Educaṭia 

religioasă în școlile publice

Timp de aproape 40 de ani (1948 -1991) regimul totalitar  din Romȃnia a dictat tonul religios la
nivelul societăṭii romȃneṣti. Acest lucru s-a schimbat odată cu Revoluṭia din decembrie 1989. Astfel,
după patru decenii de ateism, la cererea bisericii de a relua educaṭia religioasă ȋn ṣcoli ṣi prin Legea
învățământului nr. 84/1995, se include ,,Religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun” în
planul de învățământ. Totodată se prevede că ,, Elevul, cu acordul părinților sau al tutorelui legal
instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea” și că ,,La solicitarea scrisă a părinților sau a
tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz situația școlară se
încheie fără această disciplină.” (Parlamentul, 2010). 
Luând ca punct de plecare aceste fapte, mă voi raporta în analiza mea atât la aspectele
legislative cât și la aspectele morale ale educației religioase în școli. Astfel, ținând cont de faptul că
educația este un proces cu caracter public (ea trebuie să fie accesibilă tuturor) și, mai mult decât atât,
prin faptul că educatia, prin valoarea pedagogică generală, reflectată un puternic caracter moral, voi
arăta că educația religioasă nu trebuie să lipsească din școli. Totodată,  ținând cont de faptul că
societatea este într-o continuă expansiune a credințelor, iar diversitatea definește societatea din zilele
noastre, voi arăta că este obligatoriu, în ceea ce privește educația religioasă, să se țină cont de această
diversitate. Așadar, consider că este de preferat să se studieze o istorie a religiilor decât să se pună
accentul pe ,,utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase” (Educatiei, 2009), pentru a
se evita direcționarea disciplinei ,,Religie” către un puternic caracter catehetic. Acest lucru ar putea
leza caracterul moral al copilului aflat în plin proces de formare, deoarece educația ,,vizează să
dezvolte capacitățile fizice și intelectuale, dar și sentimentele și atitudinile morale și estetice”.
(Ungureanu, 2020, 2)
Aṣa cum reiese din Legea învățământului nr. 84/1995, actul normativ nu se are ȋn vedere
diversitatea religioasă ci doar un caracter cvasiobligatoriu la nivelul ȋnvăṭămȃntului preuniversitar,
garantȃnd doar caracterul  autonom pentru ȋnvăṭămȃntul universitar. Mai mult decȃt atȃt, ȋncepȃnd cu
ciclul gimnazial, studiul religiei ca disciplină integrată în trunchiul comun, permite ca evaluarea să se
facă prin notare cu calificative de la 1 la 10. Influențele aduse de profesorii de religie în sala de clasă,
dar și opiniile divergente ale părinților în privința normelor de predare și evaluare au dus, în timp, la
apariția unor dispute de ordin conceptual la nivelul întregii societăți. Pe de o parte, profesorul de
religie trebuie să aibă ȋn vedere parcurgerea programei ṣcolare, să selecteze informaṭiile relevante
pentru o temă dată, dar ṣi să ,,interpreteze” adecvat tema urmărită. Pe de altă parte, atitudinea
părintelui faṭă de activităṭile ṣcolare ale copilului are rolul de a motiva ṣi de a-l orienta pe acesta ȋn
vederea obṭinerii unui randament cȃt mai bun. Aṣadar, ceea ce ar trebui să urmărească disciplina ȋn
mod esențial, ar fi ca aceasta să respecte principiile cantitative ṣi calitative ale actului educaṭional,
principii care se bazează pe stimularea intelectuală a ṣcolarului ṣi pe promovarea valorilor morale, iar
evaluarea elevului să se facă ṭinȃnd cont de faptul că  şcolarul dezvoltă în această perioadă simțulul
critic, ṣi că motivația trece de la cea de tip extrinsec la cea de tip intrinsec. În concluzie, evaluarea
elevului trebuie să se facă ȋn raport cu dimensiunea valorilor morale ale acestuia ṣi acṭiunile sale
voliṭionale.
Luȃnd în considerare ceea ce Constituția României prevede, și anume că ,,Libertatea gândirii şi
a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.”
