FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Inima
Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei doi
plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi înainte.
Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului. Greutatea
inimii este de 250-300 g. Prezintă o faţă convexă, sternocostală, şi o faţă plană, diafragmatică.
Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă. Marginea stângă,
rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este situată posterior şi la dreapta, aici găsindu-
se vasele mari ale inimii. La baza inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.
Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de sanţuri: două interventriculare şi două atrioventriculare,
numite şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.
 
Cavităţile inimii
Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai subţiri şi
prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei cave
superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiuşei drepte şi
orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă.
La nivelul atriului stâng sunt patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de
deschidere al urechiuşei stângi şi orificiul atrioventricular prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele
două atrii sunt separate prin septul interatrial.
Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul atrioventricular. Pereţii
lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza ventriculilor se află orificiile
atrioventriculare — drept şi stâng —, fiecare prevăzut cu valva atrioventriculară şi orificiile arteriale
prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu
arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică.
Cele două ventricule sunt separate prin septul interventricular.
 
Structura inimii
Din punct de vedere structural, inima este alcătuită din trei tunici care, de la exterior spre
interior, sunt: epicardul, miocardul şi endocardul.
Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros şi acoperă complet exteriorul inimii. Cealaltă
foiţă a pericardului seros este parietală şi acoperă faţa profundă a pericardului fibros, care are forma
unui sac rezistent, cu fundul aşezat pe diafragm. Pericardul fibros protejează inima. El este legat prin
ligamente de organele din jur - stern, coloană vertebrală şi diafragmă.
Miocardul, stratul cel mai gros din structura inimii, cuprinde miocardul contractil, de execuţie,
şi miocardul embrionar, de comandă — ţesutul nodal. Fibrele miocardului contractil sunt dispuse
circular în atrii şi oblic în ventricule.
Musculatura atriilor este complet separată de musculatura ventriculelor, legătura anatomică şi
funcţională fiind realizată de ţesutul nodal, alcătuit dintr-o musculatură specifică, ce păstrează
caracterele embrionare. Morfologic, ţesutul nodal se deosebeşte de cel de execuţie prin aranjamentul
neregulat al rniofibrilelor care trec de la o celulă la alta, formând reţele, şi prin abundenţa sarcoplasmei,
bogată în glicogen.
 
Ţesutul nodal cuprinde:
 nodulul sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare;
 nodulul atrioventricular, situat deasupra orificiului atrioventricular drept;
 fasciculul atrioventricular (His), care pleacă din nodulul atrioventricular şi se împarte în două
ramuri, una stângă şi alta dreaptă, care coboară în ventricule. Cele două ramuri se divid,
formând în pereţii ventriculari reţeaua subendocardică. Purkinje.
  
Endocardul căptuşeşte încăperile inimii, trecând fără întrerupere de la atrii spre ventricule.
Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu intima venelor, iar la nivelul ventriculilor, cu intima
arterelor. Endocardul inimii drepte este independent de endocardul inimii stângi.
 
Vascularizaţia şi inervaţia inimii
Inima este irigată de cele două artere coronare (stângă şi dreaptă), cu originea în aorta
ascendentă. Din arterele coronare se desprind ramuri colaterale, care sunt de tip terminal, irigând
anumite teritorii din miocard, fără a se uni cu ramurile colaterale vecine. Dacă una din aceste colaterale
se obstruează, teritoriul respectiv nu mai este vascularizat, se necrozează şi se produce infarctul.
Sângele venos al inimii este colectat de sinusul coronar, situat în şanţul atrioventricular stâng şi care se
deschide în atriul drept.
Inervaţia extrinsecă a inimii este asigurată de nervii cardiaci, proveniţi din vag şi de simpaticul
cervical.
Arborele vascular
Arborele vascular este format din artere, vase prin care sâgele circulă dinspre inimă spre
ţesuturi şi organe, capilare, vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile între sânge
şi diferitele ţesuturi, şi vene, prin care sângele este readus la inimă.
Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior spre
interior, sunt: adventicea, media şi intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie, cele mai
mici fiind arteriolele (în unele cazuri, metarteriolele), care se continuă cu capilarele.
 
Structura arterelor şi venelor
Tunica externă – adventicea este formată din ţesut conjunctiv, cu fibre de colagen şi elastice. În
structura adventicei arterelor, ca şi la vene, există vase mici de sânge care hrănesc peretele vascular şi
care pătrund în tunica medie. în adventice se găsesc şi fibre nervoase vegetative, cu rol vasomotor.
Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari, numite
artere de tip elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică, rare fibre
musculare netede şi ţesut conjunctiv. în arterele mijlocii şi mici, numite artere de tip muscular, media
este groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre colagene şi
elastice.
Tunica interna, intima, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite, aşezate pe o
membrană bazală. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor.
Peretele venelor, al căror calibru creşte de la periferie spre intimă, are in structura sa aceleaşi
trei tunici ca şi la artere, cu câteva deosebiri. în venele situate sub nivelul cordului, unde sângele circulă
în sens opus gravitaţiei, endoteliul acoperă din loc in loc valvule în formă de cuib de rândunică, ce au
rolul de a fragmenta şi direcţiona coloana de sânge.
 
Structura capilarelor
Sunt vase de calibru mic, răspândite în toate ţesuturile şi organele. În structura lor, se disting, la
exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină, în care se găsesc şi fibre
nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur strat de celule turtite, aşezate pe
membrana bazală.
În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au calibru
mai mare, peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, şi un lumen neregulat,
prezentând dilatări şi strâmtorări.
 
CIRCULATIA SINGELUI

Functia principala a circulatiei singelui este de a distribui oxigen la toate tesuturile

organismului. Singele circula prin aparatul cardio-vascular, format din inima si vase. In circulatia
tetracamerala exista o circulatie mica si o circulatie mare sau sistemica. Prima este formata din
ventriculul drept, artera pulmonara, capilarele pulmonare, venele pulmonare, atriul sting, iar circulatia
mare (circulatia sistemica) este formata din ventriculul sting, arterele mari, mici, capilarele, venele,
vene mici, mari, vena cava superioara si inferioara, atriul drept.
Circulaţia mică
Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care
transportă spre plămân sânge cu CO2.
Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu CO 2 spre
reţeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin expiraţie. Sângele cu
O2 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru vene pulmonare
sfârşesc în atriul stâng.
 
