Toate praznicele dumnezeiesti: Craciunul (Nasterea Domnului), Invierea,

Inaltarea Sfintei Cruci, au inainte si dupa sarbatoare, o pregatire a

sarbatorii, care te face sa inaintezi catre ea, sa traiesti acel moment suprem
al ei si apoi sa cresti in ea, sa cresti din sarbatoare.; sarbatoarea inteleasa ca
un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrarii lui Dumnezeu in opera Sa
pentru ca lumea neincetat sa se inradacineze in acest fapt dumnezeiesc si sa
creasca asa ca dintr-o radacina, sa se implineasca si sa mearga din
desavarsire in desavarsire, neincetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Sa
mearga din slava in slava”, in acest orizont divin, insorit. Aceasta duminica e
pregatirea Nasterii Domnului, a faptului unic in creatie, in care Dumnezeu
coboara la om si in lume pentru ca pe om si lumea intreaga sa inalte la
dumnezeire, sa-l indumnezeiasca pe om.
Impreună cu lectura din Apostol, care ne prezintă exemple de mare credinţă
a drepţilor din Vechiul Legă mâ nt, Sfâ nta Evanghelie ne descoperă pe
stră moşii după trup ai Domnului nostru Iisus Hristos. Ca Dumnezeu fă ră
început, nu a avut stramosi. Drept tată îl are pe Tată l cel Ceresc. Dar odată
ce s-a ară tat pe pă mâ nt, ca om desă vâ rşit în afară de pă cat, înseamnă că a
purtat trup din curatele sâ ngiuri ale Preasfintei Nă scă toare de Dumnezeu. Ş i
s-a nă scut într-un mod supranatural. Tată pă mâ ntesc nu are, ci doar mamă .
Mama Sa este Preasfâ nta (Panaghia) noastră . Iară şi, pă rinţi ai Preasfintei
sunt Ioachim şi Ana, iar pă rinţii lui Ioachim şi ai Anei sunt alţii şi aşa mai
departe. În felul acesta se formează un mare lanţ de stră moşi.
Primul inel al lanţului stră moşilor lui Hristos este o mare personalitate
istorică , patriarhul Avraam. Lui Avraam, după cum am auzit in Apostol, i s-
a fă cut o mare fă gă duinţă şi anume că din urmaşii să i, din seminţia fiului sau
Iuda, se va naşte Izbă vitorul. Conform acestui catalog, de la Avraam pâ nă la
David sunt paisprezece neamuri, de la David pâ nă la stră mutarea în Babilon
sunt paisprezece neamuri şi de la stră mutarea în Babilon pâ nă la naşterea
lui Hristos sunt iară şi paisprezece neamuri (Matei 1, 17). Aproape cincizeci
de nume, care nu ne impresionează . Sunt evreieşti şi ni se pare obositor să
auzim „a nă scut…”, „a nă scut…”, „a nă scut…”, pâ nă ce coboară scara
stră moşilor să ajungă la Fecioara Maria, din care s-a nă scut Hristos. Însă
aceste nume, pe care noi acum le ascultă m cu indiferenţă , în acele vremuri
creau o mare impresie. Dintre ei unii erau generali, alţii erau conducă tori,
alţii profeţi, alţii patriarhi, alţii împă raţi, alţii bogaţi, alţii înţelepţi precum
Solomon, David şi alţii. Acum nu mai impresionează . Ce înseamnă asta?
După cum aceste nume au fost uitate, aşa şi toate câ te astă zi impresionează
1
şi se aud şi se promovează , după 50-100 de ani cine îşi va mai aminti de ele?
Undeva, pe vreo pagină a istoriei, cu litere mici, se va scrie că au trecut pe
pă mâ nt. Se sting ca focurile de artificii şi ca licuricii. Concluzia?
„Deşertă ciunea deşertă ciunilor, toate sunt deşertă ciune” (Ecclesiast 1, 2).
Zero bogă ţiile, funcţiile, zero toate. Un singur lucru ră mâ ne: împlinirea voii
lui Dumnezeu. Dar dacă numele istoriei israelite şi universale şi ale vieţii
contemporane se afundă în adâ ncul timpului, un singur nume ră mâ nea
pururea în actualitate, spre pizma demonilor – care anume? Este acela care
a fost dat Dumnezeiescului Prunc. Îngerul, la porunca Domnului, a spus lui
Iosif, ocrotitorului Preasfintei: „Ş i vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21).
