BIOFIZICĂ ȘI IMAGISTICĂ MEDICALĂ

Calificarea profesională:
ASISTENT MEDICAL GENERALIST
ANUL I

Prof.BANU LILIANA
 1.NOȚIUNI GENERALE DE BIOFIZICĂ MEDICALĂ:
definiție, caracter interdisciplinar, diviziunile biofizicii

 Biofizica este ştiinţa care studiază structura materiei,

proprietăţile generale, legile de mişcare, formele de existenţă a
materiei, precum şi transformările reciproce ale acestor forme.

 Biofizica este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar, la frontiera

dintre biologie (ştiinţa care studiază sistemele vii) şi fizica (ştiinţa
care studiază materia ca structură şi mişcare).
 Ramurile Principale Ale Biofizicii

1. După nivelul de organizare al materiei

-biofizica nucleară sau electronică;

- biofizica moleculară;
- biofizica celulară;
- biofizica sistemelor complexe: ţesuturi, organe, organisme.

2. În sens de fizică aplicată în biologie

-biomecanică(locomoţie, bioacustică, hemodinamică),
-bioenergetică (tipuri de energie şi transformarea acestora),
-biotermodinamică,
-bioelectricitate,
-optica fiziologică, etc.
 2. BIOFIZICA MOLECULARĂ

2.1. NOŢIUNI DE STRUCTURA MATERIEI

Materia vie este alcatuită din atomi şi molecule, componente,
care în mod individual, posedă structuri şi proprietăţi ce pot fi
descrise cu ajutorul
legilor fizicii şi chimiei.
Atomul este cea mai mică parte a unui element care pastrează
proprităţile chimice ale elementului din care provine.
Structura cuprinde nucleul şi învelişul electronic.
Nucleul este format din protoni şi electroni, cu mase aproximativ
egale şi egale cu o unitate atomică de masă:

1 u.a.m. = 1/12 m 12c = 1,662 x 10 -27 kg

Învelişul electronic este format din electroni dispuşi pe
nivele electronice.
Protonii şi electronii sunt particule încărcate cu sarcină
electrică pozitivă, respectiv negativă egală cu sarcina electrică
elementară:
1e = 1,602 x 10 -19 C
Structura atomului
 Numărul de electroni de pe invelişul electronic este egal cu
numărul de protoni din nucleu, atomul fiind neutru din punct de
vedere electric.
Acest număr se notează cu Z, se numeşte număr atomic şi coincide cu
numărul de ordine al elementului din sistemul periodic Mendeleev.

Neutronii sunt particule neutre din punct de vedere electric (nu

posedă sarcină electrică).
Protonii şi neutronii împreună, sunt cunoscuţi sub denumirea
comună de nucleoni. Numărul total de nucleoni din nucleu se notează
cu A şi se numeşte număr de masă.

În concluzie, atomul este format din Z protoni, A - Z neutroni, şi Z

electroni.

Pentru caracterizarea unui atom se utilizează urmatoarea notaţie

simbolică: X -simbolul elementului chimic.
 2.2. STRUCTURI MOLECULARE

În funcţie de tipul forţelor de interacţiune dintre atomii care

formează molecula distingem patru tipuri principale de legături
chimice.

De la legături slabe către legaturi tari, acestea sunt:

•Wander Waals (dipolară),
•ionică (heteropolară)
•covalentă (homeopolară),
•metalică
 a) Legatura Wan der Waals (dipolară), este o legatură slabă şşi
se realizează între atomii de acelaşi fel cu păturile electronice
complete

b) Legatura ionică (heteropolara), legatură chimică care se realizează

între atomi diferiţi
c) Legatura covalentă (homeopolară). Acest tip de legatură se stabileşte între
atomi identici sau diferiti ca rezultat al punerii în comun a electronilor de valenţă,
pentru a forma configuraţii electronice stabile de dublet sau octet.
Este cel mai răspândit tip de legatură chimică şi este o legatură puternică
pentru că se realizează prin punere în comun de electroni.

