1.

NOŢIUNI GENERALE

Introducere in semiotica / Mihaela Scanteie

- Pitesti : Pygmalion, 1996
- 104 p. : fig. ; 20 cm
- Contine bibliogr.
- ISBN 973-96591-3-6
Cota: II 41627 (10 ex)

1. Ce este semiotica ?

Semiotica sau semiologia (din gr. semeion "semn" şi logos

"ştiinţă") este teoria generală a sistemelor de semne şi a legilor
lor de funcţionare. Ideea unei astfel de discipline apare deja în
secolul al 17-lea la filosofii englezi Francis Bacon şi John Locke,
dar fondatorul semiologiei este Ferdinand de Saussure (1857-
1913). În Cursul său de lingvistică generală1, el şi-a pus problema
specificităţii lingvisticii în cadrul unei discipline care să studieze
sistemele de semne, cum ar fi limbajul vorbit, scrierea, semnalele
maritime, alfabetul surdo-muţilor, riturile simbolice, eticheta - pe
scurt, o disciplină care integrează semnele în viaţa socială.
Crearea acestei meta-ştiinţe a fost favorizată de conceperea lumii
ca univers de semne, în care limba apare ca un sistem particular.
Prin afirmaţia că semiologia trebuie să studieze "viaţa semnelor în
sânul vieţii sociale", Saussure o aşază printre disciplinele
psihologice, considerând-o o parte a vieţii sociale.
Calea deschisă de Saussure a fost continuată de alţi
cercetători, printre care Eric Buyssens, Luis Prieto, Roland
Barthes, care au adus atribuţii esenţiale la constituirea noii ştiinţe.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, de cealaltă parte a oceanului,
filosoful şi logicianul Charles Sanders Peirce (1839-1914) studia
diferitele sisteme de semne, ocupându-se în special de limbajul
ştiinţelor. Abordarea problemelor de către Peirce este distinctă de
3
cea a lui Saussure, nu atât din cauza fundamentului filosofic
diferit al celor două doctrine (cartezianismul2 pentru Saussure şi
behaviorismul3 pentru Peirce), cât datorită faptului că semiologia
nu mai este concepută ca o ştiinţă umanistă, ci ca o ştiinţă
formală, apropiată de logică. Gândirea lui Peirce n-a dat roade
decât mult mai târziu, când dezvoltarea lingvisticii a permis
valorizarea ei.
Înainte de a trece ia o succintă prezentare a ideilor lui Peirce
despre semiologie. trebuie să facem o precizare terminologică.
Termenul de semeiotiké a fost introdus în filosofia modernă
de Fr.Bacon, care l-a preluat din doctrina stoică4 a semnificaţiei.
Succesorii iui Saussure, care pun accentul pe funcţia socială a
semnului, au preferat termenul de semiologie sau semeiologie.
Americanii şi englezii folosesc termenul de semiotică, insistând
pe funcţia logică a semnului. Cele două aspecte sunt însă în
strânsă corelaţie şi cuvintele semiotică şi semiologie se referă
astăzi la aceeaşi disciplină.
Unii semioticieni consideră termenii drept complementari.
Astfel, pentru Hjelmslev distincţia semiologie - semiotică redă
opoziţia între general şi particular : semiologia desemnează
ştiinţa generală a sistemelor de semne, iar semiotica se referă ia
descrierea sistemelor particulare (semiotica limbilor particulare, a
dansului, a limbajului cinematografic etc). Umberto Eco distinge
între cei doi termeni plecând de ia opoziţia lingvistic / nelingvistic :
studiul sistemelor de semne cu ajutorul metodelor lingvistice ar
trebui să poarte numele de semiologie, iar studiul aceloraşi
sisteme de semne făcut cu ajutorul unor metode extra-lingvistice
ar constitui semiotica. În fine, Greimas a propus întrebuinţarea
termenului de semiologie pentru ştiinţele conţinutului şi a celui de
semiotică pentru ştiinţele formei. Maria Carpov5 sugerează
folosirea paralelă a substantivului semiologie şi a adjectivului
semiotic. Cu ocazia înfiinţării Asociaţiei Internaţionale de Studii
Semiotice (Paris, 1969) s-a decis să se adopte termenul de
semiotică, dar mulţi cercetători continuă să folosească şi
termenul de semiologie. Vom întrebuinţa in continuare cei doi
termeni ca sinonimi.
4
 Contribuţia esenţială a lui Peirce constă în teza sa asupra
naturii triadice a semnului, teză pe care o schiţează deja în 1869
în articolul Despre o nouă listă a categoriilor. Semnul este un
element x, care înlocuieşte pentru un subiect (cel care îl
interpretează) un anumit element y (obiectul denotat) prin indicele
R. Cele trei dimensiuni ale semnului vor fi cele trei feluri de reiaţii
pe care le contractă: el este semn în raport cu celelalte semne cu
care se asociază, este semn în raport cu obiectul semnificat şi, în
sfârşit, este semn pentru persoana care îl întrebuinţează. Cele
trei direcţii se manifestă şi în diviziunea semioticii în sintaxă,
semantică şi pragmatică. Acestea sunt discipline abstracte,
studiind raporturi logice, şi nu trebuie confundate cu disciplinele
lingvistice cu acelaşi nume, care sunt empirice şi îşi concentrează
eforturile asupra limbilor naturale.
Sintaxa logică este teoria relaţiilor între semne. Semantica
studiază raporturile între semne şi obiectele la care se referă
semnele. Pragmatica este studiul semnelor raportate la subiectul
care întrebuinţează limbajul respectiv. Cele trei discipline
semiotice nu sunt delimitate net, având implicaţii reciproce.
Logicianul L. Apostel afirma în această privinţă: "Pe de o parte,
sintaxa presupune pragmatica, pe de alta, semantica presupune
şi ea pragmatica, în timp ce pragmatica presupune ea însăşi o
teorie generală a acţiunii (praxiologia); în fine, această teorie
generală a acţiunii poate şi trebuie să întrebuinţeze elemente
sintactice şi semantice, pentru că se poate şi trebuie să fie
structurală."6
Dintre cele trei discipline semiotice, pragmatica nu are încă
un statut ştiinţific bine definit şi ea este chiar contestată ca
disciplină fundamentală de diverşi logicieni. Într-adevăr, ea nu
constituie, ca sintaxa şi semantica, o metodă de construcţie a
sistemelor logice. În afară de aceasta, pragmatica prezintă
atitudinea subiectului faţă de semnele pe care le întrebuinţează,
fiind confruntată cu funcţiile psihologice, biologice, sociologice ale
practicii folosirii semnelor. Ea este cufundată într-un complex de
fenomene concrete care o împiedică să se ridice !a nivelul
abstract al sintaxei şi semanticii.
5
 Teoria lui Peirce a fost dezvoltată în Statele Unite de Charles

Morris care, în aceeaşi tradiţie behavioristă, defineşte semiotica

drept "ştiinţa semnelor umane sau animale, lingvistice sau
nelingvistice, adevărate sau false, adecvate sau neadecvate,
normale sau patologice"7. Astfel, domeniul semioticii devine co-
extensiv cu lumea înconjurătoare ca spaţiu de manifestare a
semnelor. Descrierea acestui domeniu nu poate fi realizată decât
de o echipă de lingvişti, logicieni, filosofi, psihologi, biologi,
antropologi, esteticieni, sociologi etc.
După Morris, semiologia apare într-o dublă ipostază: a) ca
ştiinţă şi b) ca instrument de investigare ştiinţifică. Ca ştiinţă,
semiotica este o etapă în procesul de unificare a ştiinţelor
particulare, conceptul de semn fiind comun; ea este o meta-
ştiinţă, care se situează prin gradul său de generalitate deasupra
celorlalte ştiinţe. Semiotica este în acelaşi timp un instrument
universal, comun tuturor ştiinţelor care folosesc semne şi are
caracterul unei metode. Este un limbaj general care poate fi
aplicat oricărui sistem de semne. Metoda semiotică este
subordonată meta-ştiinţei semiotice, disciplină care, recunoştea
Morris, urma să-şi determine natura exactă şi extensiunea.
Cu ocazia simpozionului internaţional de la Milano cu tema
Limbajele în societate şi în tehnică, Roman Jakobson redefinea
semiotica în felul următor : "Ştiinţa semnelor numită semiotică se
ocupă cu principiile generale care se găsesc la baza structurii
semnelor (oricare ar fi ele) şi cu modul în care ele sunt
întrebuinţate în mesaje, ca şi cu trăsăturile specifice diferitelor
sisteme de semne şi diferitelor mesaje care le întrebuinţează"8.
Prin această definiţie, Jakobson încadrează semiologia în
teoria comunicării. Multitudinea sistemelor comunicative care, prin
anumite trăsături comune, se dovedesc compatibile cu aceeaşi
metodă, sunt susceptibile de a fi integrate într-un nivel unic, cel
semiotic. Astfel, observă Jakobson, limbile naturale se întâlnesc
într-o colaborare fecundă cu artele plastice, cinematografia,
antropologia şi chiar cu fizica atomică. Semiologia se ocupă nu
numai cu mesajele situate în cadrul ştiinţelor umaniste, ci şi cu
mesajele aparţinând ştiinţelor naturii. În ciuda obiecţiilor făcute de
unii lingvişti în legătură cu studiul sistemelor de comunicare
6
animală în acelaşi cadru cu cel al limbajului

uman, Jakobson vede un avantaj considerabil în analiza

comparativă a celor două arii, deoarece ar permite o lărgire
considerabilă a teoriei generale a semnelor.
Luis Prieto realizează o sinteză a diferitelor puncte de
vedere adoptate de urmaşii lui Saussure. El reuneşte poziţia lui
Eric Buyssens, pentru care limitele obiectului semiologiei sunt
cele ale comunicării, şi opiniile lui R. Barthes, care consideră
semnificaţia ca marcă disctinctivă a disciplinei semiotice.
În domeniile de cercetare atât de variate pe care le cuprinde
semiotica, Prieto identifică factorul care asigură omogenitatea
teritoriului semiotic: existenţa indicelui intenţional, adică a
semnalului comunicativ. Semnificaţia va fi definită, plecând de la
funcţia comunicativă de bază, ca "relaţia care există între un
indice şi obiectul indicat când această relaţie nu este naturală, ci
instituită de un grup social"9.
Prieto propune gruparea faptelor semiotice în trei domenii
de cercetare (reductibile până la urmă la două):
a) semiologia comunicării, considerată ca o extindere a
lingvisticii, căreia autorul îi dă o accepţie lărgită. Oricare limbă
este înainte de toate un mijloc de comunicare. Cum tocmai
această funcţie permite înţelegerea structurii unei limbi, se poate
susţine că la baza oricărei cunoştinţe se găseşte o structură
analogă unei limbi. Semiologia comunicării cercetează toate
faptele studiate de lingvistică (semnalele lingvistice), dar se
ocupă şi de semnale nelingvistice.
b) semiologia semnificaţiei, în care intră manifestări ale com-
portamentului uman, căci, aşa cum observa Barthes, orice
comportament este convertit în societate în semn al fenomenului
social respectiv. Acest proces este denumit de Barthes
"semantizarea comportamentelor". Un comportament care devine
prin semantizare semn este o "funcţie semn" (Barthes) sau o
"ceremonie" (Prieto). Diversele manifestări ale comportamentului
(ex riturile religioase) pot fi studiate cu ajutorul metodelor
semiologiei comunicării.
c) semiologia comunicării artistice, zonă situată între cele două
precedente. Un obiect artistic este un obiect produs pentru a
7
satisface

o funcţie comunicativă (ex. obiectul literar) sau necomunicativă

(ex. obiectul arhitectural). În acest din urmă caz, capacitatea de a
indica, rezultând din semantizarea pe care o suferă întrebuinţarea
obiectului este utilizată pentru a satisface o funcţie comunicativă:
apartenenţa unei construcţii la un stil, bogăţia sau sărăcia ei
reprezintă funcţia comunicativă derivată din cea utilitară.
Anumite obiecte artistice, cum ar fi obiectul literar, cunosc o
dublă comunicativitate: se produc semnale pentru a comunica, iar
comunicarea sensului primar se constituie într-o bază pentru un
sens nou care reprezintă nivelul conotativ, opus celui denotativ.
O menţiune aparte merită poziţia şocantă a lui Roland
Barthes, aşa cum apare ea în Elemente de semiologie. În
introducerea la Elemente... Barthes precizează că semiologia are
ca obiect toate sistemele de semne, oricare ar fi substanţa şi
limitele lor (imagini, muzică, gesturi, complexe sincretice care se
regăsesc în rituri, spectacole etc.). Acestea sunt sisteme de
semnificaţie. După cum se vede, Barthes pledează pentru o
semiologie a semnificaţiei, mai comprehensivă decât semiologia
numită, de obicei, a comunicării. Deşi Barthes îi recunoaşte lui
Saussure rolul de iniţiator al studiilor moderne de semiologie şi se
consideră un discipol al său, el contestă justeţea raportului pe
care lingvistul elveţian îl stabileşte între semiologie şi lingvistică,
subordonând lingvistica semiologiei. În acest raport, Barthes vede
cauza ritmului de dezvoltare a semiologiei, aflată atunci în epoca
tatonărilor. Barthes constată că în analiza structurilor cu
profunzime semiotică întâlnirea cu limbajul este inerentă. Chiar în
cazul în care punctul de plecare este nelingvistic, limbajul nu este
absent El intervine ca model, ca element component, ca element
de legătură sau ca semnificat Această omniprezenţă a limbajului
sugerează lui Barthes nu numai posibilitatea, ci şi legitimitatea
răsturnării raportului stabilit de Saussure între semiologie şi
lingvistică: lingvistica nu este o parte, fie ea chiar privilegiată, a
ştiinţei generale a semnelor; semiologia este o parte a lingvisticii
şi anume cea care se ocupă cu marile unităţi semnificative ale
discursului. Limbajul semiologiei diferă de cel studiat de lingvişti;
el este un limbaj secund,
8
conotat, ale cărui unităţi nu mai sunt fonemele şi morfemele, ci
fragmente mai mari de discurs, care trimit la obiect sau
eveniment, acestea devenind semnificative prin intermediul
limbajului. Semiologia devine astfel o disciplină translingvistică.
Prieto a criticat teoria lui Barthes. Faptul că limbile naturale
sunt sisteme de semne nu înseamnă că toate sistemele semiotice
pot fi asimilate sistemului lingvistic. Prieto observă că Barthes
întrebuinţează limbă şi limbaj ca sinonime, ceea ce a făcut
posibilă răsturnarea de perspectivă. El propune să se aplice
termenul de limbaj nu unei structuri specific lingvistice, ci unei
structuri de tip lingvistic reductibilă la o structură logică. E evident
atunci că lingvistica este un caz particular al studiului limbajelor
semiotice. Prieto combate de asemenea afirmaţia lui Barthes că
orice semnificaţie poate fi verbalizată. De fapt, nu este posibilă
totdeauna pentru orice fel de semnificat transpunerea în limba
vorbită (ex. muzica).
O altă obiecţie a lui Prieto se referă la faptul că sistemele
semnificative considerate de către Barthes ca fiind lingvistice, nu
sunt de fapt. Astfel, în Sistemul modei, Barthes vorbeşte despre
"veşminte scrise", dar notele dintr-un jurnal de modă care
însoţesc imaginile sunt doar texte explicative şi nu veşminte
scrise.
Barthes are totuşi mari merite în constituirea semiologiei
semnificaţiei, căci e! a fost primul care a semnalat procesul de
semantizare a comportamentelor.
În concepţia lui Greimas, semiologia este teoria tuturor
sistemelor semnificative. Limitată la început la semantică,
cercetarea lui se extinde apoi la sensurile oricărui fel de
semnificant El concepe universul acestei ştiinţe ca o ierarhie de
semiotici, înglobând microuniversuri semantice şi dominată de o
teorie generală - metasemiotica, în care întrevede o ştiinţă a
viitorului. Descrierea semiotică se aplică atât ştiinţelor naturii, cât
şi ştiinţelor umaniste. Greimas socoteşte că împărţirea ştiinţelor în
virtutea dihotomiei natură / cultură este depăşită şi propune o
nouă clasificare în ştiinţe cosmologice şi ştiinţe noologice.
Ştiinţele cosmologice pot fi comparate cu planul lingvistic al
9
expresiei, în care unităţile şi structura

care le integrează sunt descoperite pornind de la existenţa lor

obiectivă (ex. structurile sociale). În cazul ştiinţelor noologice,
care corespund descrierii planului conţinutului, unităţile sunt
investite cu sensuri în cadrul analizei (ex. opera literară). Greimas
propune să fie denumite "semiotice" ştiinţele expresiei şi
"semiologice" ştiinţele conţinutului.
Ideea semiologiei ca metateorie este aprofundată de Julia
Kristeva, care consideră ştiinţa semnelor ca fiind continuatoarea
epistemologiei. Primii teoreticieni ai semnului, aminteşte ea, au
fost filosofii stoici, care au fondat epistemologia greacă.
Semiologia actuală se apropie de filosofia ştiinţelor, căci ea
urmăreşte să stabilească legile diverselor demersuri
semnificative, de la enunţul cel mai simplu, până la producţiile
artistice. Ea trebuie să fie o metaştiinţă, capabilă să formalizeze
semnificaţia în diverse practici sociale. Kristeva crede că
semiotica ar trebui să devină teoria ştiinţifică dominantă, putând
înlocui filosofia clasică. Ea este "un mod de gândire, o metodă
care pătrunde astăzi în noile ştiinţe sociale, în toate demersurile
ştiinţifice sau teoretice privind manierele de a semnifica
(antropologia, psihanaliza, epistemologia, istoria, critica literară,
estetica) şi se situează chiar pe linia pe care se dă lupta între
ştiinţă şi ideologie. În măsura în care înlocuieşte filosofia clasică,
semiotica trebuie să fie teoria ştiinţifică a epocii dominate de
ştiinţă"10. Problema esenţială este aceea de a găsi un limbaj
precis, riguros, fără ambiguitate, care să permită formalizarea
sistemelor de semnificaţie. Semiotica este o critică a sensului, o
"semanaliză"11 care îi conferă un caracter deschis, capacitatea de
a genera mereu alt discurs situat la un nivel teoretic superior.
În volumul Structura absentă12, semiologul şi scriitorul italian
Umberto Eco încearcă să delimiteze universul semiotic, analizând
domeniile particulare de aplicare a acestei metode:
- zoosemiologia (studiul comportamentului comunicativ în cadrul
comunităţilor animale) se găseşte la limita inferioară a semioticii.
Ea pune în evidenţă, prin comparare, componentele biologice ale
comunicării umane. Un studiu de acest fel a fost întreprins de

10
Emile Benveniste, care, pornind de la constatările biologului Karl
von Frisch în legătură cu comportamentul albinelor, a examinat
comunicarea animală în perspectiva teoriei lingvistice;
- domeniul semnalelor olfactive (ex. codul parfumurilor);
- comunicarea tactilă (ex. alfabetul Braille pentru orbi, dar şi
diverse coduri de comportare socială în care pot intra strângerea
de mână, pălmuirea etc.);
- codurile gustului. Claude Lévi-Strauss a întreprins o astfel de
analiză în cadrul antropologiei culturale;
- paralingvistica se ocupă cu trăsăturile suprasegmentale ale co-
municării lingvistice: râsul, plânsul, intensitatea emisiei vocale,
timbrul vocii etc;
- semiotica medicală, adică studiul simptomelor maladiilor, studiu
care se lărgeşte până la psihanaliză şi codurile simbolice;
- limbajul gesturilor, de la limbajul surdo-muţilor până la gesturile
rituale, la gesturile dictate de eticheta şi la pantomimă;
- codurile muzicale. în această privinţă nu toţi cercetătorii sunt de
acord, unii susţinând că muzica n-ar fi un cod semiotic, deoarece
sistemul muzical este bazat pe o singură articulare (vezi teoria
dublei articulări a limbajului, p.38);
- limbajele formale (structurile matematice, formulele chimice,
logica simbolică, limbajele calculatoarelor, codul Morse etc.)
formează împreună cu limbile naturale aria clasica a semiologiei.
Studiul limbajelor formale conduce la necesitatea unei
metasemioiogii -limbaj hiperformalizat capabil să descrie toate
sistemele de semne;
- limbaje scrise ca fenomene independente de limbile vorbite;
- limbile naturale, obiect al lingvisticii, dar şi al semiologiei, în ca-
litatea lor de coduri comunicative;
- comunicarea vizuală, care conţine fenomene foarte variate: de
la codul rutier, hărţile geografice şi până ia moda vestimentară şi
obiectele arhitecturale;
- structura basmelor şi a mitologiilor primitive, domenii în care
rezultate importante pentru dezvoltarea semioticii au fost obţinute
de V.Propp, Levi-Strauss, Greimas şi alţii;

11
- codurile culturale, care sunt mai degrabă fenomene de com-
portament şi sisteme de valori decât sisteme de semne (ex. codul
comportamentului cavalerilor din Evul Mediu, sistemele de relaţii
de rudenie). Aceste sisteme devin obiectul semiologiei datorită
unei accepţii foarte largi a noţiunii de comunicare şi chiar a celei
de semn;
- codurile estetice, care pot fi studiate în lumina raporturilor între
formele naturale şi formele artistice;
- codurile mass-media constituie un domeniu de studiu aparte în
măsura în care industrializarea comunicării (radio, televiziune,
presă, anunţuri, afişe publicitare) produc o schimbare nu numai a
condiţiilor de emisie şi receptare a mesajelor, dar şi a
semnificaţiei lor;
- retorica (în sensul tradiţional al termenului) se opreşte la di-
mensiunea pragmatică a actului semiotic, căci ea studiază
procedeele de a influenţa auditoriul. În zilele noastre se fac
eforturi pentru a depăşi domeniul literar şi a plasa retorica la
nivelul teoriei generale.
Lista domeniilor de aplicabilitate a semiologiei rămâne
deschisă, căci semiologia trebuie să studieze, după Eco, toate
fenomenele culturale ca procese de comunicare. Astfel,
semiologia devine un fel de antropologie culturală. Termenul de
comunicare capătă un sens larg, de contact, de colaborare prin
intermediul semnelor.
Credem că o astfel de lărgire a sferei semiologiei este
nejustificată, atâta vreme cât metodele de cercetare sunt cele de
inspiraţie neopozitivistă .Ne vom ralia deci la poziţia lui Prieto,
considerând că la baza oricărui sistem semiotic trebuie să se
găsească comunicarea umană intenţională. În concluzie, vom
putea defini semiologia sau semiotica drept studiul sistemelor de
semne instituite de grupuri sociale in scopul comunicării.

Note

1) F.de Saussure, Cours de linguistique generale, Paris, Payot, 1949

2) Cartezianismul - curent filosofic raţionalist întemeiat în sec. al XVII-lea
de către filosoful francez Descartes (1569-1650).
3) Behaviorismul - teoria comportamentului, care studiază relaţiile dintre
12
stimuli şi răspunsul comportamental al subiectului.

4) Doctrina stoică - doctrină filosofică din Grecia antică fondată de Zenon

din Citium (335-264 î. de H.)
5) Maria Carpov, Introducere la semiologia literaturii, Bucureşti, Editura
Univers, 1978
6) L.Apostel, Syntaxe, sémantique et pragmatique, în Logique et
connaissance scientifique, Paris, 1967, p.295
7) Ch.Morris, Signs, languages and behaviour, New York, 1950, p.187
8) R.Jakobson, Le langage en relation avec Ies autres systemes de
communication, în Essais de linguistique générale II, Paris, Minuit,1973,
p.93
9) L.Prieto, Sémiologie de la communication et sémiologie de la
signification, în Etudes de linguistique et de sémiologie générale, Geneve,
Droz, 1975, p.129
10) J.Kristeva, Le lieu sémiotique, în Essays in semiotics, The Hague-
Paris, Mouton, 1971, p.5
11) J.Kristeva, Séméiotike. Recherches pour une semanalyse, Paris, SeuiI,
1969
12) U.Eco, La Structure absente, Paris, Mercure de France, 1972