Circulaţia mare
Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele cu O 2 şi
substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO^ este preluat
de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.
Sistemul aortic
Este format din artera aortă şi din ramurile ei, care irigă toate ţesuturile şi organele corpului
omenesc.
Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care se desprind cele două
artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează şi formează arcul aortic, care se continuă cu aorta
descendentă, subîmpărţită în toracală şi abdominală. Terminal, aorta abdominală se bifurcă în arterele
iliace comune, stângă şi dreaptă.
 
Ramurile arcului aortic
Dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună
stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera carotidă
comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. Ambele artere carotide comune, stângă şi dreaptă,
urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera
carotidă externă şi internă. La acest nivel există o mică dilataţie, sinusul carotic (carotidian), bogată în
receptori.
Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală şi temporală şi viscerele feţei. Artera
carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul şi ochiul. Arterele subclaviculare ajung de la
originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare. Din arterele subclaviculare se desprind:
artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se uneşte cu opusa, participând la
vascularizaţia encefalului, şi artera toracică internă, din care iau naştere arterele intercostale anterioare.
Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele anterolateral al toracelui şi se
continuă cu artera brahială care vascularizează braţul. La plica cotului, artera brahială dă naştere la
arterele radială şi ulnară, care vascularizează antebraţul. La mănă se formează arcadele palmare, din
care se desprind arterele digitale.
 
Ramurile aortei descendente
Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt arterele
bronşice, pericardice şi esofagiene.
Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt:
trunchiul celiac, artera mezenterică superioară, arterele suprarenale — stângă şi dreaptă —, arterele
renale — stângă şi dreaptă —, arterele testiculare, respectiv ovariene — stângă şi dreaptă —, şi artera
mezenterică inferioară. Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri — splenică, gastrică stângă şi
hepatică — şi vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul şi splina. Artera mezenterică
superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul ascendent şi partea dreaptă a colonului
transvers. Artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a colonului transvers, colonul
descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului.
 
Ramurile terminale ale aortei
Arterele iliace comune — stângă şi dreaptă —, ajunse la articulaţia sacro-iliacă, se împart
fiecare în artere iliace externă şi internă.
Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei, devenind arteră
femurală, care irigă coapsa. Se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa poplitee (faţa posterioară
a genunchiu-lui). Ea se împarte în două artere tibiale: 1. artera tibială anterioară irigă faţa anterioară a
gambei şi laba piciorului şi se termină prin artera dorsală a piciorului, din care se desprind arterele
digitale dorsale; 2. artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei şi, ajunsă în regiunea
plantară, se împarte în cele două artere plantare, internă şi externă, din care se desprind arterele digitale
plantare.
Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri viscerale pentru
organele din bazin (vezică urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele genitale — uter, vagin, vulvă,
prostată, penis.
 
Sistemul venos
Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă superioară şi
vena cavă inferioară.
Vena cavă superioară. Strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele jugulare interne,
de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace (spaţiile intercostale, esofag,
bronhii, pericard şi diafragm), prin sistemul azygos.
De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naştere venele
brahiocefalice stângă şi dreaptă, iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă superioară.
Vena subclaviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de la nivelul membrelor
superioare. Sângele venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme venoase, unul profund
şi unul superficial.
Venele profunde poartă aceeaşi denumire cu arte-rele care le însoţesc.
Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul liber prin
transparenţă, datorită coloraţiei albastre. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în venele profunde. La
nivelul lor se fac injecţii venoase.
Vena cava inferioară. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi viscerele
din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al abdomenului
(venele lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice). Vena cavă inferioară se formează prin unirea
venei iliace comune stângi cu cea dreaptă. La rândul ei, fiecare venă iliacă comună este formată prin
unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă. Vena iliacă internă colectează sângele de la pereţii şi
viscerele din bazin.
Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de la nivelul membrului
inferior. Ca şi la membrul superior, se disting vene superficiale şi vene profunde (cu aceleaşi
caracteristici).
Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma şi se termină în
atriul drept.
0 venă aparte a marii circulaţii este vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat cu
substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale. Ea se formează din unirea a trei vene:
mezenterică superioară, mezenterică inferioară şi splenică.
 
Sistemul limfatic
Prin sistemul limfatic circulă limfa, care face parte din mediul intern al organismului şi care, în
final, ajunge în circulaţia venoasă.
Sistemul limfatic se deosebeşte de sistemul circulator sangvin prin două caracteristici:
 este adaptat la funcţia de drenare a ţesuturilor, din care cauză capilarele sale formează reţele
terminale, spre deosebire de capilarele sangvine care ocupă o poziţie intermediară intre sistemul
arterial şi cel venos;
 pereţii vaselor limfatice sunt mai subţiri decât cei ai vaselor sangvine.
Sistemul limfatic începe cu capilarele limfatice, care au aceeaşi structură ca şi capilarele
sangvine.
Capilarele limfatice sunt foarte răspândite, ele găsindu-se în toate organele şi ţesuturile. Prin
confluenţa capilarelor limfatice se formează vase limfatice, care sunt prevăzute la interior cu valve
semilunare ce înlesnesc circulaţia limfei.
Pereţii vaselor limfatice au o structură asemănătoare venelor.
Pe traseul vaselor limfatice se găsesc o serie de formaţiuni caracteristice, numite ganglioni
limfatici, prin care limfa trece în mod obligatoriu.
Ganglionii limfatici realizează mai multe funcţii: pro-duc limfocite şi monocite, formează
anticorpi, au rol în circulaţia limfei, opresc pătrunderea unor substanţe străine, au rol de barieră în
răspândirea infecţiilor.
Limfa colectată din diferitele ţesuturi şi organe, după ce a străbătut ganglionii regionali, circulă
spre trunchiurile limfatice mari.
Aceste trunchiuri ajung, în final, în cele două colectoare limfatice mari: canalul toracic şi vena
limfatică dreaptă.
Canalul toracic. Este cel mai mare colector limfatic şi începe printr-o dilataţie numită cisternă
chyli, situată în faţa vertebrei L2. Urcă anterior de coloana vertebrală, înapoia aortei, străbate diafragma
şi pătrunde în torace, deschizându-se în unghiul venos format prin unirea venei jugulare interne din
stânga cu vena subclaviculară stângă; are o lungime de 25-30 cm, fiind prevăzut cu valve în interior. El
strânge limfa din jumătatea inferioară şi din pătrimea superioară stângă ale corpului.
Vena limfatică dreaptă. Are o lungime de 1-2 cm şi colectează limfa din pătrimea superioară
dreaptă a corpului. Se deschide la confluenţa dintre vena jugulară internă din dreapta şi vena
subclaviculară dreaptă.
În fiecare minut se filtrează, la nivelul capilarelor arteriale, 16 ml apă. Din acest volum, 15 ml
se resorb în sânge, la nivelul capătului venos al capilarelor. Volumul de apă restant în ţesuturi nu
stagnează, ci ia calea capilarelor limfatice. Debitul limfatic mediu este în jur de 1 500ml/zi, însă poate
varia mult în funcţie de factorii hemodinamici locali.
La început, limfa are o compoziţie asemănătoare cu a lichidului interstiţial şi cu a plasmei, de
care se deosebeşte prin conţinutul mai sărac in proteine. După trecerea prin ganglionii limfatici, limfa
se îmbogăţeşte cu elemente celulare şi cu proteine.
Compoziţia limfei variază în funcţie de teritoriul drenat: limfa provenită din intestinul subţire
este mai bogată in lipide, ceea ce îi conferă un aspect lăptos; limfa provenită din ficat este bogată în
pro-teine şi enzime, iar cea din glandele endocrine conţine hormoni.
 
