Tema 4

1. Termenul persoana in dpr.

Termenul de “persoane” desemnează subiectele raporturilor juridice. Oamenii

participă la viaţa juridică fie individual, ca persoane fizice, fie constituiţi în
anumite colectivităţi, în calitate de persoane juridice. Romanii au creat aceste
concepte şi le-au utilizat. Dar, spre deosebire de dreptul modern, dreptul roman
nu a recunoscut calitatea de subiect de drept tuturor oamenilor, ci numai
oamenilor liberi. Sclavii erau asimilaţi lucrurilor.

2. Calitati ca sa fii numit persoana in Roma Antica.

Se numea persoanä orice fintà umanà capabilà sá fie subiect de drept,

adicã sá dobândeascà drepturi si sä-si asume obligatii. DaR,
dreptul roman nu a recunoscut tuturor oamenilor calitatea de
persoanà. Aveau calitatea de persoanà doar oamenti liberi, in timp ce
sclavii nu erau considerati persoane, ci lucruri.
Doar persoanele puteau participa la viata juridica. Termenul persoanã
provine de la „personare”, care desemna masca purtatà de actor pentru a-i
amplifica vocea.

3. Calitati juridice ca fiinta umana sa dispuna de CAPUT .

Aptitudinea persoanelor de a participa la viata juridicâ se numea persona.

litate sau capacitate juridica si era desemnatà in terminologia romanà prin
cuvântul „ caput" (de la cap - partea cea mai semnificativa a activitatii omulu).
Asadar, pentru ca cineva sà poatà lua parte la un raport juridic era
necesar sà fie persoanà, iar pe cale de consecintà, sà aibà si capacitate
juridicà, care desemna aptitudinea de a avea drepturi si obligatii.

Pentru ca personalitatea să fie completă, trebuiau să fie îndeplinite trei condiţii:

 status libertatis (calitatea de om liber);
 status civitatis (calitatea de cetăţean roman);
 status familiae (calitatea de şef al unei familii civile romane). Aveau
capacitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de familie.

4. Categoriile de varsta pentru a obtine caput.

Capacitatea juridica incepea odatà cu nasterea, cu conditia ca copilul sa se nascà
viu si farà malformații. Astfel, pentru ca persona sà existe, era nevoie ca să se
nască vie. În caz contrar copilul născut mort se considera că nici nu a existat pe
lume.  A se naște viu înseamnă că micuțul să răsufle cel puțin odată după actul
de nașterii. Mai departe nu avea importanță cat va trăii. Aceste câteva clipe de
viața erau indeajuns pentru ca el sa dobândeascà drepturi in temeiul legii si
Sa le transmità dupà moartea sa chiar si imediatà, altor subiecte care li vor
mosteni. 

5. Caracteristici prin care se determina statutul juridic al cetatenilor Romei.

În epoca foarte veche, cetăţenia se confunda cu libertatea, pentru că orice străin

care venea la Roma cădea în sclavie. Cu timpul, în virtutea ospitalităţii, anumiţi
străini încep a fi toleraţi la Roma.

Cetăţenia romană se dobândea:

 prin naştere
 prin naturalizare (prin lege)
 prin efectul dezrobirii

Cetăţenia putea fi pierdută prin:

 pierderea libertăţii
 prin efectul exilului
 când un cetăţean era predat altui stat pentru ca acesta să-şi exercite dreptul de
răzbunare asupra cetăţeanului, iar statul respectiv nu-l primea şi nu-şi exercita
dreptul de răzbunare; odată cu întoarcerea la Roma, acea persoană pierdea
automat cetăţenia.

6. Capitis Deminutio si categoriile ei.

CAPITIS DEMINUTIO este o expresie din dreptul roman care indica inițial
completa degradare din drepturile juridice a unui cetățean roman și deci radierea
din registrele censului, fapt care ducea automat la sclavie. Au existat trei
modificări ale stării sau condiției cu diferite consecințe: maxima, media,
și minima. Cea mai mare, capitis deminutio maxima, implică pierderea libertății,
a cetățeniei și a familiei
Următoarea schimbare de stare, capitis deminutio media, constă în pierderea
cetățeniei și a familiei însă fără nici o pierdere a libertatii personale. Ultima
schimbare de stare, capitis deminutio minima, constă în încetarea apartenenței la
o familie specifică, fără pierderea libertății și a cetățeniei.
7. Forme de defaimare asupra cetatenilor romei si care erau efectele lor.