2. Semn, semnal, simbol

În sensul cel mai larg, se înţelege prin semn orice obiect

material sau abstract care aduce o informaţie despre ceva ce nu
este el însuşi. Astfel, febra este semnul unei boli, fumul indică
existenţa focului, culoarea roşie a semaforului este semnul opririi
circulaţiei.
Este totuşi evident că avem de-a face cu categorii diferite de
semne. Încă din zorii Evului Mediu, teologul şi filosoful latin
Aurelius Augustinus (Sfântul Augustin)1 distingea între "signa
naturalia", semne produse fără intenţia de a semnifica (ex. urmele
lăsate de animale) şi "signa data", stabilite convenţional în mod
intenţionat. Semnele naturale - indice sau simptome - există
independent de om, dar pot fi întrebuinţate ca surse de informaţie
sau de semnalizare: fumul, produs natural, poate fi folosit pentru
a transmite o informaţie, aşa
13
cum se proceda în Evul Mediu, când se aprindeau focuri pe
dealuri pentru a anunţa venirea duşmanului. Distincţia stabilită de
Augustin este esenţială, căci semiologia se ocupă de semne
întrebuinţate de oameni în scopul comunicării. Semnele naturale
apar independent de activitatea intenţională a omului şi nu sunt
interpretate decât după apariţia lor ca semne pentru ceva. Faptul
că luna e înconjurată de un halou, că apa îngheaţă la zero grade
Celsius, că figura unui bătrân este brăzdată de riduri sunt fapte
naturale care constituie o informaţie atunci când le interpretăm ca
un semn de ploaie, de frig sau de bătrâneţe. În perspectiva
semiotică, semnele propriu-zise sunt produse intenţionat, în
scopul comunicării cu alţi oameni. Astfel, culorile drapelului sunt
un semn naţional, un monument comemorativ este semnul unui
eveniment istoric sau un omagiu adus unei personalităţi. La un alt
nivel de abstractizare se plasează cuvintele ca semne artificiale
sonore sau scrise, limba fiind principalul mijloc de comunicare
între oameni. De aceea lingviştii au avut un rol important în
analiza procesului informaţional. E.Buyssens a studiat indicii
intenţionali ca fenomene comunicative. Comunicarea este
stabilirea unui raport social între două sau mai multe persoane
datorită unui indice pe care îl produce una din ele şi prin
intermediul căruia ea furnizează celeilalte (celorlalte) o indicaţie
privind acest raport social. Raportul social poate fi o informaţie,
când o persoană încearcă să aducă la cunoştinţă ceva celeilalte;
o injoncţiune, când o persoană încearcă să determine o acţiune
din partea celeilalte, sau o întrebare când o persoană cere de la
alta o informaţie sau o injoncţiune. Este vorba deci de un raport
asimetric, o persoană având un rol activ (emiţătorul actului
comunicativ) şi cealaltă un rol pasiv (receptorul, cel care
interpretează indicele).
Semnalul, indice intenţional, presupune deci un raport social
şi se realizează prin intermediu! unui mesaj, fie el asertiv,
interogativ sau injonctiv. Termenul de semnal este întrebuinţat în
literatura de specialitate cu valori diferite. El este opus în general
semnului. În lucrarea sa Introducere în semantică, logicianul
14
Adam Schaff2 dă termenului de semnal un sens apropiat celui din
limbajul obişnuit: el

este un semn care provoacă, modifică sau face să înceteze

o activitate. În concepţia pavlovistă, semnalul este un stimul
fiziologic, iar cuvântul funcţionează ca un semnal al semnalelor,
un semnal de gradul al doilea.
Semiotica, pornind de la teoriile cibernetice, face distincţia
între procesul propriu-zis şi starea structurală care îl precede sau
care rezultă din el. Semnalul se referă la proces, în timp ce
semnul este încadrat într-o stare structurală. Semnalul
funcţionează în timp, este dinamic. Semnul este atemporal, static.
Aplicând această distincţie la domeniul lingvisticii, cuvântul apare
în latura sa sonoră cu funcţia de semnal în cadrul comunicării, ca
şi în procesul fiziologic de formare a noţiunilor, în timp ce, ca
element constitutiv al codului, adică în structura limbii, unde
răneşte semnificaţia cu aspectul sonor, el este semn.
Sintetizând punctele de vedere referitoare la semnal, Luis
Prieto3 îl defineşte în raport cu actul semic. Orice act semic
presupune prezenţa semnalelor. Semnalele aparţin categoriei
indicilor, adică sunt fapte imediat perceptibile, care ne aduc la
cunoştinţă ceva în legătură cu alte fapte care nu sunt perceptibile.
Nu toţi indicii sunt semnale. Semnalul trebuie să fie produs pentru
a servi drept indice. De exemplu, culoarea verde a semaforului
este un semnal, dar culoarea ierbii nu este. Pentru ca să avem
de-a face cu un semnal, trebuie ca cel căruia îi este destinată
indicaţia să poată recunoaşte scopul pentru care faptul perceptibil
respectiv este produs. Se stabileşte astfel un raport social între
emiţător şi receptor. Acest raport social conferă sens semnalului.
Actul semic are loc într-o situaţie de comunicare, care este
definită de Prieto ca fiind ansamblul faptelor cunoscute de
receptor în momentul receptării actului semic şi independent de
aceste. Printre elementele care constituie o situaţie, cel mai
important este întrebuinţarea unui tip determinat de semnale,
care ne trimit la un cod anumit Astfel, un semnal lingvistic trimite
la o anumită limbă naturală. Pentru ca actul semic să se
realizeze, receptorul trebuie să cunoască codul, independent de
situaţia concretă de comunicare. Celelalte elemente ale situaţiei
reprezintă aşa numitele circumstanţe.
15
 Semnalul nu comportă decât latura materială, semnificantul.
Percepând semnificantul, receptorul trebuie să decodeze
semnificatul, dar el nu poate face acest lucru fără să se raporteze
la cod, alegând dintr-o clasă de posibilităţi pe cea care se
realizează efectiv sau, cum spune Prieto, găsind sensul adecvat
dintr-un câmp noetic. Câmpul noetic este format din sensurile
care aparţin tuturor semnalelor unui cod dat Prin urmare, studiul
semnalului nu poate fi disociat de cel al semnului.
Problema semnului a fost abordată încă din antichitate de
filosofi. Platon, Aristotel, stoicii au făcut observaţii asupra
caracterului de semn al cuvântului, angajându-se în disputa
asupra originii naturale sau convenţionale a limbii. Prin
intermediul Sf. Augustin şi al lui Boetiu4, teoriile despre semn intră
în preocupările gânditorilor Evului Mediu. În epoca modernă,
chestiunea a fost dezbătută de filosofi importanţi ca Fr.Bacon,
Hobbes, Descartes, Locke, Leibniz, Kant, Hegelşi alţii.
Începând cu Saussure, semnul a devenit conceptul
fundamental al lingvisticii. Ideile sale au influenţat într-un fel sau
altul toate concepţiile actuale despre semn. lată definiţia
saussuriană a semnului: "Numim semn reuniunea conceptului şi a
imaginii acustice, dar, în mod curent, acest termen desemnează
în general doar imaginea acustică, de ex. un cuvânt (arbor etc.)"5.
În această definiţie găsim cele două poziţii existente în
lingvistica generală în problema semnului:
a) semnul este format dintr-un semnificat (concept) şi un
semnificant (imagine acustică);
b) semnul comportă numai un semnificant, semnificatul fiind ceva
exterior semnului şi naturii sale.
La aceste două poziţii de bază, trebuie să mai adăugăm şi
pe a treia, care îşi găseşte sursa în glosematica lui Hjelmslev (de
la gr.glossa „limbă"). El denumeşte semnificatul saussurian -
conţinut, iar semnificantul - expresie, şi distinge în ambele planuri
o substanţă şi o formă. Semnul lingvistic, după Hjelmslev,
reuneşte forma conţinutului şi forma expresiei, aflate într-o relaţie
16
de dublă implicaţie, conform schemei următoare:

Cât despre teoriile filosofice moderne ale semnului, ele s-au

dezvoltat în două direcţii: teoriile neopozitiviste şi teoriile
psihologice, amândouă având puternice implicaţii lingvistice.
Prima orientare este ilustrată mai ales de logicianul austriac
Rudolph Carnap. Într-o primă etapă, el consideră trăsăturile
semantice, psihologice şi sociologice ale limbii ca fiind fără
pertinenţă; trăsătura esenţială a semnului constă, după el, în
apartenenţa la sistem. El recunoaşte deci semnului o singură
dimensiune, cea sintactică. Mai târziu, Carnap a susţinut că
aspectul sintactic trebuie să fie completat cu cel semantic. Deci,
dacă într-o primă etapă Carnap considera semnul format doar din
semnificant, în teoriile ulterioare tratează semnul ca fiind biplan:
semnificat şi semnificant.
Orientarea psihologistă în interpretarea semnului a
caracterizat în special gândirea americană, bazată pe doctrina
behavioristă (teoria comportamentului). Această orientare este
ilustrată în special de Peirce şi Morris, care stabilesc trei
dimensiuni semiotice: sintaxa, semantica şi pragmatica. În
consecinţă, semnul apare nu numai ca element purtător de sens
într-un sistem, dar şi ca semnal orientativ al comportamentului.
În semiologia modernă a semnificaţiei se operează cu
semne caracterizate printr-o relatie convenţională între semnificat
şi semnificant Gradul de convenţiona!itate al relaţiei semnificat-
semnificant depinde de gradul de codificare al sistemelor de
semne. Astfel, un sistem logic şi în general orice cod ştiinţific,
care este prin

17
Definiţie monosemic (fiecărui semnificant trebuind sâ-i
corespundă un singur semnificat), se găseşte la un înalt grad de
codificare. Semnele pe care le întrebuinţează se vor caracteriza
în consecinţă printr-un înalt grad de convenţionalitate. Un limbaj
poetic, din contră, foloseşte un cod mai liber, unde elementul
subiectiv, creator ocupă un loc însemnat Sistemele poetice sunt
sisteme deschise, creatoare de semnificaţii noi. Relaţia dintre
semnificat şi semnificant nu este total convenţională, ea devine
analogică, dar noile semne sunt cu timpul codificate şi absorbite
de sistem.
O categorie aparte de semne este formată de simboluri.
Termenul de simbol (din gr. symbolon = semn de recunoaştere)
are accepţii diferite după diversele domenii în care este
întrebuinţat. În ştiinţă prin simbol se înţelege o literă sau un semn
grafic special, folosit pentru a desemna ceva independent faţă de
el însuşi. Simbolurile ştiintifice sunt indispensabile în limbajele
formalizate. Ele au fost întrebuinţate pentru prima dată în logică
de către Aristotel. Simbolurile au o largă utilizare în diverse
ştiinţe: matematică, fizică, chimie etc. (Exemple: în matematică,
semnul + indică operaţia de adunare; H, în chimie, este simbolul
hidrogenului; în fizică, c simbolizează viteza luminii). Toate
aceste simboluri ştiinţifice sunt considerate de semiologie ca fiind
semne substitutive.
Simbolul, ca orice semn, este un element material, dar are o
specificitate care îl distinge de semnele substitutive propriu-zise.
Una din trăsăturile caracteristice ale simbolului este că el are
drept semnificat doar obiecte ideale, abstracţiuni. Astfel, crucea
este simbolul creştinismului, semiluna al islamismului, figura unei
femei cu ochii legaţi şi cu o balanţa în mână simbolizează justiţia,
şarpele lui Esculap, arta farmaceutică, Eros, zeul mitologic, e
simbolul dragostei. Simbolurile fac accesibile noţiunile abstracte,
prezentându-le sub forma unor obiecte materiale (termenul
"obiect" este luat în sens larg). Deşi cu un grad mai mic de
abstractizare decât semnele codurilor ştiinţifice, simbolul se
18
caracterizează şi el printr-o anumită convenţionalitate datorată
condiţionărilor sociale şi istorice. Astfel un european care nu
cunoaşte cultura Orientului nu va înţelege simbolismul

dansului indian sau semnificata zeilor orientali. Convenţionalitatea

simbolului se manifestă în relaţia dintre diferitele colectivităţi ome-
neşti, dar în cadrul aceleiaşi spiritualităţi, relaţia între
semnificantul şi semnificatul simbolului este mai mult sau mai
puţin motivată. Această motivare este bazată pe analogia
simbolului cu obiectul reprezentat De aceea, simbolurile se
folosesc mai ales în domeniul ştiinţelor umaniste şi al artelor.
Analogie nu înseamnă copie a realului, ci imitaţie liberă. Spre
deosebire de semnele numite iconice, caracterizate prin
similaritate (ex. fotografia), simbolurile realizează o imitaţie care
este construcţie, invenţie, creaţie. Imitaţia simbolică nu descrie
realitatea, ci transmite atitudinea omului faţă de realitate. În aria
noastră culturală, simbolul doliului este culoarea neagră, care
exprimă durerea celor rămaşi în viaţă, pe când în Orient se
foloseşte culoarea albă - semn al purităţi vieţii spirituale ce se
continuă după moarte. Simbolurile devin astfel plurivalente.
Crucea, care evocă un element al patimilor lui lisus Hristos,
devine, în virtutea principiului "pars pro toto", simbolul
creştinismului. Acest aspect sinecdotic este completat de un altul
metaforic: reluând tradiţia ezoterică, crucea reprezintă unirea
celor două forţe opuse constitutive ale universului, deci
creaţiunea, iar aplicată la om, coborârea lui Dumnezeu în
umanitate. Miturile sunt mari simboluri metaforice. Simbolurile
care vor nu numai să evoce, dar chiar să reproducă în
semnificantul lor specific esenţa lumii se pot numi ontologice.
Simboluri ontologice sunt desenele sacre "mandala", folosite de
budişti în meditaţiile lor pentru a ajunge la iluminare, la ştergerea
diferenţei dintre obiectiv si subiectiv, iar în spaţiul creştin,
Euharistia (împărtăşania) - act simbolic, dar şi real, unire
substanţială între om şi Dumnezeu.
Simbolul realizează o reprezentare senzorială vizuală,
auditivă, olfactivă, motrice a unui conţinut abstract: un monument
poate reprezenta alegoric eroismul, pantomima vrea să redea
anumite stări şi sentimente. Semnificantul unui simbol cunoaşte
diferite grade de materialitate. Dansul ritual este mai concret
19
decât un simbol literar care foloseşte ca material de exprimare
limba, ea însăşi formată din semne printr-un lung proces de
abstractizare.

În măsura în care simbolul implică analogia, deci o anumită

motivaţie a relaţiei sale cu obiectul reprezentat, se poate admite
că există şi în limbă cuvinte cu valoare simbolică - acelea care,
prin aspectul lor sonor, sugerează obiectul la care se referă: este
vorba despre onomatopee şi cuvinte cu simbolism fonetic.
Simbolul păstrează legătura cu concretul nu pentru a înlocui
abstracţiunea ştiinţei, ci pentru a o completa cu expresia atitudinii
afective faţă de lume. Acest conţinut afectiv face mai accesibile
noţiunile abstracte şi are de asemenea un conţinut pragmatic
indubitabil. Simbolurile au un rol imens în formarea opiniei publice
şi in crearea miturilor sociale. Simbolurile sunt o parte integrantă
a subconştientului nostru. "Omul modern, scria Mircea Eliade,
este liber să dispreţuiască mitologiile şi teologiile, dar aceasta nu-
l va împiedica să se hrănească mereu cu mituri .”6

Note

1) Sf. Augustin (354-430) - cel mai celebru dintre părinţii bisericii latine. În
operele sale (Cetatea lui Dumnezeu, Confesiuni, Despre graţia divină,
Despre doctrina creştină), el face o sinteză a platonismului cu creştinismul.
2) Adam Schaff, Introducere în semantică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1966
3) L.Prieto, La sémiologie, în Le langage, volume publié sous la directron
de Martinet, Paris, Gallimard, 1968
4} Boeţiu (480-524) - filozof, poet, om de stat latin, ministru al lui
Teodoric cel Mare, autorul Consolării filozofice.
5} F.de Saussure, Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1975, p.99
6) Mircea Eliade, Images et symboles, Paris, Galiimard, 1952, p.22

2. Clasificarea sistemelor de semne

Tipologia semnelor propriu-zise, artificiale, poate explica

20
specificitatea codurilor, creând un cadru general pentru
clasificarea lor.

Semnele au fost create într-un scop comunicativ. Pentru a

atinge acest scop, oamenii au folosit fie o asemănare cu obiectul
substituit, fie au atribuit obiectelor prin convenţie anumite
semnificaţii. Convenţia apare chiar la categoriile de semne bazate
pe o anumită asemănare cu obiectul substituit (de ex. în hărţi sau
hieroglife). Ea trebuie înţeleasă aici într-un fel special, ca fiind o
convenţie socială, deoarece nu apare hic et nunc între
persoanele care comunică (deşi şi această situaţie este posibilă).
Semnele artificiale sunt create fie printr-o convenţie stabilă
în vederea unui scop social sau ştiinţific (ex. codul rutier,
simbolurile matematice), fie prin practica istorică a procesului
social de comunicare (limbile naturale, riturile). Semnele, spune
A.Schaff1, au toate un scop social, dar în practica comunicării,
unele au rolul de a influenţa direct activitatea oamenilor, în timp
ce altele au drept funcţie principală substituirea unui obiect sau
fenomen, determinând apariţia reprezentărilor şi ideilor pe care
le-ar putea produce în mod normal obiectul sau fenomenul
substituit în acest al doilea caz, influenţa asupra activităţii
oamenilor se exercită indirect
Regăsim aici distincţia între semnale şi semne (Schaff le
numeşte pe acestea din urmă "semne substituţie"), făcută aici nu
din punctul de vedere al dinamicităţii, ci din acela al valorii
pragmatice.
Numai semnele substitutive se pot organiza în coduri, căci
pentru a intra într-o structură, semnul trebuie abstras din procesul
concret de comunicare. Semnele substitutive pot fi clasificate în
semne substitutive propriu-zise şi simboluri. Semnele substitutive
propriu-zise sunt obiecte materiale care înlocuiesc alte obiecte
materiale sau ideale fie după principiul similitudinii (ca în cazul
semnelor iconice: fotografii, hărti, desene), fie prin convenţie
(diversele scrieri ale căror semne înlocuiesc sunetele, grupurile
de sunete, cuvintele unei limbi naturale sau cuvintele şi
propoziţiile unei limbi artificiale). Semnele substitutive propriu-zise
sunt la baza codurilor numite tehnice, în care, în principiu, fiecare
semn ar trebui să reprezinte un obiect Simbolurile abundă în
21
podurile poetice, polisemantice, creative. Limbile naturale se
găsesc între cele două extreme, putând juca atât rolul codurilor
tehnice, cât

şi al celor poetice. Nu e deci de mirare că majoritatea clasificărilor

au ca punct de plecare explicit sau implicit recunoaşterea rolului
particular pe care îl ocupă sistemul verbal în raport cu alte
sisteme semiotice.
Astfel, Greenberg2 stabileşte trei categorii de mijloace de
comunicare: prelingvistice, lingvistice şi post-lingvistice sau
derivate. Pe plan sincronic, primele apar ca auxiliare (ex.
gesturile), iar ultimele ca substitute ale mijloacelor lingvistice {ex.
alfabetul Morse). Eric Buyssens3 distinge între codurile directe şi
codurile indirecte. Dacă limbajul sonor este un cod direct, scrierea
este un cod indirect în cazul codurilor indirecte, între semnificam;
şi sens se intercalează semnificanţii unui alt cod. Dacă fiecărei
unităţi dintr-un cod îi corespund în celălalt o entitate analogă,
vorbim de coduri paralele. Este cazul limbii vorbite şi a limbii
scrise, dacă scrierea este total fonetică. în general, condiţiile de
percepere a semnelor aparţinând codurilor directe şi celor
indirecte sunt diferite: limba scrisă, spre deosebire de cea vorbită,
este perceptibilă departe de locul şi momentul producerii. Această
complementaritate a posibilităţlor de întrebuinţare explică pentru
ce existenţa codurilor paralele nu este superfluă.
După Prieto4, codurile pot fi clasificate atât din punct de
vedere al relaţiilor dintre conţinutul semnelor, cât şi din punctul de
vedere al articulării lor. în primul caz, vom avea coduri lingvistice
şi non-lingvistice. Prieto distinge între cele două categorii,
întrebuinţând drept criteriu de clasificare raporturile care se pot
stabili între semnificaţii unui aceluiaşi cod. Entităţile aparţinând
codurilor nelingvistice realizează un raport de excluziune între
semnificaţii lor: în codul rutier nu există semne intermediare între
semnificaţie stabilite prin convenţie, nici semne care să poată
avea aceeaşi semnificare (ex. sens interzis, viraj la dreapta etc).
în codul lingvistic, din contră, raporturile între semnificaţi sunt
multiple: raport de excluziune (dă-mi creionul; dă-mi caietul),
raport de intersecţie (dă-mi creionul; dă-mi-l pe cel negru),
raport de incluziune (dă-mi creionul; dă-mi-l). în al doilea caz, se
disting coduri care comportă doar prima articulare, altele care au
22
doar a doua articulare şi în fine coduri dublu articulate. Astfel,

notaţia matematică n-are decât prima articulare, semnele pe care

le întrebuinţează având doar valoare distinctivă. Din contră,
numerele de autobuz au o simplă valoare distinctivă, deci
reprezintă un cod cu a doua articulare. Limbajul, după cum se
ştie, are cele două articulări: monemele - unităţi semnificative, şi
fonemele - unităţi distinctive (vezi teoria dublei articulări a
limbajului, p.38).
Mai multe propuneri de clasificare a codurilor găsim în
lucrările lui Pierre Guiraud5. El distinge coduri asistematice (ex.
afişul publicitar) şi coduri sistematice, care permit formarea unor
mesaje analizabile în semne stabile şi constante. După modul lor
de realizare, codurile sistematice pot fi împărţite în mai multe
catagorii: coduri cu semne care se înlănţuie în timp (limbajul
sonor, semnalele optice), coduri cu semne care se organizează în
spaţiu (desenele) şi coduri cu formă mixtă (dansul).
Codurile pot fi clasificate şi după motivaţia semnelor
constitutive: sunt coduri cu semne motivate (pictografia) şi cu
semne nemotivate (alfabetul). Ţinând seama de relaţia cu limbajul
sonor, cel mai complex şi cel mai răspândit sistem semiotic, se
disting coduri dependente de acesta (scrisul, dactilografia) şi
coduri independente (semnalele maritime, pictografia). Există
sisteme de semne auditive (limbajul sonor, muzica), sisteme de
semne vizuale (gesturile, scrierea, codul rutier), sisteme de
semne tactile (alfabetul Braille).
În fine, analizând nivelele de semnificaţie, Guiraud face
distincţia între codurile tehnice şi cele poetice. Lingvistul francez
interpretează nuanţat diferenţa dintre aceste coduri, considerând
că nu există o delimitare rigidă între ele. Mesajul prezintă două
nivele de semnificaţie, unde tehnicul şi poeticul au ponderi diferite
după tipul mesajului: un sens tehnic fondat pe unul din coduri şi
un sens poetic dat de receptor plecând de la sistemele de
interpretare implicite şi mai mult sau mai puţin socializate şj
convenţionalizate de uzaj. Pe măsură ce se instaurează un
consens asupra semnificaţiei acestor semne, se poate considera
că ele dobândesc statutul de cod tehnic. Astfel, anumite procedee
retorice, folosite prea frecvent de cei ce mânuiesc arta vorbirii
23
frumoase, devin clişee fără rad un impact

emotiv asupra receptorului; ele se convenţionalizează şi trec de la

sensul poetic la cel tehnic. De exemplu, expresia "...străbate ca
un fir roşu” a. fost iniţial o figură de stil folosită de Marx pentru a
arăta persistenţa unei idei, prin comparare cu marcajul roşu
folosit în marina engleză. Întrebuinţarea repetată a transformat-o
într-un clişeu din care nu se mai receptează decât sensul
abstract. Codurile tehnice sunt sisteme de relaţii abstracte
obiective, observabile şi verificabile, în timp ce codurile poetice
(estetice) creează reprezentări imaginare. Sensul logic este în
întregime închis într-un cod, pe când reprezentarea estetică nu
este decât parţial codificată şi rămâne un câmp de relaţii deschis
liberei interpretări a receptorului. Codurile tehnice au funcţia de a
semnifica o experienţă raţională. Codurile poetice creează un
univers imaginar prin care se exprimă o experienţă iraţională sau
în orice caz neverificabilă. Dincolo de codurile poetice începe
domeniul hermeneuticii, care este un sistem de semne implicite,
latente şi nesupuse nici unei restricţii. În timp ce codul este un
sistem de convenţii explicite şi socializate, hermeneutica cuprinde
relaţii noi în afara oricărei convenţii sau convenţii vechi al căror
sens este pierdut. De exemplu, Centuriile lui Nostradamus
cuprind prezicerile acestui medic şi astrolog din sec. 16 asupra
istoriei mondiale într-o formă atât de încifrată încât generaţii de
cercetători s-au străduit să le descopere sensurile profetice. O
colecţie de simboluri a căror cheie a fost pierdută o reprezintă
Tarotul. Mitologiile şi anumite producţii poetice sunt sisteme
mixte: hermeneutici pe cele de codificare.

Note

1) A.Schaff, Introducere în semantică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966

2) Joseph Greenberg, Essays in linguistics, Chicago, 1957
3) Eric Buyssens, Les langages et le discours, Bruxelles, 1943
4) Luts Prieto, La sémiologie; în Le langage, Paris, Gallimard, 1968
5) Pierre Guiraud, La sémiologie, Paris. P.U.F., 1973

24
 3. Lingvistica - ştiinţă pilot a cercetării semiotice

Rolul privilegiat pe care îl joacă sistemul lingvistic în raport cu

alte sisteme semiotice a fost mult discutat. Într-adevăr, limba
exercită un fel de modelare semiotică asupra celorlalte sisteme
de semne: limba le interpretează, poate să le traducă în propriile
semne, fiind codul cel mai eficace. Răsturnând raportul, Swift
creează în Călătoriile lui Gulliver o memorabilă scenă de parodie
când îi descrie pe faimoşii academicieni din insula Balnibarbi
care, pentru a face economie de vorbe, purtau asupra lor toate
lucrurile la care se referea convorbirea respectivă.
Prioritatea limbajului este explicată de Hjelmslev1 prin
proprietatea limbilor naturale de a forma semne dotate cu sens,
de a asocia un semnificat unui semnificant Astfel, teoria
lingvistică asigură accesul la disciplinele al căror obiect este
omul, la ştiinţă în general.
În concepţia lui Jakobson, superioritatea absolută a limbilor
naturale în raport cu alte sisteme semiotice este susţinută fără
ezitare. Trăsăturile specifice ale limbajului natural, pe care
Jakobson le pune în evidenţa, constituie argumente în favoarea
rolului lingvisticii de ştiinţă pilot, capabilă să furnizeze modele
teoretice altor ştiinţe:
• Faţă de limbile naturale, celelalte sisteme de semne pot fi
doar substitute (scrisul) sau transformări (limbile
formalizate), fără să fie niciodată echivalente perfecte.
• Limbile naturale au capacitatea de a traduce toate celelalte
sisteme semiotice. Această proprietate metalingvistică
explică o altă trăsătură care aparţine exclusiv limbilor
naturale: capacitatea de autodescriere.
• Sistemul lingvistic se caracterizează prin creativitate.
Termenul este luat într-un sens restrâns: este vorba de o
tehnică de tip retoric şi anume posibilitatea practic nelimitată
de a produce variaţi de sens prin parafraze.
• Limbajul natural este "un element constitutiv al culturii şi, în
25
 ansamblul fenomenelor culturale, rolul lui este acela al unei
infrastructuri, al unui substrat şi al unui vehicol universal"2.

