ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

de Costache Negruzzi

nuvelă romantică
-nuvelă istorică
-text paşoptist (1840)
Ideologia epocii paşoptiste
Scriitorii din epoca paşoptistă s-au format în „larma de idei” preluate cu entuziasm din cultura Europei
occidentale, cuprinse de febra revoluţiei. Unul dintre scriitorii care au înţeles că „originalitatea este însuşirea cea mai
de preţ a unei literaturi” este Mihail Kogălniceanu. În 1840, fondează la Iaşi revista „Dacia literară”, care a devenit un
adevărat program al romantismului românesc din epoca paşoptistă, deşi a apărut doar în trei numere la vremea
respectivă.
În primul număr al revistei Mihail Kogălniceanu a publicat articolul „Introducţie” în care formulează
obiectivele revistei:
-combaterea traducerilor şi imitaţiilor pentru că „omoară în noi duhul naţional”,
-realizarea uniunii culturale prin publicarea scriitorilor din cele trei provincii româneşti ca într-un „repertoriu general”,
-promovarea criticii nepărtinitoare
-şi, mai ales, cultivarea unor teme care să reflecte specificul naţional – istoria, natura şi folclorul. „Istoria noastră are
destule fapte eroice”, afirmă Mihail Kogălniceanu, „frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre
sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi la noi sujeturi de scris.”
În paginile revistei au publicat scriitori reprezentativi precum Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Grigore
Alecsandrescu.

Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul” de C. Negruzzi, „capodoperă de o măreţie liniştită”,

apare în primul număr al revistei „Dacia literară”(1840).
Caracteristicile nuvelei. Specie a genului epic, nuvela se situează între schiţă şi roman, ca
dimensiuni. Spre deosebire de schiţă, care prezintă un singur episod, , nuvela conţine o succesiune de
episoade, care compun un fir narativ. Dacă în povestire accentul cade pe senzaţionalul faptelor, nuvela are în
prim-plan complexitatea personajului. Acesta se află în centrul unui conflict multiplu, social, politic, moral şi
psihologic. Conflictul este un element definitoriu pentru specia nuvelei, deoarece asigură „maximum de efect
în minimum de spaţiu”.
Tema. Istoria naţională se află printre temele recomandate de Kogălniceanu.
Majoritatea scriitorilor din epocă se orientează spre momente glorioase ale trecutului, dar
Negruzzi alege o pagină sângeroasă din istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui
Lăpuşneanu, pentru că acesta îi oferea prilejul de a construi un personaj romantic,
contradictoriu, întruchipare a tiranului damnat.
Curente literare. În nuvelă se interferează elemente romantice şi clasice. Elementele
romantice sunt tema istorică, personajul central, antiteza şi preocuparea pentru atmosfera de
epocă. Clasicismul constă în echilibrul compoziţional al nuvelei.
Subiectul şi compoziţia. Nuvela, prin compoziţia în patru părţi, aminteşte de cele
patru acte ale unei drame. Între momentele subiectului şi părţile componente există o relaţie
de corespondenţă.
Partea întâi cu motto-ul „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” reprezintă
expoziţiunea, pentru că aici sunt relatate împrejurările istorice ale întoarcerii la tron a lui
Alexandru Lăpuşneanu. Dialogul cu boierii Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici, care îi
spun că „ţara nici te vrea, nici te iubeşte” prefigurează conflictul ce se va adânci ulterior.
Partea a doua, precedată de motto-ul „Ai să dai sama, Doamnă!” se axează pe
intrigă şi conflictul dintre domn şi boieri, cel dintâi acţionând tiranic, astfel încât să acapareze