Un exemplu este legatura din molecula de hidrogen (H 2 ), cea mai simplă

moleculă, sau molecula de apă (H 2 O), cea mai des întâlnită moleculă în
organismele vii

d) Legatura metalică se realizează prin punerea în comun a tuturor electronilor de

valenţă a atomilor care alcătuiesc metalul, astfel încât electronii se mişcă
cvasiliber (gaz electronic) printre nodurile reţelei cristaline formată din ionii
pozitivi ai metalului
2.3. BIOFIZICA MOLECULARĂ A APEI ŞI SOLUŢIILOR APOASE

Apa are o structură complexă

• Legături de hidrogen
• Legături Vander Waals

Apa este o moleculă polară

Apa pură este o moleculă neutră d.p.d.v.

electric.
Apa are o structura spatiala tetraedricã.
Proprietăți fizice
• Tensiune superficială
• Densitate
• Punctul de topire și punctul de
fierbere
Căldura latentă de vaporizare
• Constanta dielectrică
Apa are o tensiune superficială
mare

Gheața are densitate mai

mică decât apa
Gheața plutește la suprafața
apei
(apa de sub gheață are
temperaturi mai mari)
Protecția vieții subacvatice
Permitivitatea electrică
(sau constanta
dielectrică)= rezistența
opusă la polarizare
electrică a unui dielectric
2.4. NOŢIUNI DE FIZICA SISTEMELOR DISPERSE

1. Definiţia şi clasificarea sistemelor disperse

Sistem Dispers -amestec de două sau mai multe specii ionice, moleculare sau
macromoleculare.

Sistemele disperse (sau soluţii) sunt formate din:

- mediu de dispersie/dispersiv (solvent), faza în cantitatea cea mai mare (componenta

majoritară);
- faza dispersată (solvit), faza în cantitate mică (minoritară)
Sistemele disperse bifazice se clasifică după starea de agregare
a fazelor după cum rezultă din tabelul 1
Tab. 1.Clasificarea sistemelor disperse după starea de agregare a fazelor şi interfaţa caracteristică

Tab. 2. Clasificarea sistemelor disperse după gradul de dispersie

 2.5. Fenomene de transport în soluţii şi prin membrană

Fenomene de transport molecular -fenomene datorate mişcării

moleculelor .

Principalele fenomene de transport molecular sunt:

 vâscozitatea
 difuzia
 osmoza.
Vâscozitatea este generată de forţa de adeziune dintre moleculele lichidului, e o
forţă de frecare internă din fluid.

Vâscozitatea sângelui
Sângele este un lichid nenewtonian, a cărui vâscozitate depinde de
hematocrit, dar şi de diametrul vasului prin care circulă.

Hematocrit - raportul dintre volumul ocupat de elementele figurative ale sângelui

(în cea mai mare parte hematii) şi volumul total al sângelui,
exprimat în procente (%).

La un subiect normal hematocritul are valoarea cuprinsa între 45 – 50%.

Vâscozitatea relativă a sângelui variaza în funcţie de varsta şi sex: este mai mică la
copil şi mai mare la adult şi mai mică la femeie decât la barbat.
 Difuzie -fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe printre moleculele
alteia. se datorează mişcării dezordonate de agitaţie termică a
moleculelor.

Difuzia se manifestă indifererent de starea de agregare, dar este mai intensă la gaze
(unde viteza termică a moleculelor este mare) şi mică la solide (unde ionii sau
moleculele sunt fixaţi în nodurile reţelei cristaline).

Fenomenul de difuzie are un rol esenţial în biosfera. El intervine în schimburile dintre

organism şi mediu, între celula şi exteriorul acesteia, precum şi între diferitele
compartimente celulare.

Difuzia gazelor în procesul respiraţiei.

În respiraţie, schimbul de gaze la nivelul alveolelor pulmonare se face prin difuzie;
datorită prezenţei hemoglobinei (Hb), sângele poate fixa o cantitate
de 75 ori mai mare decât poate fixa apa.
Hemoglobina se combină reversibil atât cu oxigenul cât şi cu dioxidul de carbon;
100ml de sânge conţin 15gHb

Difuzia
 . Transportul de solvit – gradient electrochimic
 
Osmoza este un caz particular de difuzie.

Osmoza reprezintă trecerea spontană a solventului dintr-o soluţie

mai diluată într-o soluţie mai concentrată, soluţiile fiind separate printr-
o membrană semipermeabilă.
Clasificarea membranelor 
 .Membrană  permeabilă -egal permeabile - pentru toţi componenţii şi
inegal permeabile, cu permeabilităţi diferite pentru diferiţi componenţi
 .Membrană semipermeabilă -permit trecerea numai a solventului;
 . Membrană  selectiv permeabilă -permit trecerea numai a unora dintre
componenţi;
 .Membrană ireciproc permeabilă -permit trecerea numai a solvitului,
într-un singur sens.
  Majoritatea membranelor biologice
 

Osmoza
 Transportul de solvent –  gradient de presiune

 
Fenomenul de osmoza poate fi pus în evidenta cu un aparat numit osmometru (fig.1)