Aparent, lingvistica (ştiinţă a mesajelor verbale) se află într-o

poziţie subordonată în raport cu semiotica (ştiinţă a mesajelor în
general). Ea dobândeşte totuşi un rol preponderent, căci este un
model de analiză (e vorba despre analiza structurală) pentru
celelalte discipline, limbile naturale fiind cele mai complexe
sisteme de semne. Lingvistica este disciplina care stabileşte
corelaţii între ştiinţele umaniste, aşa cum au demonstrat
antropologul Claude Lévi-Strauss şi psihologul Jean Piaget, care
s-au inspirat vizibil din metodele lingvisticii în studiile lor de
specialitate. Dar Jakobson susţine şi compatibilitatea dintre
lingvistică şi ştiinţele naturii. Ştiinţa fiind o reprezentare lingvistică
a experienţei, cercetarea în fiecare domeniu ştiinţific presupune o
examinare a instrumentelor reprezentării lingvistice (definirea
propriului limbaj), ceea ce nu se poate realiza fără a face apel la
ştiinţa limbii.
Analizând doctrina saussuriană, Benveniste dă una dintre
cele mai pertinente explicaţii ale expansiunii modelului lingvistic în
alte semiotici. Această situaţie se exprimă în principal prin două
elemente:
a) structura limbii ca sistem complex de semne;
b) semnul ca unitate biplană.
Într-adevăr, limba este un sistem de semne articulate într-o
structură ierarhizată. Caracterul de structură provine din faptul că
fiecare element constitutiv îndeplineşte o anumită funcţie. Aceste
elemente constitutive sunt unităţi de un anumit nivel, susceptibile
de a se integra într-un nivel superior în raport cu care ele sunt
subunităţi. Această ierarhizare a unităţilor, ca şi organizarea lor în
dimensiunile sintagmatice şi paradigmatice, asigură structurii
lingvistice complexitatea necesară pentru ca să poată funcţiona
ca model pentru alte sisteme semiotice.
Limbajul este superior celorlalte sisteme de semne datorită
facultăţii inerente condiţiei umane de a simboliza, facultate care
cunoaşte în limbile naturale formele cele mai evoluate. Prin
facultate de simbolizare, Benveniste înţelege "capacitatea de a
reprezenta realul printr-un semn şi de a percepe semnul ca
26
reprezentant al realului, deci de a stabili un raport de semnificare
între ceva şi altceva. Din

acest punct de vedere, toate ştiinţele umaniste trebuie să se

raporteze la limbă, căci fenomenele sociale care constituie cultura
se definesc prin caracterul, esenţial pentru limbă, de a fi un
sistem de semne. Spre deosebire de datele fizicii sau ale
biologiei, caracterizate printr-o natură simplă, fenomenele
mediului uman apar ca fiind duble, pentru că trebuie să fie
totdeauna asociate cu altceva, oricare ar fi acest referent: "Un
fapt de cultură nu este ceea ce este decât dacă trimite la
altceva"3. De exemplu, o stâncă are o natură simplă, pe când o
construcţie arhitecturală ne trimite fie la valoarea de întrebuinţare,
fie la stilul şi epoca pe care o reprezintă, fie la anumite persoane
sau evenimente. Capacitatea de simbolizare face din om o fiinţă
raţională. Ea permite formarea conceptului, distinct de obiectul
concret. Aici se găseşte baza abstracţiei şi principiul imaginaţiei
creatoare. Faptul a fost demonstrat de Jean Piaget, care a
examinat primele raporturi logice apărute la copil şi care se
dezvoltă paralel cu dobândirea structurilor limbii. Limbajul
transformă omul în subiect, căci nu se poate concepe o limbă fără
exprimarea persoanei. Statutul lingvistic al persoanei determină
subiectivitatea. Omul nu mai este integrat în natură, ci se
raportează la ea ca subiect cultural. Importanţa limbilor naturale
decurge, de asemenea - fapt subliniat şi de alţi semioticieni - din
capacitatea lor de a se constitui în sisteme interpretante ale altor
sisteme. Limba este interpretantul societăţii, ale cărei semne pot
fi exprimate în totalitate prin limbă. În general, interpretantul este
sistemul semiotic al cărui domeniu de validitate este mai întins
decât al sistemului interpretat Acest aspect indică locul pe care îl
ocupă limba printre sistemele de semne: fiecare dintre ele, cu
câteva excepţii minore, poate fi convertit în cod lingvistic, de unde
decurge principiul ierarhiei sistemelor de semne. În ceea ce
priveşte locul privilegiat ocupat de lingvistica actuală, Benveniste
îl explică prin poziţia centrală a limbii, determinată în primul rând
de funcţia sa culturală. Cultura este înţeleasă ca termen antonim
naturii. Prin limbă, omul poate acţiona asupra naturii
înconjurătoare, limba favorizând studiul ştiinţific şi mecanismul
27
semnificării. Limba este o "matrice" semiotică care, prin funcţia sa
reprezentativă, prin puterea sa

dinamică, devine o structură modelatoare, ale cărei trăsături şi

mod de acţiune sunt reproduse de celelalte structuri.4
Argumentând în favoarea importanţei particulare a
sistemului lingvistic, Greimas observă că limbile naturale nu sunt
numai interpretante pentru celelalte sisteme de semne, ci ele pot
să constituie un punct de plecare pentru un alt sistem semiotic.
De exemplu, limbajul oniric este transpoziţia (translaţia) limbajului
natural într-o ordine vizuală particulară, limbile naturale, zice
Greimas, ocupă un loc privilegiat datorită faptului că ele servesc
ca punct de plecare pentru transpoziţii şi ca punct de sosire
pentru traduceri"5 (adică interpretări). Această conversie în dublu
sens nu se produce fără un anume decalaj între ansamblul
semnificant punct de plecare şi ansamblul semnificant punct de
sosire. Acest decalaj justifică multiplicitatea sistemelor semiotice.
Greimas se întâlneşte şi aici cu Benveniste, care s-a străduit să
demonstreze inexistenţa sinonimiei între sisteme. Între traducere
şi translaţie există o asimetrie care dovedeşte forţa de
semnificare a limbajului natural, căci, dacă orice alt limbaj (sistem
de semne) poate fi tradus, cu anumite imperfecţiuni, într-o limbă
naturală, situaţia inversă nu este totdeauna posibilă. Elaborarea
metodelor audio-vizuale pentru învăţarea limbilor străine
demonstrează imposibilitatea de a transpune integral limbajul
sonor într-un sistem vizual.
În ceea ce priveşte lingvistica de tip structuralist, ea este
considerată de Greimas ca fiind cea mai elaborată dintre
semiologii. Situaţia s-ar datora, după el, faptului că limbile
naturale posedă un semnificant relativ simplu, care poate fi
riguros analizat, astfel încât să facă posibilă elaborarea unor
tehnici sigure de studiu al semnificaţiei. Posibilitatea formalizării şi
descrierii obiective a unităţilor lingvistice şi a organizării lor stă la
baza superiorităţii metodologice a lingvisticii structurale în raport
cu intuiţiile, uneori foarte valoroase, ale ştiinţelor umaniste.
Analizat cu ajutorul instrumentelor puse la punct de
lingvistica structurală, limbajul poetic încetează de a fi inefabil
pentru cercetător, capabil de acum să-l dezarticuleze pentru a-i
28
pune în lumină

funcţionarea. Făcând apel la schema lui Jakobson, după care

funcţia poetica este funcţia limbajului prin care un mesaj poate
deveni operă de artă, Greimas afirmă că "poetica poate fi o parte
a lingvisticii în măsura în care aceasta din urmă este ştiinţa
globală a structurilor lingvistice. Multe procedee studiate de
poetică nu se limitează la problemele limbajului, ci ţin de teoria
generală a semnelor. Trebuie însă să recunoaştem că Greimas
manifestă o încredere exagerată în procedeele structurale,
făcând abstracţie de latura inefabilă a operei de artă.
Greimas extinde dominaţia lingvisticii până la teoria generală
a cunoaşterii. Bazându-se pe accepţia foarte largă pe care
Hjelmslev o dă termenului de limbaj, ei postulează o semiotică
generală, concepută ca o teorie generală a tuturor limbajelor şi a
tuturor sistemelor de semnificaţie. În cadrul acestei semiotici
generale pe care o numeşte "semiotică a lumii naturale",
semiotica limbilor naturale ocupă un loc privilegiat, datorită
capacităţii limbilor de a traduce celelalte semiotici. Poziţia lui
Greimas ilustrează enorma influenţă pe care a exercitat-o metoda
structurală de analiză lingvistică asupra dezvoltării ştiinţelor din
secolul nostru, în special a ştiinţelor umaniste, chiar dacă
imperialismul lingvistic nu este totdeauna justificat.

Note

1) Louis Hjelmslev, Prolégomenes á une théorie du langage, Paris, Minuit,

1963
2) Roman Jakobson, Relations entre la science du langage et les autres
sciences, în Essais de Linguistiquie générale II, Paris, Minuit, 1973, p.35
3) Emile Benveniste, Problemes de Linguistique générale I, Paris,
Gallimard, 1966, p.44
4) Emiie Benveniste, Problemes de Linguistique générale II, Paris,
Gallimard, 1974, p.63
5) A.-J.Greimas, Sémantique structurale, Paris, Larousse, 1966, p.13

29
 II. SEMIOTICA LINGVISTICĂ

1. Evoluţia teoriilor despre cuvântul-semn

Mult timp, ştiinţa cuvintelor a fost considerată ca o parte a

filosofiei, şi ea este, într-adevăr, în măsura în care sunt luate în
considerare doar problemele semnificatei, limba apărând ca un
instrument de comunicare şi ca expresie a spiritualităţii omeneşti.
Deşi nu au exercitat vreo influenţă asupra dezvoltării
lingvisticii europene, trebuie amintite concepţiile asupra
cuvântului elaborate în India antică, sub dublul lor aspect: filosofic
şi metodologic, pentru a constata existenţa anumitor constante în
gândirea filosofică sau lingvistică. Pentru gânditorii indieni ai
antichităţii, cuvântul este legat direct de substratul ontologic, de
existenţa obiectelor a căror esenţă o constituie. Cuvântul are deci
o realitate obiectivă şi are, într-un anume fel, prioritate faţă de
lucrurile manifestate în univers. Acest raport este explicat prin
teoria cosmogonică hindusă, care consideră forţa creatoare ca
fiind o vibraţie generatoare a universului. Este interesantă
asemănarea acestei concepţii cu teoria astronomică modernă a
Big Bang-ului. În ceea ce priveşte aspectul de metodă, trebuie
menţionat filosoful Panini (sec.V-IV î. de Hr.), care a făcut prima
analiză completă a unei limbi: sanscrita. Gramatica sa, compusă
din reguli formale, este precursoare a gramaticilor structurale
actuale. Ea vizează descoperirea şi definirea celor mai mici unităţi
semnificative ale limbii.
Vechii greci au creat o teorie a numelui-instrument pentru a
30
gândi lucrurile. "Logos" înseamnă în greceşte: cuvânt, idee,
raţiune, ordine. În teoria cuvântului, antichitatea greacă a
cunoscut celebra dispută physei / thesei, care opunea pe
partizanii ideii originii naturale a limbajului celor pentru care limba
nu era decât o convenţie socială.
Heraclit din Efes defineşte Logosul drept ordinea necesară
proprie atât cosmosului cât şi societăţii şi gândirii. Reluând tezele
lui Heraclit, stoicii au interpretat Logosul ca fiind raţiunea divină,
cuvântul reprezentând după ei aspectul extern al gândirii. Pentru
Filon Evreul (sec. I î. de Hr. - sec. I d. Hr.), Logosul este o forţă
intermediară între Dumnezeu şi lume. Teoria lui Filon a avut ecou
în neoplatonism şi în literatura creştină, unde Logosul a fost
identificat cu lisus Hristos ("La început a fost Cuvântul..." loan,I,1).
Să ne întoarcem puţin pentru a urmări unele dintre ideile
celui mai ilustru reprezentant al teoriei naturale a limbajului:
Platon. Filosof atenian trăitor în sec. V - IV î. de Hr., Platon a scris
un dialog întreg, Cratylos, pe tema corespondenţei dintre cuvinte
şi idei. Personajul Cratylos susţine că există ceva natural în
anumite cuvinte fără a putea spune în ce constă această natură.
Dialogul discută problema denumirii concrete, problemă
considerată esenţială pentru cunoaştere. Se face analiza
etimologică - destul de fantezistă, de altfel, - a unei serii de
cuvinte esenţiale care investesc pe om cu statutul de om (ex.
adevăr, cunoaştere, bine etc). Platon a fost primul care şi-a dat
seama că în fiecare limbă există cuvinte determinante pentru
psihologia colectivă.
Dezvoltând teoria lui Platon, Plotin (filosof neoplatonician)
prezintă limbajul ca fiind discontinuu, analizabil în elemente
minimale, expresie imperfectă a unităţii Verbului divin.
Aristotel, despre care s-a spus că a formulat prima teorie
modernă a limbii, se opune lui Platon. Pentru el, cuvintele nu sunt
un fenomen natural, ele sunt pur convenţionale. Numele nu
dobândeşte existenţă decât în momentul când devine simbol,
semnul desemnând un obiect Acest semn trebuie să depăşească
conştiinţa individuală pentru a deveni o reprezentare colectivă.
31
Ideile sale se găsesc la baza semioticii actuale.

Filosofii din şcoala epicureană (sec.IV î. de Hr. - sec.Vi d.

Hr.) au fost primii care au abordat faptele de limbă într-o
perspectivă istorică, aducând soluţia psihologică problemei
originii limbii: nimeni nu a distribuit nume lucrurilor; limba este
produsul naturii şi ea a devenit ceea ce este sub stimulii
necesităţii omeneşti, transformându-se sub imperiul condiţiilor
concrete de existenţă.
În Evul Mediu, teoriile naturală şi convenţională ale
antichităţii s-au continuat sub forma luptei între nominalism şi
realism, care opunea pe adepţii lui Aristotel celor ai lui Platon.
Realiştii, printre care cei mai celebru a fost Sf.Toma din Aquino,
susţineau că noţiunile generale (universalia) constituie realităţi cu
caracter spiritual, anterioare lucrurilor individuale, pe care le
determină: "universalia sunt realia". Nominaliştii (Roscelin, Duns
Scott etc) considerau că numai lucrurile individuale au o existenţă
reală, noţiunile generale nefiind decât simple cuvinte: "universalia
sunt nomina”. Pornind de la aceste premise ontologice,
nominaliştii ajungeau la concluzia caracterului convenţional al
cuvintelor, în timp ce realiştii le considerau ca arhetipuri. Aceste
teorii se situau ,de altfel în cadrul unor discuţii teologice.
În Europa occidentală, secolul al 17-lea inaugurează o
filosofie lingvistică bazată parţial pe aristotelism, dar originală prin
ideea pe care şi-o face în legătură cu relaţiile dintre cuvinte, idei
şi lucruri. Două sunt problemele asupra cărora se concentrează
atenţia filosofilor timpului: problema sensului, adică a raportului
stabilit între idei şi cuvinte în procesul de desemnare a obiectelor,
şi problema discursului, adică a felului în care se combină
unităţile în comunicare.
Teoria cuvântului-semn fondată de Aristotel se dezvoltă în
secolul al 17-lea în cadrul unor orientări fie raţionaliste, fie
empiriste.
Concepţia raţionalişti pune la baza cunoaşterii raţiunea, ale
cărei legi au un caracter universal. În domeniul teoriei limbii,
această orientare s-a reflectat în tentativele de a construi o limbă
universală, bazată pe principiile logicii şi ale unei gramatici cu
reguli universal valabile. René Descartes a expus principiile
32
logico-matematice ale unei limbi filosofice, iar cu Leibniz, calculul
devine o parte a teoriei semnelor. Seria gramaticilor universale se
deschide cu celebra

Gramatică generală şi raţională conţinând fundamentele artei de

a vorbi, explicate într-o manieră dară şi naturală (1660),
cunoscută sub numele de Gramatica de la Port-Royal, datorată
logicianului Antoine Arnauld şi filosofului Claude Lancelot,
profesori la şcoala de pe lângă mănăstirea de la Port-Royal.
Cuvântul este considerat sub dubiul aspect, material (sonor) şi
spiritual (semantic): "Cuvintele pot fi definite ca sunete distincte şi
articulate din care oamenii au format semne pentru a-şi exprima
gândurile"1. Astfel, autorii Gramaticii de la Port-Royal fondează
definiţia tradiţională a cuvântului, stabilind echivalenţa între un
cuvânt şi o idee. Noţiunea a fost considerată destul de clară de
către lingvistica prestructuralistă, fiind operativă.
În opoziţie cu raţionalismul, empirismul consideră că la baza
gândirii se găseşte experienţa senzorială, Raţiunea nu face decât
să interpreteze datele experienţei: "Nimic nu este în intelect care
să nu fi fost mai întâi în simţuri" afirmă John Locke în Eseu
asupra intelectului omenesc. Creierul copilului este, după el, la
început o "tabula rasa" dar, gradat, experienţa individuală şi
socială duce la apariţia raţiunii. Limba este principalul mijloc
pentru a fixa ideile şi a realiza comunicarea. Cuvintele, organizate
social, sunt semne formate din sunete articulate. Complexul
sonor şi ideile, fiind situate pe planuri diferite sunt legate într-un
fel convenţional, arbitrar. Termenul de "arbitrar" care va lua un
contur particular în gândirea saussuriană este întrebuinţat pentru
prima oară de Locke şi tot el este cel care a propus crearea unei
ştiinţe generale a semnelor: semiotica.
Filosofii secolului al 18-lea manifestă un interes aparte
pentru problema originii limbilor. Dincolo de speculaţiile
sociologice, teoriile lor conţin şi o filosofie a cuvântului. Francezul
J.J.Rousseau şi italianul Gianbattista Vico, în ciuda marilor
diferenţe de concepte, se întâlnesc atunci când acordă un statut
prioritar onomatopeelor, expresie naturală a emoţiilor. Limbajul
figurat s-a născut primul, sensul propriu a fost găsit mai târziu.
Introducerea perspectivei istorice în studiul limbii, în cursul
33
secolului al 19-lea, n-a făcut decât să consolideze statutul
cuvântului.

Comparatiştii germani Bopp, Grimm şi alţii au stabilit cores-

pondenţe şi legături genetice între limbi, trecând de la studiul
logic la observarea formelor lingvistice. Cuvântul este considerat
acum ca o unitate având o evoluţie autonomă. Tot secolul ai 19-
lea marchează începutul preocupării pentru dimensiunea
sociologică a limbajului. Şcoala germană, care apare odată cu
Humboldt şi care a luat mai târziu numele de "psihologia
popoarelor" (Volkerpsychologie), prezintă limba ca o manifestare
a psihologiei colective, a "sufletului popular". Vocabularul unui
popor exprimă concepţia lui despre lume. Această teorie a avut
un ecou prelungit, influenţând şi pe filosofii români din perioada
dintre cele două războaie. Meditaţia asupra profilului spiritual al
poporului român este una dintre marile teme ale culturii noastre
moderne. După abordarea psihologică a fenomenului etnic
datorată lui Rădulescu-Motru şi după viziunea metafizică a lui
Blaga, Mircea Vulcănescu aduce o schimbare în perspectiva
cercetării, considerând configuraţia limbii şi simbolurile expresive
ca revelatoare pentru psihologia poporului nostru. Această
metodă de cercetare va fi întrebuinţată şi de Constantin Noica,
pentru care fiecare limbă este "înţelepciunea lumii într-una din
variantele sale"2. în secolul al 19-lea, fenomenele lingvistice fac
obiectul de studiu atât pentru sociologi, cât şi pentru lingvişti. în
Franţa, Durkheim şi şcoala sa sociologică a analizat fenomenul
de generalizare realizat prin limbaj, prin trecerea de la
reprezentări concrete şi subiective la concepte impersonale. Unii
lingvişti, ca F.de Saussure în Elveţia sau Antoine Meillet în
Franţa, au adoptat explicaţii sociologice: considerând limba un
fenomen social, cuvântul apare în concepţia lor ca un semn
socialmente constituit al obiectelor şi fenomenelor desemnate.
Dar Saussure a făcut un pas înainte, un pas decisiv în ceea ce
priveşte metoda generală de cercetare lingvistică. El a arătat că
evoluţia limbii nu se reduce la istoria cuvintelor. Alături de
aspectul istoric, trebuie luat in considerare sistemul, structura
unde fiecare element trebuie să fie înţeles în relaţiile sale cu
34
celelalte elemente ale întregului. El a fost primul care a contestat
supremaţia cuvântului în analiza lingvistică.
Saussure substituie corespondenţei idee-cuvânt conceptul

de semn lingvistic. Semnul lingvistic nu este un nume pentru un

lucru El uneşte un concept cu o imagine acustică. Semnul este
ceva abstract, o entitate psihică cu două feţe: semnificat
(concept) şi semnificant (imaginea acustică) — aspecte
indisociabile, ca cele două feţe ale unei foi de hârtie. Semnul
lingvistic realizează un decupaj simultan în realitatea fonică şi în
realitatea conceptuală. Cuvântul-semn nu se poate defini în afara
sistemului limbii. Saussure remarcă faptul că atât semnificatul cât
şi semnificantul trebuie înţelese în raport cu alte elemente ale
sistemului cu care intră în relaţii de opoziţie pe plan
paradigmatic şi în relaţii de contrast pe plan sintagmatic.
Ex. Eu pun cartea pe masă.
Tu pui stiloul pe bancă.
Maria pune caietul în geantă.
Relaţiile în plan orizontal (eu-pun-cartea-pe-masă; tu-pui-
stiloul ...) sunt relaţii sintagmatice. Relaţiile în plan vertical (eu-
tu-Maria; pun-pui-pune ...) sunt relaţii paradigmatice.
Saussure numea această capacitate de diferenţiere a
elementelor lingvistice valoare. Conceptul, spune el, nu poate fi
cu adevărat determinat decât cu ajutorul a ceea ce există în afara
lui. De exemplu, valorile cuvintelor franceze pied şi jambe diferă
de valoarea cuvântului românesc picior, care cuprinde cele două
semnificaţii. în domeniul gramaticii, limbile romanice comportă un
număr mai mare de timpuri verbale decât limbile slave, dar
acestea posedă în schimb categoria aspectului mult mai bine
reprezentată. Semnificantul este considerat de Saussure ca fiind
format nu din substanţa materială, fonică, ci din diferenţele care
separă imaginea sa acustică de celelalte. Pentru Saussure,
gândirea şi substanţa fonică sunt nebuloase in care nimic nu este
organizat înaintea apariţiei limbajului, care decupează semnificaţii
şi semnificanţii reuniţi în semne lingvistice printr-o relaţie de
corespondenţă biunivocă. Limba este deci o formă şi nu o
substanţă3. Decupajele realizate prin semne nu sunt date
dinainte, o dată pentru totdeauna, ci variază dună limbă. De
exemplu, sensurile reprezentate în franceză de două semne
35
(bois si foret)

sunt redate în germană prin trei {Holz, Baum, Wald); francezului

arbre îi corespund în română trei unităţi {pom, arbore, copac).
Semnul lingvistic are două caractere primordiale: arbitrariul
şi linearitatea.
Arbitrariul se referă la legătura dintre semnificat şi
semnificant. Arbitrar înseamnă nemotivat, adică semnificantul nu
are nici o legătură în realitate cu semnificatul. în ceea ce priveşte
onomatopeele, care constituie un serios contraargument,
Saussure observă că şi ele sunt elemente organice ale
sistemului. De altfel, ele diferă de la o limbă la alta {fr.cocorigo,
engl.cock-a-doodle-do, rom.cucurigu). Este drept că există şi
anumite cazuri de motivare parţială (unsprezece vine de la unu
şi zece), dar aici sensul se construieşte prin combinarea anumitor
element ale sistemului. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic îl
deosebeşte de simbolurile folosite de societate, căci simbolurile
nu sunt niciodată total arbitrare. Dacă în raportul cu ideea pe care
o reprezintă, semnificantul apare ca liber ales, în schimb, în
raport cu comunitatea lingvistică care îl întrebuinţează, nu este
liber, ci impus. Limba este o moştenire a epocii precedente şi
factorii istorici explică de ce semnul rezistă la orice substituire
voluntară.
Caracterul linear al semnificantului se referă la faptul că
semnificantul, fiind de natură auditivă, se desfăşoară în timp.
Acest caracter distinge semnificanţii acustici de cei vizuali.
Linearitatea nu înseamnă continuitate. Din contră, semnele
lingvistice au un caracter discret (în sensul matematic al
cuvântului). Saussure nu zice "discret", ci "diferenţial", exprimând
prin acest termen şi faptul că semnul se defineşte prin raporturile
sale cu ceilalţi termeni ai limbii. Astfel se dovedeşte că limba este
o formă, o reţea de raporturi nesubstanţială.
Limitele semnului lingvistic nu corespund cu cele ale
cuvântului, pentru că fie într-un cuvânt se pot distinge mai multe
unităţi sub formă de prefixe, sufixe, radicale, fie un semn
cumulează mai multe cuvinte (e cazul cuvintelor compuse,
locuţiunilor, unor forme de flexiune). Sunt şi paradigme care se
36
cer integrate într-un singur semn.
Saussure a indicat direcţiile de cercetare ulterioare, chiar dacă nu
a dat răspuns la toate problemele pe care le-a pus.

Printre urmaşii lui Saussure, ne vom opri la Andre Martinet,

principalul reprezentant al şcolii funcţionale franceze. în cartea sa
Elemente de lingvistică generală4, el ia ca punct de plecare
pentru analiza elementelor minimale ale limbii propria sa teorie a
dublei articulări a limbajului. Prima articulare este cea conform
căreia orice fapt de experienţă pe care vrem să-l comunicăm
altora este analizat într-o serie de unităţi înzestrate cu o formă
vocală şi cu o semnificaţie. De exemplu, dacă te doare capul, te
poţi manifesta prin strigăte şi aceste strigăte pot fi recepţionate
corect de anturaj. Dar aceasta nu ajunge pentru a constitui o
comunicare lingvistică. Fiecare strigăt este inanalizabil şi
corespunde ansamblului senzaţiei dureroase. Situaţia este diferită
dacă se pronunţă enunţul "Mă doare capul", în care nici una din
cele trei unităţi nu corespunde specificului situaţiei. Fiecare dintre
ele poate fi regăsită în alt context pentru a comunica alte fapte de
experienţă. Se realizează astfel o mare economie în sistemul de
comunicare. Unităţile din prima articulare au un sens şi o formă
fonică. Ele nu pot fi analizate în unităţi succesive mai mici dotate
cu sens, dar forma fonică poate fi divizată într-o serie de unităţi,
fiecare contribuind să diferenţieze unitatea de prima articulare de
alte unităţi de acelaşi rang. Acest fenomen reprezintă a doua
articulare. De exemplu, cuvântul bine, care are un complex fonic
şi un sens propriu, nu poate fi divizat în unităţi semnificative mai
mici, dar forma fonică poate fi analizată în patru unităţi care,
înlocuite cu alte unităţi de a doua articulare, pot forma noi cuvinte
(mine, bune, bile ...). Martinet consideră unităţile de primă
articulare, pe care le numeşte moneme, ca fiind semnele
lingvistice minimale. Unităţile de a doua articulare se numesc
foneme. Monemul nu este echivalentul cuvântului. Cuvântul
poate concide cu monemul, dar poate fi format din mai multe
moneme. în cuvântul umblă avem două moneme: umbl-, care
desemnează un anumit tip de acţiune şi -ă, care indica pers. a lll-
a sing. a prezentului (primul este un lexem, al doilea - un
morfem). Orice combinare de moneme este numită de Martinet
sintagmă. Cuvântul va fi definit ca fiind o sintagmă autonomă
37
formată din moneme neseparabile. Definiţia se extinde şi la
cuvintele formate

dintr-un singur monem (ex. ieri), considerând că acest monem se

combină cu moneme zero.
Martinet lărgeşte accepţiunea cuvântului-semn. Pentru el,
semn lingvistic este orice fapt de limbă care are un semnificat şi
un semnificant, de la monem până la enunţ.
Teoria gramaticii generative, fondată de Noam Chomsky,
aduce o perspectivă nouă, total diferită în analiza cuvântului şi a
raporturilor sale cu structura enunţului. Relaţiile sintactice sunt
considerate esenţiale în producerea limbajului, ceea ce are drept
consecinţă inversarea sensului relaţiei dintre cuvânt şi frază. în
structuralismul clasic, enunţul este considerat ca rezultatul
combinării cuvintelor-semne. Generativismui, din contră,
reprezintă cuvântul ca fiind produsul enunţului. Gramatica este, în
concepţia lui Chomsky, un mecanism capabil de a produce un
număr de fraze gramaticale. Capacitatea înnăscută a vorbitorilor
de a emite şi de a înţelege un număr nedefinit de fraze se
numeşte competenţă. Felul în care este folosită competenţa în
actele vorbirii concrete se numeşte performanţă. Dând prioritate
competenţei, deci capacităţii logice a vorbitorilor, Chomsky apare
ca un descendent al gânditorilor de la Port-Royal.
Limba, ca proces de creaţie, este concepută de gramatica
generativă la două nivele: structura profundă de natură
sintactico-semantică şi structura de suprafaţă exprimată prin
forma morfo-fonetică a cuvântului. Cuvântul este un element de
suprafaţă, rezultatul unei serii de transformări. Creativitatea
lexicală este explicată prin anumite proceduri, care constau în
combinarea mai multor propoziţii. Astfel, într-o propoziţie ca :
"Aceste discuţii au ajuns la rezultate importante" se poate
intercala o propoziţie relativă cu valoarea calificativă:
"Aceste discuţii, care au fost lungi, au ajuns la rezultate
importante".
Atributiva se va reduce la un adjectiv:
"Aceste lungi discuţii au ajuns la rezultate importante".
38
 Preocuparea generatiştilor pentru mecanismul care permite

producerea unui număr infinit de fraze a dus la marginalizarea

teoriei cuvântului-semn. Pe de altă parte, distincţia pe care au
făcut-o între competenţă şi performanţă este de un mare interes
pentru semiologie, deoarece aruncă o lumină nouă asupra
problemei funcţionării codurilor.