Intestabilitas - in ius commercium (cea mai veche formà, prevazutà incà de

Legea celor XII table), caz in care persona era numità improbus intestabilisque.
Aceastà limitare se ràsfrângea asupra persoanei ce a fost martor la incheierea
conventiei civile ce ave formà solemnà si care a fost incheiatà cu prezenta
martorilor
testes (mancipatio, nexum etc.), iar apoi refuza sà confirme existenta ei sau
continutul acesteia. In urma acestor fapte nedemne persona nu putea apàrea ca
martor, pe viitor, nici nu putea lua martori pentru confirmarea conventiilor
incheiate de ea insàsi, de altfel, aceastà persoanà nu putea làsa nici testament.
Cu alte cuvinte, era izolatà de societate in sensul ius comercii, or, prin aceste
actiuni ea punea in pericol nu doar acea conventie, ci intreaga orânduire socialà
din statul roman, findcà marea majoritate a actelor juridice civile in acea
perioadà luau forma verbalà, iar probarea lor putea fi facutà exclusiv prin acei
martori participanti la incheierea lui (contracte, cäsätorii etc.).
2. Ignomia (rusine) - limitarea capacitätii de dept din motive morale. In
principiu, aceasta a fost evolutia lui intestabilitas in epoca clasica.
3. Infamia (pierderea demnitatii) - actiunile amorale in urma caro-
ra persona pierdea stima in societate (publica existimatio). De exemplu, atunci
când persona simultan incheia douà sau mai multe logodne sau casatorii, sau
incâlca regulile legate de perioada de doliu dupà decesul sotului.

8. Statutul juridic al latinilor. + intrebarea 9 (Statutul latinilor) + 12 prin ce se

caracterizeaza statutul latinilor
Termenul de "latin" avea douà intelesuri:
unul etnic;
• unul juridic.
in sens etnic, se numeau latini toti cei care erau rude de sânge cu romanii.
in sens juridic, se numeau latini cei care aveau un statut juridic
inferior celui al cetätenilor, dar mai bun decât cel al peregrinilor.
La rândul lor, latinii se impart in patru categorii:
• latinii veteres (latinii vechi);
• latinii coloniari;
• latinii juniani;
• latinii fictivi.
Latinii veteres era vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul
Romei), rude de sânge cu romanii. Se bucurau de: is commercii; ius
connubii; is suffragii.
Latinii coloniari erau locuitorii cetàtilor fondate in Italia dupà anul 286,
Se bucurau numai de ius commercii.
Latinit iuniani erau sclavii dezrobiti fara respectarea formelor solemne..
 Latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau
doar de ius commercii. Erau asimilati cu latinii coloniari.
10. Conditiile obtinerii cetateniei de catre latini.

Acordarea cetateniei romane pentru latini. Un latin putea deveni cetățean roman
destul de usor: dacà timp de 3 ani consecutivi face serviciu militar in armata
romana; dacà a construit un vas de mare tonaj, vas care urma sà aducà cereale în
Roma; dacà a construit o casà la Roma si dacà a investit in respectiva lucrare
jumâtate din avera sa ; dacă lucra ca brutar si producea 100 de masuri de pâine
pe zi. 
Așadar, pentru un latin care traia la Roma sau intr-o metropolà din provincie,
primirea cetàteniei romane era posibilà. Accentul se punea pe contribuția adusà
la prosperarea economic a Romei.

11. evolutia obtinerii capacitatii civile de catre peregrini.