Fig. 1. Măsurarea presiunii osmotice cu ajutorul osmometrulu

A şi B- vase de sticlă( soluţii cu concentraţii diferite ale aceluiaşi
solvent)
M- membrană semipermeabilă

Daca în vasul A se pune o soluţie concentrată, iar in vasul B o soluţie mai

putin concentată (sau soventul pur), astfel încât nivelul lichidului să fie iniţial
aceleaşi in cele două vase, atunci moleculele solventului din B vor trece prin
membrana semipermeabilă în vasul A.
Datorită solventului pătruns în vasul A, nivelul lichidului pătruns în
acest vas creşte şi apare o presiune hidrostatică, care echilibrează presiunea
osmotică.
ρ - densitatea soluţiei
La echilibru, presiunea osmotică va fi:
din vasul A
p = ρgh
h - diferenţa de nivel a
lichidului din cele două
vase, în starea finala, la
echilibru.
LEGILE OSMOZEI (în număr de patru):

I. Pentru soluţii ale aceluiasi solvit, aflate la aceeaşi temperatura,

presiunea osmotică este direct proportionala cu concentraţia:
p~c
II. Pentru soluţii ale aceluiasi solvit, cu aceeaşi concentraţie, presiunea
osmotică variaza direct proportional cu temperatura:
p~T
III. Pentru soluţii cu aceeaşi concentraţie, la aceeaşi temperatura, dar cu
solviti diferiti, presiunea osmotică este invers proportionala este invers
proportionala cu masa molara a solvitului:
p ~ 1/ µ
IV. Presiunea osmotică a unei soluţii diluate si neelectrolitice nu depinde
de natura solventului.
 Procesul de osmoza in organism depinde de membrana;
in organism întâlnim diferite tipuri de membrane cum ar fi de exemplu: pielea,
membrane specializate în schimbul de substanţe (intestinul), membrane celulare, etc.
Osmoza intervine in numeroase procese fiziologice, fiind implicate in
fenomenele de transport intra si extra- celular, de exemplu transportul apei si al
substanţelor nutritive in organism, menţinerea volumului si metabolismului celular.
Exemple de osmoza în organism

1. Transportul osmotic
Presiunea osmotică a plasmei este de 0,3Osm (6,7atm sau 5100mmHg) la 37 o
C. Prin compoziţia sa plasma este o soluţie apoasă de ioni ( Na + , K + , Ca 2+ )
micromolecule (aminoacizi, glucoza) şi macromolecule proteice (albumine), acestea
din urma determinând o presiune coloidosmotică de 0,028 atm (21mmHg), adică
0,5% din presiunea osmotică totală.
Sângele are o presiune mecanică de 32mmHg în capilarul arterial, de 12 mmHg
în capilarul venos şi de 1-9 mmHg la nivelul interstitiului.
Presiunea mecanică determină un proces de filtrare, dinspre capilarul arterial
spre interstiţiu, în timp ce presiunea coloidosmotică determină un proces de resorbţie
dinspre interstitiu spre capilarul venos. Sensul transportului difera in funcţie de
sector-
acolo unde predomină presiunea mecanică va avea loc filtrarea (sectorul arterial),
iar acolo unde predomină presiunea coloidosmotică va avea loc resorbţia (sectorul
venos) .
2. Rinichiul artificial
Rinichiul este singura glandă cu secretie hipertonică din organism; el concentreaza
surplusul de săruri din sânge în urină, pe care o elimina.
În cazurile de insuficienţă renala, rinichiul nu poateasigura aceasta funcţie de reglare,
apare starea toxică numită uremie (ureea şi alţi produşi toxici ai metabolismului proteic
depăşesc concentraţia în sânge de 3,5mg%). În aceste cazuri dezintoxicarea sângelui se
face cu ajutorul rinichiului artificial (fig. 12).
 Sângele este filtrat prin dializa, care foloseste o membrană din plastic
semipermeabilă, ce permite particulelor de dimensiuni mici, cum ar fi moleculele sau
ionii, să o strabată în ambele direcţii, în timp ce particulele coloidale şi
macromoleculele sunt reţinute într-o parte.
Soluţia de dializa este salină şi uşor hipertonică, acest lucru asigurând o
presiune osmotică mărită în compartimentul care conţine sângele, determinând apa
să treacă în dializor.Pentru eliminarea completă a metabolitilor, soluţia de dializă
trebuie permanent înlocuită.
Acest lucru se face pentru a împiedica atingerea unui echilibru ionic între cele
două compartimente,care ar duce la încetarea fluxului. Viteza de dializă este
influenţată de dimensiunea porilor membranei, de temperatură, de vâscozitate şi de
încarcarea electrică a membranei.