2. Stratificarea semiotică a semnului lingvistic,

ierarhia limbajelor

Am văzut că cele trei accepţii lingvistice ale semnului îşi

găsesc punctul de plecare în Cursul de lingvistică generală al
lui Saussure.
Cei care pun accent pe caracterul material al semnului
lingvistic (complexul sonor) consideră semnul format doar din
semnificant, sensul fiind considerat exterior semnului. Dar trebuie
să ţinem seama de faptul că elementul sonor al unui cuvânt este
întrebuinţat într-un scop social şi nu poate fi folosit decât graţie
existenţei unui cod supra-individual, care trebuie să ia în
considerare relaţiile dintre semnificant şi semnificat Această
concepţie unilaterală a semnului a fost facilitată de uşurinţa
aplicării metodei de analiză structurală la planul expresiei şi prin
relativa rezistenţă a planului conţinutului la această analiză.
Unilateraliştii studiază semnul mai mult sub aspect sintagmatic,
analizând relaţiile care unesc aceste semne în comunicare.
Dacă semnul este asimilat cuvântului, atunci el apare ca
bilateral (semnificat şi semnificant). Sensul este deci considerat
ca făcând parte din semn; doar referentul îi este exterior.
Concepţia bilaterală a semnului este la baza unei a treia
interpretări, cea relaţională, susţinută de reprezentanţii şcolii
glosematice. Această teorie porneşte de la distincţia saussuriană
între formă şi substanţă şi de la afirmaţia că limba este o formă.
Tezele lui Saussure au fost dezvoltate de Hjelmslev, Care
39
consideră forma ca primordială şi semnul, un caz particular al
acesteia: semnul este

reuniunea conţinutului cu forma expresiei, deci o simplă relaţie.

Discuţiile lui Hjelmslev despre funcţia-semn îmbogăţesc teoria
semnului prin accentul pe care îl pun pe corespondenţa între
semnificant şi semnificat, raport care trebuie integrat în definiţia
semnului. Limba, ca sistem semiotic, este reprezentată de
ansamblul semnificaţilor A, ansamblul semnificanţilor B şi regula
de corespondenţă f (funcţie), care asociază fiecărui element din A
un element din B: {A, B, f}. Dacă se pleacă de la ansamblul
semnificanţilor ca domeniu de definiţie (domeniu sursă) şi de la
relaţia de semnificare care stabileşte corespondenţa, atunci
fiecărui semnificant îi corespunde un semnificat din ansamblul A.
Distincţia dintre semnificaţi se realizează pe planul expresiei prin
opoziţia dintre elementele semnificante. Se poate proceda şi
invers: plecăm de la semnificaţi (sensuri), ca domeniu de definiţie,
şi încercăm fi găsim semnificanţii (complexele sonore)
corespunzători în co-domeniu. Cu ajutorul acestor principii de
bază, se stabileşte ansamblul unităţilor atât în planul expresiei cât
şi în planul conţinutului. Fiecare plan apare ca un ansamblu
structurat de clase, între elementele cărora se stabileşte o regulă
de corespondenţă. Există o corespondenţă în plan orizontal care
leagă semnificaţii între ei şi semnificanţii între ei şi o
corespondenţă în plan vertical, între semnificaţi şi semnificanţi.
Acest mod de a prezenta limba din punct de vedere funcţional
pune în lumină asimetria fundamentală dintre planul conţinutului
şi planul expresiei, căci dacă descoperim o structură într-un plan,
ei nu-i corespunde o structură analogă în celălalt plan. Nici o
clasificare a semnificaţilor nu este posibilă pornind de la
semnificanţi şi invers. De exemplu, opoziţia surd / sonor nu are un
corespondent în domeniul sensului; sistemele semnificative (serii
sinonimice, cupluri de antonime, câmpuri semantice) nu au
sisteme paralele corespunzătoare în planul expresiei. Punctul de
vedere substanţial, care consideră semnul bilateral, nu exclude
punctul de vedere relaţional. Din contră, ele se completează
reciproc, căci termenii între care există relaţia
40
(semnificat-semnificant) pot fi consideraţi fie ca substanţă, fie ca
formă. Termenii relaţiei şi corespondenţa care există între ei pot fi

reuniţi în noţiunea generică de funcţie.

Paul Miclău5 consideră că orice definire a semnului doar sub
aspect dinamic (semnificant) sau numai ca element static
(semnificat şi semnificant) este nefondată. A reduce semnul la
aspectul său material înseamnă să-i neglijăm capacitatea de
semnalizare, procesul de transmisie a mesajului. Cartea sa
Semiotica lingvistică este o pledoarie în favoarea dublei naturi a
semnului: element constitutiv al structurii lingvistice şi semnal în
procesul de comunicare. Sub aspectul său static, semnul se
încadrează în structura lingvistică conform principiului stratificării.
Limba are un profund caracter semiotic şi toate nivelele
semnificative sunt impregnate de acest caracter. Semnul lingvistic
care se manifestă la diverse nivele, se comportă ca o categorie
generică, cuprinzând mai multe feluri de unităţi. Tradiţia
lingvistică, intuiţia vorbitorilor consideră cuvântul ca unitate de
bază a limbii. Dar, când s-a pus problema unei definiri riguroase a
cuvântului, au apărut dificultăţi neaşteptate, mai ales din punct de
vedere al exigenţelor structuralismului, care dorea să descopere
trăsăturile generale ale cuvântului. De aceea Martinet a introdus
termenul de monem pentru a desemna unitatea lingvistică
minimală. Monemele formează primul nivel semiotic dar nu pot
funcţiona independent. Ele devin semne doar atunci când
dobândesc statutul nivelului imediat superior: cel al cuvântului.
Există şi cuvinte formate dintr-un singur monem. Semnificantul /e/
din case este asociat sensului "feminin, plural", constituind
monemul -e, dar el poate funcţiona ca un cuvânt când este folosit
ca pers. a lll-a sg. a verbului a fi la prezent indicativ (e = este).
Al doilea nivel semiotic este cel al cuvântului. Deşi anumiţi
lingvişti au încercat să renunţe la noţiunea de cuvânt, termenul
continuă să fie întrebuinţat atât în lexicologie, cât şi în semiologie.
în studiul cuvântului trebuie precizat nivelul de analiză la care ne
situăm, căci cuvântul este o unitate complexă, care se manifestă
la mai multe nivele structurate după anumite principii. Este vorba
despre principiul stratificării şi principul dominanţei.
Principiul stratificării constă în faptul că un nivel semiotic îl
41
înglobează pe cel anterior, din trăsăturile distinctive ale căruia
este format Astfel, monemul este format din fonemele
semnificantului şi din trăsăturile distinctive lexicale şi gramaticale
ale semnificatului.
Principiul dominanţei se referă la faptul că o unitate de un
anumit nivel poate să-şi piardă valoarea distinctivă la alt nivel. Se
formează atunci clase de elemente echivalente care funcţionează
ca un semnificat sau ca un semnificant global. Altfel spus,
trăsăturile distinctive x şi y ale sistemului A se pot combina într-
un singur element ale sistemului B. De exemplu, din punct de
vedere al sensului lexical al radicalului sunt- din sunteţi, partea
gramaticală se manifestă ca o singură trăsătură distinctivă
(element gramatical); nu ne interesează modul, timpul, persoana,
faptul că este un verb neregulat etc, decât în măsura în care
realizează verbalitatea.
Din punct de vedere semiotic, analiza semnificatului
lămureşte toate nivelele la care apare cuvântul ca unitate. În
structura limbii, semnificatul cuvântului, numit în lingvistică
semem, este considerat ca un fascicol de trăsături distinctive
(seme). Identificarea semelor, adică a unităţilor minimale de
sens, comportă diferite grade de dificultate. Pentru cuvintele
polisemantice, fiecare sens poate fi considerat ca o trăsătură
distinctivă. Structura clasică a articolelor de dicţionar este
relevantă sub acest aspect : cuvântul facultate este prezentat în
D.L.R.M. cu două grupe de sensuri: 1. capacitate, posibilitate
morală sau intelectuală şi 2. unitate didactică, ştiinţifică şi
administrativă în cadrul unei universităţi. Cuvintele monosemice
pot fi sau nu analizabile. În cuvintele analizabile, prin comutare se
pot descoperi semele şi caracterul lor distinctiv. Astfel,
comparând termometru cu tensiometru, descoperim seme
comune: "aparat", "care serveşte la măsurare" şi seme specifice:
"temperatura" şi "deformaţiile unui corp supus unor forţe
exterioare". Cuvintele monosemice aşa-zise neanalizabile pot fi
totuşi analizate prin procedeul logic al genului proxim şi al
diferenţei specifice, care a dus la analiza componenţială
(semică) propusă de semantica structurală. De exemplu, potecă
42
se analizează în "drum" şi "îngust".
Dar sensurile lexicale nu sunt izolate; ele sunt însoţite

întotdeauna de determinaţii gramaticale, care pot fi şi ele

analizate în seme. Cuvântul apare ca un ansamblu semiotic care
se manifestă la două nivele: lexico-gramatical şi sintactic. La
nivelul lexico-gramatical trebuie să facem distincţia între lexeme
şi morfeme.
Lexemul este ansamblul de trăsături lexicale (semantice) +
trăsătura gramaticală globală proprie clasei considerate, exprimat
prin semnificanţi ca elemente de expresie. Acest ansamblu unitar
este semnul lexical. În lexem, nivelul lexical este dominant.
La nivelul morfologic, situaţia este inversă: fiecare semnificat
morfologic este un fascicol de trăsături distinctive, în timp ce
trăsăturile distinctive ale sememelor lexicale sunt asimilate într-o
singură trăsătură generală. În cuvântul sunteţi, monemul -eţi
poate fi analizat ca dezinenţă verbală pentru prezent, indicativ,
pers. a V-a, dar trăsăturile distinctive din sunt se reduc la
semnificaţia verbală globală proprie clasei de semne susceptibile
de a apărea înaintea monemului -eţi. S-ar putea spune că din
cauza dominaţiei nivelului gramatical, sensurile lexicale sunt
neutralizate. Morfemul va fi deci ansamblul trăsăturilor distinctive
ale semnficaţilor morfologici + semnificatul lexical general,
exprimaţi prin semnificanţii respectivi. Morfemul este semnul
morfologic.
Pe plan sintactic, cuvântul reuneşte la acelaşi nivel, într-un
singur ansamblu lexemul şi morfemul. Conform principiului
stratificării, lexemele şi morfemele sunt considerate ca trăsături
distinctive pentru cuvântul sintactic - unitate de nivel superior.
Pentru categoria predicatului, de exemplu, se iau în considerare
lexemele verbale ca semnificate lexicale generale (verbalitatea) şi
morfemele ca semnificate morfologice capabile să exprime
predicaţia. Aceasta unitate semiotică e sintaxemul.
Paul Miclău, în cartea amintită, face o schemă care
reprezintă cele două nivele semiotice: nivelul monemului şi nivelul
cuvântului. Acesta din urmă este format din trei elemente: lexem,
morfem şi sintaxem. Lexemul şi morfemul formează împreună un
singur subnivel: lexico-gramatical. La fiecare nivel, semnul
43
lingvistic comportă un semnificat şi un semnificant Analiza
respectă principiul stratificării, fiecare nivel

semiotic fiind format din trăsăturile distinctive ale nivelului

precedent:

SEMN
SEMNIFICAT SEMNIFICANT
I. Trăsături distinctive I. Trăsături distinctive
II Monem - semn elementar
semnificat: a)lexical semnificant: a)foneme
b)gramatical b)prozodeme
III Cuvânt - semn complex
a) lexem-semn lexical
at
s lexical + sant lexical
sat gramatical global sant gramatical global
b) Morfem - semn morfologic
at
s morfologic + sant morfologic +
sat lexical global sant lexical global
c)Sintaxem-semnsintactic
at
s lexical global + sant lexical global +
sat gramatical global sant gramatical global

Cuvântul apare deci ca un semn stratificat şi complex,

putând cuprinde la fiecare nivel clase de variante (paradigme).
Structura nivelelor semiotice lămureşte şi natura semnului
zero. Semnul zero este un element care nu apare decât în
structura unui semn complex. El reprezintă un semn gramatical
care figurează în unele variante ale semnului lexical în cadrul
paradigmei acestuia, iar în altele nu. De exemplu în paradigma
cânt, cânţi, cântă..., cânt are desinenţa zero.
Cuvântul-semn este unitatea semiotică de bază a limbii.
Totuşi, anumiţi cercetători au luat în considerare alte unităţi
semiotice. Astfel, Henri Frei susţine că fraza poate fi considerată
ca semn. Miclău combate această teorie, considerând că nu
trebuie să confundăm structura semiotică cu unitatea. El
recunoaşte totuşi că anumite tipuri de fraze se pot reduce la un
semn. Este vorba despre monoreme, Propoziţii formate dintr-un
44
singur termen, caracterizate de obicei prin

intonaţie exclamativă (Bravo! Tu! Ah!). Există de asemenea

fenomene de reducţie a frazelor la cuvinte în limbile incorporante.
în aceste limbi, obiectele acţiunii şi circumstanţele în care are loc
acţiunea sunt incluse în forma verbală cu ajutorul afixelor, şi astfel
un cuvânt poate conţine o propoziţie întreagă. într-un idiom din
America de Nord, indienii pot exprima printr-un singur cuvânt
conţinutul: "am venit ca să-i dau ei acest lucru". Cuvântul i-n-i-a-l-
u-d-am este format din: d - rădăcina verbului a da, i (iniţial) -
trecut, n - pers.I, i (al doilea) - acest lucru (c.d.) a - ea (ci.), l - afix
pentru a arăta atribuţia, u - afix pentru a arăta că acţiunea este
iniţiată de vorbitor, am - sufix pentru a arăta scopul. în afara
acestor particularităţi, propoziţiile sunt ansambluri organizate în
structuri coerente.
Stratificarea observată ia nivelul semnului se regăseşte şi !a
nivelul sistemului general al limbii. într-adevăr, se poate vorbi
despre o ierarhie a limbajelor. în cadrul unui demers descriptiv, se
pot distinge două nivele: cel care constituie obiectul de studiu şi
cel care cuprinde instrumentele lingvistice ale cercetării semiotice
şi care este un nivel metalingvistic în raport cu primul.
Metalimbajul descriptiv serveşte pentru a studia orice fel de
ansamblu semnificant, de ex. ansamblul pictură, sau
vestimentaţie, sau mitologie, sau o limbă naturală. Limbile
naturale sunt singurele sisteme semiotice care se pot descrie pe
ele însele. Alegerea limbii naturale (română, franceză, italiană ...)
ca metalimbaj este indiferentă din punct de vedere semiotic.
Hjelmslev făcea distincţia între metalimbaje ştiinţifice şi
metalimbaje neştiinţifice. Metalimba neştiinţifică este, ca şi
limbajul obiect pe care îl explică, o limbă naturală. De exemplu,
limbajul criticii de artă, operă colectivă a mai multor generaţii de
critici de artă, se prezintă ca un subansamblu deja existent,
integrat în ansamblul semnificant al limbii întrebuinţate.
Metalimbajul ştiinţific este construit adică toţi termenii care îl
compun constituie un corpus coerent de definiţii (ex. logica
simbolică).
Dezvoltând ideea iui Hjelmslev, Greimas recunoaşte
existenţa a patru nivele semiotice ale limbii: limba obiect, ca
domeniu de studiu,
45
limbajul descriptiv în care se formulează semnificaţiile şi
expresiile lor, limbajul metodologic care defineşte conceptele
descriptive şi verifică coeziunea lor internă şi în fine, un limbaj
epistemologic, de o generalitate maximă, unde Greimas plasează
semiologia generală - o ştiinţă încă în formare, care va conţine
principiile tuturor semioticilor particulare.
Distincţia dintre limbă şi metalimbă este foarte importantă
din punct de vedere logic, căci ea rezolvă diverse paradoxuri
semantice, cum ar fi celebrul paradox al mincinosului, mult
vehiculat de filosofii Greciei antice: Eubulide cretanul zice: "toţi
cretanii mint". Analiza afirmaţiei lui Eubulide pune în evidenţă un
cerc vicios: dacă e adevărat că toţi cretanii mint, Eubulide este şi
el un mincinos şi deci afirmaţia lui este falsă. Acest paradox
contrazice principiul logic al contradicţiei: A nu este egal cu non-
A. Dacă socotim însă afirmaţia lui Eubulide la limbaj obiect şi
aplicarea criteriului adevărului ca făcând parte din metalimbaj,
paradoxul dispare.

3. Dimensiunea semantică a semnului lingvistic.

Triunghiul relaţiilor

Problema semnificaţiei expresiilor lingvistice, apărută pe

terenul concepţiei despre limbă ca sistem de semne, a suscitat
interesul atât al lingviştilor cât şi al filosofilor, căci şi lingvistica şi
filosofia contribuie la constituirea unei teorii a comunicării.
Structura semiotică fundamentală are o configuraţie
triunghiulară, aşa cum au demonstrat Ogden şi Richards în
lucrarea lor The Meaning of Meaning (Sensul sensului), apărută
în 1923. Promotori ai teoriei convenţionalismului lingvistic, filosofii
englezi pleacă de la premisa că, luate ca semne (ei folosesc
termenul de "simbol' in loc de "semn"), cuvintele nu înseamnă
nimic prin ele însele, nefiind decât instrumente care îşi
dobândesc semnificaţia prin întrebuinţarea lor de către vorbitori.

46
 Elementele care intră în relaţie într-o situaţie semiotică sunt:
gândirea (P), simbolul (adică semnul) (S) şi referentul (adică
obiectul desemnat)(R).

S R

Vârfurile triunghiului indică factorii prezenţi în orice act de

simbolizare, iar laturile - relaţiile dintre aceşti factori. Gândirea
(noţiunea) şi simbolul întreţin o relaţie de cauzalitate
(corectitudine); la fel şi gândirea şi referentul (relaţie de
adecvare). În schimb, simbolul se găseşte într-o relaţie de
atribuire în raport cu referentul. Din faptul că între S şi R nu există
o legătură cauzală directă, autorii trag concluzia că o cunoaştere
adecvată a realităţii este imposibilă.
Criticând concluziile filosofice ale lui Ogden şi Richards, prof.
Al. Boboc6 pune în lumină caracterul obiectiv al sensului. În
procesul de semnificare trebuie să luăm în considerare sensul şi
nu noţiunea: semnul (simbolul) S exprimă un sens P şi
desemnează un referent R, care poate fi un obiect real, ideal sau
abstract. Relaţia de desemnare este diferită de relaţia de adevăr,
care se stabileşte între referent şi conţinutul informaţiei exprimat
ca un sens pentru gândirea unui anumit subiect. Triunghiul
Ogden - Richards va fi modificat astfel:

S R

Sistemele de semne nu sunt o creaţie arbitrară, cum susţin

reprezentanţii neopozitivismuiui7, ci expresia mai mult sau mai
puţin adecvată a realităţii. Semnul este legat de gândire prin
faptul ca exprimă un sens şi de referent prin relaţia de
semnificare (desemnare). Problema adevărului (adecvării) apare
în relaţia dintre
47
gândire şi referent. Triunghiul Ogden - Richards se referă la ceea
ce logicienii numesc cunoaştere ostensivă (în prezenţa
referentului). Un copil care învaţă limba maternă, va asocia de
mai multe ori semnificantul pisică cu animalul respectiv până va
detaşa trăsăturile invariante ale semnificatului. Această achiziţie
presupune prezenţa unui vorbitor care să cunoască deja semnul
respectiv şi care, reproducându-l, să indice printr-un gest ostensiv
referentul. Ulterior, semnificatul şi semnificantul vor fi încadraţi în
structuri lingvistice. Cunoaşterea discursivă, derivată din
cunoaşterea ostensivă, pleacă de la existenţa unui sistem
semiotic constituit, pe baza căruia operează în absenţa
referentului, liberându-se astfel de contingenţa spaţială şi
temporală. Limba devine astfel un sistem semiotic abstract,
capabil să efectueze operaţii logice supuse probelor de adevăr.
Nu este de mirare că studiul semnificaţiei expresiilor lingvistice a
afectat teoria adevărului şi teoria cunoaşterii, care au devenit,
cum zicea Cassirer, cazuri particulare ale problemei semnificării.
În triunghiul toi Ogden şi Richards, semnul este conceput ca
unilateral.
Concepţia biplană a semnului modifică poziţia lui faţă de
referent:

Semnificat

Semnificant Referent

Dacă în loc să vorbim despre "gândire", luăm în considerare

sensul, P poate fi socotit ca latura semnificată a semnului, iar S
latura semnificantă. Unirea celor două laturi realizează fuziunea
între funcţie de desemnare şi adevăr, pe care semnul şi te asumă
în relaţiile cu referentul.
a) Relaţia dintre semnul lingvistic şi referent va îi pusă în
evidenţă prin trăsăturile semantice generate ale claselor de
48
semne în raporturile lor cu referentul. Când un cuvânt se aplică
unui obiect, acest obiect capătă o semnificaţie. În acest raport
semiotic, trebuie să

ţinem seama de faptul că obiectul nu este amorf, ci este o entitate

dotaţi cu semnificaţii. Obiectele fac parte integrantă din universul
uman. Majoritatea oamenilor produc obiecte materiale sau
spirituale, iar totalitatea indivizilor întrebuinţează cantităţi enorme
de obiecte. Ele intră deci într-o relaţie comunicativă. Contactul
omului cu obiectele implică aprecieri, atitudini, astfel încât fiecare
obiect este impregnat de valori morale şi afective, care se adaugă
la funcţionalitatea sa.
Balzac a înţeles foarte bine această valoare semnificativă a
obiectelor care abundă în universul personajelor sale. Descrierea
interiorului domestic, al veşmintelor accentuează în bine sau în
rău trăsăturile caracterologice ale personajelor. Să ne gândim, de
exemplu, la primul capitol din Eugenie Grandet, în care, înainte
de a-i cunoaşte pe protagoniştii povestirii, asistăm la descrierea
străzii, casei, mobilelor, a locului unde se desfăşoară viaţa familiei
Grandet. Un procedeu asemănător găsim şi în Enigma Otiliei de
G.Călinescu, roman balzacian din multe puncte de vedere.
Obiectele sunt încadrate în sisteme. Jean Baudrillard8 s-a ocupat
de această problemă în cartea sa Le systeme des objets. Alţi
semiologi (Roland Barthes, Claude Levi-Strauss) au consacrat
studii unor domenii speciale care cuprind sisteme de obiecte
materiale.
Semnele lingvistice, având ca referent; obiecte-semne, sunt
super-semne, ceea ce le asigură un loc privilegiat printre celelalte
sisteme semiotice. În ceea ce priveşte raportul lor cu referentul,
se poate stabili o ierarhie a trăsăturilor semice în funcţie de
distanţa lor faţă de referent. Semnele cunosc diverse grade de
generalitate a semnificatului lor, după cum reţin mai multe
trăsături invariante, esenţiale, sau mai multe trăsături variabile,
individualizările.
Semnele individuale sunt în majoritatea cazurilor nume
proprii. Numele proprii conţin esenţa cea mai puţin
generalizatoare; sunt semne care se referă la indivizi şi care nu
se formează prin abstracţia trasărilor comune mai multor
exemplare. Spre deosebire de alte semne ale limbii, numele
49
proprii nu se referă la o clasă de indivizi. Ele desemnează de
obicei unităţi concrete: Piteşti Dunărea, Ion, Măria. Numele
propriu are capacitatea de a evoca reprezentarea individului

sau a obiectului desemnat. Există totuşi şi în numele proprii un

anumit grad de abstractizare situaţională, căci ele se referă la un
ansamblu de manifestări ale indivizilor desemnaţi sau de
caractere ale obiectelor denumite.
Pe o treaptă superioară de abstracţie se situează semnele
reprezentabile. Semnele reprezentabile au posibilitatea de a
sugera imaginea unui referent sau a unui grup de referenţi-
imagine care completează semnificatul invariant dedus din clasa
de obiecte. Această capacitate a semnului lingvistic se explică
prin faptul că el poate fi însoţit de forme senzoriale ale
cunoaşterii: senzaţii percepţii, reprezentări. Substantive ca scaun
sau fotoliu au ca referent clasa obiectelor caracterizate prin
trăsături comune: "pentru a se aşeza", "cu picioare", "cu sau fără
spătar", "în material rigid" etc. Acest exemplu al lui Pottier arată
că analiza semică este reductibilă la o analiză a obiectului. în
mintea vorbitorilor, aceste trăsături semice dobândesc o putere
evocatoare crescută prin asocierea cu imaginea mentală a
obiectului.
Reprezentabilitatea se manifestă cel mai clar la substantive.
Substantive ca trandafir, copil, stilou, conţin trăsături
reprezentabile, în timp ce aceste trăsături lipsesc în substantive
ca bunătate, relaţie etc. Trăsăturile reprezentabile nu sunt
neapărat vizuale. Semne ca şuierat, căldură, parfum conţin
trăsături care evocă imagini auditive, tactile, olfactive. Există, de
asemenea, substantive reprezentabile care nu desemnează
obiecte existente în realitate (dragon, zână), fiind fructul
imaginaţiei, deşi anumite elemente particulare au o bază reală.
Acelaşi semnificat poate aparţine uneori unui semn reprezentabil,
iar alteori unui semn nereprezentabil. De exemplu, piaţă, în
sensul de "loc public unde se vând şi se cumpără mărfuri", este
reprezentabil, dar acelaşi cuvânt în sintagma economie de piaţă
nu este reprezentabil.
Adjectivele sunt reprezentabile sau abstracta după cum
calitatea desemnată este sau nu evocatoare în substantivul
50
determinat: albastru, parfumat conţin trăsături reprezentabile
(cer albastru, floare Parfumată); bun, reciproc sunt abstracte.

Verbele pot fi semne reprezentabile dacă sensul lor se

referă la o acţiune, o stare reprezentabilă prin subiectul lor: a
fugi, a cânta, a scrie. în schimb, un verb ca a deveni este
abstract.
Adverbele pot conţine trăsături indirect reprezentabile
(afară), în timp ce altele sunt nereprezentabile.
Semnificaţii interjecţiilor sunt percepuţi ca manifestări ale
anumitor stări psihice, afective, sau, în cazul onomatopeelor, ca
reproducerea unor zgomote. Onomatopeele sunt semnele cele
mai puţin abstracte-ele acoperă, deşi într-o manieră schematică,
reprezentarea zgomotului ca semnificat şi implicit ca referent
Reproducerea zgomotelor diferă de la o limbă la alta în funcţie de
deprinderile articulatorii ale vorbitorilor şi de aspectele selectate
(ex.rom.poc!; fr.paf!). Ele nu depăşesc, totuşi, stadiul senzorial.
în ceea ce priveşte interjecţiile care exprimă stări afective (vai!
ah! oh!), ele sunt supuse asociaţiilor repetate, până când
vorbitorii realizează o reprezentare a situaţiei referenţiale care Ie-
a produs.
Dacă semnele reprezentabile se găsesc la un nivel destul de
scăzut de abstractizare, termenii numiţi "abstracţi'', având
trăsături semice detaşate de referent, sunt departe de a forma o
clasă omogenă. Ei se ordonează într-o manieră ascendentă de la
o simplă trăsătură distinctivă (ca în tristeţe) până la conceptele
cele mai generale (spaţiu, timp, necesitate). Clasele gramaticale
se găsesc pe diferite trepte de abstractizare. Adjectivele sunt, în
principiu, mai abstracte decât substantivele. Bernard Pottier9
numeşte substantivele termeni primari, iar adjectivele termeni
secundari deoarece determină substantivele. Adverbele sunt
rezultatul unei abstracţii superioare (termeni terţiari), căci se
referă la alte clase (verbe, adjective sau adverbe), exprimând
trăsături raportate la alte trăsături separate. Numeralele sunt
nume abstracte, căci ele exprimă aspectul cantitativ al
referenţilor, făcând abstracţie de semnificaţia lor. Prin ele însele,
numeralele nu pot să reprezinte nimic. În structura lor sunt deci
abstracte, dar in întrebuinţarea lor particulară, ele pot determina
cantităţi abstracte ca în matematică, sau cantităţi reprezentabile
51
(două cărţi). Pronumele, deşi pot fi raportate la obiecte, rămân
abstracte.