INIMA. POMPA CARDIACA.
Inima functioneaza ca o pompa aspiratoare-respingatoare, ultimul mecanism fiind mult mai
important, datorita fortei mari pe care o dezvolta contrctia miocardului(muschiul cardiac).
SISTEMUL VALVULAR AL INIMII.
Intre atrii si ventricule si intre ventricule si artere exista un sistem valvular care imprima
singelui o circulatie intr-o singura directie. Atriul sting, la care vine singele oxigenat prin venele
pulmonare, comunica prin orificiul bicuspid(format din doua valvule)sau mitral cu ventriculul sting din
care porneste aorta. Atriul drept comunica prin orificiul valvular tricuspid(format din trei valvule) cu
ventriculul drept, din care porneste artera pulmonara.
Intre venele mari si atrii nu exista sistem valvular, ci doar o musculatura inelara, care se
contracta in decursul sistolei atriale, impiedicind astfel regurgitarea singelui. Intre ventriculele(sting si
drept) si arterele(aorta si pulmonara) exista un sistem de trei valvule, denumite sigmoide, aortice si
pulmonare, care se deschid spre artere.
CICLUL CARDIAC.

Ciclul cardiac consta din succesiunea unei perioade de contractie a miocardului – sistola – cu o
perioada de relaxare – diastola. Ciclul cardiac poate fi descris incepind cu sistola atriala, care provoaca
in atriul sting o crestere a presiunii de la 0 la 6-8 mm Hg. In consecinta, singele este impins cu mai
multa putere inspre ventricul. Regurgitarea singelui spre venele pulmonare este impiedicata de
contractia musculaturii circulare care inconjura locul de varsare a venelor pulmonare. Sistola atriala,
intr-un ciclu de 0,8 secunde, corespunzator unei fregvente de 75(60 sec, 0,8 sec) ciclii pe minut,
dureaza aproximativ 0,11 secunde.
Sistola atriala este urmata de sistola ventriculara. Musculatura ventricului sting se contracta total
si puternic, astfel incit valvulele mitrale se inchid chiar de la inceput, datorita fortei exercitate pe
suprafata lor inferioara, prin cresterea presiunii singelui in ventriculul sting. Orificiul atrio-ventricular
este astfel inchis. Presiunea in ventricul creste brusc la aproximativ 70-80 mm Hg.
In intervalul de circa 0,05 secunde ventriculul devine o cavitate inchisa, pentru ca valvulele mitrale
sint inchise iar valvulele sigmoide aortice inca nu s-au deschis. Aceasta perioada se numeste faza de
contractie izovolumetrica sau faza de punere in tensiune a musculaturii cardiace.
In momentul in care presiunea intraventriculara a depasit presiunea din aorta, devenind mai mare de
80 mm Hg, valvulele sigmoide se deschid si singele este impins spre aorta. Incepe ejectia( expulzia)
singelui in care se disting doua faze : rapida(0,09 sec) si lenta(0,13 sec). In acest interval presiunea in
ventricul este mai mare decit in aorta.
Presiunile din ventriculul si din aorta cresc paralel pina in jur de 120 mm Hg, dupa care in ventricul
si consecutiv si in aorta survine o scadere treptata, apoi ventriculul se dilata brusc, marcind inceputul
diastolei.
Sistola ventriculara se desfasoara in 3 timpi:
1. contractia izovolumetrica sau de punere in tensiune (0,05sec), in care ventriculul este o cavitate
inchisa ;
2. ejectie rapida(0,09 sec)
3. ejectie lenta(0,13 sec)
La o fregventa de 75 c/min. sistola ventriculara dureaza 0,27 sec, fiind dependent de frecventa
contractiilor. Ejectia totala este de 0,22 sec. Urmeaza diastola ventriculara, ce dureaza 0,53 sec.
Ventriculul se relaxeaza si presiunea intraventriculara scade. La inceput, un scurt interval de timp, in
perioada protodiastolica(0,04 sec) ventriculul se relaxeaza dar valvulele sigmoide nu se inchid pentru
ca presiunea in ventriculul este inca mai mare decit in aorta. Cind devine mai mica decit in aorta,
valvulele sigmoide se inchid.
Pina la deschiderea valvulei atrio-ventriculare, determinata de scaderea presiunii ventriculare sub cea
atriala, mai trece un interval, perioada de relaxare izovolumetrica(0,08 sec), in care ventriculul sting
devine din nou o cavitate inchisa. Urmeaza deschiderea valvulei mitrale si singele patrunde in
ventricul, la inceput rapid, perioada de umplere rapida (0,11 sec) si apoi incet, perioada de umplere
lenta(0,19 sec) sau diastolic. Intre inceputul relaxarii ventriculare si sistola atriala a ciclului urmator atit
atriul cit si ventriculul sint in diastola, diastola atrio-ventriculara sau generala a inimii(0,42 sec).
Diastola generala este intrerupta de sistola atriala(0,11 sec) cu care incepe un nou ciclu cardiac, prin
care o noua cantitate de singe este pompata in ventricul, ce se afla acum in telediastola.
Deci intr-un ciclu de 0,80 sec sistola atriala dureaza 0,11 sec si diastola atriala 0,69sec. Sistola
ventriculara dureaza 0,27 sec si diastola 0,53 sec. Diastola generala a inimii, in care atriile si
ventriculele sint relaxate, are o durata de 0,42 sec. Fenomene asemanatoare se petrec si in inima
dreapta, cu deosebire ca ventriculul drept invinge presiunea din artera pulmonara care este mai mica.
Presiunea sistolica din atriul drept este de 4-6 mm Hg si in ventriculul drept de cca 30 mm Hg.
Ventriculul sting este o pompa de presiune iar cel drept, deplasind o mare cantitate de singe impotriva
unei presiuni mai mici, este o pompa de volum. In artera pulmonara presiunea diastolica este de 15 mm
Hg si cea sistolica in jur de 30 mm Hg.
Intre inchiderea valvulelor atrio – ventriculare(a.v.) si sigmoide stingi si drepte exista un anumit
decalaj. La inceputul sistolei intii se inched valvulele mitrale si apoi cele tricuspide pentru ca presiunea
creste mai brusc in ventriculul sting. Se deschid apoi valvuele sigmoide pulmonare si apoi aortice.
Urmeaza la inceputul diastolei, inchiderea valvulelor aortice si apoi pulmonare si deschiderea
valvulelor tricuspide si apoi mitrale.

