MANAGEMENTUL COMUNICĂRII ÎN MEDIUL DIDACTIC

Comunicarea a fost definită ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai
multe persoane, două sau mai multe grupuri. Comunicarea este un element de bază al existenţei umane
fără de care aceasta nu s-ar derula, ea acţionând ca intermediar între noi şi ceilalţi, dar şi ca oglindă,
îndeplinind importanta funcţie de control. Comunicarea reprezintă schimbul de informaţii, în timp ce
relaţia de comunicare cu mediul înconjurător este cea mai importantă condiţie pentru sănătatea psihică
(Dumitru, 1998).
Din perspectivă managerială, comunicarea este una de tip interpersonal şi reprezintă un proces
(de regulă intenţionat) de transfer de informaţie şi înţelesuri între indivizi, grupuri sau subcomponente
organizaţionale şi organizaţii în ansamblul lor, identificându-se cu conceptul de comunicare
organizaţională. Componentele sale se regăsesc în modelul general al comunicării umane: emiţător,
receptor, mesaj, canal, cod, factori perturbatori, conexiune directă, conexiune inversă, cu câteva
accente particulare, ceea ce conduce la următoarele acţiuni specifice integrate ei: codificarea mesajului,
transmiterea-receptarea lui, decodificarea/înţelegerea, acordul referitor la conţinutul comunicării,
acceptarea intenţiilor emiţătorului, codificarea – elaborarea de răspuns echivalent cu producerea unei
schimbări la emiţător (Dragomir și colab, 2001).
Potrivit lui Dragomir et al (2000), comunicarea didactică se caracterizează prin trăsături
specific-educaţionale care o particularizează:
 caracterul bilateral: fiecare dintre cei doi poli (emiţător şi receptor) poate emite şi recepta cunoştinţe;
 desfăşurarea plurimodală: frontală, pe grupuri mici şi individuală;
 coexistenţa componentei semantice (cunoştinţe) şi ectosemantice (stări afective, atitudini, moduri de
exprimare, accente axiologice);
 mesajul selectat şi structurat clar de către profesor, în conformitate cu logica ştiinţei respective, cu
prevederile programei şcolare, cu particularităţile de vârstă;
 realizarea obiectivelor instructiv-educative prin asimilarea conţinutului informaţional şi respectarea
principiilor didactice;
 deplasarea accentului de la comunicarea telegrafică la o comunicare circulară;
 reglarea şi controlul cu ajutorul tipurilor de retroacţiune (feedback-ul şi feedforward-ul); contextul
comunicării multidimensional:
 -contextul fizic – asigurat de mediul concret în care se realizează procesul comunicaţional: sala de
clasă, gradul de luminozitate şi încălzire, acustica;
 -contextul socio-psihologic – se referă la modul în care procesele de comunicare sunt influenţate de
roluri, norme, obiceiuri sociale;
 contextul temporal – priveşte influenţa pe care o exercită asupra procesului de comunicare: momentul
istoric, momentul săptămânii sau al zilei în care acesta se desfăşoară.
 efectele personale şi interpersonale în plan cognitiv, afectiv şi/sau psihomotor cu caracter manifest,
explicit sau puţin aparent, ne-explicit.
Comunicarea de tip managerial, în opinia lui Ezechil (2002), în domeniul educaţiei, trebuie să
se subordoneze aceloraşi exigenţe de eficienţă ca orice act de conducere ştiinţifică. Sunt câteva reguli
din perspectiva paradigmelor psihologice şi pedagogice care dau o ordine normativă relaţiilor de
comunicare interpersonală în managementul clasei de elevi.
1. Respectarea imaginii de sine a interlocutorului, cu condiţia ca ea să fie constituită din imaginea sa
despre sine şi imaginea celorlalţi despre sine. În relaţia de comunicare trebuie să cunoşti şi să respecţi
maniera în care individul se valorizează pe sine, modul în care se percepe pe sine ca valoare şi putere în
comunicare, flexibilitate manifestată în supleţe spirituală şi în punerea în valoare a ideilor şi
sentimentelor.
2. Respectarea sentimentului stimei de sine al celuilalt. Este sentimentul stării de bine, de satisfacţie
care dă măsura propriei valori. Este rezultatul comparaţiei pe care o face subiectul comunicării cu
ceilalţi indivizi semnificativi pentru el.
3. A nu desconsidera trebuinţele celorlalţi. A respecta nevoile celor cu care relaţionăm înseamnă
preocupare faţă de cerinţele interlocutorului, înseamnă politeţe şi empatie.
4. Motivarea corectă a interlocutorului nostru – înseamnă a-l determina să adopte o atitudine pozitivă
faţă de partenerul de discuţie, să manifeste disponibilitate şi receptivitate faţă de ideile acestuia.