Semnificatul pronumelui nu conţine niciodată trăsături

descriptibile. El este constituit din posibilitate de a se referi la
obiectele, persoanele sau fenomenele despre care s-a vorbit sau
se va vorbi (funcţie anaforică) sau care sunt prezente în relaţia
de comunicare (funcţie deictică). Singurele trăsături care
caracterizează pronumele sunt trăsăturile de substituire şi
actualizare. Prepoziţie şi conjuncţie sunt semnele cele mai
abstracte pentru că stabilesc relaţiile între alte semne. Prepoziţiile
sunt semne relaţionale: ele marchează raportul între determinat şi
determinant, determinantul proiectând trăsăturile sale asupra
determinatului prin intermediul prepoziţilor. Prepoziţiile pot conţine
trăsături de tip reprezentabil în măsura în care sensul lor participă
la constituirea unui ansamblu reprezentabil. B.Pottier a comentat
cele trei trăsături esenţiale ale prepoziţiilor: valoarea spaţială,
valoarea temporală, şi cea noţională. Doar trăsătura spaţială este
reprezentată într-un ansamblu reprezentabil. Ex. "creionul este în
sertar" (repr.), "a acţionat în interesul întreprinderii" (nerepr.).
Conjuncţiile conţin fără excepţie trăsături abstracte, neputând
niciodată sugera vreo reprezentare. Faptul că pot uni semne
reprezentabile nu le influenţează de loc caracterul abstract
Conjuncţia este semnul cel mai îndepărtat de referent; ea este un
operator logic.
Afixele nu sunt semne independente, ca şi morfemele
gramaticale, dar precizează trăsăturile semantice ale semnelor în
compoziţia cărora intră. Ca şi clasele de cuvinte, ele pot fi plasate
într-o ierarhie după gradul de abstractizare. Afixele sunt mai puţin
abstracte decât morfemele, dar chiar şi aceste semne
gramaticale diferă între ele ca nivel de abstractizare: morfemele
de caz sau de mod sunt mai abstracte decât cele de număr şi
gen.
Ierarhia semnificaţilor după gradul de abstractizare nu este
ceva imuabil. Ca urmare a dezvoltării societăţii şi gândirii,
semnificaţi se îmbogăţesc cu noi determinări. De exemplu,
noţiunea de "atom" este mult mai precisă pentru fizicienii de azi
decât pentru filosofii antici. Conceptele dobândesc trăsături
52
esenţiale noi, ceea ce asigură trecerea de la un abstract vag la
ceea ce teoria cunoaşterii numeşte

"concretul logic". Există, totuşi, o categorie de semnificaţi neutri

din punct de vedere al determinărilor: forma verbală fac
corespunde latinescului facio fără modificări de semnificaţie. în
general, însă evoluţia ansamblului semnificaţiilor are un sens
ascendent.
O categorie semiotică strâns legată de reprezentare este
conotaţia. Termenul a fost pus în circulaţie de Hjelmslev, care
distingea între semnificaţia implicită (conotaţie) şi conţinutul
originar, explicit al semnului lingvistic (denotaţie). Conotaţia
introduce pe lângă trăsăturile invariante, raţionale, abstracte ale
denotaţiei, nuanţe suplimentare rezultând din asociaţii de idei în
funcţie de caracterul mesajului. Limbajul conotativ nu există în
stare pură, separat de denotaţie. Conotaţia are ca punct de
plecare denotaţia şi baza sa de elaborare este reprezentarea, sau
chiar contactul direct cu obiectul. Hjelmslev definea semnul
denotativ ca fiind relaţia (R) dintre planul conţinutului (C) şi planul
expresiei (E), adică ERC, iar semnul conotat ca o relaţie între
denotat în ansamblul lui şi un nou conţinut: (ERC)RC.
Semnificatul conotatorului este, cum zice Roland Barthes, "un
fragment de ideologie". Conotaţia aduce ideea de acceptare sau
neacceptare a unui semn, realizând trecerea de la semantică la
pragmatică.
Un semn lingvistic se impregnează de trăsături semantice
apreciative, care provin din unghiul sub care este privit obiectul la
care se referă. Pe această bază s-au stabilit diverse tipuri de
conotaţii, după natura lor (referenţială, afectiva, socială) sau
după gradul de generalitate (individuală, de grup, naţională).
De exemplu, cuvântul fotoliu are conotaţia semantică "confort",
care provine din particularităţile de întrebuinţare ale obiectului.
Avem de-a face aici cu o conotaţie referenţială, căci sursa ei este
referentul. Tot o conotaţie referenţială apare în cazul unor figuri
de stil ca sinecdoca, metonimia, metafora. Dacă zicem "un Hagi
Tudose" în loc de "un avar", trăsăturile semantice devin mai
numeroase şi mai expresive. Un diminutiv precum căsuţa poate
avea o conotaţie afectivă; întrebuinţarea unui termen argotic
53
(mişto, de pildă) are o conotaţie socială; un apelativ ca pisicuţo!
aplicat unei persoane are o conotaţie individuală;

numele poetului Eminescu are pentru români o conotaţie

naţională. Greimas10 distinge de asemenea conotaţia euforică de
conotaţia disforică ,după efectul agreabil sau dezagreabil pe care
îl au semnele lingvistice asupra receptorului.
Să ne oprim un moment la poezia Peste vârfuri a lui
Eminescu, unde conotaţiile diferitelor cuvinte, ca şi îmbinarea tor
dezvoltă sensuri de mare generalitate:

Peste vârfuri trece tună,

Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodată?

Se poate observa împletirea conotaţiei individuale (sufletu-

mi) cu cea regională (nemângâiet), a celei naţionale (codru) cu
cea europeană (vezi încărcătura romantică a cuvintelor lună sau
corn), a celei euforice cu cea disforică, ba chiar contopirea
acestora din urmă (îndulcind cu dor de moarte). Nici o conotaţie
nu este strict referenţială, ceea ce ne sugerează ideea că este
vorba despre un peisaj interior, peisaj ce capătă consistenţă nu
numai prin conotaţii semantice, dar şi prin conotarea
semnificantului global - muzica eminesciană, "dureros de dulce",
o adevărată doină vorbită, o materializare a sentimentului mioritic
al existenţei deschise spre orizontul aşteptării şi al integrării
cosmice.
b) Dimensiunea semantică a semnului lingvistic vizează nu
numai relaţia semnificat - referent ci şi de raportul semnificat -
54
semnificant ( P - S în triunghiul iui Ogden şi Richards).

Saussure a discutat problema arbitrariului semnului

lingvistic adică faptul că nu există o legătură logică între
semnificaţie şi latura sonoră a cuvântului, dovadă că aceeaşi idee
este redată în diferite limbi prin alte complexe sonore {rom. soră,
fr. soeur, germ. Schwester, engl. sister...). Dându-şi seama de
insuficienţa termenului de "arbitrar", Saussure precizează că
semnificantul nu poate fi schimbat după dorinţă: "vrem să spunem
că el este nemotivat în raport cu semnificatul, cu care nu are nici
o legătură naturală în realitate"11. Arbitrariul este, după Saussure,
condiţie esenţială a semnului lingvistic. În Cursul lui se găsesc
toate elementele pentru a pune problema în termeni corecţi. În
acelaşi timp, există şi câteva neconcordanţe care au provocat
discuţii.
Emile Benveniste a observat o inconsecvenţă la Saussure:
în definiţie, el afirmă că semnul este psihic, dar când discută
problema arbitrariului, se referă la realitate (referent), termen care
nu apărea în definiţie. De fapt susţine Benveniste, “între
semnificat şi semnificant legătura nu este arbitrară, din contră
este necesară"12.
S-au propus alţi termeni pentru a înlocui pe cel de arbitrar:
contingent, convenţional, dar termenul de arbitrar s-a păstrat în
lingvistică, cu anumite precizări, până azi. Raportul necesar între
semnificat şi semnificant decurge din trăsăturile esenţiale ale
celor două laturi ale semnului. Semnificantul nu poate exista ca
unitate a limbii decât în măsura în care este asociat unui sens.
Altfel spus, un grup de sunete devine unitate lingvistică doar dacă
este întrebuinţat ca semnal în procesul de comunicare. Pe de altă
parte, conceptele nu pot exista în semnalizarea cognitivă fără să
fie legate de un semnificant Semnificatul este rezultatul unui
proces de analiză şi abstractizare prin care nu se reţin decât
aspectele esenţiale ale unei clase de obiecte. De aceea,
semnificatul nu poate avea ca suport trăsăturile obiectelor
individuale, ci trebuie să recurgă la un semnificant exterior naturii
obiectelor. Numai prin asociere cu acest semnificant poate
semnificatul să reţină o informaţie sintetică care să se refere la o
55
clasă de obiecte sau fenomene. Semnificantul lingvistic este într-
adevăr singurul mijloc practic care permite întrebuinţarea promptă

şi eficace a semnificaţilor, pe care îi diferenţiază prin posibilitatea

practic infinită de combinare a fonemelor. Astfel, semnele
lingvistice, asociind semnificaşi cu semnificanţii, permit
transmiterea experienţei atât între indivizi cât şi între generaţii,
asigurând continuitatea şi dezvoltarea civilizaţiei materiale şi a
culturii spirituale.
Relaţia între semnificat si semnificării nu se limitează la
această solidaritate între cele două feţe ale semnului lingvistic.
Între complexul sonor al unui semn şi semnificaţia sa poate exista
o anumită corespondenţă numită în lingvistică motivare.
Motivarea cunoaşte două mari tipuri:
- motivarea absolută, cuprinzând acea categorie de cuvinte al
căror semnificant reproduce anumite trăsături ale semnificatului.
- motivarea relativă, care caracterizează semnele a căror
structură poate fi explicată prin intermediul altor semne.
Saussure a discutat cu exemple cele două categorii de
motivare. Bally, discipol al lui Saussure, a mai adăugat un tip de
motivare, care n-a fost însă reţinut de lingvistică, fiind de natură
logică: motivarea implicită, care constă în analiza conceptului în
notele sale caracteristice şi prin asociere cu elemente ale altor
concepte.
Nu toate cuvintele limbii pot fi analizate din punct de vedere
ai motivării. Cuvintele cele mai frecvente, pronumele de exemplu,
sunt "arbitrare" în sensul că relaţia semnificat - semnificant nu
poate fi explicată logic, ci doar istoric.
Motivarea absolută este condiţionată de sistemul fonologie
al unei limbi, căci cuvintele imitative trebuie să se încadreze în
obişnuinţele articulatorii ale vorbitorilor limbii respective. Sistemul
fonologie este un factor care limitează trăsăturile semnificantului
atât ca inventar de unităţi, cât şi ca posibilităţi combinatorii. De ex.
în română, vocala â apare în multe onomatopee (fâş, vâj, scârţ.)
Aceleaşi onomatopee au o formă diferită în limbi în care acest
fonem nu există.
Specificul semnelor motivate absolut constă într-un anumit
paralelism între planul semnificatului şi cel ai expresiei
semnificante. in categoria semnelor cu motivaţie absolută intră:
56
 - Interjecţiile; oh! ah! vai!, care exprimă spontan anumite

stări afective. Fără să imite stările afective, emoţionale, ele sunt

condiţionate de acestea, apărând ca o exteriorizare naturală a
sentimentelor şi senzaţiilor. Interjecţiile corespund de multe ori
unor reacţii analoge reflexelor condiţionate. Forma lor sonoră este
determinată de poziţia organelor articulatorii în reacţia de reflex
spontan. Pe de altă parte, sub influenţa altor unităţi semiotice,
interjecţiile dobândesc un caracter social şi devin stabile, cu
tendinţa de a intra în categoria arbitrariului.
- Onomatopeele reproduc sunete şi zgomote din mediul
înconjurător: cucu! bum! poc! Unele onomatopee se referă la
fiinţe, altele ia lucruri, structura lor fiind determinată de referent.
Dar organele de articulare nu pot reproduce cu exactitate
cântecul păsărilor sau zgomotele din natură. În afară de acesta,
onomatopeele, intrând în procesul de comunicare, sunt supuse
unui modelaj colectiv. Caracterul imitativ este deci destul de
aproximativ, lucru evident atunci când comparăm onomatopeele
din diverse limbi.
- Cuvintele cu simbolism fonetic conţin numai câteva sunete
care evocă parţial trăsăturile referentului: a murmura, a mieuna
etc.
Motivarea relativă caracterizează semnele complexe,
analizabile în alte semne: cuvinte ca doisprezece, zgârie-nori
pot fi explicate prin elementele lor constitutive.
Motivarea relativă poşte fi realizată în mai multe feluri:
- prin cuvinte derivate cu ajutorul prefixelor sau sufixelor: a
lucra-lucrător, a lua • a relua.
- prin cuvinte compuse: mama mare, port-drapel.
Derivarea şi compunerea se realizează în fiecare limbă după
normele sistemului lingvistic respectiv.
- Ia nivel semantic, motivaţia rezultă din raporturi asociative
în cadrul figurilor de stil: metafora, metonimia, sinecdoca etc.
Motivarea" semantică realizează, alături de derivare şi
compunere, forma internă a cuvântului, mult discutată după ce
savantul, german Wilhelm von Humboldt a analizat-o ca pe o
oglindă a sufletului unui popor. într-adevăr, fiecare popor
analizează diferit realitatea, lucru reflectat în limbă. Astfel,
57
ghiocel este derivat din ghioc, luând ca

trăsătură distinctivă forma referentului. Francezii au fost

impresionaţi de faptul că floarea încolţeşte când zăpada mai
acoperă pământul şi i-au zis perce-neige (“străpunge-zăpada”);
în germană ghiocelul este comparat cu un clopoţel de zăpadă
(Schneeglockchen), Din exemplele de mai sus, am putut observa
că semnele pot fi motivate simultan prin mai multe procedee. Aşa
cum s-a putut observa, ghiocel este un derivat, iar din punct de
vedere semantic, o metaforă, deci are o motivare dublă.
Schneeglockchen este motivat de trei ori: semantic, prin
compunere şi prin derivare.
Motivarea are şi un aspect diacronic: ceea ce este motivat
într-o anumită perioadă poate să nu mai fie în perioada
următoare. Această situaţie poate fi ilustrată prin evoluţia unei
părţi a vocabularului fundamental ai latinei spre limbile romanice,
evoluţie caracterizată prin pierderea motivaţiei. Principalele cauze
care au dus la pierderea motivaţiei sunt:
- transformările fonetice: latinescul collocare putea fi
analizat în cum-loc-are, în timp ce rom.(a) culca nu mai are nici
o legătură cu loc, ca şi fr.coucher,fără relaţie etimologică cu lieu,
- dispariţia cuvântului bază dintr-o familie de cuvinte: lat.
capio a dispărut din limbile romanice, dar s-au păstrat anumite
derivate între care nu se poate observa nici o legătură
etimologică (a căpăta < capitare, a încăpea < incapere, a începe
< incipere, a pricepe < percipere); la dispariţia lui capio s-au
adăugat şi modificările fonetice din latina târzie şi din perioada
trecerii spre limbile romanice;
- schimbările de sens: anumite cuvinte dintr-o familie legată
prin aceeaşi rădăcină pot cunoaşte o evoluţie semantică total
divergentă, desprinzându-se din ansamblu. În româneşte nebun
nu mai e raportat la bun din cauza unei puternice specializări
semantice. Schimbările semantice se combină adeseori cu alţi
factori. Fr. route are la bază lat. rupta, participiul trecut al
verbului rumpere „a rupe”; prin intermediul lui via „cale, drum” (în
expresia via rupta „drum abrupt”), rupta începe să desemneze
orice drum. Astfel, nu mai este posibilă legătura semantică între
route şi rompre (a rupe); route devine nemotivat;
58
 - împrumutul este de asemenea un factor important care
determină pierderea motivării: garderobă e neanalizabil în
română, dar în franceză de unde a fost împrumutat este analizabil
garde-robe “păstrează haine”).

4. Dimensiunea pragmatică a semnului lingvistic

şi a discursului

Saussure a pus pe prim plan în analiza sa limba ca instituţie

socială, opusă discursului ca realizare individuală.
Structuralismul a găsit procedeele de descoperire a
elementelor invariante ale limbii şi a structurilor în care se
organizează; s-a ajuns la o concepere abstractă a limbii,
neglijându-se aspectele practice ale funcţionării ei. Gramatica
generativă, ca reacţie împotriva imobilismului structuralismului
clasic, pe de o parte, şi teoria cibernetică, pe de alta, au exercitat
o mare influenţă asupra studiului concret al fenomenului limbii,
punând în lumină anumite trăsături ale dimensiunilor pragmatice
lingvistice, dintre care aspectul informaţional este esenţial.
Informaţia este o proprietate a semnalului acustic. Semnalul
apare ca o unitate semiotică care ne transmite o informaţie
despre semnificat fără să-l conţină în substanţa sa. Semnalul este
unilateral, fiind reprezentat doar de latura sonoră a cuvântului, dar
el nu există decât în măsura în care este purtătorul unei
informaţii.
Procesul de transmitere a mesajului comportă două etape
principale: emisia şi receptarea semnalului. Cele două etape
presupun existenţa prealabilă a codului lingvistic ca mod de
organizare a semnelor lingvistice. Limbile sunt coduri naturale cu
caracter social. Pentru a transmite o informaţie, vorbitorul trebuie
să dispună de un ansamblu de elemente din care să poată alege
59
pe cele care sunt necesare pentru a-şi formula mesajul; el va
alege semnificatele pe care le va corela cu semnificantele
corespunzătoare. Ei realizează

astfel operaţia de codaj, care transpune mesajul din sistemul

gândirii în sistemul limbii. Codificarea este dominată de existenţa
socială a codului lingvistic, vorbitorul nedispunând decât de
mijloacele oferite de comunitatea lingvistică căreia a aparţine.
Mesajul va fi apoi actualizat în forma sa sonoră sau scrisă pentru
a fi transmis conlocutorului. Actualizarea constă în transpoziţia
semnalului din domeniul conştiinţei în domeniul sensibil. A doua
etapă a procesului informaţional urmează calea inversă.
Receptorul percepe semnalul acustic sau grafic, îl transformă într-
o imagine psihică şi îl supune unei operaţii de decodaj, care este
operaţia de analiză opusă celei de sinteză a codajului. Deşi
opuse, cele două operaţii sunt bazate pe aceleaşi structuri
semiotice, făcând parte din acelaşi cod social. Receptorul
recunoaşte în semnele elementare aceleaşi semnificaţii pe care
Ie-a actualizat emiţătorul. În momentul final al comunicării,
mesajul formulat de emiţător este integrat în gândirea
receptorului. Acest proces de transmitere a mesajului este bazat
pe trăsăturile invariante ale sistemului. În prima etapă, emiţătorul
adaugă trăsăturilor invariante, trăsături individuale, accidentale,
cum ar fi ritmul, intonaţia specifică, repetiţia unor elemente etc. În
a doua fază, receptorul realizează reducerea redundanţei,
nereţinând decât trăsăturile esenţiale necesare decodării. Întregul
proces poate fi reprezentat prin următoarea schemă:

A. Emisia B. Receptarea
Codaj —> Semnal acustic Perceperea semnalului —-> Decodaj

Această schemă face abstracţie de anumiţi factori care apar

în orice proces de transmitere a informaţiei: situaţia de
comunicare, sursele de zgomot etc.
Procesul de transmitere a informaţiei antrenează toate
nivelele semiotice. Fiecare element al mesajului este rezultatul
unei alegeri dintr-o clasă de semne. Odată selectat, elementul
respectiv este realizat sub forma unui semnal. Prin alegeri
succesive se realizează o suită de semnale care transmit
mesajul. Elaborarea secvenţelor are
60
la bază mecanismele dezvăluite de modelele gramaticii
generative.
Raporturile fundamentale dintre principalii factori ai relaţiei
semiotice verbale au fost schematizate de lingvistul german Karl
Buhler. Schema sa a fost reluată, într-o formă modificată, de
Roman Jakobson13. Factorii situaţiei de comunicare sunt:
emiţătorul, destinatarul, contextul, mesajul, contactul şi
codul. Cel care se adresează (emiţătorul) transmite un mesaj
destinatarului. Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţia, are
nevoie de un context ia care să se refere, adică un referent, pe
care destinatarul să-l poată înţelege şi care să fie verbal sau
capabil de a fi verbalizat, de un cod, comun în parte sau în
totalitate emiţătorului şi receptorului; în fine, are nevoie de
contact, adică de conducta materială sau legătura psihologică
între cei doi, care să le dea posibilitatea de a stabili şi de a
menţine comunicarea, lată schema factorilor:

Context
Mesaj
Emiţător ------------------------------------> Destinatar
Contact
Cod

Fiecare dintre cei şase factori determină câte o funcţie a

limbajului. Structura verbală a unui mesaj depinde de funcţiunea
predominantă. Majoritatea mesajelor sunt orientate către context
(referent). Ele au deci o funcţie referenţială, cognitivă,
denotativă. Funcţia expresivă sau emotivă, concentrată asupra
emiţătorului are drept scop exprimarea directă a atitudinii
vorbitorului faţă de ceea ce spune (ex. interjecţiile). Funcţia
conativă, orientată spre destinatar sau receptor, îşi găseşte cea
mai clară expresie gramaticală în imperativ şi vocativ. Funcţia
fatică apare în mesajele care servesc în primul rând să
stabilească comunicarea, să prelungească sau să o întrerupă;
este un control al funcţionării canalului („Alo! Mă auzi?”). Funcţia
metalinguală sau metalingvistică apare de fiecare dată când
61
emiţătorul sau receptorul simt nevoia să controleze dacă folosesc

acelaşi cod. întrebuinţarea expresiilor "adică", "vreau să spun"

arată o preocupare pentru definirea termenilor, comunicarea
concentrându-se asupra codului. Învăţarea unei limbi de către
copii presupune operaţii metalingvistice. Concentrarea asupra
mesajului ca atare reprezintă funcţia poetică a limbajului.
Funcţia poetică nu se reduce la poezie; ea este funcţia dominantă
a artei verbale. Şi dacă studiul lingvistic al funcţiei poetice
depăşeşte limitele poeziei, studiul lingvistic al poeziei nu se
limitează la funcţia poetică dominantă. Poezia epică, centrată pe
pers. a lll-a, întrebuinţează mult funcţia referenţială a limbii.
Poezia lirică, orientată spre pers.l, este legată de funcţia emotivă,
în timp ce poezia scrisă la pers. a ll-a este impregnată de funcţia
conativă. lată schema funcţiilor:

Referenţială
Poetică
Emotivă ------------------------------------> Conativă
Fatică
Metalinguală

Informaţia purtată de semnal poate fi abordată din punct de

vedere cantitativ sau calitativ.
Aspectul calitativ se referă la conţinutul semantic transmis de
semnal. Monemele separate nu pot îndeplini rolul de semnale.
Doar cuvintele încadrate în structuri propoziţionale participă la
transmiterea mesajelor, iar dintre cuvinte numai părţile de vorbire
"pline" pot deveni semnale. Relatorii (prepoziţiile şi conjuncţiile)
nu fac decât să stabilească raporturi între termenii unui mesaj.
Totuşi, în situaţii speciale, ei pot dobândi o anumită
independenţă, având rolul de semnal. Accentul joacă un rol
important în acest proces. Când opunem: „Pentru nimic în lume!”,
pentru, accentuat, are o semnificaţie afectivă puternică,
constituindu-se în semnal.
Aspectul cantitativ se referă la cantitatea de informaţie
purtată de semnal. Semnalul aduce o anumită cantitate de
62
informaţie dacă nu Poate fi prevăzut cu certitudine absolută.
Cantitatea de informaţie, e

măsurată indirect prin incertitudinea înlăturată; mărimea

incertitudinii este desemnată prin termenul de entropie,
împrumutat din termodinamică, unde evaluează gradul de
degradare a energiei unui sistem. Unitatea de informaţie este
bitul, adică informaţia furnizată de alegerea unei variante dintre
două variante echiprobabile.
Într-un cuvânt, primele foneme sunt totdeauna purtătoarele
unei informaţii mai mari decât ultimele. Aceasta explică frecvenţa
mai mare a abrevierilor prin apocopă decât a celor prin afereză.
Un elev poate spune: "Vine profu de mate", dar nu va spune
niciodată: "Vine sorul de matică". Aferezele se folosesc mai mult
pentru nume proprii (Nelu, Rica, Toni ...) unde frecvenţa te face
să nu mai fie resimţite ca abrevieri, ci numai ca hipocoristice.
Studiul structurilor de semne care se găsesc ta baza
semnalului demonstrează că principiul fundamental al sistemului
lingvistic este economia. Aceasta înseamnă că se poate realiza
un foarte mare număr de unităţi pornind de la relativ puţine
semne. Motivarea relativă prin derivare, compunere şi figuri
semantice este un aspect al acestei tendinţe spre economie. Dar
codul lingvistic nu întrebuinţează toate posibilităţile pentru a
realiza o economie absolută. Fiecare limbă posedă un număr de
unităţi care depăşesc limita cerută de economie. Practica
transmiterii informaţiei este cea care impune cu necesitate
introducerea în semnal a trăsăturilor suplimentare, pentru a
asigura perceperea semnalului în ciuda deformărilor inevitabile.
Fiindcă în comunicarea orală există totdeauna surse
perturbatoare de zgomot, efectele unei astfel de surse trebuie
prevenite. Trăsăturile suplimentare care intervin pentru a asigura
eficienţa transmisiunii şi care pot fi ghicite cu o anumită
certitudine sunt numite redundante. De exemplu, acordul
adjectivului cu substantivul în limbile romanice este un element
redundant, neavând o bază referenţială, dovadă că în alte limbi,
ca engleza, acest acord nu se face.
În orice proces de transmitere a informaţiei există tendinţa
de a realiza comunicarea nu prin elemente minimale de
semnificaţie, ci prin unităţi mai largi. Noi nu comunicăm prin
63
cuvinte, ci prin propoziţii şi fraze. Semnalul are deci un caracter
sintetic: el este legat de