Pulsul arterial.
Ciclul cardiac produce in artere si vene modificari de presiune trasmise peretilor vasculari, ce poarta
denumirea de puls. Pulsul arterial este produs de cresterea presiunii singelui datorita sistolei
ventriculare. Pulsul venos este produs de modificarile presiunilor din atrii. Viteza de propagare a undei
pulsatile de-a lungul arterelor este mai mare decit viteza de circulatie a singelui expulzat care i-a dat
nastere. Viteza de deplasare a undei pulsatile poate fi observata palpind simultan pulsul unor artere
periferice, de exemplu, al carotidei si al pedioasei. Intre cele doua pulsatii exista un decalaj.
Palparea este o metoda subiectiva de apreciere a pulsului. Exista si metode obiective prin care se
inscriu oscilatiile presiunii singelui transmise peretului arterial. Pulsul arterial se inregistreaza cu
aparatura electronica. Este inregistrat mai curent pulsul carotidian( carotidograma), mai apropiat de
inima, pe care unda dicrota se inscrie mai clar.
Ciclul cardiac poate fi urmarit si cu ajutorul pulsului venos ce poate fi inregistrat la nivelul venelor
mari. Traseul obtinut poarta denumirea de flebograma. Daca flebograma este obtinuta prin inregistrarea
presiunii din vena jugulara se numeste jugulograma.
Activitatea inimii se manifesta si prin zgomote cardiace, care pot fi auzite aplicind urechea pe torace.
Ele sint, alaturi de pulsul arterial si venos, un alt semn extern al activitatii inmii. Se aud obisnuit doua
zgomote principale cardiace : un prim zgomot(Z1) este zgomotul sistolic si un al doilea zgomot (Z2)
este cel diastolic.
Z1 - este alcatuit din zgomote produse de :
a) inchiderea valvulelor atrio- ventriculare bicuspide si tricuspide
b) intinderea coardelor tendinoase ;
c) contractia musculaturii ventriculare. Dureaza ~ 0,12 sec.  
Z2 - este produs de inchiderea, in in ordine a valvulelor sigmoide aortice si apoi pulmonare. Dureaza ~
0,08 sec.
Zgomotele cardiace se pot auzi cu urechea sau stetoscopul lipit de ureche, sau inregistrate grafic –
fonocardiografie. Se mai pot auzi un al III sau al IV zgomot.
Z3 - marcheaza sfirsitul fazei de umplere rapida.
- survine mai fregvent la persoanele tinere
Z4 - greu de auzit in conditii normale
- este produs de sistola atriala.
Clasic exista 4 focare principale de ascultatie care sunt dispuse la nivelul ariei precordiale.
- focarul mitral - socul apexian – se percepe in spatiul V inter costal sting pe si este o izbitura
ritmica, produsa de sistola cardiaca.
- se aude cu maxim de intesitate ZgI
- punctul Erb – spatiul III inter costal sting(1/3 inferior a sternului)
- focarul AP – spatiul II inter- costal sting linga stern.
- focarul AO – spatiul II para sternal drept – componenta AO a Zg.II.
 Vibratii ale miocardului, singelui si aortei in diferite momente ale ciclului cardiac pot fi inregistrate
sub forma fonocardiogramei. Socul apexian poate fi inregistrat grafic, cu un sistem adecvat de
transmisie, obtinindu-se astfel o apexocardiograma. Aceasta se inregistreaza printr-un dispozitiv ce
trasforma vibratiile produse de evenimentele mecanice din miocard in oscilatii ce pot fi inscrise ca
unde.
Este o metoda de vizualizare si inregistrare a cavitatilor cardiace si a valvulelor in decursul ciclului
cardiac. Inima este cuprinsa in pericard, un sac fibros cu doua foite una viscerala si alta parietala, intre
care exista o cavitate virtuala ce contine o cantitate mica de lichid viscos cu proprietati lubrefiante.
Inima este formata din tesut muscular adult sau contractil, miocardul propriu-zis, si tesut embrionar,
care nu are proprietati contractile dar asigura automatismul si contractilitatea cardiaca ; contine si
formatiuni nervoase ce constituie inervatia intrinseca.