Ce înseamnă numele „Iisus”? Nu este elin, este evreiesc şi tradus în elină
înseamnă „Mâ ntuitor”. Adică acel copil care se va naşte este Mâ ntuitorul. Vă
rog să fim atenţi la numele acesta, „cel mai presus de orice nume” (Filipeni
2, 9). De ce s-a numit Hristos „Mâ ntuitor”?
Aici pe pă mâ nt, unde tră im de câ nd omul a fost izgonit din Rai, în orice
parte, omul este biciuit de diversitatea nereuşitelor şi nenorocirilor, care
sunt consecinţele vieţii lui pă că toase. Foamete, sete, lipsă de îmbră că minte
şi de acoperiş, boli… Acestea sunt nenorocirile, relele, pe care încearcă să le
şteargă . Dar există şi altele. Mai există relele naturale. Astfel de rele sunt
cutremurul, seceta, inundaţia, incendiul, epidemiile, bolile incurabile
precum cancerul şi în cele din urmă moartea. Toate acestea sunt rele
groaznice. Insa exista ceva mai grav decat acestea cel care care constituie
ră dă cina a tot ră ul, a întregii noastre tică loşii – şi, din nefericire, nu-i dă m
importanţa care i se cuvine – în limba Sfintei Scripturi se numeşte pă cat. De
acolo provin toate relele; cauza este pă catul. Dacă s-ar putea printr-o
minune să se dezră dă cineze acesta, pă mâ ntul s-ar transforma în rai. Cine ne
va mâ ntui de acesta? Dumnezeu este mai puternic decat pacatul. Nu exista
om mai puternic decat pacatul, caci in pacat este diavolul si numai
Dumnezeu este mai puternic decat diavolul. Iata, Dumnezeu a devenit om ca
sa scoata afara pacatul din om, ca sa izgoneasca din om pacatul, ca sa arunce
din om cea mai cumplita pocitanie, pe care noi, deseori, o imbratisam in
momente de exaltare si de nebunie, iar ea ne raneste din fiecare parte,
provocand moartea mintii, moartea constiintei, moartea vointei, moartea
totala. Salvatorul sau Mâ ntuitorul (prin excelenţă ) este Unul singur: Hristos.
Mâ ntuieşte prin Biserica Sa. Este adevă ratul Mâ ntuitor – o simţim? Doar
cine-şi simte pă că toşenia sa şi spune ca şi vameşul „Dumnezeule, milostiv fii
mie, pă că tosului” (Luca 18, 13), sau precum fiul cel risipitor „Greşit-am la
2
cer şi înaintea Ta” (Luca 15, 18), sau precum tâ lharul, „Pomeneşte-mă ,
Doamne, câ nd vei veni întru Împă ră ţia Ta” (Luca 23, 42), acela înţelege că
Hristos este Mâ ntuitorul.
Din nefericire, cei mai mulţi dintre credincioşii de astă zi suntem lipsiţi
foarte mult de fervoarea credinţei noastre. Chiar dacă astă zi tră im în epoca
harului. Ne clă tină m foarte, foarte uşor şi ne pierdem. Credinţa noastră este
în unele situaţii cu totul anemică . Se aseamă nă cu o mică flacă ră care
tremură să se stingă şi este gata să dispară . Există creştini, laici, dar şi clerici
(!), care „au cunoştinţa bunei credinţe” şi, desigur, poate că şi cunosc înalta
teologie şi patristică şi isihastă , însă care, atunci câ nd vine vremea să
trâ mbiţeze unicitatea Credinţei noastre, atunci îi vezi că tremură ca
„frunzele de toamnă ”. Există creştini care, atunci câ nd lucrurile „merg bine”,
se prezintă drept adevă raţi fii ai Bisericii. Câ nd însă este nevoie, fireşte, nu
să -şi dea sâ ngele lor, ci doar să îşi pună o simplă semnă tură pe un text de
protest sau de mă rturisire, o, atunci!, „leii” mobilizează toate „argumentele
lor teologice”, adică argumentele laşită ţii, superficialită ţii şi ale
dezechilibrului duhovnicesc care-i caracterizează , şi printr-o transfigurare
ovidiană , se transformă în „iepuri”. Ş i îi judecă în continuare pe acei
credincioşi care, în ciuda lipsurilor lor (lucru omenesc de altfel),
demonstrează însă că în realitate Îl iubesc pe Domnul Iisus Hristos, Îl
mă rturisesc şi sunt gata să îşi ofere pentru dragostea Lui şi însă şi viaţa lor.