unităţi complexe ale semnificatului, ce îi determină organizarea

care depinde de conţinutul mesajului. Este suficient să ne gândim
la cuvintele polisemantice, pentru a ne da seama că un acelaşi
cuvânt dobândeşte valori diferite după context verbul a da are
valori diferite în expresiile „a da o masă”, „a da în judecată”, „a da
de pomană”, „îi dă mâna”...
În cadrul unei propoziţii, semnalele nu sunt egale din punct
de vedere al rolului lor: în general, sunt puse în evidenţă subiectul
şi predicatul, dar şi alte părţi de propoziţie pot fi în mod
excepţional accentuate. Nici semnele frazelor nu se găsesc pe
acelaşi plan - nici ca semnificaţi, nici ca semnificanţi, - propoziţiile
principale fiind socotite de obicei mai importante şi exprimate prin
mijloace adecvate importanţei lor.
În discurs sunt actualizate semnele structurii lingvistice. În
această actualizare, vorbirea articulată este primordială: ea
impune modelul său tuturor celorlalte forme de expresie
lingvistică. Structurile dinamice diferă în mod esenţial de cele
statice. Aspectele dinamice ale sistemului semiotic al limbii
realizează ceea ce se numeşte enunţare. Enunţarea constituie un
capitol important al semioticii actuale, care pleacă de la tezele
filosofiei analitice engleze, reprezentată de J.L.Austin, la care se
adaugă contribuţiile lui Benveniste în domeniul lingvisticii. Se face
distincţia între enunţarea constativă şi cea performativă.
Enunţarea constativă cuprinde enunţurile adevărate sau false;
cea de-a doua se referă la capacitatea enunţurilor de a influenţa
receptorul.
Dimensiunea pragmatică a semioticii lingvistice concepută
ca act de limbaj a fost dezvoltată mai ales de John Searle14.
Un act de discurs complet va fi ansamblul constituit dintr-un
act locuţionar sau propoziţional (actul de a spune ceva, adică
simpla producere de semnificanţi cu semnificaţi), un act
ilocuţionar (care exprimă stări şi acţiuni asociate vorbirii: spunând
ceva, se poate face o promisiune, se poate formula o dorinţă sau
exprima o aserţiune...) şi un act perlocuţionar (care se referă la
efectul produs asupra receptorului ca urmare a perceperii
64
enunţului). Forţa logică a frazei

ar proveni din conjuncţia celor trei tipuri de acte, iar sensul unei
fraze sau al unui discurs n-ar fi decât recunoaşterea de către
interlocutor a unei anumite intenţii a vorbitorului de a produce un
anume tip de acţiune ilocutorie. Pentru a interpreta un discurs,
receptorul trebuie să identifice structura sa lingvistică internă, dar
trebuie să cunoască şi circumstanţele sociale în care s-a produs
discursul. În ceea ce-l priveşte, emiţătorul realizează o sinteză a
elementelor lingvistice şi a elementelor exterioare. Fiecare
discurs vizează o realitate, dar această realitate de referinţă nu
este niciodată un dat primitiv pe care discursul să-l evoce exact
cum este el. Producerea sensului se realizează prin
întrebuinţarea elementelor cu valoare pragmatică din discurs.
Dintre acestea, să menţionăm: expresiile deictice, care exprimă
persoana, momentul sau locul acţiunii (eu, aici, acum); indicaţii
de forţă ilocutorie, actele prin care vorbitorul îşi asumă un
anumit rol şi impune conlocutorului un rol complementar (ex.
imperativul exprimând un ordin indică un raport de subordonare a
conlocutorului în raport cu vorbitorul); indicatorii logico-
argumentativi (deci, desigur, totuşi...), care pun în relaţie
cuvinte şi propoziţii conform cu o anumită logică.
Pragmatica plasează mesajul în raporturile sale cu
participanţii ia actul comunicării şi cu contextul mai general, extra-
lingvistic. Fraza „Va ploua” reprezintă o stare de lucruri, are deci
un conţinut semantic care îi este inerent. Faptul că vorbitorul
crede sau nu în adevărul enunţului său ţine de sensul pragmatic
şi este determinat de utilizarea lui într-un anumit context. Pentru a
determina deci despre ce vorbeşte emiţătorul, trebuie să luăm in
considerare nu numai fraza pe care o enunţă, ci tot contextul de
enunţare.
Contextul enunţării (numit şi situaţie de discurs sau
referinţă) este constituit din coordonatele spaţio-temporale,
atitudinea participanţilor ia actul comunicării faţă de ceea ce spun,
activităţile precedente, concomitente şi subsecvente, celelalte
evenimente din proximitate etc. Dar nu toate elementele
observabile ale situaţiei de comunicare sunt pertinente din punct
65
de vedere lingviste. Câteodată, pertinenţa lingvistică a factorilor
exteriori nu este sesizată decât de către

cei care cunosc bine o anumită limbă şi cultură. “Trebuie deci

consideraţi drept constitutivi pentru contextul de enunţare toţi
factorii care, în virtutea efectului lor asupra participanţilor la un
eveniment lingvistic, determină sistematic forma, adecvarea şi
sensul enunţurilor.”15
O menţiune în cadrul contextului comunicativ trebuie făcută
pentru ceea ce lingviştii şi semiologii numesc deixis. Prin deixis,
care vine din cuvântul grec cu sensul de "a arăta, a indica",
trebuie să înţelegem localizarea şi identificarea persoanelor,
obiectelor, proceselor, evenimentelor, activităţilor despre care se
vorbeşte şi la care se face referire în raport cu contextul spaţio-
temporal creat de actul enunţării. Punctul zero spaţio-temporal
(aici-acum) este determinat de poziţia locutorului în momentul
enunţării.
Vorbitorul, interlocutorul şi neparticipanţii direcţi la
comunicare (care formează însă obiectul referinţei) reprezintă
rolurile deictice. Într-un comportament lingvistic normal,
vorbitorul adresează un mesaj unei alte persoane (sau altor
persoane) prezente în situaţia comunicării şi poate să se refere la
el însuşi, la interlocutor, la alte persoane şi obiecte, fie că sunt
sau nu în situaţia dată. Rolurile deictice sunt gramaticalizate în
majoritatea limbilor prin categoria persoanei. Originea termenilor
tradiţionali de persoana I, II, III este interesantă. Termenul latin
persona, însemnând "mască" era traducerea cuvântului grec
pentru personaj dramatic sau rol. Întrebuinţarea lui de către
gramaticieni provine din concepţia lor metaforică despre
evenimentul lingvistic conceput ca o dramă în care rolul principal
este jucat de pers.I, rolul secundar de pers. a II-a şi toate celelalte
roluri de pers. a lll-a. De fapt, numai locutorul şi conlocutorul
participă în mod real la relaţia de comunicare. Pers. a lll-a este
definită negativ în raport cu pers. I şi a II-a. Pronumele de pers. a
lll-a sunt apropiate ca sens de demonstrative (în limbile romanice
chiar provin din demonstrative) şi pot fi înlocuite de acestea sau
de substantive.
Pronumele demonstrative de apropiere şi de depărtare
(acesta, acela), adverbele demonstrative (aici acolo) sunt şi ele
66
deictice şi se interpretează în funcţie de poziţia participanţilor în
context deictic. Deictic este şi timpul gramatical, care exprimă prin
mijloace lingvistice

relaţia dintre timpul situaţiei descrise şi punctul zero temporal al

contextului deictic. Punctul zero poate fi reprezentat de prezent,
trecut sau viitor, care au fiecare un sistem temporal specific.
Astfel perf. comp. am citit are un punct zero prezentul enunţării,
m.m.c.p citisem se referă la un punct zero din trecut iar viitorul
anterior voi fi citit la un punct zero viitor. Valoarea deictică a
timpurilor se combină şi se completează cu adverbe deictice (azi,
acum, mâine...) şi alte cuvinte care permit stabilirea unor distincţii
temporale.
La rolurile deictice trebuie să adăugăm şi rolurile sociale,
care sunt funcţii proprii unei culturi, instituţionalizate într-o
societate şi recunoscute de membrii săi. Exemple: funcţia de
părinte, de profesor, de student, de medic etc., funcţiile
determinate de vârstă, sex, categorie socială ş.a. De obicei,
rolurile sunt reciproce: părinte-copil, soţ-soţie, medic-pacient în
contextul lingvistic, un efect evident al rolurilor sociale îl constituie
alegerea titlurilor (doamnă, domnule, părinte ...) şi a pronumelui
(de politeţe sau obişnuite).
Nu toate enunţurile pe care le producem sunt aserţiuni. Ele
pot fi întrebări, ordine, cereri, exclamaţii. Toate aceste tipuri de
fraze conţin o anumită cantitate de informaţie nedescriptivă, care
este de natură fie individuală (expresivă), fie socială, conţinând
indicaţii de forţă ilocutorie. Enunţurile non-asertive sunt un mod în
care vorbitorul îşi asumă un anumit rol şi acordă în acelaşi timp
un rol destinatarului. De exemplu, într-un interogatoriu întrebările
sunt puse cu autoritate, conlocutorul fiind subordonat emiţătorului;
în alte situaţii, întrebările pot fi puse cu respect, vorbitorul
recunoscând superioritatea conlocutorului său în privinţa
informării.
Contextul situaţional reprezintă o determinare extrinsecă a
mesajului. Dar condiţia sine qua non pentru ca mesajul să aibă o
finalitate practică este competenţa comunicativă a vorbitorilor.
Competenţa comunicativă desemnează cunoştinţele şj
aptitudinile necesare unui individ pentru ca el să poată utiliza
toate sistemele semiotice care-i stau la dispoziţie în calitatea sa
de membru al unei comunităţi socio-culturale date. Care sunt deci
67
tipurile de cunoştinţe pe care trebuie să te aibă participanţi la un
eveniment lingvistic în

afara cunoaşterii regulilor fonologice şi gramaticale ale sistemului

lingvistic şi a sensului cuvintelor pentru a produce şi a înţelege
enunţuri? O parte a acestor cunoştinţe este de natură foarte
generală şi nu se limitează la utilizarea limbii, ci se aplică tuturor
comportamentelor semiotice. În această rubrică putem încadra
înţelegerea anumitor principii logice universale şi a condiţiilor
generale de adecvare a enunţurilor, numite de Grice „implicaturile
conversaţiei”. Implicatura conversaţiei se referă la condiţiile
care determină desfăşurarea satisfăcătoare a conversaţiei, cum
ar fi adevărul afirmaţilor, claritatea expunerii etc. Implicatura este
un termen tehnic pentru "ceea ce este subînţeles", ceea ce
interlocutorul poate deduce într-un anumit context de enunţare
din ce se spune şi din ce nu se spune. Un fel de implicatură,
poate cea mai importantă, este presupoziţia - noţiune discutată
pe larg de logică şi care a intrat în domeniul lingvisticii prin
intermediul semanticii. Presupoziţia logică, studiată de Frege,
Russell ş.a., indică ansamblul condiţiilor care trebuie îndeplinite
pentru ca un enunţ să fie normal din punct de vedere logic. Se
spune că o frază P presupune logic o frază Q când P implică logic
pe Q şi negaţia lui P (~ P) implică de asemenea pe Q:

P ----> Q ~P---->Q

Definiţia presupoziţiei semantice se inspiră din logică, fiind

realizată în termeni de adevăr şi fals, dar aplicată la exemple
lingvistice.
Când un enunţ P presupune un enunţ Q, dacă P este
adevărat, Q este adevărat; dacă Q este fals, P nu are valoare de
adevăr: nu este nici adevărat, nici fals, neputând constitui un
enunţ.
Ex. Sorin este student ----> Sorin este un om.
P Q

Dacă P este adevărat, Q va fi adevărat: Sorin este student,

deci este om. Dacă P este fals, Q poate fi adevărat sau fals. Dacă
Q este adevărat, P nu este cu necesitate adevărat: nu toţi
oamenii sunt studenţi, dar dacă Q este fals, enunţul P nu are
68
sens.
Pentru ca o comunicare să poată fi îndeplinită cu succes,
între persoanele dialogului trebuie să existe ceva comun:

presupoziţia reprezintă o complicitate între persoanele care

participă la actul comunicării. Presupoziţiile pot fi de natură
semantică sau pragmatică.
În cadrul presupoziţiei semantice, Kiefer16 distinge
presupoziţii lexicale şi presupoziţii nelexicale. Presupoziţiile
lexicale fac parte din sensul cuvântului. De exemplu, verbul a
spera presupune aşteptarea unui eveniment fericit; verbul a
înceta presupune o activitate anterioară. Toate semele
contextuale sunt presupoziţii lexicale. Astfel, în propoziţia „Maria
se roagă”, semul /+uman/ constituie o presupoziţie pentru verbul
a se ruga, asigurând combinarea celor două cuvinte.
Presupoziţiile nelexicale depind de sensul frazei întregi.
Afirmaţia "Jean este înalt pentru un francez" presupune că
francezii sunt de talie mică. Presupoziţiile nelexicale se pot grupa
şi ele în mai multe clase. Clasificarea adoptată de Mariana
Tuţescu17, care reia cu unele modificări pe cea a lui R. Martin,
este făcută după comportamentul sintactico-semantic al
presupoziţiilor.
Cele mai generale presupoziţii sunt cele existenţiale, care
implică existenţa elementelor despre care se afirmă ceva.
Exemplu: „Oraşul este frumos” implică existent oraşului respectiv.
Presupoziţiile de gradul al doilea apar în faze care conţin
subordonate de cauză, scop, mod etc. Aceste subordonate
conferă propoziţiei regente un statut de presupoziţie. Exemplu:
„Ioana este tristă pentru că s-a certat cu prietena ei”. Înainte de a
explica de ce este tristă Ioana, am constatat starea ei afectivă.
O altă categorie de presupoziţii sunt cele ale predicatelor
factitive, numite astfei pentru că admit drept complement direct
substantivul faptul (că). Ex. Regretăm (faptul) că nu poate veni şi
el —> El nu poate veni.
Se mai vorbeşte şi despre presupoziţii de focalizare, care
exprimă importanţa deosebită pe care vorbitorul o atribuie unuia
dintre termenii enunţului. Accentuarea se realizează prin poziţia
termenului, intonaţie sau chiar cuvinte speciale pentru emfază.
Ex. Vara trecută am făcut o excursie în străinătate ----> Am făcut
o excursie vara trecută.
69
 Depăşind cadrul enunţului, deci pe cel al semanticii, se pot
studia presupoziţiile în realizarea lor pragmatică, în cadrul
enunţării

Dimensiunea pragmatică a presupoziţiei impune definirea

acestui concept într-o dublă perspectivă:
a) ca ansamblu de condiţii necesare pentru ca un enunţ să
corespundă situaţiei de comunicare;
b) ca atitudine a vorbitorului faţă de ceea ce spune.
Independent de orice informaţie, comunicarea lingvistică
instaurează între indivizi anumite raporturi de colaborare, de
luptă, de dominare sau de dependenţă. Pornind de la această
constatare, Oswald Ducrot18 vorbeşte despre caracterul agresiv al
presupoziţiei pragmatice: vorbitorul, exprimându-şi atitudinea faţă
de ceea ce spune, modifică, fie chiar efemer, viziunea despre
lume a receptorului. Ducrot leagă presupoziţia pragmatică de
argumentare. Argumentarea, într-adevăr, operează cu sensuri
presupuse, unind semantica cu pragmatica şi retorica. De altfel,
în semnificatul global al unui text, presupoziţiile semantice nu pot
fi disociate de presupoziţiile pragmatice. Vom ilustra această
afirmaţie cu un fragment din indicaţiile scenice ale lui Eugen
lonescu la piesa Cântăreaţa cheală, indicaţii care ne dau deja
gustul absurdului:

"Interior burghez englezesc, cu fotolii englezeşti. Seară englezească.

Domnul Smith, englez, în fotoliul său englezesc şi în papucii săi englezeşti,
îşi fumează pipa sa englezească şi citeşte un ziar englezesc. Poartă
ochelari englezeşti, o mustăcioară cenuşie englezească. Alături de ei, într-
un fotoliu englezesc, doamna Smith, englezoaică, cârpeşte ciorapi
englezeşti. Un moment lung de tăcere englezească. Pendula englezească
bate şaptesprezece lovituri englezeşti."

Nerespectarea unor restricţii selective (seme care asigură

integrarea în context) contrazic anumite presupoziţii lexicale ale
cititorului: nici focul, nici bătăile pendulei nu pot fi englezeşti sau
franţuzeşti. Întrebuinţarea repetată a calificativului englezesc fără
Pertinenţă aparentă pentru situaţia dată ne poartă în domeniul
presupoziţiei pragmatice, indicând atitudinea satirică a autorului
faţă de o anumită pătură a societăţii englezeşti. În ultima frază a
textului este contrazisă tot o presupoziţie pragmatică, când se
70
afirmă că

pendula englezească bate de 17 ori (să fie vorba despre five

o'clock tea?), deşi noi ştim cu toţii că o pendulă bate de cel mult
12 ori.
Un alt fragment din Cântăreaţa cheală ne va ajuta să punem
în evidenţă legătura dintre argumentaţie şi presupoziţia
pragmatică:

“D-na Smith: Iaurtul este excelent pentru stomac, rinichi, apendicită şi

apoteoză. Mi-a spus-o doctorul Mackenzie-King care îngrijeşte copiii
vecinilor noştri, soţii Johns. E un medic bun. Poţi avea încredere în el.
Nu prescrie niciodată alte medicamente decât acelea pe care le-a
experimentat el personal. Mai înainte de a-l determina pe Parker să se
opereze, s-a operat el însuşi de ficat, deşi nu era de loc bolnav.
D-l Smith: Atunci cum se face că medicul a scăpat teafăr şi că Parker
a murit?
D-na Smith: Fiindcă operaţia a reuşit la medic şi n-a reuşit la Parker.
D-l Smith: Atunci Mackenzie nu-i un medic bun. Operaţia ar fi trebuit să
reuşească la amândoi, sau amândoi sa moară.
D-na Smith: De ce?
D-l Smith: Un medic conştiincios trebuie să moară odată bolnavul, dacă
nu se pot vindeca împreună. Comandantul unei nave piere odată cu
nava, în valuri. Nu-i supravieţuieşte.
D-na Smith: Nu se poate compara un bolnav cu o navă.
D-l Smith: De ce nu? Şi nava are bolile ei. De altfel, medicul tău e tot
atât de teafăr ca şi o corabie; iată un motiv în plus pentru care ar fi
trebuit să piară o dată cu bolnavul, ca şi comandantul şi vasul său.
D-na Smith: Ah! lată ceva ia care nu m-am gândit ... Poate că ai
dreptate ... Şi atunci, la ce concluzie ajungi?
D-i Smith: Că toţi medicii nu sunt decât nişte şarlatani. Şi toţi bolnavii
de asemenea. Numai marina este onestă în Anglia.
D-na Smith: Dar nu şi marinară.
D-l Smith: Fireşte.”

Întrebuinţarea abuzivă a raţionamentelor sugerează

precaritatea logicii şi chiar a moralei societăţii burgheze în care
autorul se simţea străin. Când d-na Smith spune în legătură cu
Mackenzie-King că este un doctor bun pentru că nu recomandă
niciodată bolnavilor alte medicamente decât cele pe care Ie-a
71
experimentat pe el însuşi, ea

întrebuinţează un raţionament ipotetico-categoric, modus ponens,

dar când invocă drept argument faptul că „înainte de a-l
determina pe Parker să se opereze, s-a operat el însuşi de ficat,
deşi nu era deloc bolnav”, ea invalidează primul raţionament
pentru că, dacă a se opera presupune a fi bolnav, a nu fi bolnav
implică a nu se opera, fapt infirmat de concesiva : „deşi nu era
deloc bolnav”, ceea ce pune sub semnul întrebării tot
raţionamentul. Întrebarea d-lui Smith (de ce a reuşit operaţia la
doctor şi nu şi la Parker?) conţine o presupoziţie: unui doctor
prost nu-i reuşesc operaţiile. Negarea acestui raţionament ar fi că
unui doctor bun îi reuşesc operaţiile şi nu, cum afirmă d-l Smith,
că operaţia ar fi trebuit să reuşească la amândoi sau să fi murit
amândoi, de unde, analogia între medic şi comandantul de navă
care piere în valuri odată cu nava.
D-na Smith întrebuinţează într-o manieră expresă cuvântul
concluzie, dar afirmaţia d-lui Smith că „toţi medicii nu sunt decât
nişte şarlatani şi toţi bolnavii de asemenea” nu decurge din faptul
că medicii nu mor în acelaşi timp cu bolnavii, chiar dacă ar fi
adevărat ca toţi comandanţii mor când se scufundă nava. De
asemenea din faptul că medicii şi bolnavii sunt şarlatani nu se
poate infera că „numai marina este onestă în Anglia„. Şi ca
marina să fie onestă şi marinarii nu este o contradicţie evidentă.
Anti-piesa lui Ionescu, unde nu există nici progresie
dramatică, nici înlănţuire logică, nici unitate, este mai puţin o
„tragedie a limbajului”, aşa cum indică subtitlul, cât un joc al anti-
limbajului. În acelaşi timp este un triumf al raţiunii. Viziunea
asupra lumii a lui Ionescu este raţionalistă prin excelenţă, fiind
bazată pe o logică binară: adevărat / fals. Raţiunea ar trebui să
fie, chiar dacă nu este, vrea să spună autorul, fundamentul
existenţei umane. Pledoaria este făcută cu disperare.
Raţionalitatea ia la Ionescu un aspect formal, golit de conţinutul
său etic şi afectiv.
Pentru ca un discurs să fie înţeles şi considerat coerent, ei
trebuie deci să respecte anumite reguli de structurare a limbajului
72
şi condicile care asigură recunoaşterea legitimităţii lui.
După universul social vizat de discurs, vor exista moduri

diferite de a desemna obiectele, de a se exprima, de a utiliza

imaginile. Respectul acestor convenţii asigură discursului
interpretarea mai mult sau mai puţin corectă de către receptor.
Prin îmbinarea cuvintelor şi propoziţiilor, se construiesc
semnificaţii răspunzând unei anumite logici, care va face ca ele
să fie admise în numele verosimilului. Cum nu există adevăruri
admise de toată lumea, a argumenta însemnă a acţiona asupra
unor adevăruri parţiale în vederea întăririi sau slăbirii lor, a
valorizării sau a devalorizării lor cu scopul de a influenţa pe
destinatarul argumentaţiei.

5. Relaţii sintactice în sistemul limbii şi în procesul de

comunicare

Relaţiile care definesc semnele lingvistice sunt studiate în

profunzime de lingvistică. De aceea semiotica nu şi-a concentrat
eforturile asupra acestui aspect în mod special, ci mai degrabă a
preluat modelele sintaxei lingvistice, aplicându-le la alte domenii.
Ca în toate sistemele semiotice, între elementele constitutive
ale limbii se stabilesc relaţii sintagmatice şi relaţii
paradigmatice. A existat o tendinţă de a caracteriza limba prin
raporturi paradigmatice şi vorbirea (discursul) prin raporturi
sintagmatice. În realitate, lucrurile sunt mai nuanţate. Raportul
limbă / discurs a fost mult comentat după difuzarea doctrinei
saussuriene. Saussure însuşi a opus net limba vorbirii, ocupându-
se de limbă ca sistem. După el, vorbirea nu face parte din
obiectul de studiu al lingvisticii; ea a ar putea interesa psihologia
şi acustica. E drept, pe de altă parte, că Saussure concepe limba
ca pe un fenomen psihic de natură socială, înglobând deci
anumite aspecte ale discursului.
Dacă la Saussure accentul cade pe opoziţia social /
individual, punctul de vedere structuralist are la bază distincţia
73
sistem / interpretarea sistemului. În această concepţie, atât limba
ca sistem, cât şi discursul ca intepretare a sistemului cunosc
raporturi sintagmatice şi

paradigmatice. Hjelmslev a introdus între schema abstractă a

limbii si uzajul individual noţiunea intermediară de normă. Norma
cuprinde unităţile lingvistice ca realizare a opoziţiilor sistemului.
Discursul este actul lingvistic concret în cadrul căruia apar
variaţiile de moment, individuale. Limba ca structură semiotică
cuprinde toate nivelele de unităţi lingvistice. Fiecare nivel e o
schemă abstractă de unităţi având o tipologie de realizări
concrete, reunite prin corespondenţe funcţionale. Aceste
corespondenţe reprezintă relaţiile paradigmatice (ex. paradigma
conjugării verbale). Dar structura limbii cunoaşte şi schema
tipurilor sintagmatice capabile să determine combinarea semnelor
în discurs. Modelele combinatorii ale semnelor complexe sunt
studiate de teoria generală a sintagmei, formulată explicit de
Martinet în Elemente de lingvistică generală19. }ntr-un cuvânt
format din două moneme întâlnim raportul sintagmatic clasic între
determinat (T) şi determinant (T): în verbul dansează, dans- este
un monem liber (T) şi -ează, un monem legat (T). Diferente, între
sintagmele monematice şi cele sintactice constă înfăptui că
termenii acestora din urmă nu respectă în general ordinea fixă, au
o mai mare libertate de combinare decât monemele unui cuvânt
în discurs, aspectul sintagmatic este cel mai evident, datorită
caracterului dinamic, procesual al acestuia. Relaţiile
paradigmatice nu sunt totuşi excluse, căci vorbitorul trebuie să
aleagă un termen din paradigmă, eliminând pe cei care nu
corespund mesajului său.

6. Scrierea - cod lingvistic derivat

Creând limbajul sonor, omul şi-a asigurat cel mai eficace şi cel
mai economic mijloc de comunicare, căruia i-a subordonat
procedeele prelingvistice (strigătul, gestul, mimica). Deşi s-a
perfecţionat şi s-a îmbogăţit continuu de-a lungul secolelor,
limbajul sonor este limitat în spaţiu şi în timp, presupunând
74
prezenţa hic et nunc a participanţilor la actul comunicării. Şi chiar
dacă în epoca modernă prin telefon,

radio, televiziune, distanţa dintre emiţător şi receptor poate creşte

enorm, distanţa in timp nu poate fi depăşită prin mijloace direct
auditive, ci doar prin înregistrări mecanice ale vocii, procedeu
costisitor, care nu este accesibil tuturor. A transmite corect o
comunicare la distanţă mare înseamnă să poată fi păstrată după
momentul emisiei. De aceea din cele mai vechi timpuri, oamenii
au căutat mijloace durabile, permanente, care se adresează
vederii. Printre aceste mijloace, cel mai important este sistemul
grafic de notare a limbii: scrisul.
Interpretând termenul de scriere, Ducrot şi Todorov20, îi des-
coperă două sensuri: un sens larg, referindu-se la orice sistem
semiotic vizual şi spaţial, deci la o relaţie simbolică cu funcţie
comunicativă, şi un sens restrâns - un sistem grafic de notaţie a
limbajului. Scrierea în primul sens este numită mitografie, iar în
al doilea, logografie. Legătura dintre cele două este nu numai de
esenţă (ambele având funcţia comunicativă lingvistică la
distanţă), dar şi de filiaţie, căci înainte de a descoperi
transpunerea grafică a limbajului vorbit, oamenii au întrebuinţat
obiecte sau reprezentări ale obiectelor pentru a transmite mesaje
care trebuiau receptate departe sau mai târziu.
Se cunoaşte întrebuinţarea la diferite popoare a focului şi a
fumului pentru a semnaliza prezenţa duşmanului. Obiectele au
fost şi mai sunt încă întrebuinţate şi ca mijloace mnemotehnice,
servind drept semnale la distanţă, de obicei în timp. Procedeul
răbojului pe care se gravau datoriile sau numărul animalelor se
regăseşte la multe comunităţi. Peruvienii foloseau nişte sfori din
fire de lână diferit colorate şi înnodate în diferite feluri. Culorile
simbolizau obiectele (ex.galbenul - aurul; verdele - grâul), iar
dispoziţia nodurilor indica ordinea ideilor de comunicat Aceste
sfori cu noduri (quippu) puteau reprezenta chiar evenimente,
constituind pentru cunoscători adevărate cronici.
Decodajul corect al mesajelor transmise prin obiecte nu este
posibil decât printr-o convenţie prealabilă actului de semnificare,
convenţie motivată in general prin valorile simbolice ale
75
obiectelor.