Miocardul contractil
Este format dintr-o portiune atriala si una ventriculara, mai dezvoltata. Atit atriile cit si ventriculele
sint formate din musculatura striata. Musculatura atriului sting si drept este formata dintr-un strat
muscular superficial(oblic) si unul profund, propriu pentru fiecare atriu, cu fascicule musculare
orientale cu aproximatie perpendicular pe cel superficial.
Atriile sunt mai degraba receptori de volum decit pompe pentru singe, ceea ce se oglindeste in peretii
musculari slab dezvoltati comparativ cu ventriculele, realizind o forta de contractie care contribuie la
debitul cardiac doar cu 15-20%. Ventriculul sting este de doua ori mai gros si de trei ori mai greu decit
cel drept.
Atriile sint separate de ventricule printr-un perete de tesut conjunctiv dens. Orificiile atrio-ventriculare
si cele sigmoide, sint inconjurate de inele fibroase pe care se insereaza valvulele atrio-ventriculare si
cele sigmoide.
Fasciculele musculare sint formate din fibre miocardice, care sint anastomozate cap la cap si lateral,
formind un spatiu functional. Proprietatile miocardului :
1. automatismul
2. conductibilitatea
3. excitabilitatea
4. contractilitatea

1. Automatismul
Este proprietatea cordului de a se contracta ritmic datorita unor impulsuri produse de ea insasi.
Fregventa normala este in jur de 75 batai/minut si este determinat de excitatiile care pornesc din sino –
atrial situat intre V.C.S. si urechiusa A.D. Cind nodul sinusal nu mai genereaza excitatii ritmice,
comanda este preluata de nodul atrio-ventricular a carui fregventa este ~ 40/min – situat la baza
septului interatrial. Fasciculul His produce un ritm mai mic de 40/min. iar reteaua Purkinje dispersata
in musculatura ventriculara adulta este capabila sa genereze 20-30 impulsuri/minut.

2. Conductibilitatea.
Asigura raspindirea excitatiei in intreg miocardul. De la nodul SA, excitatia se raspindeste in atrii,
ajungind apoi la nodulul AV. Excitatia atriala este captata de nodulul atrio-ventricular si transmisa la
fasciculul atrio-ventricular His. Nodulul atrio-ventricular este format din trei portiuni(superioara,
mijlocie, inferioara).
Din nodulul atrio- ventricular excitatia se propaga prin fasciculul atrio-ventricular His prin doua
ramuri, dreapta si stinga si apoi in reteaua subendocardiaca Purkinje, de unde ajunge la ventriculul
contractil. Daca exista blocaj la nivelul A-V, A se pot contracta cu ritm propriu si V cu ritmul lor,
circumstanta numita disociatie A-V.
 Apar diferite tipuri de bloc, de gradul I, II, III, ca si bloc de ramura. Citeodata conducerea a-v are loc
pe cai aberante, fiind scurtcircuitara. Blocul de gradul I consta intr-o intirziere de conducere atrio-
ventriculara(a-v).
Blocul de gradul II se caracterizeaza prin faptul ca nu fiecare contractie atriala este transmisa la
ventricul. Se realizeaza astfel, in functie de raportul dintre contractie atriala si ventriculara, un bloc de
2/1, de 3/2 sau de 4/3.
Blocul de gradul III (complet) consta dintr-o intrerupere a conducerii a-v. Excitatia nu se mai poate
trasmite de la atrii la ventricule, care se contracta in cosecinta independent. Atriile se contracta cu o
fregventa normala, contractia ventriculelor fiind mai rara(30-40/minut) datorita gradientului
automatismului, ritmul idioventricular fiind mai lent.

3. Excitabilitatea.
Se studiaza urmarind raspunsul contractil la stimuli. Pentru a obtine o contractie excitantul trebuie sa
aiba o anumita intesitate sub care miocardul nu raspunde prin contractie. Daca valoarea prag a
excitantului este depasita, efectul este maxim, indiferent de intesitatea lui. Acest comportament al
miocardului poarta numele de legea »tot sau nimic ».
Intensitatea contractiei depinde insa si de starea proceselor metabolico- trofice, ceea ce limiteaza
valabilitatea legii « tot sau nimic ». Daca o excitatie sub valoarea prag este urmata la un interval scurt
de alta de aceeasi valoare, aceasta este urmata de contractie, deoarece prima scade pragul de
excitabilitate datoritaunui anumit grad de depolarizare a membranei de catre stimulul prim, anterior.
Stimulul aplicat in timpul sistolei ramine fara efect, pentru ca inima se afla in perioada refractara
absoluta. Stimulul aplicat in diastola este urmat de o contractie prematura, mai evidenta spre sfirsitul
diastolei. Contractia prematura se numeste extrasistola.
Tahicardia paroxistica consta dintr-o crestere brusca a fregventei excitatiilor ritmice pina la 150-
240/min.
Flutterul este provocat de excitatii(atriale, nodale, ventriculare) cu o fregventa intre 240 si 400/min.
Fibrilatia consta din contractii neregulate, localizate si foarte fregvente. Se pot numara intre 400-600
de contractii fragmentare pe minut.

4. Contractilitatea.
Contractilitatea cardiaca este proprietatea miocardului de a-si scurta lungimea. Miocardul se contracta
functional prin secusa, in timp ce muschiul striat scheletic se contracta prin tetanus. Contractia in
secusa a miocardului se datoreste perioadei refractare lungi pe care o prezinta(0,27 sec fata de 0,002 a
musculaturii scheletice) si faptul ca are o structura sincitiala.
Contractia miocardului este initiata de excitatiile automate care depolarizeaza sarcolema printr-un
influx de Na+, urmat de penetratia in celula miocardica a ionilor de calciu. Aceasta determina cuplajul
excitatie- contractie.
Miocardul se contracta prin autoexcitatie generala de nodul sinoatrial. Excitatia se raspindeste cu o
viteza caracteristica diferitelor zone si activeaza elementele contractile dupa un intinerar specific.
Excitatia este urmata de contractie. Cuplajul dintre excitatie si contractie este un proces complex ce se
desfasoara in timp, aspect ce rezulta din decalajul(~0,06 sec) dintre cele doua procese.
Prin debit circulator se intelege cantitatea de singe eliminata de inima, in circulatie in decurs de un
minut, iar debitul sistolic este cantitatea de singe eliminata cu fiecare sistola. Aceaste valori nu pot fi
apreciate prin metode directe, ci se determina indirect. Cantitatea de singe care a trecut in unitatea de
timp prin plamini se poate astfel aprecia dupa cantitatea de bioxid de carbon eliminata sau de oxigen
fixata de singe.
 Sa presupunem, de exemplu ca prin expiratie se elimina intr-un minut 200 ml CO2. Cunoscind
volumul de CO2 continut in singele venos, se poate calcula cantitatea de singe din care au fost eliminati
cei 200 ml. Singele arterial contine de exemplu 55 vol % bioxid de carbon, adica intr-o suta de mililitri
de singe sint fixati 55 ml CO2, iar cel venos contine 60 vol %. Inseamna ca din fiecare 100 ml de singe
trecuti prin plamini se elimina 5 ml CO2 (60-55). Prin regula de trei simpla se afla cantitatea de singe
din care s-au eliminat cei 200 ml CO2 :
5 ml CO2……………………100 ml singe
200 ml CO2……………………X
X = 200/5x 100 = 4000 ml, adica 4 litri singe.
Deci, in fiecare minut, inima elimina in circulatie, prin artera pulmonara si aorta, 4 litri de
singe, reprezentind minut-volumul. Adaebitul systolic (volum-bataie) reiese impartind aceasta cifra la
numarul contractiilor pe minut. De exemplu, in cazul dat, la o fregventa de 80 batai/minut in fiecare
sistola se expulzeaza 50 ml de singe. Fiziologia circulaţiei sângelui
Cu studiul circulaţiei sângelui se ocupă hemodinamica. Sângele se deplasează în circuit închis
şi într-un singur sens. Deoarece mica şi marea circulaţie sunt dispuse în serie, volumul de sânge pompat
de ventriculul stâng, într-un minut, în marea circulaţie, este egal cu cel pompat de ventriculul drept în
mica circulaţie.
 