(Parlamentul, 2003) apare ṣi un răspuns la nivel legislativ la situația de conflict descrisă mai sus, din
partea Curții Constituționale, cel mai ȋnalt for legislativ din ṭara noastră. În urma analizei făcute, pe
baza Legii Educației și în baza Constituției, s-a constatat că: ,,copiii din România sunt obligaţi să
participe la disciplina Religie, situaţie care încalcă dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie, atât a acestora, cât şi a părinţilor lor.” (Curtea, 2015). Ceea ce Curtea Constituțională vrea să
semnaleze este că studiul religiei ar trebui să se desfășoare în sens invers, adică aceasta să poată fi
posibilă la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal. 
În tot acest timp, Biserica Ortodoxă Romȃnă declară că este preocupată de ,,educația moral-
spirituală a copiilor și a tinerilor” (Patriarhul BOR, 2013), ṣi atrage atenṭia asupra faptului că educația
de factură religioasă ajută la dezvoltarea copilului pe mai multe planuri, atȃt spiritual cȃt ṣi moral.
Astfel, studiul religiei poate genera ,,iubire și întrajutorare a aproapelui, respect față de părinți și
profesori, fidelitate față de valorile și tradițiile neamului”. (Patriarhul BOR, 2013). Totodată ,,religia
este unul dintre factorii cei mai importanṭi în definirea identităṭii unei națiuni”. 
Colectarea informațiilor cu ajutorul Institutul de Statistică,  despre ,,afilierea religioasã, alături
de etnie și limba maternă, completează tabloul general al societății în care trăim.” (Foucaul, 2013). Așa
cum reiese din studiul INSSE, societatea românească este dominată în plan religios de cultul ortodox
care deține  86,45% din totalul celor care au declarat apartenența la o religie. (Foucaul, 2013). Cu toate
astea, potrivit legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, statul recunoaşte „rolul
important” al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) în istoria ţării, însă recunoaşte şi rolul „celorlalte
biserici şi culte”. În Romȃnia, Secretariatului de Stat al Cultelor ne informează că, potrivit prevederilor
Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă, coexistă 18 culte religioase  recunoscute oficial. Pe de
altă parte, Curtea Constituţională constată, tot în decizia 669, că ,,şcoala trebuie să fie deschisă pentru
idei şi valori religioase, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Constituţie, statul garantează
libertatea conştiinţei, care trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.” (Curtea,
2015). Nu putem uita ȋn acest moment de dimensiunea istorică a religiei pusă ȋn evidenṭă de dovezile
arheologice care vin sa susṭină faptul că ideile religioase datează de cȃteva sute de mii de ani. Ca
argument al acestor idei, arheologii vin să sprijine cu dovezi faptul că religia a făcut parte din viaṭa
omului din cele mai vechi timpuri prin ritualuri precum ȋnmormȃntările unde, decedatul era ȋnsoṭit de
reprezentari religioase -vase, bijuterii ṣi alte obiecte simbolice, ȋn viaṭa de apoi. Astfel, raportăndu-ne
la diversitatea cultelor religioase, nivelul de răspȃndire ṣi la statutul secular al religiei, disciplina de
studiu ,,Religie” ȋn ṣcoală are nevoie să capete noi valenṭe care să răspundă nevoilor sociale actuale ṣi
astfel să coincidă cu nevoia de cunoṣtere, dar ṣi să-ṣi exercite influenṭa eficace prin actul educaṭional.
În concluzie ținȃnd cont, ȋn analiza făcută, de următoarele aspecte: religia reprezintă un pilon
educaṭional important ȋn dezvoltarea ṣi formarea copilului ca individ, iar societatea devine din ce în ce
mai diversă în ceea ce privește convingerile și prevalența religioasă. Totodată, sfera religioasă poate fi
lărgită ȋn contextul familial, prin alegerea liber exprimată de a participa la evenimente cu caracter
religios. Așadar, educaṭia religioasă ar trebui să prevadă în viitor, studierea istoriei religiilor,
ȋmbrăṭisȃnd diversitatea credințelor sociale și permitȃnd astfel formarea unor principii morale în
strȃnsă legătură cu exprimarea libertăṭii de a alege. Educaṭia religioasă nu trebuie sa fie dogmatică,
efectul putȃnd fi acela de a-i ȋndepărta pe copii de credinṭele lor, ci informativă, mai generală putȃnd
să includă astfel unitatea în diversitate copiilor.