EDUCAŢIA INCLUSIVĂ

ÎNV. MONICA ADRIANA TODERIŢĂ

ŞCOALA SAT-NOU MURGENI

Declaraţia de la Salamanca cu privire la Principiile, Politicile şi

Practicile adaptate în învăţământul pentru persoane cu nevoi
speciale, consideră că şcolile normale cu orientare catre educaţia
prin includere reprezintă:
„ Cel mai eficient mod de combatere a atitudinilor
discriminatorii, de creare a unor comunităţi deschise, de formare a
unei societăţi ce funcţionează prin includere şi de educare a tuturor
persoanelor; în plus şcolile normale oferă educaţie pentru
majoritatea copiilor şi imbunătăţesc eficacitatea şi eficienţa din
punct de vedere al costurilor ale întregului sistem de învăţământ.”
De ce educaţie inclusivă?
1. Are sens, din punct de vedere social, să foloseşti şansa oferită
de şcoală de a reduce teama şi neînţelegerea, de a genera
comunicare, respect, prietenie şi înţelegere.
2. Cercetările demonstrează că acei copii care sunt educaţi într-
un mediu inclusiv au rezultate mai bune atât academice cât şi
sociale.
Paşii spre educaţia inclusivă sunt următorii:
1. Punct de plecare va fi situaţia şcolară a şcolilor şi a
comunităţilor aşa cum o descriu personalul, părinţii şi elevii
(urmărind indicatorii ghidului de incluziune).
2. Se analizează barierele care împiedică învăţarea şi factorii
care le pot înlătura, fiind un proces participativ care se
bazează pe cunoştinţele locale ale multor părţi interesate.
3. Se iau în considerare toate aspectele legate de educaţie şi care
pot contribui la înlăturarea barierelor care stau în calea
actului de învăţare.
4. Se oferă şanse egale de îmbunătăţire a rezultatelor
educaţionale.
 Schimbările în educaţie fac parte dintr-un ciclu mai larg de
transformări ale societăţii.
Educaţia inclusivă presupune concentrarea atenţiei pe elev şi
includerea opiniilor şi experienţelor tuturor elevilor. De asemenea
personalul didactic, activiştii şi ceilalţi care fac parte din personalul
şcolii, trebuie să aibă un rol activ în reexaminarea practicilor
educative şi cum acestea afectează procesul de învăţare al elevilor.
Personalul didactic trebuie să fie pregătit şi să dispună de resursele
necesare pentru facilitarea actului de învăţare, indiferent de cât de
similar ar fi mediul cultural al elevilor faţă de al lor.
Fiecare elev trebuie să aibă şanse egale de a se dezvolta la
nivelul întregului său potenţial, să fie pregătit să facă parte cu
încredere dintr-o societate din ce în ce mai diversă.
Ce presupune educaţia inclusivă?
Să se admită faptul că, dacă un număr mare dintre copiii care
provin dintr-un anumit grup: social, etnic, cultural, sau de alt gen
nu se înscrie la şcoală, nu rămân în şcoală şi nu reuşesc să îşi
însuşească abilităţi şi cunoştinţe utile participând la cursurile
şcolare, atunci vina este a sistemului, nu a copiilor.
Educaţia inclusivă presupune următoarele cerinţe: viziune,
abilităţi, stimulente şi resurse; susţine o abordare şcolară integrată
care: continuă să recunoască importanţa personalului didactic,
accentuează şi importanţa conducerii şcolii şi a rolului pe care îl au
directorii şcolilor; admite că şi alţi factori în afara rasei, etniei sau
culturii pot conduce la dezavantaje în educaţie, cum ar fi; sărăcia,
handicapul, circumstanţe familiale dificile.
Educaţia antidiscriminatorie ne reaminteşte că personalul
didactic nu este suprauman şi recomandă o abordare prin care se
analizează şi dacă e nevoie, se critică, mai degrabă comportamente
decât oameni, lăsând spaţiu necesar pentru schimbarea
comportamentului; recunoaşte puterea şi însemnătatea pe care le au
şcolile şi personalul didactic în determinarea concepţiilor pe care le
formează copiii despre lume; ne reaminteşte cât de uşor este din
partea cadrului didactic să strecoare unui copil un sentiment de
inferioritate sau de superioritate, sau unui părinte; scoate în
evidenţă că este important ca educatorii să-i îndrume pe copii să-şi
formeze propriile opinii despre diferenţe pozitive ( de la vârsta de
4 ani, copiii au opinii şi sunt conştienţi de diferenţele dintre ei şi
alţii); admite că este natural ca oamenii să simtă mândrie şi
ataşament faţă de propria lor cultură; relevă faptul că acest
ataşament poate determina, de exemplu, personalul didactic să
plaseze propria cultură în vârful „ ierarhiei culturale” şi să
transmită mesaje insultătoare sau condescendente copiilor şi
părinţilor care sunt şi ei mândri de cultura lor, predispoziţia
inerentă a oamenilor de a avea prejudecăţi; scoate în evidenţă
nevoia tuturor celor care lucrează în educaţie de a fi conştienţi şi de
a reflecta cu luciditate asupra părerilor discriminatorii sau
prejudecăţilor pe care se poate să le fi căpătat în cursul dezvoltării
noastre.
Trebuie să ne ajutăm reciproc pentru a ne dezvolta gândirea
critică, să fim capabili să creem cu căldură programele
educaţionale pe care le dorim pentru copii noştri. Acest lucru se
leagă şi de lupta pentru drepturile omului în general, şi de
eforturile de dezvoltare economică din ţara noastră şi din întreaga
lume. Cei care implementează acest tip de educaţie nu trebuie să se
rezume doar la activitatea din clasă. Trebuie să ne aducem şi noi
aportul la eforturile de dezvoltare a unei societăţi drepte, astfel
încât la un moment dat „ educaţia fără prejudecăţi” să devină o
simplă normă, educaţie obişnuită. Şi în calitate de oameni va trebui
să conlucrăm pentru a transforma promisiunile pe care le face
societatea într-o realitate de care să se bucure toţi copiii.
Voi încheia cu un citat care ar trebui să ne facă să reflectăm: „Fii
conştient de prezentul pe care îl construieşti; ar trebui să fie
viitorul pe care îl vrei.” ( Alice Walker)

Mulţumesc.

Bibliografie:
1. Ghidul pentru uzul cadrelor didactice elaborat în cadrul
programului „ Dezvoltare şcolară în comunităţile de romi”
2. Educaţia fără prejudecăţi, Louise Derman-Sparks
3. Educaţia globală pentru egalitate, Margot Brown