Circulaţia arterială
Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă şi au următoarele proprietăţi funcţionale:
Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când creşte presiunea sângelui
şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea a scăzut la valori mai mici. în timpul sistolei
ventriculare, în artere este pompat un volum de 75 ml de sânge peste cel conţinut in aceste vase.
Datorită elasticităţii, unda de şoc sistolică este amortizată. Are loc înmagazinarea unei părţi a energiei
sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali. Această energie este retro-cedată coloanei
de sânge, în timpul diastolei. Prin aceste variaţii pasive ale calibrului vaselor mari, se pro-duce
transformarea ejecţiei sacadate a sângelui din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere.
Contractilitatea este proprietatea vaselor de a-şi modifica marcat diametrul lumenului prin
contractarea / relaxarea muşchilor netezi din peretele lor. Acest fapt permite un control fin al
distribuţiei debitului cardiac către diferite organe şi ţesuturi. Tonusul musculaturii netede depinde de
activitatea nervilor simpatici, de presiunea arterială, de concentraţia locală a unor metaboliţi şi de
activitatea unor mediatori.
Suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ pe măsură ce avansăm spre
periferie. Viteza de curgere va fi invers proporţională cu suprafaţa de secţiune.
Circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială, debitul sangvin şi
rezistenţa la curgere a sângelui (rezistenţa periferică).
 
Presiunea arterială
Sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depăşeşte presiunea atmosferică cu 120
mm Hg în timpul sistolei ventriculare stângi (presiune arterială maximă sau sistolică) şi cu 80 mmHg
în timpul diastolei (presiune arterială minimă sau diastolică). În practica medicală curentă, la om,
presiunea sângelui se apreciază indirect, prin măsurarea tensiunii arteriale. Aceasta se determină
măsurând contrapresiunea necesară a fi aplicată la exteriorul arterei, pentru a egala presiunea sângelui
din interior.
 
Factorii determinanţi ai presiunii arteriale sunt:
 Debitul cardiac. Presiunea arterială variază proporţional cu acesta.
 Rezistenta periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase.
Este invers proporţională cu puterea a 4-a a razei vasului şi direct proporţională cu vâscozitatea
sângelui şi lungimea vasului. Cea mai mare rezistenţă se întâlneşte la nivelul arteriolelor. Cu cât
vasul este mai îngust şi mai lung, cu atât rezistenţa pe care o opune curgerii sângelui este mai
mare.
  Volumul sanguin (volemia) variază concordant cu variaţia lichidelor extracelulare (LEC). în
scăderi ale volumului LEC, scade şi volemia şi se produce o diminuare a presiunii arteriale
(hipotensiune); în creşteri ale LEC, creşte volemia şi se produce o creştere a presiunii arteriale
(hipertensiune).
 Elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la menţinerea ei în diastolă.
Scade cu vârsta.
Între debitul circulant, presiunea sângelui şi rezistenţa la curgere există relaţii matematice.
Debitul este direct proporţional cu presiunea şi invers proporţional cu rezistenţa: D = P/R.
Viteza sângelui în artere, ca şi presiunea, scade pe măsură ce ne depărtăm de inimă. în aortă
viteza este de 500 mm/s, iar în capilare, de 0,5 mm/s, deci de o
mie de ori mai redusă. Aceasta se datorează creşterii suprafeţei de secţiune a teritoriului capilar de o
mie de ori faţă de cea a aortei.
Microcirculaţia
Cuprinde toate vasele cu diametrul sub 100 de microni şi include metarteriolele, arteriolele,
capilarele şi venulele postcapilare.
Capilarele se formează direct din arteriole sau din metarteriole. La locul de origine al capilarelor
există sfincterul precapilar, constituit din fibre musculare netede. Nu toate capilarele unui ţesut sunt
funcţionale în acelaşi timp. In condiţii bazale, 1-10% din capilare sunt funcţionale. în timpul unor
activităţi metabolice intense, mult mai multe capilare devin funcţionale, ceea ce creşte aportul de
oxigen şi substanţe nutritive la ţesuturi. Deschiderea şi închiderea acestor vase şi modificările
consecutive în debitul sangvin constituie vasomotricitatea capilarelor.
Microcirculaţia este locul unde se realizează schimburile între sânge şi lichidele interstiţiale
care, la rândul lor, se echilibrează cu conţinutul celulelor. La acest nivel, suprafaţa totală de secţiune
este de 0,4-0,5 m2, ceea ce determină o viteză de circulaţie a sângelui de 0,3-0,4 mm/s în capilare, dar
aceasta poate varia mult mai mult ţinând cont de vasomotricitatea acestui sector.
Microcirculaţia asigură o suprafaţă de schimb tota-lă de aproximativ 700 m 2 între sistemul
circulator şi compartimentul interstiţial. Schimburile care se realizează la acest nivel sunt posibile
datorită permeabilităţii capilare, aceasta fiind cea de-a doua proprietate a capilarelor, alături de
vasomotricitate.
Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă şi substanţe dizolvate
prin endoteliul lor. Această proprietate se datorează structurii particulare a peretelui capilar ai cărui
pori pot fi străbătuţi de toţi componenţii plasmei, cu excepţia proteinelor. Schimburile capilar-ţesut,
difuziunea şi osmoza se fac prin filtrare şi, parţial, prin pinocitoză.
 Difuziunea este principalul mecanism de schimb la nivelul microcirculaţiei şi este caracterizată
de rata de difuziune care depinde de concentraţia şi de solubilitatea substanţei respective în
ţesuturi, de temperatură şi de suprafaţa de schimb disponibilă, dar şi de mărimea moleculelor şi
de distanţa la care se realizează. Deplasarea gazelor respiratorii se face în sensul dictat de
diferenţele de presiuni parţiale. Oxigenul difuzează din sângele capilar, unde presiunea sa
parţială este de 100 mmHg, spre ţesuturi, unde aceasta este de 40 mmHg. Dioxidul de carbon
difuzează de la presiunea tisulară de 46 mmHg spre capilar, unde presiunea sa parţială este de
40 mmHg.
 Filtrarea. Existenţa unei diferenţe de presiune hidrostatică de o parte şi de alta a endoteliului
capilar determină filtrarea apei şi a solviţilor din capilare în ţesuturi, la capătul arterial al
acestora. La capătul venos, fenomenele se produc în sens invers: apa intră în capilar, şi, o dată
cu ea, şi produşii de catabolism celular. Întreaga activitate metabolică celulară depinde de buna
desfăşurare a acestui schimb necontenit.
 