Faptul că astfel de oameni – chiar dacă deţin cele mai înalte funcţii
bisericeşti – singurul lucru pe care reuşesc să -l facă este să decadă în
conştiinţa creştinilor ortodocşi vii, adică să piardă buna-mă rturie din afară ,
nu mai trebuie să -l subliniem.
Prima fericire rostita de Mantuitorul in Predica de pe Munte spune: „Fericiti
cei saraci cu duhul ca a lor este Imparatia Cerurilor”. Ce inseamna aceasta?
Daca implinesti porunca smereniei lasata de Mantuitorul, daca te smeresti
cu mare credinta inaintea Sa, dobandesti toata fericirea; daca inlaturi
mandria satanica vei simti cu adevarat ca Imparatia Cerurilor este a ta. Vei
simti ca Dumnezeu Imparatul este in sufletul tau, iar nu pacatul, nu diavolul,
nu moartea. Ş i tu inca de pe acum, inca de aici, ca traitor pe pamant,
dobandesti isihia: imparatul este intru tine si imparateste in sufletul tau
prin Adevarul vesnic, prin Dreptatea vesnica, prin Viata vesnica. Sfanta
Impartasanie, iata hrana sfanta, iata bunatatile ceresti sfinte, iata sfintenia
fara de moarte, iata sfanta Vesnicie, iata sfanta Viata vesnica! Toate acestea

3
si inca mai mult decat acestea este Domnul Hristos Cel Inviat pe Care Il
primim in Sfanta Impartasanie.
Pentru doua motive au socotit Sfintii Parinti ca este bine ca astazi, inainte
de Craciun, sa fie subliniata umanitatea Mantuitorului Iisus Hristos. Intai,
spune Sfantul Apostol Pavel: “Intr-adevar, nu a luat firea ingerilor, ci
samanta lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16), aratand astfel ca Mesia Hristos nu a
fost inger dupa cum in mod gresit credeau unii, dar nici numai Dumnezeu,
dupa cum, la fel de gresit, au crezut altii. Nu a voit Dumnezeu sa mantuiasca
lumea printr-un inger, caruia foarte lesne i-ar fi putut porunci sa se supuna,
cu firea sa nemateriala, tuturor suferintelor pe care viata aceasta
pamanteasca. I Le-a rezervat Mantuitorului intrupat. Nu a voit, de
asemenea, sa mantuiasca lumea nici prin Fiul doar ca Dumnezeu, ci a dorit
ca Acesta sa ia asupra Sa firea cea omeneasca, adica sa Se intrupeze.
Evanghelia de astazi ne atrage atentia, asadar, ca Iisus Hristos a fost nu
numai Dumnezeu, ci si Om. Si pentru aceasta ne arata concret care sunt
stramosii Sai: ca provine din neamul lui Avraam, Isaac, Iacov, David,
Solomon si ceilalti, de trei ori cate patrusprezece neamuri. De ce atatea?
Pentru ca patrusprezece inseamna de doua ori sapte, iar sapte este numar
sfant; este simbolul sfinteniei. Si S-a nascut Iisus Hristos pe acest pamant
atunci cand de trei ori cate patrusprezece neamuri au „plinit vremea” (Gal.
4, 4). Acesta este unul din motivele pentru care pericopa evanghelica de
astazi ne enumara toate aceste neamuri ale Domnului – pentru a ne
convinge ca El a fost si Om, si deopotriva ca Om si Dumnezeu a patimit, a
suferit batai si ura, a fost rastignit, iar dupa aceea S-a ridicat din morti,
inviind tot neamul omenesc.
