică esenţială este dependenţa
profundă şi încărcată psihic a copilului de mamă sa. Mama – este personajul central pentru copil.
Cercetările au demonstrat că aşa numitul fenomen de lipsă a afecţiunii materne, ca şi despărţirea
temporară de mamă se soldează cu fragilizarea psihică şi chiar fizică a copilului, apar tulburări
de somn, indispoziţii, se modifică echilibrul psihic.
Criza de la 1 an. În evaluarea crizei evidenţiem trei laturi:
1. Începutul mersului vertical;
2. Pronunţarea primelor cuvinte (apare vorbirea autonomă, care este trecerea de la copilul
ce nu vorbeşte la perioada vorbirii active;
3. Apariţia formelor de protest, opoziţie.

3. DEZVOLTAREA PSIHOLOGICĂ ÎN COPILĂRIA FRAGEDĂ (1 – 3 ANI)

Această perioadă se caracterizează ca început de independenţă, dezvoltând mersul,
vorbirea, manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur, spre deosebire de perioada
anterioară când copilul era relativ neputincios şi mai mult dependent de adulţi. La 1–3 ani apare
trebuinţa de a cunoaşte mai fundamental şi mai activ lumea din jur, apare trebuinţa de
comunicare cât mai intensă cu adulţii. Aptitudinile de a se deplasa lărgesc mult sfera de contact a
copilului cu mediul.
1. Dezvoltarea fizică include creşterea în greutate (de la 9,5 kg la un an la 14 kg la 3 ani)
şi în înălţime (de la 74 cm la un an la 92 cm la 3 ani), creştere care se va adăuga în medie, în
fiecare an până la pubertate 7 cm în înălţime şi 1 kg în greutate. Creierul copilului creşte şi el în
greutate de la 980 gm la un an la 1100 gm la 3 ani.
Principalele aspecte de creştere şi maturizare fizică care au un efect de armonizare a
dimensiunilor corpului sunt:
 creşterea masei musculare şi osoase, ceea ce duce la creşterea rezistenţei organismului
la factorii de mediu ca şi a capacităţilor copilului de efort şi de participare la activităţi tot mai
diverse şi mai grele;
 dezvoltarea şi creşterea creierului şi a S.N.C. în ansamblu, fapt ce facilitează o mai
eficientă învăţare şi adaptare; copilul înţelege şi asimilează mai uşor informaţii şi deprinderi;
apare controlul şi o mai bună coordonare motorie apar noi capacităţi de conservare a informaţiei
– reprezentările;