1
 puterea. Politica sângeroasă a lui Vodă atrage blestemele şi tânguirile soţiei unui boier ucis.
Înduioşată şi înspăimântată de soarta acesteia, doamna Ruxandra cere îndurare de la soţul
său, care îi promite „un leac de frică”.
Motto-ul „Capul lui Moţoc vrem!”al părţii a treia anunţă punctul culminant. În
această parte se înlănţuie trei secvenţe narative, dispuse gradat, astfel încât să creeze o
tensiune neobişnuită, în împrejurări excepţionale: cuvântarea mincinoasă din biserică a lui
Vodă, ospăţul sângeros şi linşarea lui Moţoc. Scena măcelului este realizată cu mijloace
romantice, cu accentul pe detalii plastice. Se remarcă motivul ferestrei de la care
Lăpuşneanul priveşte întreaga scenă, motiv care delimitează simbolic şi planul cititorului (de
asemenea, un privitor) de planul ficţiunii. Spancioc şi Stroici sunt singurii absenţi din scenă,
deoarece fugiseră, intuind pericolul. Imaginea piramidei de capete ilustrează una
dintre preferinţele romanticilor pentru macabru şi pentru situaţiile ieşite din comun. O altă
realizare artistică este modul cum Negruzzi surprinde psihologia mulţimii, „idra cea cu multe
capete”. Personajul colectiv apare pentru prima dată în literatura română, acţionând cu spirit
gregar (de turmă), năpustindu-se asupra nefericitului Moţoc.
A patra parte, cu motto-ul „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!”, prezintă
deznodământul, moartea prin otrăvire a tiranului. Descrierea cadrului accentuează atmosfera prin
înfăţişarea sumbră a cetăţii Hotin, „mută şi pustie ca un mormânt de uriaş”, cu valurile Nistrului
izbindu-se de coastele ei „sure şi goale”. Peisajul romantic, în consonanţă cu dramatismul faptelor, este
unul dintrte primele de acest gen din literatura română.
Naraţiunea romantică implică situaţia neaşteptată – Spancioc şi Stroici, singurii care
lipsiseră de la ospăţul sângeros, se întorc şi iau parte la uciderea tiranului. Finalul semnifică
revenirea din ficţune în realitate, din trecut în prezent, printr-o formulă de epitaf care se
referă la tabloul votiv al familiei lui Lăpuşneanu, de la mănăstirea Slatina. Naratorul
sintetizează evenimentele prin metafora „pată de sânge în istoria Moldovei”.
Perspectiva narativă aparţine unui narator omniscient, obiectiv, cu câteva excepţii,
când îşi manifestă în chip subiectiv dezaprobarea faţă de actele voievodului, calificând
„deşănţată” cuvântarea acestuia, sau când afirmă că „era groază a privi” măcelul boierilor.

Personajele

Personajul Alexandru Lăpuşneanul este construit în manieră romantică, din contraste

puternice, rezultând o fiinţă excepţională. Naratorul utilizează modalităţi complexe de
caracterizare directă şi indirectă. Biografia sa cunoaşte ascensiunea spectaculoasă de la
„om prost”, simplu – Petrea Stolnicul – la rangul de domn, o astfel de evoluţie fiind preferată
în proza romantică.
Caracterizarea indirectă pune în evidenţă însuşirile morale ale domnitorului. La
început se observă perseverenţa neobişnuită, în dialogul cu boierii veniţi să-l întâmpine: „Să
mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt!” Voinţa proprie copleşeşte
voinţa celorlalţi: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau.” Aşa cum afirmă G. Călinescu,
personajul „e departe de a fi un gălăgios tiran de melodramă”, e disimulat, blazat, bun
cunoscător al psihologiei celorlalţi. Procedeul notării reacţiei fiziologice subliniază puterea
de disimulare: „Râdea. Muşchii i se răsuceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau.”
Un procedeu de caracterizare specific romantismului îl constituie antiteza dintre firea
demonică a lui Lăpuşneanu şi firea angelică a doamnei Ruxanda. Impulsivitatea reiese din
2
 scena în care doamna Ruxanda îi cere îndurare pentru boieri, când trece brusc de la tandreţe
la agresivitate, ducând mâna la jungher şi exclamând: „Muiere nesocotită!”. Imediat însă îşi
stăpâneşte furia şi îi promite Doamnei „un leac de frică”, ce se va dovedi sinistru.
Arta disimulării ajunge la apogeu în scena din biserică, atunci când îşi presară
discursul cu citate din Biblie, pentru a-i convinge pe boieri că e dornic de împăcare. Ceea ce-l
trădează este detaliul fizic, fiind „galben la faţă”. De asemenea, în spirit romantic, este notată
„tresărirea” raclei sfântului. Vestimentaţia voievodului, „pompa domnească” descrisă prin
arhaisme, are şi valoare simbolică, deoarece coroana Paleologilor reflectă tradiţia bizantină,
„dulama” - sprijinul polonez în prima domnie, iar „cabaniţa” - sprijinul turcilor în cea de-a
doua domnie.
Personajul are şi calităţi, este inteligent, abil, ştie să-şi atragă simpatia mulţimii
sacrificându-l pe Moţoc. Scena care precedă uciderea lui Moţoc pune în evidenţă sadismul,
caracterul iraţional al personajului, în stare să râdă batjocoritor în faţa spaimei de moarte a lui
Moţoc.
Piramida de capete exprimă o înclinaţie macabră care îi accentuează caracterul
demonic. Lucid, necruţător, el este conştient de forţa mulţimii, după cum rezultă din replica
plină de cinism: „Proşti, dar mulţi!” Evoluţia personajului este marcată prin epitete care atrag
atenţia asupra ipostazelor personajului: „vodă”, „domnul”, „tiranul”, „bolnavul”. Deşi
predominant obiectiv, naratorul are şi observaţii subiective: „nenorocitul domn”, „această
deşănţată cuvântare”.
În final, bolnav, cuprins de delir, este bântuit de spectrele celor ucişi şi decide să se
călugărească. Atunci când îşi revine, îşi recapătă ura şi energia, ameninţând să-şi omoare
soţia şi fiul. Caracterizat direct de mitropolitul Teofan, personajul apare astfel: „Crud şi
cumplit este omul acesta, fata mea.”.