Circulaţia venoasă
Venele sunt vase prin care sângele se întoarce la imună. Volumul venos este de trei ori mai
mare decât cel arterial, aşadar, în teritoriul venos se află circa 75% din volumul sangvin. Presiunea
sângelui în vene este foarte joasă.
Datorită structurii pereţilor lor, care conţin cantităţi mici de ţesut elastic şi ţesut muscular neted,
venele prezintă distensibilitate şi contractilitate.
Cauza principală a întoarcerii sângelui la inimă este însăşi activitatea de pompă cardiacă. Inima
creează şi menţine permanent o diferenţă de presiune între aortă (100 mmHg) şi atriul drept (0 mmHg).
Deşi presiunea sângelui scade mult la trecerea prin arteriole şi capilare, mai rămâne o forţă de
împingere de 10 mmHg, care se manifestă la începutul sistemului venos. Inima funcţionează simultan
ca o pompă aspiro-respingătoare. Ea trimite sânge spre aortă, în timpul sistolei ventriculare, şi,
concomitent, aspiră sângele din venele cave în atriul drept.
Aspiraţia toracica reprezintă un factor ajutător care contribuie la menţinerea unor valori scăzute
ale presiunii in venele mari din cavitatea toracică. Ea se manifestă mai ales in inspiraţie.
Presa abdomin.ală reprezintă presiunea pozitivă din cavitatea abdominală care impinge sângele
spre inimă. în inspiraţie, datorită coborârii diafragmului, efectul de presă este accentuat.
Pompa musculară. În timpul contracţiilor musculare, venele profunde sunt golite de sânge, iar
în perioadele de relaxare dintre două contracţii, ele aspiră sângele din venele superficiale. Refluxul
sangvin este împiedicat de prezenţa valvelor (la nivelul vene-lor membrelor inferioare).
Gravitaţia favorizează curgerea sângelui din venele situate deasupra atriului drept; are efect
nega-tiv asupra întoarcerii sângelui din venele membrelor inferioare.
Masajul pulsatil efectuat de artere asupra venelor omonime, aflate împreună în acelaşi pachet
vascular, are efect favorabil asupra întoarcerii venoase.
Întoarcerea sângelui la inimă are o mare importanţă pentru reglarea debitului cardiac, deoarece
o inimă sănătoasă pompează, conform legii inimii, atât sânge cât primeşte prin aflux venos.

Reglarea nervoasă a circulaţiei sangvine

Sistemul nervos afectează în special funcţiile globale, ca, de exemplu, redistribuţia sangvină în
diverse teritorii ale organismului, creşterea activităţii pompei cardiace, şi asigură în special controlul
rapid al presiunii arteriale. Sistemul nervos controlează circulaţia exclusiv prin intermediul sistemului
nervos vegetativ, mai ales prin sistemul nervos simpatic; sistemul nervos parasimpatic este important în
reglarea funcţiilor cordului.
Nervii simpatici conţin un număr foarte mare de fibre vasoconstrictoare şi doar puţine fibre
vasodilatatoare. Fibrele vasoconstrictoare sunt distribuite tuturor segmentelor aparatului circulator,
găsindu-se în număr mai mare în unele ţesuturi (rinichi, intestin, splină şi piele).
În substanţa reticulată bulbară şi în treimea inferioară a punţii, bilateral, se află centrul
vasomotor. Acest centru transmite impulsuri eferente prin măduva spinării şi, de aici, prin fibre
simpatice vasoconstrictoare, la aproape toate vasele sangvine, care prezintă o zonă vasoconstrictoare şi
o zonă vasodilatatoare.
Controlul efectuat de către centrul vasomotor asupra activităţii cardiace. Centrul vasomotor
controlează, în acelaşi timp, diametrul vascular şi activitatea cordului. Porţiunile laterale ale centrului
vaso-motor transmit, prin intermediul fibrelor nervoase simpatice, impulsuri excitatorii cordului,
crescând frecvenţa şi contractilitatea cardiacă. Porţiunile mediale, situate în apropierea nucleului dorsal
al vagului, transmit cordului, prin nervii vagi, impulsuri care determină scăderea frecvenţei cardiace. în
acest mod, centrul vasomotor poate fie să crească, fie să des-crească activitatea cordului, aceasta
intensificându-se de obicei concomitent cu vasoconstricţia periferică şi scăzând concomitent cu
inhibiţia vasoconstricţiei.
Un număr mare de arii din substanţa reticulată pontină, mezencefalică şi diencefalică pot să
stimuleze sau să inhibe centrul vasomotor. Hipotalamusul joacă un rol special în controlul sistemului
vasoconstrictor, deoarece poate exercita efecte stimulatorii sau inhibitorii puternice asupra lui.
Regiunile postero-laterale ale hipotalamusului determină în special excitaţie, în timp ce regiunile
anterioare pot determină fie o uşoară excitaţie, fie inhibiţie, în funcţie de zona stimulată a
hipotalamusului anterior. Hipotalamusul asigură integrarea activităţii cardiovasculare cu alte activităţi
vegetative ca termoreglarea, digestia, funcţiile sexuale. Stress-ul emoţional influenţează, de asemenea,
frecvenţa cardiacă şi presiunea arterială.

