Clasa a X-a.

Legea morală a Vechiului Testament- Decalogul

         După căderea omului în păcat, el a început să se îndepărteze din ce în ce

mai mult de Dumnezeu şi de rostul pentru care a fost creat. Dumnezeu însă, în
nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea omului, i-a venit în ajutor,
promiţându-i omului venirea unui Răscumpărător, a Mântuitorului Hristos.
Poporului evreu, cel din care urma să Se nască Mântuitorul promis şi care
trebuia pregătit pentru venirea Lui, a primit o lege, Decalogul, prin care
Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa.
Decalogul (deca - zece, logos = cuvânt), cum mai sunt numite Cele 10
Porunci, au fost descoperite de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, la trei
luni după ieşirea poporului Israel din robia egipteană (Ieş. 20, 1-18). El se mai
numeşte şi Lege Mozaică, fiind cea dintâi şi cea mai importantă lege scrisă a
Vechiului Testament. Primele patru porunci reprezintă datoriile faţă de
Dumnezeu, iar următoarele şaşe, datoriile faţă de aproapele.
Legea Vechiului Testament a fost dată de Dumnezeu pentru a îndrepta
comportamentul evreilor, pentru a arăta poporului Israel înclinaţia lui de a
încalcă voia lui Dumnezeu (de a păcătui) şi pentru a trezi conştiinţa nevoii milei,
harului şi răscumpărării de la Dumnezeu.
Porunca I: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul
Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieş. 20,
2-3)
Această poruncă învaţă că nu există decât un singur Dumnezeu adevărat şi
doar Lui I se cuvine să-I slujim, condamnându-se astfel politeismul, adică
închinarea la mai mulţi dumnezei.
Împlinim această poruncă atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu, ne
punem toată nădejdea în El şi-Z, iubim necondiţionat, mai presus de orice.
Pentru aceasta, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi mari:
credinţa, nădejdea şi dragostea, prin care reuşim să ne menţinem într-o legătură
strânsă cu Dumnezeu.
Împotriva acestei porunci păcătuiesc închinătorii la idoli, ereticii, cei ce se
leapădă de dreapta credinţă, precum şi cei ce cred în superstiţii, magie şi vrăji.
De asemenea, încălcăm porunca atunci când credem că putem face orice, că
Dumnezeu ne va ierta oricum.
Cinstirea pe care noi o dăm îngerilor şi sfinţilor nu este o încălcare a acestei
porunci. Pe aceştia noi, îi cinstim ca pe unii ce mijlocesc pe lângă El pentru
sufletele noastre, prin rugăciunile lor bine-primite. Ei nu sunt dumnezei şi deci
nu-i adorăm ca pe Dumnezeu, ci numai îi venerăm, adică le arătam respect.
Porunca a II-a: Să nu-ţifaci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a
nici unui lucru din căţe sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi
din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti,
că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe
copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al
patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă
iubesc şi păzesc poruncile Mele. (Ieş. 20, 4-6)
Prin această poruncă se interzice închinarea la idoli, adică la lucruri făcute
de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar
crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi că ar fi adevăraţi dumnezei.
În creştinism, cuvântul idol a primit însă şi un alt înţeles. Toate lucrurile
care-1 pot face pe om rob al lor, adică patimile, sunt considerate idoli. Toate
realităţile acestei lumi, atunci când sunt absolutizate, divinizate, când din
realităţi penultime devin realităţi ultime, se transformă în idoli. Principalii trei
idoli ai lumii dintotdeauna, sunt: sexualitatea, bogăţia şi puterea.
Pentru a nu încălca această poruncă, trebuie să ne străduim să ne eliberăm
de iluzia fericirii şi libertăţii ce ne-o dau patimile, păcatele ce duc la dependenţă
iraţională faţă de săvârşirea continuă a lor şi să ne putem toată încrederea în
Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru.
Închinarea la Sfintele Icoane şi la Sfânta Cruce nu este idolatrie, pentru că
noi nu ne închinăm lemnului sau metalului din care sunt făcute acestea, ci
persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane.
Porunca a IlI-a: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert,
că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. (Ieş. 20,
7)
Prin această poruncă, Dumnezeu opreşte atât hulirea, cât şi folosirea
abuzivă a numelui Său, folosirea lui într-o manieră magică, ca atunci când
încercăm să-I captăm forţa şi să o folosim după bunul nostru plac, când ne
folosim de numele lui Dumnezeu pentru interese care nu au nimic de a face cu
interesele lui Dumnezeu.
Încălcăm această poruncă şi atunci când, folosindu-I numele în rugăciune,
nu respectăm voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, voim să subordonăm voinţa
Lui voinţei noastre, nu-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.
Dar şi jurământul fals, sperjurul, sau făgăduinţa făcută lui Dumnezeu pe
care nu o respectăm, este tot o încălcare a poruncii a treia. Jurământul nu este
însă păcat atunci când este drept şi făcut pentru lucruri serioase, înalte.
Înjurătura este, de asemenea, o încălcarea gravă a poruncii. Sfântului loan
Gură de Aur spunea: După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu
provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o,