Atunci când interpretarea este lăsată pe seama contextului

extralingvistic, deci când emiţătorul şi receptorul nu utilizează în
mod conştient acelaşi cod, apare ambiguitatea, chiar falsa
înţelegere a mesajului. Cunoaştem din relatarea lui Herodot
mesajul trimis de sciţi regelui persan Darius, care voia să
întreprindă o expediţie militară In Nordul Dunării. Sciţii au trimis
regelui un mesager care i-a înmânat o pasăre, un şoarece, o
broască şi cinci săgeţi. Interpretarea Iui Darius a fost următoarea:
sciţii se supuneau de bună voie; pasărea, şoarecele şi broasca
reprezentau cerul, pământul şi apa, iar săgeţile dovada supunerii
lor necondiţionate. Unul dintre consilierii lui Darius a tradus
mesajul într-un mod total diferit. Darurile sciţilor însemnau: dacă
nu veţi zbura în cer ca păsările, dacă nu vă veţi ascunde în
pământ ca şoarecii sau în apă ca broaştele, veţi pieri de săgeţile
noastre.
Încă din antichitate, obiectele ca purtătoare de mesaje au
fost înlocuite de imaginile lor. La început, desenul şi scrierea se
confundau şi e probabil ca scrierea să se fi constituit plecând de
ia imagini mai mult sau mai puţin realiste. Autonomizarea scrierii
nu înseamnă numai o diferenţă de aspect în raport cu desenul, ci
în primul rând o modificare de scop, căci, dacă scrisul are în
comun cu desenul reprezentarea unui aspect al realităţii pe un
material durabil, el are ca trăsătură specifică scopul comunicării
lingvistice. Scrierea este o grafie care, în scopul comunicării unei
idei, a trecut de la reprezentarea obiectului şi a ideii la
reprezentarea formei tor sonore, devenind discretă şi lineară ca
vorbirea însăşi. Ca sistem de comunicare, scrierea este un cod
caracterizat prin aspectul convenţional al unităţilor şi organizarea
lor sistematică. De unde rezultă că aceleaşi reprezentări grafice
(contururi de obiecte, figuri geometrice) pot fi elemente ale scrierii
dacă îndeplinesc condiţiile citate mai sus sau elemente ale
desenului dacă nu au un caracter linear, sistematic şi
convenţional şi nu sunt întrebuinţate pentru a transmite un mesaj
lingvistic.
Scrierea a evoluat de la exprimarea conţinutului unui mesaj
76
vorbit la exprimarea limbajului vorbit.

Relaţiile dintre limbajul vorbit şi scris sunt complexe,

evoluând în timp şi cunoscând o diversificare spaţială. Lucia
Wald21 distinge trei tipuri de scrieri după felul în care semnele
grafice se raportează la semnele limbii vorbite:
a) cele în care un semn grafic corespunde sensului unui
semn lingvistic (semnificatului);
b) cele în care un semn grafic corespunde unui semn verbal
în totalitatea sa (semnificat + semnificant);
c) cele în care unităţile fundamentale (grafeme) corespund
unităţilor constitutive ale complexului sonor (silabe, foneme).
Acestea sunt tipuri ideale, care nu există în stare pură. în
prima categorie intră pictogramele, care aveau întrebuinţări
multiple în viaţa triburilor primitive: ele notau evenimente
importante, erau întrebuinţate în scopuri magice şi ca mesaje.
Prin evoluţia pictogramelor sub aspectul simplificării desenelor şi
multiplicarea cazurilor de întrebuinţare convenţională şi figurată a
semnelor, se trece la ideografie, adică la reprezentarea
simbolică grafică a unui conţinut semantic. Singura scriere
ideografică care s-a păstrat, chiar dacă nu în stare pură, este
scrierea chineză, scriere care reprezintă o tradiţie milenară şi are
avantajul de a depăşi, marea diversificare dialectală a limbii
chineze.
O fază de tranziţie între ideografie şi fonografie este
reprezentată de scrierea semi-ideografică, în care fiecare grafem
evocă simultan cele două laturi ale semnului lingvistic. O astfel de
scriere este, după Marcos Llorach22, scrierea cuneiformă, care
este un sistem mixt: lexemeie sunt reprezentate sub aspect
semantic de ideograme, iar morfemele gramaticale, sub aspect
fonic.
Scrierea fonetică este fără îndoială cea mai economică,
ceea ce explică evoluţia quasi-generală spre acest tip de scriere.
De exemplu, scrierea egipteană ideografică (conţinând multe
hieroglife) a evoluat spre o scriere alfabetică cu 24 de semne. Dar
fenicienii sunt cei care au întrebuinţat pentru prima dată o scriere
77
total fonică, renunţând ia ideograme şi notând doar elementele
esenţiale ale laturii sonore ale cuvintelor. Se poate trece direct de
ia ideografie la o notaţie

alfabetică întrebuinţând principiul acrofoniei, adică atribuind

ideogramei valoarea de semn pentru sunetul iniţial al cuvântului
pe care îl nota. În majoritatea cazurilor, însă, a existat o fază
intermediară realizată prin scrierea silabică. Alfabetul reprezintă
forma cea mai evoluată de scriere, dar nici ei nu dă o imagine
exactă a limbajului vorbit Corespondenţa grafem-fonem este în
rare cazuri univocă. În plus, există elemente suprasegmentale
(Intonaţia, accentul) care sunt puţin sau deloc notate grafic. Se
poate observa că scrierea nu este un simplu cod substitutiv. Doar
pentru scrierea alfabetică observaţia ar putea fi parţial valabilă,
căci semnificatul unii cuvânt scris corespunde semnificatului
aceluiaşi cuvânt din codul oral, în timp ce semnificanţii specifici
celor două coduri prezintă un paralelism structural. Literele
alfabetului sunt unităţi discrete cu valoare distinctivă ca şi
fonemele. Ele nu se combină însă după aceleaşi reguli ca
fonemele şi sunt legate de foneme prin corespondenţe stricte.
Scrierile etimologice, tradiţionale se caracterizează printr-o
diferenţă considerabilă între cuvântul sonor şi cel scris.
Finlandeza pare să aibă scrierea cea mai fonetică. Dar, dacă nu
există dependenţă totală a scrisului faţă de vorbire, nu există nici
autonomie totală, căci scrierea evoluează odată cu limba în
general.

Note

1) Antoine Arnauld - Claude Lancelot, Gramatica de la Port-Royal, Partea

II, cap.I.
2) C.Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească. Bucureşti,
Editura Eminescu, 1978
3) F.de Saussure, Cours de linguistique generale, Paris, Payot, 1949,
p.27
4) Andre Martinet, Elemente de lingvisică generală, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică,1970
5) Paul Miclău, Semiotica lingvistică, Timişoara, Editura Facla, 1977
6) AI.Boboc, Probleme filozofice ale limbajului, în Limbaj, logică, filosofie,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968
7) Neopozitivismul - curent filosofic de la începutul sec XX, care reduce
preocupările filosofiei la analiza logică a limbajului
78
8) J.Baudrillard, Le systeme des objets, Paris, Gallimard, 1968

9) B. Pottier, Systematique des elements de relation, Paris, 1962

10) A.-J.Greimas, Du sens. Essais semiotiques, Paris, Ed. du Seuil, 1970
11) F.de Saussure, Cours de linguistique generale, ed. cit., p.51
12) Emile Benveniste, Problemes de linguistique generale, Paris,
Gallimard 1966, p.51
13) Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică, în Probleme de stilistică,
Bucureşti, 1964
14) John Searle, Speech acts, Cambridge, 1970
15) John Lyons, Semantique linguistique, Paris, Larousse, 1980, p.199
16) F.Keifer, Essais de semantique generale, Paris, 1974
17) Mariana Tuţescu, La presupposition en francais contemporain,
Bucureşti, E.D.P., 1978
18) Oswald Ducrot, La preuve et le dire, Paris, Seuil, 1973
19) Ândre Martinet, Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1970
20) O.Ducrot - Tz.Jodorov, Dictionnaire encyclopedique des sciences du
langage, Paris, Ed. du Seuil, 1972
21) Lucia Wald, Sisteme de comunicare umană, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,
1973
22) Emilio Alarcos Llorach, Communication orale et graphique, in Le
langage, Paris, Gallimard, 1968

79
III. APLICAREA METODELOR LINGVISTICE
ÎN STUDIUL SEMIOTIC AL ŞTIINŢELOR UMANE

Cercetările structurale au ajuns în mod normai la consideraţii

semiologice şi, invers, prin abordarea semiotică a limbajelor, s-a
putut elabora metoda structurală. Structuralismul a devenit astfel
o metodă de cercetare foarte riguroasă şi lingvistica a oferit un
model care atinge precizia ştiinţelor exacte. Ea s-a impus ca o
ştiinţă exemplară pentru domeniul umanist şi a dus la rezultate
remarcabile în antropologie, psihanaliză şi poetică. Semiotica
actuală s-a dezvoltat ca o teorie a disciplinelor bazate pe metoda
structurală.

.
1. Antropologia structurală

În domeniul antropologiei, opera lui Claude Levi-Strauss s-a

impus cu mare autoritate. Descoperirea psihanalizei şi
familiarizarea cu lingvistica structurală i-au revelat lui Levi-Strauss
noile dimensiuni ale unei metode pozitive în studiul fenomenelor
sociale. El adoptă în consecinţă metoda structurală ca fiind
capabilă de a revoluţiona corpusul ştiinţelor socio-umane după
modelul lingvisticii, ştiinţă care, spune el, „a reuşit să formuleze o
metodă pozitivă şi în acelaşi timp să cunoască natura faptelor
supuse analizei sale”1. Acest transfer de metodă nu este datorat
unei mode, ci are un fundament filosofic, căci, pentru etnologul
francez, antropologia nu este o disciplină umanistă oarecare, ci
cheia de boltă a descoperirii structurii universale a spiritului
omenesc: "Antropologia vizează o cunoaştere globală a omului în
toată extensiunea istorică şi geografică, aspirând la o cunoaştere
aplicabilă ansamblului dezvoltării umane”2.
80
 Raţionamentul său este, în linii mari, următorul: antropologul
studiază fenomenele sociale; or, cine zice social zice comunicare,
cine zice comunicare zice sistem simbolic (şi limbajul este
sistemul simbolic cel mai dezvoltat); cine zice simbolic zice
structură inconştientă a spiritului uman. Formele, structurile
spiritului inconştient, în esenţă aceleaşi pentru toţi oamenii, antici
şi moderni, fie din societăţile primitive, fie din cele civilizate,
reprezintă obiectul ultim al antropologiei. Prin cunoaşterea
acestor structuri, se poate ajunge la explicarea fenomenului
social fundamental, cel al comunicării între grupuri şi în interiorul
grupului (comunicarea mesajelor, a serviciilor, transferarea
bunurilor etc).
Levi-Strauss susţine valabilitatea aplicării metodelor
lingvistice, mai precis fonologice la ştiinţele umaniste. Fonologia
poate juca faţă de ştiinţele sociale acelaşi rol novator ca fizica
pentru ştiinţele exacte, in articolul "Limbaj şi rudenie" din
Antropologia structurală, Levi-Strauss indică cele patru principii
fundamentale ale fonologiei enunţate de Trubeţkoi, ca fiind
fecunde nu numai în lingvistică, ci şi în ştiinţele umaniste, lată
cele patru reguli:
- fonologia trece de la studiul fenomenelor lingvistice
conştiente la cel al infrastructurii inconştiente;
- ea refuză să trateze termenii ca entităţi independente şi ia
ca bază de analiză relaţiile între termeni;
- ea introduce noţiunea de sistem;
- ea vizează descoperirea legilor generale găsite fie prin
inducţie, fie prin deducţie logică, ceea ce le dă un caracter
absolut
Transpunerea metodei fonologice în domeniul antropologiei
nu trebuie totuşi să fie mecanică, precizează Levi-Strauss, ci să
respecte specificul fenomenului social.
Trei sunt domeniile antropologice în care Levi-Strauss a
aplicat principiile analizei structurale: anumite aspecte ale vieţii
materiale (prepararea alimentelor), relaţiile de rudenie şi
mitologia. Obiectele şi fenomenele din aceste sectoare pot fi
81
analizate ca semne constituite în baza opoziţiei natură/cultură.
Intr-un articol publicat în 1965 şi intitulat Triunghiul culinar,

Levi-Strauss demonstrează cum se trece de la substanţa

alimentară la trăsăturile invariante grupate în funcţie de opoziţii
ca: digerat/nedigerat, crud/copt, durabil/provizoriu etc. În mare, se
obţine o organizare triunghiulară analogă celei a vocalelor,
important este că alimentele capătă semnificaţii culturale care
marchează mentalitatea oamenilor din diferite epoci şi
colectivităţi.
Ideea triunghiului culinar este dezvoltată în cele trei volume
ale ciclului Mitologice3. Fiecare volum dezvoltă un sistem de
opoziţii diferit în primul volum, Crud şi copt, toţi termenii sunt
legaţi de calităţi sensibile, Triunghiul culinar (crud-copt-putred)
este întrebuinţat ca un cadru formal pentru alte opoziţii de natură
cosmologică şi sociologică. În De la miere la cenuşă, termenii
opoziţiei sunt abstracţi: gol/plin, recipient/conţinut, intern/extern,
inclus/exclus. În al treilea volum al Mitologicelor, Originea felurilor
de mese, termenii nu mai sunt elemente, ci relaţii. Levi-Strauss
vrea să demonstreze că sensul unui element încadrat într-un
sistem cultural nu poate fi epuizat decât dacă este aplicat în
legătură cu celelalte elemente ale sistemului. Opoziţia definitorie
pentru gândirea mitică, opoziţie care apare în urma analizei altor
opoziţii particulare, este aceea între natură şi cultură.
Un alt domeniu investigat de Levi-Strauss este cel al
relaţiilor de rudenie. El pleacă de la postulatul existenţei unei
corespondenţe formale între structura limbii şi cea de înrudire şi
descoperă "structurile elementare de rudenie", caracterizate
printr-un ansamblu de operaţii destinate să asigure un anumit tip
de comunicare între indiviz şi grupuri umane. Mesajul este
constituit de femeile grupului, care circulă între clanuri, triburi,
familii, tot aşa cum cuvintele unei limbi circulă între indivizi.
Circulaţia femeilor menţine echilibrul grupului, căci se înlocuieşte
un sistem de relaţii co-sanguine de origine biologică printr-un
sistem sociologic de alianţă. Femeile apar ca elemente ale unui
sistem de semne, dar, fiind semne, ele sunt în acelaşi timp
producătoare de semne (lingvistice şi nu numai) şi deci nu pot fi
reduse la statutul de simbol. Această teorie păcătuieşte printr-o
82
generalizare abuzivă a modelului lingvistic dincolo de limitele

pertinenţei sale.
Domeniul care i s-a părut cel mai propice pentru a surprinde
legile universale ale spiritului este mitologia. Mitologia şi
structurile de rudenie sunt considerate de autor ca două variante
ale logicii sensibilului caracterizate printr-o structură lingvistică.
Dacă în cazul structurilor de rudenie funcţia de comunicare
constituia punctul de plecare pentru descoperirea structurii,
pentru mitologie trebuie găsită altă cale, deoarece mitologia nu
are valoare practică; ea este o formă de explicaţie a fenomenelor
care depăşeau înţelegerea oamenilor primitivi, susţine Levi-
Strauss. Un sistem mitologic există, de vreme ce, în ciuda
diferenţelor, miturile se aseamănă de la un cap la altui al
pământului. Structura miturilor poate fi pusă în evidenţă tot printr-
o metodă împrumutată din lingvistică: aşa cum semnificaţia
cuvintelor nu e legată de sunete, ci de relaţiile între sunete, tot
aşa sensul unui mit va fi rezultatul combinării de miteme (unităţi
constitutive) şi al relaţiiior cu alte mituri. Levi-Strauss
întrebuinţează două tehnici de analiză a mitului: decupajul în
miteme (mari unităţi constitutive) şi studierea raporturilor dintre
mituri întregi şi a transformărilor lor reciproce.
Analiza în miteme se inspiră din structuralismul lingvistic.
Pentru analiza unui mit, fonemele, morfemele şi semantemele
sunt insuficiente. Mitemul trebuie să fie de ordin frastic. Levi-
Strauss propune următorul procedeu: „La început fiecare mit este
analizat independent, încercând să redăm succesiunea
evenimentelor cu ajutorul frazelor celor mai scurte posibil. Se
înscrie fiecare frază pe o fişă care poartă un număr
corespunzător locului său în povestire. Ne vom da seama că
fiecare fişă constă în atribuirea unui subiect unui predicat Trebuie
apoi să încercăm să sesizăm temporalitatea fiecărui mit”
Miturile vor fi analizate după principiul axelor paradigmatică
şi sintagmatică.
După aceste considerate teoretice, Levi-Strauss face o
analiză, rămasă celebră, a diverselor variante ale mitului lui
Oedip, din care extrage patru coloane de teme, fiecare coloană
83
(mitem) având o semnificaţie globală. Funcţia mitului ar fi să ofere
o soluţie pentru

contradicţiile insurmontabile ale situaţiei care l-a generat.

Cele trei volume ale Mitologicelor constituie o înnoire a
metodei faţa de cea folosită în Antropologia structurală, căci
autorul operează de data aceasta cu mituri întregi. E lucrează mai
întâi pe fragmente purtătoare de semnificaţie mitică. Apoi,
determină dimensiunile gândirii mitice, cărora le atribuie
dimensiuni semantice particulare. Aceste valori sunt grupate în
câteva planuri considerate pertinente: culinar, acustic, sociologic,
cosmologic. Miturile sunt deci producţii semiotice ale căror
elemente constituie un adevărat limbaj. Ele pot fi combinate/
supuse transformărilor, obţinându-se producţii ce pot fi întâlnite la
popoare din arii geografice foarte diferite.
Principalele dificultăţi ale unei astfel de analize au fost
semnalate atât de către lingvişti, cât şi de filosofi. Obiecţia cea
mai evidentă este arbitrariul alegerii dimensiunilor, problemă care
se pune atât pentru decupajul în miteme cât şi pentru selectarea
planurilor mitologice. În plus, antropologul, ca orice savant, este
obligat să lucreze pe un corpus, un ansamblu limitat de enunţuri
mitice, dar a trage concluzii generale despre structura universală
a spiritului uman presupune enumerarea tuturor miturilor
existente şi posibile. Altfel spus, nu se poate acorda necesitate
logică inducţiei. Problema corpusului a fost, după cum se ştie,
unul din principalele puncte ale structuralismului analitic criticat de
Chomsky, când a propus modelul său generativ-transformaţional,
model capabil de a explica creativitatea limbii.
Levi-Strauss a avut marele merit de a fi susţinut teza unităţii
raţiunii umane în toate epocile istoriei sale, indiferent de tipul de
cultură şi de gradul de dezvoltare tehnică. El a susţinut că
"gândirea sălbatică" nu este inferioară gândirii oamenilor din
societăţile civilizate. Gândirea sălbatică reprezintă categoria
universală a metaforei îi opoziţie cu gândirea ştiinţifică, care este
de ordinul metonimiei. Levi-Strauss a avut de asemenea dreptate
să vrea să introducă o metodă mai riguroasă în studiul
fenomenelor sociale. Dar formalismul său structuralist este prea
strâmt pentru a putea cuprinde un fenomen atât de complex cum
84
este omul ca entitate psiho-fizică. El a înţeles că antropologia şi
lingvistica participă în egală măsură la studiul unei

aceleiaşi esenţe simbolice şi a ridicat multe probleme noi privind

raporturile dintre ele. A făcut totul cu un real dar de scriitor şi cu
multă fantezie, întrebuinţând o informaţie imensă şi un aparat
matematic după moda secolului XX. Aceasta explică imensa
audienţă de care s-a bucurat antropologul atât în Franţa, cât şi în
străinătate.

2. Psihanaliza

Precizia analizelor antropologice structurale a determinat o

reînnoire de metodă în domeniul psihanalizei.
Teza fundamentală a lui Jacques Lacan este că inconştientul este
organizat ca un limbaj, comportând unităţi formate dintr-un
semnificat şi un semnificant în ceea ce priveşte metoda de
analiză, adeziunea sa la structuralismul lingvistic este clară:
„lingvistica ne poate servi drept ghid, de vreme ce ea orientează
antropologia contemporană, lucru la care nu putem rămâne
indiferenţi.”4
Semnele subconştientului sunt formate din semnificat;
refulaţi şi semnificanţi simptome. Luate ca atare, aceste semne
ies din sfera semiologiei comunicării, căci simptomele nu sunt
semnale intenţionale, socializate. Dar semiologia poate fi
interesată de psihanaliză în măsura în care subconştientul îşi
manifestă dinamismul în discurs.

3. Poetica

Într-un articol din 1939, Ch. Morris afirma că opera de artă

este un semn şi, în consecinţă, estetica este ca şi lingvistica o
parte a semioticii. Dacă alţi cercetători au nuanţat poziţia lui
Morris, susţinând că, de exemplu, muzica sau pictura non-
figurativă nu pot fi considerate semne, neavând valoare
denotativă, nimeni n-a negat dimensiunea semiotică a literaturii.
Din contră, analiştii moderni ai fenomenului au abandonat
85
cercetările pozitiviste ale detaliilor, care caracterizează istoria
literară şi analiza stilistică tradiţională, pentru a aborda opera
literară dintr-un punct de vedere structural şi a o situa

într-o reţea de corelaţii. Arta verbală apare astfel ca un sistem

aparte de semne datorită căruia se realizează un tip special de
comunicare. Acest tip special de comunicare constituie
literaritatea (termenul aparţine lui Tzvetan Todorov5). Poetica
cuprinde mai multe arii de studiu. Ea nu se limitează la poezie.
Numele ei provine de la funcţia poetică, funcţie care corespunde
factorului mesaj (vezi schemele factorilor şi funcţiilor limbajului
după Buhler şi Jakobson). Grupul µ din Liege6 consideră că
funcţia poetică nu este axată numai pe mesaj, ci e o rezultantă a
celorlalte cinci funcţii ale limbii.
Poetica cuprinde în mare trei domenii de cercetare: analiza
structurală a naraţiunii (gramatica narativă), studiul limbajului
poetic şi studiul transmiterii informaţiei literare (teoria comunicării
literare).

a) Gramatica narativă

Rezultatele unor cercetări independente, ca cele ale lui

Propp în domeniul folclorului, ale lui Levi-Strauss asupra structurii
mitului, ale lui Etienne Souriau asupra teatrului, au permis
afirmarea existenţei unui domeniu de studiu autonom: acela al
narativităţii.
Greimas7, plecând de la aceste cuceriri metodologice, a
insistat pe caracterul semio-lingvistic al categoriilor utilizate în
elaborarea modelelor, garanţie a universalităţii lor şi mijloc de
integrare a narativităţii într-o teorie semiotică generalizată.
Recunoscând că structurile narative se regăsesc nu numai
în textele literare, ci şi în alte limbaje (limbajul cinematografic,
oniric, al picturii narative...), Greimas face o distincţie
fundamentală între două nivele de reprezentare şi de analiză: un
nivel aparent al naraţiunii, supus exigenţelor substanţei lingvistice
prin care se exprimă, şi un nivel imanent, constituind un fel de
trunchi structural comun, în care narativitatea este organizată
anterior manifestării sale. Nivelul semiotic comun este deci
distinct de nivelul lingvistic şi îi este logic anterior. Structurilor
narative le corespund, la nivelul manifestării, structurile discursive
86
(textuale) ale povestirii. Analiza narativă va avea drept corolar o
analiză a discursului. După cum se poate observa, Greimas
admite distincţia generativistă între structura profundă şi

structura de suprafaţă, pe care o consideră justificată şi la

nivelul textelor narative. Orice text bine format îşi primeşte
coerenţa semantică de la existenţa structurii sale logico-
semantice. Greimas introduce şi un plan mediator de articulare
între structurile narative şi structurile textuale (în speţă lingvistice)
ale povestirii. Este vorba despre ceea ce el numeşte roluri
tematice.
În teoria sa despre structura actanţială, Greimas s-a
inspirat din analiza funcţională pe care Propp o făcuse pe un
corpus de basme ruseşti6. Prin funcţie, Propp înţelege acţiunea
unui personaj, definită din punct de vedere al semnificaţiei în
cadrul desfăşurării intrigii. Un anumit număr de funcţii constituie
sfera de acţiune a unui anumit actant (A). Pe acest fond
invariant, de la un basm la altul se manifestă personaje diferite,
expresii diverse ale unui singur actant, definit prin aceeaşi sferă
de acţiune. Aceste personaje (a1, a2, a3,...), sunt numite de
Greimas actori. Actanţii sunt clase de actori şi nu pot fi descoperiţi
decât în cadrul unui corpus de povestiri. Schema actanţială
propusă de Greimas ia în considerare şase actanţi, grupaţi în
cupluri opozitive:

destinator ----> obiect ----> destinatar

adjuvant ----> subiect----> opozant

Subiectul este eroul, cel care întreprinde acţiunea; obiectul

reprezintă scopul său, fie că este vorba de o persoană, un obiect,
o idee, destinatarul (remitentul) este cel care (persoană, lucru sau
împrejurare) permite sau împiedică îndeplinirea acestui scop;
destinatarul este persoana în favoarea căreia este urmărit scopul;
adjuvantul este cel care ajută pe erou; opozantul este cel care îl
contrariază. Actanţii se organizează în cupluri: subiect vs obiect,
adjuvant vs. opozant destinator vs. destinatar. Cuplul adjuvant vs
opozant are un caracter secundar, fiind vorba de participanţi
"circumstanţiali" şi nu de veritabili actanţi. Acest model are drept
criteriu de organizare obiectul dorit de subiect, obiect care apare
ca un obiect de comunicare între destinator şi destinatar, dorinţa
87
subiectului fiind modelată de adjuvant şi opozant.

Dacă actanţii ţin de sintaxa narativă, actorii se manifestă în

discurs. Eroul (subiectul) apare în basmele româneşti sub forma
mai multor actori: Făt Frumos, Harap Alb, Prâslea cel Voinic etc
Relaţia dintre actant (A) şi actor (a) este dublă: un actant
poate fi manifestat în discurs prin mai mulţi actori şi invers.
Modelul actanţilor prezintă organizarea paradigmatică a
naraţiunii. El trebuie să fie completat prin disjoncţiuni
sintagmatice. Enunţul global poate fi descompus într-o suită de
enunţuri înlănţuite. Atribuind verbului-predicat al enunţului statul
de funcţie (în sensul logic de relaţie formală), se poate defini
enunţul ca o relaţie între actanţii care îl constituie. Greimas
distinge două feluri de enunţuri9:

subiect obiect destinatar obiect destinatar

Acestea sunt două poziţii formale care permit articularea

sensului şi în acelaşi timp două structuri comunicative.
Continuând să se inspire din gramatica generativă, Greimas
recunoaşte în sfera acţiunii actanţilor latura de competenţă şi
latura de performanţă. Încercarea prin care trebuie să treacă
eroul reprezintă performanţa sa. Competenţa se situează la un
nivel psihosocial: este vorba de voinţa şi/sau putinţa şi/sau
îndemânarea subiectului pe care le presupune performanţa sa.
Subiectul competent poate să fie diferit de subiectul performant,
dar ambii constituie două instanţe ale unui aceluiaşi actant.
În ceea ce priveşte raportul dintre structura actanţială şi
manifestarea ei actorială, Greimas observă lipsa unui paralelism
între cele două planuri. Rolurile actanţiale care definesc
competenţa subiecului pot fi reprezentate fie de însuşi subiectul,
fie de adjuvant şj opozant Destinatarul poate fi propriul său
destinatar, cum este cazul cu eroul cornelian, care acţionează
pentru onoarea sa. Două tipuri extreme de structuri actoriale
sunt posibile: structură cu extensiune maximală, caracterizată
88
prin prezenţa unui actor pentru fiecare actant şi structură

minimală, în care un singur actor reprezintă pe toţi actanţii.