Modificarile electrice ale inimii pof fi inregistrate sub forma de electrocardiograma EKG. EKG consta
dintr-o succesiune de unde + si (-).
Unda P
- 0,08 – 0,12 sec.
- corespunde activarii atriale
- este urmata de segmentul izoelectric PQ cu o durata de 0,04- 0,1 sec. Care corespunde timpului
de conducere atrio – ventriculara.
Intervalul PQ care contine unda P si segmentul PQ are in mod normal o durata de 0,12- 0,20 sec.
Segmentul PQ este urmat de o unda negativa Q (0,04 sec.) produsa de inceputul activarii ventriculare,
ce are loc in septul interventricular.
Unda R este produsa de activarea ventriculara, este urmata de o unda negativa S, reprezentind sfirsitul
activarii ventriculare. Undele Q, R, S, formeaza complexul ventricular, cu o durata de 0,04- 0,10
sec.Complexul de activare ventriculara este urmat de un segment ST(0,10-0,15 sec), in care tot
ventriculul este depolarizat.
Unda T- este produsa de repolarizarea ventriculara 0,15 – 0,25 sec.
Panta ascendenta a undei T este mai lenta iar cea descendenta mai rapida. Unda T prezinta modificari
in functie de alterarea procesului de repolarizare, ca in ischemie, semnificativa din acest punct de
vedere fiind pantele ascendente si descendente simetrice. Segmentul ST impreuna cu unda T formeaza
intervalul ST.
Unda U (0,10-0,25 sec) lina, care urmeaza uneori dupa unda T, are semnificatia undei repolarizarii
suplimentare. Apare mai fregvent la virstnici si in hipopotasemie.
Singele circula prin artere sub o anumita presiune care se trasmite si asupra peretilor arteriali,
determinind T.A.
Din cele sase derivatii (DI, DII, DIII, aVR , aVL, aVF,) se repereaza derivatia echifazica(cu R si S
egali). Axa electrica este perpendiculara pe aceasta. Orientarea pozitiva sau negativa a axei electrice
este in functie de orientarea pozitiva sau negativa a undei ventriculare(R sau S daca este negativa) in
aVF.
Hipertrofiile ventriculare sint insotite de devieri ale axei electrice spre ventriculul hipertrofiat, in
sensul modificarilor anatomice. Astfel, in hipertrofia ventriculara stinga, axa este deviata spre stinga iar
in aceea dreapta invers.
Derivatiile precordiale. Sint denumite astfel deoarece electrozii exploratory sint plasati in regiunea
precordiala. Aceste derivatii se inregistreaza tot prin conexiuni unipolore, fiind inseminate cu litera
V(de la voltaj), urmata de o cifra(V1, V2, ……V6) care indica regiunea precordiala unde a fost plasat
electrodul explorator. In mod conventional se fixeaza sase electrozi exploratori precordiali, in : 1)
spatiul IV intercostals, la dreapta sternului; 2) spatial IV intercostal parasternal sting; 3) intre 2 si 4; 4)
pe linia medioclaviculara, in spatiul V intercostal sting ; 5) intre 4 si 6 ; 6) pe linia medioaxilara.
Ultimii doi electrozi se fizeaza in linie(orizontal) cu electrodul din V4.
In V1, prima unda P este, ca si in celelalte derivatii precordiale, pozitiva, deoarece vectorul de
activare atriala este indreptat spre electrodul explorator. Unda pozitiva care urmeaza R este produsa de
vectorul care inainteaza la baza septului intraventricular de la stinga la dreapta, in directia in care este
plasat electrodul explorator. Urmeaza o unda mai adinca notata cu S, care este produsa de activarea
ventriculara. In V1, unda R este mica, notata de obicei cu ‘r’.
 Incepind din V2 si pina in V4-V5, unda R creste in amplitudine, fiind produsa de vectorul de
depolarizare ventriculara care se indreapta din ce in ce mai direct spre electrodul explorator.
Complexul in care unda R este egala cu S este denumit de tranzitie. Aceasta se inscrie normal in V3.
In V6 amplitudinea undei R este ceva mai mica decit in V5, deoarece electrodul explorator a depasit
virful vectorului de activare ventriculara.
Singele circula in artere sub o anumita presiune, care se trasforma si asupra peretilor arteriali,
determinind tensiunea arteriala. Factorii care determina presiunea singelui in artere: debitul cardiac,
rezistenta periferica, volemia, viscozitatea, si elasticitatea peretilor vasculari. TA este de cca. 120/70
mm Hg. Determinarea se face prin metode palpatorie, ascultatorie si oscilometrica.
Debitul cardiac este produsul dintre fregventa si volumul-batai, factori permanent supusi, indeosebi
primul, influentei nervoase. Rezistenta periferica cea mai mare se intilneste la nivelul arteriolelor.
Vasodilatatia arteriolara scade rezistenta periferica, in consecinta si presiunea arteriala, iar
vasoconstrictia o creste, pentru ca impiedica deplasarea singelui spre sistemul capilar si venos.
Debitul cardiac si rezistenta periferica constituie principalii factori prin care presiunea singelui din
artere este continuu adaptata de stimulii nervosi si mentinuta la valori normale.
Volemia influenteraza presiunea arteriala, asa cum rezulta din scaderea ei dupa hemoragii si cresterea
ei dupa trasfuzii massive. Viscozitatea crescuta impiedica deplasarea singelui prin lumenul ingust al
arteriolelor, retine o cantitate mai mare de singe in artere si, in consecinta, creste presiunea arteriala.
Scaderea viscozitatii are efect invers. Elasticitatea p[eretilor vasculari mentine, cum s-a vazut,
presiunea diastolica.
Circulatia singelui in capilare
Prin capilare are loc schimbul de substante(nutrimente, deseuri, metabolice, electroliti si gaze, CO2 si
O2) cu lichidul interstitial si in continuare, cu tesuturile.Capilarele constituie astfel ratiunea de
existenta a intregului aparat cardio- vasculal.
Capilarele fac parte din microcirculatie. Aceasta este formata din arteriole, capilare si venule.
Capilarele sint importante pentru schimbul de substante. Ele constituie microcirculatia de schimb.
Schimburile dintre capilare si lichidu ;l interstitial sint determinate de presiunea hidrostatica si coloid-
osmotica, de dimensiunile substantelor trasferate si de proprietatile.
Circulatia singelui in vene este produsa de :
- restul de presiune – forta de impingere
- aspiratia toracica
- excursiile diafragmei
- contractia intermitenta musculara
- aspiratia atriala
- forta gravitationala