5. Cunoaşterea partenerului cu care intri în relaţia de comunicare. Orice proces de comunicare între
oameni este dependent de gradul de cunoaştere interpersonală, de ceea ce ştim sau nu ştim unul despre
celălalt, reprezentat prin cele patru zone:
 zona deschisă – cuprinde date despre subiectul care comunică, aflate atât în posesia
sa, cât şi în cea a interlocutorului.
 zona oarbă – conţine informaţii despre noi înşine, dar care nu sunt accesibile şi
interlocutorului.
 zona ascunsă – contrar zonei anterioare, reprezintă tot ce eu ştiu despre mine dar
nimeni altcineva nu ştie.
 zona necunoscută – reprezintă acele aspecte ale existenţei individului pe care nici
individul în cauză şi nici altcineva din afară nu le cunoaşte.
6. A-l asculta pe celălalt. Cercetările au demonstrat că doar 21 % din timpul alocat comunicării este
rezervat ascultării celuilalt, înţelegerii mesajului şi acordării răspunsurilor.
Dacă profesorul este atent în egală măsură la cele şase principii de bază, va reuşi să stabilească relaţii
eficiente de comunicare în actul pedagogic.
Barierle în comunicarea didactică, în viziunea lui Iancu (2000), presupun că, comunicarea poate
fi obstrucţionată sau doar perturbată de o serie de factori care se interpun între semnificaţia intenţionată
şi cea percepută putând fi legaţi de oricare dintre componentele comunicării (emiţător, mesaj,
canal, receptor), sau de interacţiunea lor.
Dintre aceştia cei mai importanţi sunt :
1. Efectele de statut – uneori statutul prea înalt al emiţătorului în raport cu receptorul pot cauza
răstălmăciri ale mesajului de către acesta din urmă.
2. Probleme semantice – specialiştii au tendinţa să folosească un jargon profesional, crezând ca şi
ceilalţi îl pot înţelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendinţa de a se exprima într-un mod mai
sofisticat, greu de înţeles pentru persoane cu un nivel de şcolarizare scăzut.
3. Distorsiuni perceptive – când receptorul are o imagine despre sine nerealistă şi este lipsit de
deschidere în comunicare, neputându-i înţelege pe ceilalţi în mod adecvat.
4. Diferenţe culturale – persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri si simboluri diferite.
5. Alegerea greşită a canalelor sau a momentelor – trebuie alese canalele corecte pentru fiecare
informaţie şi de asemenea şi momentul trebuie să fie bine ales – o situaţie urgentă nu are sorţi să fie
îndeplinită dacă este cerută la sfârşitul orelor de program sau la sfârşitul săptămânii.
6. Lungimea excesivă a canalelor – o reţea organizaţională complicată duce la o comunicare lentă.
Factori fizici perturbatori – iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesiv de
coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atenţia – telefon, cafea, ceai etc.
Bariere umane în cadrul unei comunicări eficiente sunt :
- fizice: deficienţe verbale, acustice, amplasament, lumina, temperatura, ora din zi, durata întâlnirii, etc.
- semantice: vocabular, gramatica, sintaxa, conotaţii emoţionale ale unor cuvinte.
- determinate de factori interni: implicare pozitivă (ex: Îmi place Ion, deci îl ascult); implicare negativă
(ex: Mirela m-a bârfit acum un an, deci interpretez tot ce spune ca fiind împotriva mea).
- frica
- diferenţele de percepţie
- concluzii grăbite
- lipsa cunoaşterii
- lipsa de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depăşite este lipsa de interes a
interlocutorului faţă de mesajul emiţătorului).
- blocajul psihic
- tracul
Între obstacolele ce apar mai frecvent în comunicarea didactică, menţionăm:
– supraîncărcarea (determinată de criza de timp, dar şi de dorinţa unor profesori de a nu omite lucruri
importante);
– utilizarea unui limbaj încifrat, inaccesibil (sau greu accesibil) elevilor;
– dozarea neuniformă, în timp, a materialului de predat;
– starea de oboseală a elevilor sau indispoziţia profesorului;
– climatul tensionat sau zgomotos.
Pentru perfecţionarea comunicării didactice, este necesară cunoaşterea respectarea unor reguli de către
profesori, între care menţionăm:
– vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor);
– încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele transmise au
fost corect recepţionate şi înţelese);
– folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje (de regulă, orală şi
vizuală, concomitent);
– repetarea mesajelor mai complexe.

BIBLIOGRAFIE
Dumitriu, Gh., (1998), Comunicare şi învăţare, EDP, Bucureşti
Dragomir, M., Breaz, M., Breaz, D., Pleşa, A., (2001), Mic dicţionar de management educaţional,
Editura Hiperborea, Turda
Dragomir, M., Breaz, M., Pleşa, A., Chicinaş, I., (2000), Manual de management educaţional pentru
directorii unităţilor de învăţământ, Ed. Hiperborea, Turda
Ezechil, L. (2002), Comunicarea educaţională în context şcolar, EDP, Bucureşti
Iucu, B. Romiţă (2000), Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Ed. Polirom, Iaşi