In al doilea rand, evanghelia de astazi vrea sa ne mai spuna si ca Iisus
Hristos S-a nascut dintr-un neam anume, asa dupa cum si noi oamenii ne
nastem dintr-un anumit neam. Nu ne creeaza Dumnezeu ca pe Adam, fara
stramosi, ci fiecare dintre noi ne tragem dintr-un neam anume; avem
stramosi, parinti si, la randul nostru avem copii, nepoti si stranepoti. Iata-l
asadar pe om ca o za in acest lant al creatiei, caci Dumnezeu nu creeaza
suflete din nimic, ci deopotriva din fiinta parintilor si stramosilor lor si din
darul Sau. E adevarat ca Dumnezeu adauga partea Sa si darul Sau la crearea
si la „infiintarea” fiecarui suflet, insa in buna masura fiecare dintre noi
mostenim pe inaintasii nostri pe linie genealogica. Aceasta este o realitate
cat se poate de evidenta: copiii seamana cu parintii si bunicii lor nu numai
fizic, ci si spiritual. Mostenesc darurile sufletesti ale parintilor, ale
4
stramosilor si mosilor lor. Poarta in ei atat frumusetea si uratenia fizica si
spirituala, cat si pacatele si virtutile lor. In mod cu totul exceptional,
Dumnezeu intervine totusi, uneori, inzestrand oameni deosebit pentru
misiuni deosebite. In mod normal insa si, in general, fiecare tragem dupa
noi acest lant al parintilor si stramosilor nostri. Sufletul lor curat sau intinat
contribuie deopotriva la curatirea ori intinarea sufletului nostru. Iata o
pricina in plus ca fiecare dintre noi – si mai cu seama cei care aveti familie –
sa va puneti problema la modul cel mai responsabil. Dati nastere la copii. Sa
luam aminte, insa, ca relele pe care le savarsim noi, viata dezordonata sau
necredinta noastra afecteaza sanatatea fizica si spirituala, si deci fiinta
copiilor nostri! Intr-un fel sau altul, datorita iresponsabilitatii noastre, ne
facem dusmanii – atat fizic, dar mai ales spiritual – copiilor care iau fiinta
din noi. Asadar, purtam in noi virtutile si pacatele parintilor si stramosilor
nostri, iar cei de dupa noi vor purta in ei virtutile si pacatele noastre. Si asa
dupa cum Adam a nascut spre pacat si spre blestem intregul neam omenesc,
Iisus Hristos trage astazi dupa Sine acelasi neam, incepand cu Avraam –
socotit Parintele neamului lui Israel si al omenirii intregi; trage dupa Sine
intregul neam pamantesc si mantuieste lumea.
Hristos Domnul nu S-a nascut pe pamant pentru Sine – pentru ca nu avea
nevoie sa Se nasca, deoarece Se nascuse deja din veci din Tatal, dupa cum
spunem de fiecare data in Crez – ci S-a intrupat pentru stramosii Sai dupa
trup: pentru Avraam, Isaac, Iacob etc, mantuind tot neamul pamantesc,
cazut prin cel ce a atras asupra lui blestemul.
Câ nd a sosit „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), adică atunci câ nd toate
fă gă duinţele Dumnezeieşti s-au împlinit, Domnul S-a întrupat, aşa cum a
fost prezis. El S-a nă scut dintr-o fecioară , cum spunea Isaia (7, 14), în
cetatea Betleem, cum spunea Miheia (5, 1). Câ nd a început predica în
sinagoga din Nazaret, a citit un text profetic din cartea lui Isaia (61, 1-2):
„Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc să racilor, M-
a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită , să propovă duiesc robilor
dezrobirea şi orbilor vederea, să slobozesc pe cei apă saţi, să vestesc anul
milei Domnului”. După ce a citit acest text, Iisus a închis cartea şi a zis
tuturor celor din sinagogă : „Astă zi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile
voastre” (Lc. 4, 16-21). Despre Apostolul Filip citim că a spus lui Natanael:
„L-am aflat pe Acela despre Care a scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus”
(In. 1, 45). Femeia samarineancă a zis lui Iisus: „Ş tim că va veni Mesia Care

5
Se cheamă Hristos!”, iar Domnul i-a ră spuns: „Eu sunt, Cel Care vorbesc cu
tine” (In. 4, 25-26).
Deci, tot ce s-a spus, cu o mie de ani, opt sute de ani, cinci sute de ani
înainte, s-a împlinit, în Persoana istorică a Nazarineanului. Cel Ce a plecat
cerurile şi S-a coborâ t printre oameni este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
Celui viu”, cum L-a mă rturisit Sfâ ntul Apostol Petru (Mt. 16, 16). După
pogorâ rea Sfâ ntului Duh, trimis în lume de Fiul lui Dumnezeu Cel înă lţat la
cer, Sfâ ntul Ioan va spune: „Ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am
privit şi ceea ce mâ inile noastre au pipă it., aceea vă vestim” (I In. 1, 1-3).