tot astfel, cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-Iface lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi
provoacă sieşi moartea veşnică. Spunea cineva că cel ce înjură nu are nici
demnitatea unui câine. Căci el nu-şi muşcă niciodată stăpânul, ci îl apără, iar
când turbează, din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă
seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului.
Porunca a IV-a: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.
Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este
odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici
tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici
asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în
şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-
însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul
ziua a şaptea şi a sfinţit-o. (Ieş. 20, 8-11)
Prin această poruncă, Dumnezeu hotărăşte ca o zi din săptămână, ziua de
odihnă, să-I fie consacrată Lui.
La poporul evreu, această zi era sâmbăta, în amintirea eliberării sale din
robia Egiptului. Această zi era una a bucuriei, fericirii totale, depline, definitive,
pe care Dumnezeu a promis-o pentru timpurile mesianice.
Dar bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine.
Pentru noi, creştinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, căci în această
zi a înviat Mântuitorul din morţi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii
(In. 20, 1). Tot în zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli.
De asemenea, tot duminica este ziua în care s-a oficiat, încă de la început,
„frângerea pâinii", adică Sfânta Liturghie.
Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi
celelalte sărbători rânduite de Biserică.
Dacă în sabatul iudaic accentul cădea pe odihnă, în duminica şi sărbătoarea
creştină accentul cade pe rugăciune, pe euharistie.
Din păcate însă, uneori duminica nu mai este respectată aşa cum a voit
Dumnezeu. Pentru unii creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua destrăbălării.
Confundând bucuria cu plăcerea, ei o profanează cu plăcerile păcătoase care nu
aduc bucurie, ci tristeţe. E ziua în care ei comit beţii, fapte de desfrâu, certuri,
scandaluri, în care se rostesc înjurături, e ziua distracţiilor păcătoase. Ziua
Domnului poate astfel deveni o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu.
Porunca a V-a: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să
trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. (Ieş.
20, 12)
A avea respect faţă de părinţi este o lege prezentă în toate codurile scrise sau
nescrise de conduită umană ale tuturor popoarelor din toate timpurile şi din toate
locurile.
Cinstirea părinţilor se datorează faptului că Dumnezeu cedează părinţilor
calitatea Sa de Creator. Ea se arată prin ascultarea şi respectul ce trebuie să le-o
arătăm, concretizat în: iubire şi ascultare; ajutor la nevoie şi mângâiere la
bătrâneţe; rugăciune pentru ei, atât în viaţă cât şi după moarte. Cinstirea
părinţilor arată cât de mult II iubim noi pe Dumnezeu, Părintele suprem.
Pe lângă părinţi, copiii trebuie să cinstească pe toţi oamenii care le poartă
de grijă: pe preoţi, care se îngrijesc de mântuirea lor; pe învăţători, care le
luminează mintea şi pe naşii de botez, care au mărturisit în locul lor dorinţa de a
fi creştini.
Dar şi părinţii au datorii faţă de copiii lor: să-i iubească şi să se îngrijească de
buna lor stare trupească şi sufletească.
Porunca a Vl-a: Să nu ucizi! (Ieş. 20, 13)
Prin această poruncă se opreşte crima, sub toate aspectele ei: ucidere, sinucidere,
avort, eutanasie.
Viaţa este darul exclusiv al lui Dumnezeu, căci nimeni nu-şi dă singur viaţa,
prin urmare, nimeni nu are dreptul să-şi ia singur viaţa sau pe a altuia. Crima
este un act de revoltă împotriva Creatorului suprem, a Dătătorului vieţii. Cine îşi
arogă dreptul de a dispune de viaţa altuia, se aşază în locul lui Dumnezeu,
singurul Stăpân asupra vieţii şi a morţii. E un act de uzurpare a autorităţii pe care
numai Dumnezeu o are. Viaţa omului este sacră, inviolabilă, intangibilă. Cel ce
încalcă această poruncă, batjocoreşte de fapt darul lui Dumnezeu şi pe
Dumnezeu însuşi.
Sinuciderea e păcatul deznădejdii, fiind cel mai mare păcat pe care poate
să-1 săvârşească cineva, pentru că cel ce şi-a luat viaţa nu se mai poate pocăi
niciodată.
Cea mai odioasă crimă e uciderea copilului nenăscut, avortul, distrugerea
unei fiinţe nevinovate, care nu poate să se apere. Consecinţele avortului sunt
grave, atât pentru pruncul nenăscut, cât şi pentru cei implicaţi în săvârşirea lui.
Astfel, copilului i se ia dreptul de a fi botezat, condiţie a mântuirii, iar părinţii
sau medicii vor avea parte, mai devreme sau mai târziu, de mustrări de
conştiinţă, acest păcat atrăgând asupra lor pedeapsa divină.
Eutanasia este o ucidere intenţionată a unei persoane suferinde, pe patul de
moarte, cu scopul de a-i curma suferinţa. Insă suferinţa, în creştinism, este
curăţitoare de păcate. Cel ce se învoieşte să fie eutanasiat este de fapt un
sinucigaş.
De asemenea, atentate împotriva vieţii sunt şi războaiele, răpirea şi luarea
de ostateci, terorismul, tortura, amputările,mutilările.
Tot la fel de gravă este şi uciderea sufletească, adică sminteala, povaţa sau
faptele necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a păcătui.