5
  dezvoltarea analizatorilor, cu precădere a celor vizual, auditiv, kinestezic, proprioceptiv
şi mai ales a aspectelor acestora ce sunt implicate în elaborarea şi achiziţia vorbirii - aşa-numitul
„analizator verbo-motor”.
2. Dezvoltarea psihică. Motricitatea, este factorul extrem de important în această
perioadă. Ea se dezvoltă în contextul acţiunii cu obiectele, constituind încă sursa şi modalitatea
principală de cunoaştere, de exersare a senzorialităţii, a manualităţii şi a abilităţii de cunoaştere
în general. Această perioadă cuprinde în mod obligatori aprecierea psiho-motricităţii, dovedind
încă odată legătura indisolubilă între motricitate şi celelalte aspecte ale pihicului.senzațiile – se
dezvoltă mult senzațiile vizuale și cele auditive prin care se captează cele mai multe informații.
În dezvoltarea psihică din procesele de cunoaştere predomină senzațiile și percepţia.
Senzațiile - sensibilitatea auditivă devine de 2 ori mai fină iar cea tactilă se subordonează
văzului și auzului ca modalități de susținere a lor și de control. Se dezvoltă mult auzul verbal și
cel muzical, fapt care-i da posibilitatea recunoasterii obiectelor după sunetele provocate de
atingere, lovire, etc.
Percepţia - se exprimă în forme elementare de orientare (formă, culoare, mărime, percepe
rudele). Se măreşte volumul atenţiei, se dezvoltă distribuţia, stabilitatea.
Dacă motricitatea (acţiunea cu obiectele) îl ţin pe copil în dimensiunea concretului şi
realului existenţei, reprezentările îl ajută să se rupă de prezent şi de concret, de contactul
nemijlocit cu obiectele, dându-i mai multă libertate de manifestare atât în plan comportamental
cât şi în plan psihic.
Pe baza eficientizării senzorialităţii şi a reprezentării, gândirea, care în al doilea an de viaţă
rămâne predominant legată de acţiunea sezorio-motorie, devine în cel de-al treilea an, intuitivă,
preoperaţională.
Gândirea copilului la 3 ani este încă:
- egocentrică (fiind centrată pe sine, pe emoţiile, trebuinţele şi experienţele proprii, fără a
putea schimba unghiurile de vedere, perspectiva asupra existenţei);
- magică (viziune asupra lumii în care totul este posibil);
- animistă (însufleţind toate obiectele, investindu-le cu proprietăţi şi capacităţi de a vorbi,
de a acţiona aşa cum copilul însuşi se manifestă);
- precauzală (neputând evidenţia cauzalitatea în ciuda avalanşei de informaţii primite ca
răspuns la frecventele întrebări ale copilului).
Tipul de gândire dominant în această perioadă este concret – acţională (prin intermediul
obiectelor ).
La 1,5 ani se observă un progres mare şi în limbaj, care se activează şi se complică formele
lui. Gradul redus de comunicare cu adulţii poate produce o stagnare a dezvoltării psihice a
6
copilului. În această perioadă dezvoltarea limbajului urmează trei etape care sunt într-o oarecare
măsură distincte dar care, în acelaşi timp se întrepătrund:
1) Limbajul mic “primitiv”, cu circulaţie restrânsă, în familie, circumstanţial.
2) Limbajul situativ, folosind cuvinte concrete, cu structură gramaticală, dar puternic
colorat şi încărcat gestual, emoţional.
3) Limbajul contextual, vorbirea desfăşurându-se cu text şi context discret, formă care va
domina treptat limbajul situativ.
La 3 ani copilul deja poate fi concentrat la vorbirea adultului, la adresările către sine.
În perioada dată memoria este mai mult involuntară, în special se dezvoltă memoria
motoră şi cea emoţională având caracter involuntar şi nemijlocit.
Afectivitatea. În mare măsură, trăirile şi emoţiile copilului în această perioadă sunt
fluctuante, superficiale, greu de controlat, situaţionale, de tipul afectelor, „adesea explozive şi cu
descărcare instantanee”. Astfel, caracteristic multor copii în această perioadă este opoziţionismul
ca manifestare afectivă ce apare ca reacţie la interdicţiile adultului, dar şi ca tendinţă de afirmare
şi independentizare. Aceste trăiri încep totuşi să se socializeze.
Relaţia afectivă dominantă în această perioadă rămâne în continuare cea care se stabileşte
între el şi familie dar mai ales între el şi mamă. Se evidenţiază astfel trei mari stiluri de ataşare
afectivă de mamă:
a) Stilul securizant de ataşare, întâlnit la copii care, deşi uşor surprinşi sau supăraţi de
plecarea mamei, reuşesc relativ repede să se relaxeze, exprimând căldură şi deschidere în relaţiile
cu ceilalţi şi nefăcând “scandal” când mama se întoarce, nefăcându-i acesteia reproşuri.
b) Stilul de ataşare anxios-ambivalent, găsit la copiii neîncrezători în ei înşişi, temători de
respingere şi abandon.
c) Stilul evaziv de ataşament întâlnit la copii inhibaţi, cu dorinţă mai scăzută de relaţionare
socială, mai indiferenţi sau chiar cu uşoară repulsie în ceea ce priveşte relaţionarea şi
comunicarea.
În această perioadă începe dezvoltarea personalităţi, de acea mulţi psihologi îi mai spun
„debutul personalităţii”.Copilul îşi organizează comportamentul în funcţie de propriile
imbolduri, necesităţi, emoţii. El însuşeşte numele său care este un factor în dezvoltarea
individualităţii personalităţii. Recunoaşterea în oglindă realizată în jur de 2-3 ani este un proces
de identificare de sine și cuprinde, de fapt, o serie de aspecte ce s-au acumulat şi format în timp
şi anume:
 EU-ul corporal, fizic, cunoaşterea propriului corp cu părţile lui componente şi
diferenţierea de alte corpuri sau de alte obiecte;