Trecerea de la formele narative la cele discursive reprezintă
o dificultate din punct de vedere teoretic. Greimas compară
inserţia actorului într-o formă discursivă cu punerea în context a
unui lexem. Lexemul comportă un nucleu invariant şi seme
contextuale care asigură participarea lexemului la un discurs
coerent. De asemenea, actantul este integrat în configuraţii
discursive la care participă cu anumite virtualităţi de realizare.
Configuraţia este în acelaşi timp o temă şi un rol. Rolul tematic
apare ca un intermediar între actant şi actor, având ca funcţie
reducerea clasei actanţiale la un agent competent (actor).
Interpunerea rolului tematic pentru a explica trecerea de la
sintaxa narativă ia actualizarea lingvistică nu este totuşi
suficientă. Mulţi cercetători au semnalat această dificultate, ba
unii chiar au negat, aşa cum a făcut-o CI. Bremond, existenţa
celor două nivele de analiză. Greimas el însuşi este conştient de
deficienţele propriei construcţii teoretice, datorate în primul rând
lipsei unei teorii generale a discursului ca bază pentru eforturile
sale de sistematizare.

b) Studiul limbajului poetic

În studiul limbajuiui poetic se porneşte de la analiza

semnificaţilor limbii. Datorită trăsăturilor lor reprezentabile,
semnificaţii au capacitatea de a sugera anumite obiecte. Prin
intermediul mecanismelor de transformare metasemică, pot fi
aplicaţi la alţi referenţi, ceea ce creează figurile de stil ca
metafora, metonimia ş.a. Procesul formării figurilor de stil a fost
examinat de autorii Retoricii generale (Dubois, Edeiine, Minguet,
Pire, Trinon). Constituirea anumitor imagini poetice este un
proces metasemic, care se realizează prin suprimarea sau
adăugarea semelor. înlocuirea unui sem prin altul în cadrul unui
cuvânt produce un efect de stil. Figurile rezultate se numesc
metasememe. Metasememul indică ceea ce este comun în
schimbările de sens. Păstrând intact semnificantul, metasememul
modifică semnificatul. Totuşi, va rămâne o parcelă din sensul
89
iniţial, căci procesul metasemic conservă semele esenţiale.

Principalele metasememe sunt: sinecdoca, metafora,

metonimia, comparaţia şi oximoronul.
Sinecdoca se realizează fie prin suprimarea parţială de
seme, fie prin adăugarea de noi seme. În primul caz, avem de a
face cu o sinecdocă generalizată, pentru că se produce o lărgire
a sferei noţiunii, având ca efect o generalizare (ex. folosirea
termenului "muritori" în loc de "oameni"). Sinecdoca
particularizantă se produce prin adăugarea de noi seme, deci prin
restrângerea sferei noţiunii, (ex. "pânză" pentru "corabie").
Metafora este decompozabilă într-o sinecdocă
particularizantă şj una generalizantă: când spunem despre o fată
că este o "trestie", am folosit simultan o sinecdocă
particularizantă (trestie ----> ceva suplu) şi o sinecdocă
generalizantă (calitatea de supleţe este extinsă Ia întreaga
persoană).
Comparaţia poate fi bazată pe o sinecdocă ("blând ca un
miel") sau pe o metaforă in praesentia, adică cu ambii termeni
exprimaţi ("obrajii săi ca doi trandafiri"). Comparaţia are absolut
nevoie de un element de legătură exprimat între cei doi termeni ai
ei.
Metonimia, spre deosebire de sinecdocă, nu schimbă
gradul de generalitate al noţiunilor. Când spunem "tot oraşul" în
loc de "toţi locuitorii oraşului" nu facem decât să indicăm habitatul
locuitorilor.
Oximoronul este legat de fenomenul de incompatibilitate
semică creat de îmbinarea a două cuvinte cu sensuri opuse, în
general un substantiv şi un adjectiv (ex." lumină obscură").

c) Teoria comunicării literare

Este vorba aici de studierea relaţiei text - cititor. Actul de

lectură devine una din dimensiunile inerente ale operei. Opera
literară este o semnificaţie potenţială, deschisă tuturor
interpretărilor.
În Studii de lingvistică generală10, Jakobson definea funcţia
poetică drept proiecţia principiului echivalenţei de pe axa
selecţiei pe axa combinaţiei. În termenii consacraţi de lingvistica
90
structurală, s-ar spune astăzi: proiecţia principiului echivalenţei de
pe axa

paradigmatică pe axa sintagmatică. Aceasta vrea să spună că

arta verbală combină elemente care trimit la paradigme întregi,
ceea ce duce la seria de sensuri conotative, adăugate sensurilor
denotative. Astfel, pe planul semnificantului, rima combină pe axa
sintagmatică elemente care se încadrează într-o structură
organizată pe verticală (forma prozodică). Semnificaţii, de
asemenea, pot să apară în combinaţii noi care transgresează
regulile de corespondenţă stabilite de limbajul standard. Criticii au
observat de mult acest fenomen. De exemplu, Tudor Vianu
semnala în articolul Sinonime, metafore şi grefe metaforice la
Tudor Arghezi că autorul Cuvintelor potrivite reuşeşte să creeze
serii sinonimice insolite, care se pot decoda ca atare doar în
context în versul: "N-aveai nici loc, nici ţară, nici neam şi nici un
nume", raportul de sinonimie se precizează nu numai prin
înţelesul fiecărui cuvânt, că şi prin legăturile dintre ele în context
Aici, cuvinte deosebite ca înţeles dacă sunt luate separat
formează o serie sinonimică, devenită sub pana iui Arghezi un
simbol al vacuităţii preistorice.
În raportul dintre text şi receptor s-a studiat şi cantitatea de
informaţie transmisă. Informaţia rezultată din actul creaţiei literare
poate fi calculată în formule matematice, bazate pe noţiunea de
entropie şi implicit de probabilitate şi frecvenţă. S-a dezvoltat
chiar o ramură a lingvisticii matematice: poetica matematică,
reprezentată ia noi în special de Solomon Marcus12.
Prin abordarea literaturii sub aspectul comunicării,
semioticienii actuali s-au ridicat împotriva conceperii operei
literare ca un sistem închis, idee presupusă de analiza
structurală. Unele lucrări ale Juliei Kristeva13, ale lui Umberto
Eco14 dezvăluie caracterul dinamic al literaturii, deschiderea ei
către un univers mai larg, inclusiv ideologic. Această orientare are
unele asemănări cu contestarea structuralismului clasic de către
gramatica generativă sau de către teoria enunţării, inaugurată de
către Emile Benveniste.

91
 Note

1) Cl. Levi-Strauss, Antropologie structurale, Paris, Pion, 1973, p.36

2) Ibidem, p.319
3) Cl. Levi-Strauss, Mythologiques, vol.l: Le cru et le cruit. Paris, 1964;
vol.II: Du miel aux cendres, Paris, 1967; vol.lll: L'origine des manieres de
table, Paris, 1968
4) Jacques Lacan, Ecrits, Paris, 1966, p.284
5) Tzvetan Todorov, Poetica. Gramatica Decameronului, Bucureşti,
Editura Univers, 1975
6) Grupul µ, Rhetorique generale, Paris, Larousse, 1970
7) A.-J.Greimas, Elements d'une grammaire narrative. in Du sens. Essais
semiotiques, Paris, Ed. du Seuil, 1970
8) Vladimir Propp, Morfologia basmului, Bucureşti, Ed. Univers, 1970
9) A.-J.Greimas, Les actants, les acteurs et Ies figures, in Semiotique nar-
rative et textuelle, Paris, Larousse, 1973
10) Roman Jakobson, Essais de linguistique generale, Paris, Minuit,1963
11) Tudor Vianu, Sinonime, metafore şi grefe metaforice, în Umba
română nr. 4/1963
12) Sobmon Marcus, Poetica matematică. Bucureşti, Ed.Academiei,1970
13) Jura Kristeva, Semeiotike. Recherches pour une semanalyse, Paris,
Seuil, 1969
14) Umberto Eco, Opera deschisă, Bucureşti, E.P.L.U.,1969

92
IV. MASS MEDIA ÎN PERSPECTIVĂ SEMIOTICĂ

Abordarea semiotică a teoriei şi practicii mijloacelor de

comunicare în masă dezvăluie însăşi esenţa alcătuirii, funcţionării
şi scopului acestor mijloace.
Presa scrisă este un sistem clasic în raport cu celelalte
mijloace de comunicare în masă atât prin vechimea cât şi prin
desăvârşirea ia care a ajuns. La o primă vedere s-ar părea că ea
are şi o prioritate genetică: radioul s-a instituit ca o replică vorbită
a presei scrise, iar televiziunea foloseşte unele tehnici ale
ziariştilor, cum ar fi reportajul. Chiar imaginea dinamică proprie
televiziunii şi-a cristalizat semnificaţiile tot în presa scrisă, unde s-
au obţinut adesea efecte de mişcare prin unele instantanee sau
îmbinări de imagini.
De fapt însă, în ciuda unor asemănări formale, între
transmiterea informaţiei prin intermediul tiparului şi transmiterea
informaţiei prin mijloace electronice este o diferenţa profundă,
care a fost sesizată de profesorul canadian Marshall Mc Luhan în
cartea sa Galaxia Gutenberg1 şi alte studii care nu fac decât să
reia tezele deja avansate în aceasta carte de referinţă. Mc Luhan
afirmă că mijlocul de transmitere a informaţiei nu este un canal
neutru, ci exercită şi el, pe un alt plan decât informaţia propriu-
zisă, o influenţă formativă asupra subiectului receptor prin aceea
că îi modifică deprinderile de percepţie şi structura spirituală,
indiferent de conţinutul comunicat Deci, orice proces de
comunicare mijloceşte nu numai transmiterea unui mesaj
semantic, la nivel ideatic, ci şj a unui co-mesaj de natură
senzorială. Psihologia informaţională a confirmat această intuire.
Mc Luhan porneşte de la presupunerea că iniţial simţurile
omului s-au găsit într-o ideală armonie, dar atunci când unul
93
dintre simţuri s-a exteriorizat sub formă tehnologică, diferit de
celelalte, raportul

dintre simţuri s-a schimbat în favoarea simţului supra-solicitat

Vorbirea a organizat vocal o mare parte din experienţa
perceptuală şi cognitivă a omului, câmpul auditiv al senzorialităţii
tinzând să monopolizeze funcţiile celorlalte simţuri. Omul primitiv
trăia într-un cadru auditiv, care îi modela concepţia despre viaţă.
Filosofii culturii au observat de mai multă vreme deosebirile de
esenţă dintre cultura orală şi cea vizuală. Astfel, Mircea Eliade în
Sacrul şi profanul constată că omul modern trăieşte, spre
deosebire de oamenii primitivi, într-o lume desacralizată. La acest
proces de desacralizare un rol important l-au jucat alfabetizarea şi
mai târziu tiparul. Deşi Mc Luhan respinge teza lui Eliade despre
superioritatea culturii orale, capabile să stimuleze şi să întreţină
sacrul, ca modalitate existenţială a omului, el recunoaşte că
inventarea alfabetului fonetic a dus la o profundă schimbare de
mentalitate a omenirii, care intră astfel în stadiul culturii vizuale.
Dar cultura alfabetului fonetic singură nu putea înlătura complet
auditivul. "Galaxia" valorilor şi aptitudinilor perceptive legate de
scrierea fonetică n-a putut căpăta o formă definitivă decât prin
apariţia tiparului. Începând cu Renaşterea, principala forţă motrice
a evoluţiei culturale a fost reprezentată de carte. Închizându-i în
sfera dialogului său solitar cu textul, scrierea alfabetică a înlăturat
participarea directă a omului la viaţa comunităţii, favorizând
atitudinea individualistă şi egocentristă. Galaxia a schimbat în
chip radical valorile şi comportamentul omului modern; ea a făcut
posibilă unificarea limbilor naţionale, contribuind chiar la
cristalizarea conştiinţei de neam; ea a dus la constituirea
categoriei largi a intelectualilor în urma popularizării şi răspândirii
neîngrădite a principalelor cuceriri ale spiritului, ca să nu cităm
decât cele mai importante efecte ale perceperii vizuale a lumii,
discutate în cartea lui Mc Luhan.
Societatea contemporană se află acum la impactul dintre
Galaxia Gutenberg şi Galaxia Marconi, denumită astfel pentru
preponderenţa acordată mijloacelor de comunicare electronice.
Tehnologiile erei electronice se deosebesc de toate celelalte
94
mijloace de comunicare anterioare (vorbirea, adresată exclusiv
auzului şi tiparul, adresat exclusiv ochiului) prin faptul că sunt o
extindere simultană a întregului

concluzia superiorităţii acesteia din urmă. Ziarul, chiar dacă nu

poate tine totdeauna pasul cu evenimentul, are totuşi în
continuare un rol deloc neglijabil: el a devenit un mijloc de
sinteză, de interpretare, de influenţare pe termen lung - de unde
şi enorma responsabilitate a ziaristului. Căci litera scrisă nu este
numai un mijloc de însingurare, ci şi unui de comunicare între
oameni, de creare a curentelor de opinie. Să ne amintim de rolul
scrierilor filosofilor francezi din sec. al 18-lea în pregătirea şi
declanşarea revoluţiei franceze de la 1789. Textul este şi un
factor de conservare a valorilor şi o legătură între generaţii.
Ziarul este un semn global. Când cititorul ia în mână un ziar,
el parcurge mai întâi fugitiv titlurile, imaginile, apoi câteva relatări
esenţiale. Astfel, semnele din exemplarul respectiv sunt induse
într-un semn de ansamblu, care este imaginea universului la care
se raportează receptorul din acel moment
Ca orice semn, ziarul are un semnificant şi un semnificat
Semnificantul ziarului cuprinde mai multe categorii, dintre care o
categorie importantă o constituie literele, grafemele. Litera se
comportă în contextul ziaristic ca o categorie semilogică aparte şi
anume aceea a semnelor indiciale: ea orientează prin
dimensiunile şi forma sa. Mesajele mai importante sunt scoase în
evidenţă prin codul grafic. Scrierea, fiind un cod derivat,
grafemele evocă imaginile acustice ale cuvintelor şi prin ele
reprezentările dorite de emiţător. Grafemele formează deci un
cod semiotic specific presei scrise. Un alt cod semiotic al
jurnalisticii este imaginea propriu-zisă care se realizează prin
semnele iconice. Imaginile pot fi fotografii, hărţi, diagrame, benzi
desenate, caricaturi etc. Toate ziarele acordă un spaţiu fotografic
mai mare sau mai mic, după specificul fiecărui periodic. Prin
fotografie, presa scrisă vrea să rivalizeze cu celelalte mijloace de
comunicare în masă bazate pe imagine în special televiziunea şi
documentul cinematografic. Hărţile sunt publicate de obicei
pentru a situa unele evenimente din viaţa internaţională.
95
Diagramele dau o informaţie sintetică, mult mai uşor de reţinut
decât informaţiile procentuale, imaginea, îndeosebi cea
fotografică, include

concluzia superiorităţii acesteia din urmă. Ziarul, chiar dacă nu

poate ţine totdeauna pasul cu evenimentul, are totuşi în
continuare un rol deloc neglijabil: el a devenit un mijloc de
sinteză, de interpretare, de influenţare pe termen lung - de unde
şi enorma responsabilitate a ziaristului. Căci litera scrisă nu este
numai un mijloc de însingurare, ci şi unul de comunicare între
oameni, de creare a curentelor de opinie. Să ne amintim de rolul
scrierilor filosofilor francezi din sec. ai 18-lea în pregătirea şi
declanşarea revoluţiei franceze de la 1789. Textul este şi un
factor de conservare a valorilor şi o legătură între generaţii.
Ziarul este un semn global. Când cititorul ia în mână un ziar,
el parcurge mai întâi fugitiv titlurile, imaginile, apoi câteva relatări
esenţiale. Astfel, semnele din exemplarul respectiv sunt incluse
într-un semn de ansamblu, care este imaginea universului la care
se raportează receptorul din acel moment
Ca orice semn, ziarul are un semnificant şi un semnificat
Semnificantul ziarului cuprinde mai multe categorii, dintre care o
categorie importantă o constituie literele, grafemele. Litera se
comportă în contextul ziaristic ca o categorie semilogică aparte şi
anume aceea a semnelor indiciale: ea orientează prin
dimensiunile şi forma sa. Mesajele mai importante sunt scoase în
evidenţă prin codul grafic. Scrierea, fiind un cod derivat grafemele
evocă imaginile acustice ale cuvintelor şi prin ele reprezentările
dorite de emiţător. Grafemele formează deci un cod semiotic
specific presei scrise. Un alt cod semiotic al jurnalisticii este
imaginea propriu-zisă, care se realizează prin semnele iconice.
Imaginile pot fi fotografii, hărţi, diagrame, benzi desenate,
caricaturi etc. Toate ziarele acordă un spaţiu fotografic mai mare
sau mai mic, după specificul fiecărui periodic. Prin fotografie,
presa scrisă vrea să rivalizeze cu celelalte mijloace de
comunicare în masă bazate pe imagine în special televiziunea şi
documentul cinematografic. Hărţile sunt publicate de obicei
96
pentru a situa unele evenimente din viaţa internaţională.
Diagramele dau o informaţie sintetică, mult mai uşor de reţinut
decât informaţiile procentuale, imaginea, îndeosebi cea
fotografică, include

şi alte coduri de semne, cum ar fi chinezica şi proxemica. Prima

se ocupă de studiul gesturilor ca sisteme de comunicare, a doua,
de semnificaţia distanţei dintre protagoniştii unei scene. Este
evident că anumite gesturi ale personalităţilor prezentate în
fotografie pot fi interpretate ca semne ale unor atitudini şi opţiuni.
în ceea ce priveşte distanţa dintre personaje, ea este folosită de
fotoreporter pentru a sugera raporturile lor de colaborare, de
respingere sau indiferenţă. Există o retorică a semnelor iconice,
bazată pe figurile centrale ale artei verbale: metafora, metonimia
şi sinecdoca2. Dacă o imagine ne este prezentată fragmentar,
urmând ca noi, cititorii să o completăm în imaginaţie, înseamnă
că s-a folosit un procedeu sinecdotic numit în retorică „pars pro
toto”. În imaginea metonimică, un semn este folosit în locul altuia
pe baza unei continuităţi spaţiale sau temporale. Metafora cere
de obicei o anumită lămurire, fie prin introducerea termenului de
plecare, fie prin dezvoltarea termenului de sosire. Datorită
întrebuinţării retorice a imaginii, ea poate apărea singură, fără text
explicativ.
Imaginile izolate trebuie să vorbească de la sine, atât prin
mesajul transmis prin conţinutul imaginii, cât şi prin tipul structural
în care se încadrează. Semnificantele ziarului sunt supuse şj unor
operaţii sintagmatice ca elaborarea machetei, contextualizarea
mesajului prin zonare orizontală şi verticală, aranjarea titlurilor
etc.3
Semnificatul unui periodic este legat de publicul căruia i se
adresează şi de tipul de mesaj pe care vrea să-l transmită: sunt
periodice politice, ştiinţifice, artistice, culturale, sportive, periodice
foarte specializate sau tip magazin, periodice pentru copii sau
pentru adulţi... Este evident, deci, că aspectul semantic şi cel
pragmatic al mijloacelor de comunicare în masă nu pot fi
disociate decât pentru motive de analiză. Statutul referenţialului în
presă tine de domeniul semanticii, dar valoarea de adevăr a
afirmaţilor unor ziarişti este condiţionată de multe ori nu atât de
97
relaţia cu referentul, cât de intenţia de a influenţa cititorul într-un
anumite fel. Desigur, obiectivitatea absolută este imposibilă: un
eveniment trece prin prea multe filtre de la producerea lui până la
relatarea prin presă.

De aceea, se vorbeşte tot mal mult despre nepărtinire, despre

imparţialitatea ziaristului. Pe de altă parte, însă, informaţia
transmisă prin presă este din ce în ce mai puţin crezută de
publicul cititor. Un sondaj realizat în decembrie 1993 indică faptul
că 80% dintre englezi nu au încredere în presă. Aceasta criză de
încredere este bazată, desigur, pe ceva real. Dezinformarea
există. Volumul colectiv Minciuni în mass media4 pune problema
în termeni dramatici.
Ziaristul are o enormă responsabilitate: el este un purtător
de mesaj înzestrat cu o mare autoritate. El se adresează unui
destinatar colectiv în scopul de a-l informa şi de a-l forma.
Societatea viitorului nu se va putea lipsi de ziarist, în măsura în
care el va cultiva la cititorii săi valorile adevărate ale fiecărei
comunităţi culturale şi naţionale, pe cele ale edificării unei lumi
mai bune şi mai drepte, valorificând înţelepciunea seculară a
umanităţii.

Note

1) Marshall Mc Luhan, Galaxia Gutenberg.Omul şi era tiparului, Bucureşti,

Ed.Politică, 1975
2) Paul Miclău, Semiotica lingvistică, Timişoara, Ed.Facla, 1977, p. 146-
152
3) Mircea Ichim, Secretariatul de redacţie, Bucureşti, 1975
4) Minciuni in mass media. Sub redacţia lui Gerard de Selys, Bucureşti,
Editura Scripta, 1992

98
 Bibliografie generală

BARTHES, Roland, Elements de semiologie, Paris, Ed.du Seuil.1965

BARTHES, Roland, Systeme de la Mode, Paris, Seuil, 1967
BARTHES, Roland, L'Empire des Signes, Paris, Ed.Skira, 1970
BAUDRILLARD, J., Le systeme des objets, Paris, Gallimard, 1968
BENVENISTE, Emile, Problemes de linguistique generale, I, II, Paris,
Gallimard, 1966,1974
BUYSSENS, E., Les langages et le discours, Bruxelles, 1943
CARPOV, Maria, Introducere la semiologia literaturii, Bucureşti, Editura
Univers, 1978
DUCROT, O., La preuve et le dire, Paris, Seuil, 1973
DUCROT, Oswald - TODOROV Tzvetan, Dictionnaire encyclopedique
des sciences du langage, Paris, Seuil, 1972
ECO, Umberto, Opera deschisă, Bucureşti, EPLU, 1969
ECO, Umberto, La structure absente, Paris, Mercure de France, 1972
ECO, Umberto, Tratat de semiotică generală, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi
Encidopedică, 1982
* * * Essais de semioque politique, Paris, Larousse,1972
* * * Essays in semiotics/Essais de semiotique, The Hague-
Paris, Mouton, 1971
* * * Etudes de linguistique et de semiologie generale,
Geneve, Droz, 1975
GOLOPENŢIA-ERETESCU, Sanda, Explorări semiotice, h SCL, XXII,
3/1971
GREENBERG, Joseph, Essays in linguistics, Chicago, 1957
GREIMAS, A.- J., Semantique structurale, Paris, Larousse, 1966
GREIMAS, A.- J., Du sens. Essais semioiques, Paris, Seuil, 1970
GRUPUL µ, Retorică generală, Bucureşti, Editura Univers,1974
GUIRAUD, Pierre, La semiologie, Paris, P.U.F., 1973
HJELMSLEV, Louis, Prolegomenes a une theorie du langage, Paris,
99
 Minuit, 1963
JAKOBSON, Roman, Essais de linguistique generale, Paris, Minuit,1963
KEIFER, F., Essais de semantique generale, Paris, 1974
KRISTEVA, Julia, Semeiotike. Recherches pour une semanalyse. Paris,
Seuil, 1969

LACAN, Jacques, Ecrits, Paris, Seuil, 1966

* * * Le langage, Paris, Gallimard,1968
LEVI-STRAUSS, Claude, Antropologie structurale, Paris, Pion.1973
LEVI-STRAUSS, Claude, Mythologiques I, II, III, Paris, Librairie Pion,
1964, 1967, 1968
* * * Limbaj, logică, filosofie, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968
LYONS, John, Semantique linguistique, Paris, Larousse,1980
MARCUS, Solomon, Poetica matematică, Bucureşti, Ed.Academiei, 1970
MARCUS, Solomon, Semne despre semne, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică, 1979
MARTINET, Andre, Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1970
MAVRODIN, Irina, Poietică şi poetică. Bucureşti, Ed.Univers, 1982
MC LUHAN, Marshall, Galaxia Gutenberg, Bucureşti, Ed.Politică,1975
MICLĂU, Paul, Semiotica lingvistică, Timişoara, Editura Facla,1977
MORRIS, Chartes W., Signs, Language and Behaviour, New York, 1950
OGDEN, C.K.-RICHARDS, l.A„The Meaning of Meaning, London,1923
POTTIER, Bernard, Systematique des elements de relation, Paris, 1962
POTTIER, B., Linguistique generale. Theorie et description, Paris, 1974
PRIETO, Luis J., Principes de noologie. Fondements de la theorie
fonctionnelle du signifie, La Haye - Paris, 1964
PRIETO, Luis J., Messages et signaux, Paris, 1966
PROPP, Vladimir, Morfologia basmului, Bucureşti, Ed. Univers, 1970
RICOEUR, Paul, Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, Humanitas,1995
SAUSSURE, Ferdinand de, Cours de linguistique generale,
Paris,Payot.1949
SCHAFF, Adam, Introducere în semantică, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică, 1966
SEARLE, John, Speech acts, Cambridge,1970
* * * Semantică şi semiotică, Bucureşti, Ed. Şt. şi Enc.,1981
* * * Semiotique narrative et textuelle, Paris.Larousse, 1973
TUŢESCU, Mariana, La presupposition en francais contemporain,
Tipografia Universităţii Bucureşti, 1978
TUŢESCU, Mariana, Precis de semantique francaise, Bucureşti,
E.D.P.,1979
WALD, Lucia, Sisteme de comunicare umană, Bucureşti, Editura
100
 Ştiinţifică, 1973

CUPRINS

I. Noţiuni generale
1. Ce este semiotica ? .............................................................. 3
2. Semn, semnal, simbol ..........................................................13
3. Clasificarea sistemelor de semne ........................................ 21
4. Lingvistica, ştiinţă pilot a cercetării semiotice ...................... 25
II. Semiotica lingvistică
1. Evoluţia teoriilor despre cuvântul-semn .............................. 31
2. Stratificarea semiotică a semnului lingvistic.
Ierarhia limbajelor .............................................................. 40
3. Dimensiunea semantică a semnului lingvistic.
Triunghiul relaţiilor .............................................................. 47
4.Dimensiunea pragmatică a semnului lingvistic
şi a discursului ................................................................... 60
5.Relaţii sintactice în sistemul limbii şi în
procesul de comunicare .................................................... 74
6. Scrierea - cod lingvistic derivat .......................................... 75
III. Aplicarea modelelor lingvistice in studiul semiotic
al ştiinţelor umane
1. Antropologia structurală ...................................................... 81
2. Psihanaliza ......................................................................... 86
3. Poetica ................................................................................. 86
a. Gramatica narativă .............................................................. 87
b. Studiul limbajului poetic ..................................................... 80
c. Teoria comunicării literare ................................................... 91
IV. Mass media în perspectivă semiotică 95
Bibliografie generală .................................................................101

101