Domnul a fost un Om real, întru toate asemenea nouă afară de pă cat (Evr. 4,
15). El a plâ ns şi S-a bucurat, a flă mâ nzit şi a însetat. De aici se vede că
întruparea Lui n-a fost înşelă ciune şi Pruncul nă scut în Betleem n-a fost o
închipuire, ci Om adevă rat fă ră să înceteze a fi „Lumină din Lumină şi
Dumnezeu adevă rat din Dumnezeu adevă rat”, aşa cum Îl recunoaştem şi
mă rturisim noi creştinii în Biserica Sa. Cel Care Se naşte din Fecioara Maria
este nă scut din Tată l mai înainte de veci.
Condacul Cră ciunului arată că „pentru noi S-a nă scut Prunc tâ nă r,
Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. După cuvâ ntul Sfâ ntului Apostol Pavel,
Hristos „este Acelaşi, ieri, astă zi şi în veac” (Evr. 13, 8). Din slă vile cereşti S-
a coborâ t la noi ca să risipească întunericul blestemului, al pă catului şi al
morţii. Într-un frumos colind româ nesc, se spune: „Astă zi S-a nă scut/Cel fă r’
de’nceput,/Cum au spus proorocii”. Deci, Dumnezeu Cel necuprins de timp
şi spaţiu Se face Om. I se cunosc stră moşii pe care astă zi, în această
Duminică , îi pomenim. „Cartea neamului” sau genealogia lui Iisus ne arată
că Fiul lui Dumnezeu S-a fă cut Om adevă rat. Vedem neamul Să u, pe
stră moşul David şi pe Fecioara Maria.
Deci, Hristos n-a fost o fantomă a istoriei, ci o personalitate istorică de
mă rime unică . El spune clar: „Cel ce M-a văzut pe Mine a vă zut pe Tată l; Eu
şi Tată l Meu una suntem” (In. 14, 9; 10, 30). Atâ t de mare este evenimentul
din Betleem, numit de Sfâ ntul Ioan Damaschin „unicul nou sub soare”, încâ t
acesta a schimbat cursul istoriei, că istoria însă şi se orientează şi se
calculează după ziua Naşterii Domnului. Mesia este Domnul istoriei,
pururea prezent în viaţa noastră . El este prezent în Dumnezeiasca
Euharistie, unde ni Se oferă spre iertarea pă catelor şi spre viaţa de veci. La
sfâ rşitul veacurilor, va veni pe norii cerului să judece vii şi morţii,
împlinindu-se Scriptura care zice: „Vor privi la Acela pe Care L-au împuns”
(In. 19, 37). Dar, pâ nă atunci, ne bucură m că tră im şi că lă torim în istorie cu
6
Mesia şi Ră scumpă ră torul nostru. Ne bucură m, de asemenea, că la fiecare
Cră ciun putem să ne exprimă m recunoştinţa faţa de Acela Care, „cum e
robul, S-a smerit/şi pe noi ne-a mâ ntuit”.
Postul Cră ciunului simbolizeaza postul de patruzeci de zile al lui Moise,
ţinut pe Muntele Sinai ca să se învrednicească a-L vedea pe Dumnezeul
Savaot şi a primi Tablele Legii cu cele zece porunci, „scrise cu degetul lui
Dumnezeu” (Ieş. 31, 18). Acum, câ nd postul s-a apropiat de sfâ rşit şi
Domnul „vine iară şi” să ne aducă nouă cuvintele Evangheliei şi
binecuvâ ntă rile Împă ră ţiei, trebuie să dă m loc de gă zduire şi de naştere lui
Hristos, în casele noastre creştineşti şi în că mara tainică a sufletelor
noastre.Creştinul are datoria morală să pră znuiască Naşterea lui Hristos şi
celelalte să rbă tori sfinte, cu rugă ciune şi înfrâ nare, cu facere de bine şi cu
lacrimi de pocă inţă pentru pă cate. Să -L slă vim pe Mâ ntuitorul, nu cu
petreceri pă gâ neşti, jocuri, beţii şi îmbuibarea pâ ntecelui, ci câ ntâ nd
frumoasele colinde, aşa cum au fă cut şi stră moşii noştri, iubitori de Lege şi
de datini. În acest fel, vom simţi, asemenea pă storilor şi magilor, farmecul
adevă ratului Cră ciun, pe care doresc să -l petreceţi cu pace şi cu belşug de
daruri cereşti. Amin.