7
  EU-ul psihic, sistemul de informaţii, reprezentări şi păreri despre sine, motivaţii proprii,
abilităţi şi tendinţe adaptative specifice;
 EU-ul social, constituit pe fondul relaţiei de admiraţie faţă de adult (părinte, frate, etc.)
pe care îl investeşte cu puteri şi calităţi deosebite, manifestând tendința de a-l imita pe adult, de a
dobândi atributele şi calităţile acestuia (tendinţă numită adultrism), copilul ajungând acum să
înceapă să înţeleagă locul şi rolul lui în cadrul familiei şi chiar al grupului social mai larg, să
înţeleagă şi să trăiască sentimentul propriei utilităţi.
Jocul devine activitatea de conducere prin care copilul însuşeşte acţiunile, reflectă viaţa din
jurul său îşi formează aptitudini pentru mişcările exacte.
Criza de la 3 ani. Este criza relaţiilor sociale ale copilului. Mai este numită „Eu singur”,
deoarece copilul începe să se conceapă pe sine ca pe un om ce există independent şi pretinde la
libertate în acţiuni.

4. DEZVOLTAREA PSIHOLOGICĂ A PREŞCOLARULUI (3 – 6/7)

La începutul vârstei apare trebuinţa de a participa la viaţa maturilor, adică să îndeplinească
cele mai simple sarcini. Vârsta de la 3-5 ani e numită vârsta „Deceluşilor”. Conform unor date
copilul la această vârstă pune zilnic până la 427 întrebări, 3/4 din care ele încep cu „De ce?”.
Ca noutate în acestă perioadă apare prima formă de educaţie organizată, extrafamilială
(realizată în grădiniţă). Grădinița multiplică și diversifică relațiile cu cei din jur, lărgește
orizontul de cunoaștere al copilului, contribuie la adâncirea contradicțiilor dintre cerințele,
solicitările externe și posibilitățile interne ale copilului, această contradicție constituind de fapt,
sursa dezvoltării psihice.
1. Dezvoltarea fizică. Creşterea organismului este intensă astfel că de la 92 cm înălţime şi
14 kg greutate la începutul perioadei copilul are, la sfârşitul acestei perioade, în medie, 115 cm
înălţime şi 22 kg greutate . Creşte mai ales masa musculară în detrimentul ţesutului adipos, cresc
mult şi oasele scheletului conferind forţă şi rezistenţă crescută preşcolarului. Creierul creşte în
volum şi greutate, de la 1100 gr. la 3 ani până în jur de 1200 gr. la 7 ani.
2. Dezvoltarea psihică. Cunoaşterea are în această perioadă o dezvoltare impresionantă
sub toate aspectele: şi cele directe, senzoriale şi cele mijlocite, superioare.
Percepţia – în această perioadă începe a lua un caracter voluntar (adică să se formeze ca un
proces cu un scop bine determinat), în special copii încep să înveţe a percepe timpul. Însuşesc
formele obiectelor în timpul activităţilor de desen, de modelare, de construcţie. Se formează cele
mai elementare reprezentări ale copilului despre spaţiu („dreapta”, „stânga”, „înainte”, „înapoi”,
„după”, „între” etc.).