Porunca a VII-a: Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14)

Această poruncă condamnă păcatul desfrânării, atât a relaţiei trupeşti a
celor necăsătoriţi, cât şi a relaţiilor din afara căsătoriei. Porunca protejează
fecioria, dar şi taina cununiei, a familiei. Unirea trupească dintre un bărbat şi o
femeie este binecuvântată şi îşi împlineşte scopul doar în cadrul căsătoriei.
Prin păcatul desfrânării, omul îşi întinează nu numai propriul său trup, ci şi
pe al celuilalt de lângă el, necinstind astfel „templul Duhului Sfânt".
Dar această poruncă opreşte nu numai desfrânarea cu fapta, ci şi chiar cea
cu gândul: Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima
lui (Mt. 5, 28). Homosexualitatea este o formă gravă a desfrânării, un păcat
împotriva firii umane şi a buneicuviinţe. Căci omul a fost creat de Dumnezeu
bărbat şi femeie şi lor le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi... (Fac. 1, 28).
De asemenea, tot formă a desfrânării sunt vorbele, faptele şi îmbrăcămintea
indecentă, care incită de fapt la acest păcat.
 Porunca a VIII-a: Să nu furi! (Ieş. 20, 15)
Porunca opreşte luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor ce nu ne
aparţin. împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin: furt; luarea cu forţa a
bunurilor altor oameni; luarea prin viclenie a unor lucruri străine; vânzarea celor
necesare menţinerii vieţii cu un preţ foarte mare; refuzul plăţii muncitorilor;
mita; camătă; nerestituirea lucrului împrumutat; neîmplinirea cu
conştiinciozitate a serviciului pe care-1 ai; însuşirea anumitor lucruri închinate
lui Dumnezeu; cerşetoria, atunci când persoana în cauză îşi poate câştiga hrana
prin muncă cinstită.
Dumnezeu, stăpânul absolut, a creat bunurile acestei lumi pentru ca toţi oamenii
să se bucure şi să beneficieze de ele. Furii, lacomii şi egoiştii, care doresc mai
mult decât au nevoie, lăsându-i pe alţii să ducă lipsă, să sufere, păcătuieşte
împotriva voinţei Creatorului. Cine fură sau nedreptăţeşte pe cineva, nu
păcătuieşte atât împotriva omului, care nu este decât un simplu administrator şi
beneficiar al bunurilor acestui pământ, ci împotriva lui Dumnezeu, stăpânul
absolut al pământului cu tot ce este pe el.
Datoria unui adevărat creştin este să-şi câştige cele trebuincioase numai
prin muncă cinstită.

Porunca a IX-a: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! (Ieş. 20, 16)
Porunca opreşte minciuna, adică tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevărului,
cu scopul de a înşela pe un alt om. Acest păcat se poate săvârşi fie cu vorba, fie
cu scrisul, cu fapta sau cu anumite semne, ba chiar şi cu tăcerea (atunci când
cineva ştie că un anumit lucru ce se spune despre altcineva este fals şi, cu toate
acestea, nu spune adevărul, ci tace).
Minciuna e un mare păcat, căci graiul pe care Dumnezeu ni 1-a dat ca să
spunem adevărul e folosit nu pentru a exprima gânduri curate, ci necurate,
întunecând prin aceasta chipul lui Dumnezeu în om. Ea alungă liniştea,
dragostea, dreptatea şi pacea dintre oameni, născând certuri, dezbinări şi stricând
prietenii, face ca oamenii să-şi piardă încrederea unul în altul, să se urască. Prin
minciună, omul devine sclav al diavolului, care este numit în Sfânta Scriptură
tatăl minciunii (In. 8, 44).
Minciuna nu e permisă şi nu se justifică niciodată.
Porunca a X-a: Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia
aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici
asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău! (Ieş.
20, 17)
Ultima poruncă opreşte nu numai păcatul cu fapta, cât şi cel cu gândul,
adică dorinţa după bunurile altora, precum şi toate cugetele, dorinţele şi poftele
necurate ale inimii, pentru că din ele se nasc tot felul de fapte rele. Trebuie ştiut
că nu este de ajuns numai să nu furăm ceea ce aparţine aproapelui, ci că nu ne
este îngăduit nici să dorim, să poftim după bunurile lui, deoarece pofta naşte
păcatul, care duce la moarte veşnică.
Luptând împotriva poftei, noi ţinem piept ispitelor, care pot veni de la semeni
sau de la diavol.