Initial, romanii considerau dusmani pe cetátenii altor state. De aceea, orice

strain care venea la Roma puta fi usor transformat in sclav ori chiar omorat cu
cruzime, insà odatà cu largirea teritoriului, romanii au inteles cã nu procedeaza
corect cu strainii. Se cäutau solutii pentru a acorda strainilor un statut aparte,
care sã-i protejeze din punt de vedere juridic. Solutia a fost gásità odatà cu
formarea unui drept aparte pentru straini, numit ius gentium ( „,dreptul
sträinilor").
Mai mult decât atât, in orasul Roma pentru peregrini a fost fondata o
judecatorie specializatà, a fost numit un pretor peregrin si un judecâtor
peregrin, imputerniciti sá examineze conflictele apärute intre cetáteni
romani si peregrini.
Peregrini nu au avut niciodatà dreptul de a ocupa functii de conducere in
Imperiul Roman (ius honorum), la fel cum nu au avut niciodata drept de vot
(ius suffragit).
Fiecare peregrin visa sã devinà cetätean roman. in acest sens, un rol important
pentru peregrini a avut armata: A fi soldat in trupele romane era un
piestigiu si acorda posibilitatea de a primi cetatenie romana la sfarsitul stagiului,
De asemenca, cetatenie era acordata familiei soldatuui: sotiei si copiilor,
Majoritatea acestor soldati ramáneau, impreunacu familia lor, in zona unde
slujisera. Cei care insá alegeau sá se intoarca in comunitatea natala
Aveau un statut superior, o pozitie inalta, fiind t cetateni romani intro
comunitate peregrina.

13. Statul juridic al sclavilor.

La romani, sclavul era considerat un lucru. El făcea parte din patrimoniul
stăpânului, care-l putea vinde, inchiria sau omorî. Astfel sclavul nu putea avea
patrimoniu, nu putea lăsa moștenire, nu putea incheia contracte.
In perioada străveche si veche, cam pânã in secolul I , sclavii erau puțini si
pretiosi, munceau in case si pe ogoare. De multe ori stăpânii munceau alaturi de
sclavii lor. O familie de romani aveau câte un singur sclav. Fiind de unul singur
în familie, sclavul purta numele stăpânului său, la care se adăuga cuvântul por,
ce înseamnă sclav. 

14. Statutul juridic al colonilor.

Coloni erau oamenii „legati de pamânt". Din punct de vedere juridic, colonul
era om liber, dar situatia lui de fapt il apropia de pozitia sclavului.
fiind „rob al pamântului". Colonul nu putea fi despärtit de ogorul sau, iar
vânzarea fondului farà colon sau a colonului farà fond era nulà.
Introducerea colonatului in Imperiul Roman S-a  facut printr-o lege emisà de
imparatul Constantin cel Mare in anul 332. Dacà pânã atunci colonii puteau
lucra pamântul in baza unui contract de arendà incheiat cu proprietarul, atunci
dupà adoptarea legii colonii deveneau parte integrantà a domeniului pe care-l
lucrau, farà a-l putea parasi vreodatà.
O persona devenea colon:
prin nastere, dacà unul din parinti era colon;
prin prescriptie, dacà un om liber a muncit vreme de 30 de ani pe ogor
in slujba altuia, trecând drept colon;
ca pedeapsa, in cazurile prevàzute de lege;
prin contract încheiat cu proprietarul pământului și înregistrat în arhivele cetății
sau daca era prizonier de razboi.

15. Notiunea si categoriile persoanelor in dpr .

Persoana juridică este o colectivitate care are un patrimoniu propriu, dobândeşte

drepturi şi îşi asumă obligaţii distinct de membrii care o compun. Persoana
juridică are caput, are capacitate, pe care o numim personalitate juridică. Prima
persoană juridică a fost statul roman, care avea patrimoniul său – ager publicus,
venea la moştenire, avea debitori. După modelul statului roman, au devenit
persoane juridice coloniile şi municipiile din Italia, iar mai târziu şi cele din
provincii. Statul, coloniile şi municipiile aveau personalitate juridică atât în
domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului privat şi erau desemnate
prin termeni precum “universitas” sau “corpora”. Apoi au apărut persoane
juridice şi în domeniul dreptului privat, numite corporaţii (collegia). Întrucât,
spre sfârşitul Republicii, o serie de persoane juridice sau implicat în viaţa
politică, au fost luate măsuri pentru îngrădirea activităţii lor.