8
 Reprezentările se realizează la un nivel mai ridicat de claritate şi complexitate dar mai ales
ele capătă mai mare grad de stabilitate în timp ca imagini mintale ale obiectelor anterior
percepute. Astfel, reprezentările devin un suport mai rezistent şi mai stabil de conservare a
experienţei. Copilul păstrează amintiri, imagini (reprezentări) care au avut o anumită încărcătură
emoţională specifică şi doar dacă au avut un impact cu totul deosebit asupra copilului.
Atenţia - se exprimă prin dezvoltarea unor calităţi importante cum sunt mărirea volumului
atenţiei (chiar şi în situaţiile dificile copilul poate acţiona concomitent cu 2-3 obiecte)
dezvoltarea stabilităţii şi comutării (care se exprimă cel mai activ în procesul jocurilor pe roluri).
Dar tipul dominant de atenţie rămâne cel involuntar.
Memoria înregistrează o trecere de la forme inferioare și mai puțin productive la altele
superioare, cu grad mai mare de productivitate. Astfel, paralel cu memorarea involuntară
(neintenționată) se dezvoltă și cea voluntară (intenționată), alături de memorarea mecanică apare
și cea logică. În ontogeneză, cel mai timpuriu se dezvoltă memoria motrică, apoi memoria
afectivă și memoria plastic-intuitivă. Mai târziu, se dezvoltă și memoria verbal-logică, ea
reprezentând o treaptă superioară deoarece conținutul său este format de materialul verbal.
Progrese înregistrează toate procesele memoriei (memorarea, păstrarea, reactualizarea), cât
și calitățile acesteia (volumul, rapiditatea întipăririi, durata păstrării etc.)
Totuși memoria preșcolarului are un caracter involuntar, copiii reproduc materialul care se
păstrează în memorie fără anumite eforturi speciale din partea lor, mai ales cel cu conţinut
plastic.
Gândirea se manifestă prin trecerea de la gândirea concret – acţională la gândirea concret
– imaginativă (prin intermediul căreia preşcolarul începe generalizarea experienţei proprii).
Destul de mult se organizează structurile operaţionale ale gândirii.
Gândirea, în această etapă, după renumitul psiholog Jean Piaget, este preoperaţională
realizându-se predominant doar în condiţiile suportului oferit de percepţii, fără a putea să
surprindă esenţialul, caracterul permanent şi reversibilitatea unor relaţii. Pentru că nu face
diferenţe între real şi ireal, între adevăr şi minciună, gândirea preșcolarului păstrează
caracteristici de animism.
În strânsă legătură cu evoluția gândirii evoluează și limbajul, saltul calitativ înregistrat în
dezvoltarea proceselor cognitive explicându-se și prin dezvoltarea limbajului. Deși nu sunt
fenomene identice, gândirea și limbajul se află în strânsă unitate și intercondiționare.
Limbajul preșcolarului evoluează sub toate aspectele: fonetic, lexical, semantic, ca
structură gramaticală și expresivitate. El se îmbogățește sub raport cantitativ, iar diferența dintre
vocabularul activ și pasiv se micșorează discret, astfel că la 6 ani vocabularul său activ
însumează peste 3500 cuvinte.
9
 Se intensifică funcțiile cognitivă și reglatorie a limbajului. Expresivitatea limbajului și
bogăția sa se manifestă atât în sporirea caracterului explicit al vorbirii, cât și în creșterea lungimii
propoziției. Deși pronunția cunoaște o evoluție sub aspectul corectitudinii, aceasta nu este
perfectă, fiind posibile omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete.
Prezența unor defecte de vorbire care reprezintă o abatere de la dezvoltarea normală a
limbajului - cele mai frecvente fiind dislalia (greutatea pronunțării), rinolalia (vorbirea pe nas),
bâlbâiala (pronunțare neclară) necesită depistarea lor la timp și tratament logopedic corectiv.
Trebuie avut în vedere faptul că multe din defectele de vorbire ce persistă la această vârstă se
datorează fie slabei dezvoltări funcționale a aparatului fonoarticulator, fie insuficientei dezvoltări
a auzului fonematic.
Imaginaţia. La vârsta preșcolară putem vorbi de o adevărată explozie a procesului
imaginativ, explozie întreținută în special de joc - activitate dominantă - care poate fi desfășurat
oricând și oriunde. În timpul jocului are loc un proces de conjugare a imaginației creatoare cu
cea reproductivă; copilul proiectând dorințele lui dincolo de ceea ce este real. Cu toate acestea
imaginaţia reproductivă are un caracter mai activ.
Afectivitatea. Modificările care survin la preșcolar, comparativ, cu antepreșcolarul, în ceea
ce privește afectivitatea sunt atât de natură cantitativă, cât și calitativă. Asemenea modificări sunt
posibile, în principal, datorită noilor condiții de viață ale preșcolarului, noilor solicitări cu care se
confruntă. Restructurarea afectivității este condiționată de contradicția dintre trebuința de
autonome a preșcolarului și interdicțiile manifestate de adult față de el.
În acest stadiu se face trecerea de la emoții la sentimente, se conturează mai clar unele
sentimente morale, încep să se cristalizeze și diverse sentimente intelectuale; un rol important în
această evoluție avându-l adultul și relația copilului cu el. Prin mecanismul imitației se preiau
stări afective, expresii emoționale, iar conduitele emoționale ale preșcolarului se diversifică, se
îmbogățesc devin mai coerente și mai adaptate situațiilor, realizându-se un adevărat proces de
învățare afectivă. Cu toate acestea, afectivitatea preșcolarului este destul de instabilă.
Preșcolaritatea reprezintă stadiul apariției și începututui organizării voinței, ca formă
complexă de reglaj psihic. Capacitatea de a-și dirija activitatea se dezvoltă o dată cu funcția
reglatoare a limbajului: prin intermediul limbajului intern, copilul își dă singur comenzi cu
privire la declanșarea sau frânarea unor mișcări sau acțiuni simple.
Motivația devine unul dintre factorii importanți ai susținerii voinței, dezvoltarea acesteia
contribuind totodată la dezvoltarea și educarea voinței sale.
Dezvoltarea personalităţii – decurge în două direcţii principale:

10
 1 – descoperirea locului pe care îl ocupă el însăşi în mulţimea de obiecte şi relaţii,
evidenţierea conştientă a poziţiei proprii în societate care îi dezvoltă noi motive, determinându-i
comportamentul copilului preşcolar ;
2 - include dezvoltarea sentimentelor şi voinţei copilului, care asigură stabilitatea
comportării şi independenţa relativă faţă de schimbarea condiţiilor exterioare de viaţă.
La vârsta aceasta la copil se formează treptat lumea interioară proprie, care permite a numi
preşcolarul personalitate, deşi folosind noţiunea de „personalitate” la această vârstă, psihologii
consideră că este doar un început de cale spre dezvoltarea profundă. Factorul principal al
formării personalităţii copilului în perioada preşcolară îl constituie maturul (adultul).
La vârsta preşcolară se manifestă o tendinţă foarte puternică, care constă în necesitatea de a
fi apreciaţi de adulţi. Această necesitate este atât de puternică încât anume ea dirijează
comportarea preşcolarilor.
Jocul influenţează mult procesul dezvoltării personalităţii. Jocurile devin mai complicate,
apar jocurile pe roluri, în cadrul lor copilul încearcă să imite un rol social reproducând astfel
viaţa adulţilor. Drept urmare jocul contribuie la o dezvoltare multilaterală. De asemenea în
cadrul activităţii de joc copilul însuşeşte comportarea, interacţiunea oamenilor maturi care devin
model pentru propria conduită.
La vârsta preşcolară o influenţă deosebită o are apropiata înscriere la şcoală. Multiple
cerinţe de la domiciliu şi grădiniţă modifică procesele de cunoaştere ale copilului.
Toate schimbările în dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii preşcolarului constituie
nivelul pregătirii psihologice a copilului pentru instruirea în şcoală, în care se conturează câteva
direcţii:
- pregătirea intelectuală – include bagajul de cunoştinţe necesare, în special formarea
gândirii concret-imaginative
- pregătirea social – psihologică – include calităţile care–i permit să comunice şi să
interacţioneze cu cadrele didactice şi semenii.
- pregătirea volitivă - copilul trebuie să-şi organizeze activitatea nu numai în corespundere
cu imboldurile proprii, cât în funcţie de cerinţele înaintate de cadrele didactice.

11