Deşi sunt dominate de portretul copleşitor al protagonistului, celelalte personaje trăiesc prin anumite gesturi,
replici sau scene memorabile. Moţoc este tipul boierului linguşitor, trădător şi oportunist, oferind un spectacol jalnic de
laşitate în clipa morţii. Spancioc şi Stroici, prin dispariţia înainte de ospăţ şi prin apariţia neaşteptată, contribuie la
configurarea situaţiilor neaşteptate, specifice prozei romantice.

Doamna Ruxanda este o apariţie fragilă, blândă, al cărei rol e acela de a sublinia prin antiteză cruzimea
domnitorului. Fiind fiica lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul se căsătorise cu ea pentru a atrage „inimile
norodului în care via încă domnia” fiului lui Ştefan cel Mare. Scenele în care cele două personaje intră împreună în
scenă sunt prilejuri de a ilustra antiteza şi culoarea epocii, ceea ce reprezintă elemente romantice (a se vedea partea
a doua, scena cu jungherul, pentru relaţia personajelor). Observaţia naratorului sugerează o dramă interioară, deoarece
doamna „ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească”.
Portretul soţiei voievodului în partea a treia poate fi corelat cu pictura de gen a Renaşterii, unde obiectele au
un anumit „cifru”. Naratorul reconstituie portretul doamnei prin descrierea veşmintelor, a bijuteriilor, a pieptănăturii
cu ajutorul arhaismelor. Descendenta Muşatinilor îl însoţeşte pe voievod „cu toată pompa cuvenită unei soţii, fiice şi
surori de domn”. Obiectele au, ca şi în cazul lui Lăpuşneanul, conotaţii simbolice, samurul semnificând bogăţia, iar
nestematele, armonia şi fericirea pe care, însă, Ruxanda nu le cunoaşte. Vodă este insensibil şi cinic în raport cu soţia.
Când ea leşină la vederea capetelor tăiate, reacţia sa este de o ironie stranie: „Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul
zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”.
Sfârşitul lui Lăpuşneanu este momentul în care Ruxanda se lasă influenţată de adversarii politici şi contribuie
decisiv la otrăvirea tiranului. Actul este motivat şi de tensiunea extremă pe care o creează ameninţările la viaţa ei şi a
fiului ei.

În concluzie, nuvela istorică a lui Negruzzi reprezintă un model al acestei specii literare. Despre ea, Călinescu a afirmat că ar fi
devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Personajul central rămâne „minunea
creaţiei lui Negruzzi”, prin echilibrul între „convenţia romantică şi realitatea individului”.