Basmul cult românesc a cunoscut o adevărată expansiune în perioada celor patru mari

clasici ai literaturii române, între care Ion Creangă, se remarcă, dând o serie de
creații ce au rămas repere pentru specie până astăzi. Acesta, descoperit și adus în
cenaclul Junimii de Mihai Eminescu, rămâne în literatura română ca cel mai apreciat
și iubit povestitor, iar o operă reprezentativă a acestuia a rămas până astăzi
basmul cult „povestea lui Harap-Alb".

„Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult de o valoare artistică deosebită,

despre care putem spune că urmărește șablonul clasic al basmului popular, prin
tematica generală abordată, aceea a luptei dintre bine și rău (avem, așadar, un
protagonist și un antagonist), finaliztă cu supremația binelui.

Trăsătura cea mai relevantă, care încadrează acest basm al lui Ion Creangă în
această specie literară, o reprezintă structura, care este marcată prin formule
tipice de început, mediane și de final, care apropie opera marelui povestitor de
basmul popular, deși în multe privințe se deosebește de acesta, prin inovațiile
aduse de către autor, între care amintim neasumarea veridicității faptelor narate
la începutul operei, precum și mulțimea de proverbe și zicători utilizate.

O altă trăsătură specifică basmului, pe care o identificăm în „Povestea lui Harap-

Alb", este motivul călătoriei (inițiatică în acest caz) cu scop reparatoriu, pe
care eroul este obligat să o săvârșească atunci când apare elementul perturbator
(scrisoarea Împăratului Verde), care strică echilibrul inițial, starea de bine, pe
care, în final, trebuie să o reinstituie protagonistul.

Patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii

despre lume, sunt titlul, motivele literare specifice, relația incipit-final și
reperele spațion-temporale.

Titlul basmului este un ximoron, prin semnificația cuvintelor ce compul numele

personajului eponim. Termenul „Harap" provine în limba română de la cuvântul
„arab", care desemna în trecut un rob sau un slujitor de origine arabă, adică pe
cineva cu tenul măsliniu, de aici și sensul oximoronic, prin opoziția cu adjectivul
„alb". Din această perspectivă, numele personajului ar putea fi înțeles ca fiind
„slugă albă" - de origine nobilă. Substantivul „povestea" din titlu anunță atât
faptul că în conținutul basmului vom întâni evenimente din viața personajului, cât
și faptul că aceste evenimente sunt rodul imaginației autorului.
Motivele literare utilizate de Ion Creangă în „Povestea lui Harap-Alb" sunt luate
din folclorul românesc sau din literatura universală. Amintim, astfel, motivul
împăratului fără succesori, motivul alegerii eroului, motivul călătoriei, motivul
podului și motivul probelor (vezi muncile lui Hercule, din mitologia Greciei
Antice). Primul motiv enunțat apare chiar în secvența narativă a primirii scrisorii
de la fratele Craiului, prin care Împăratul Verde cere acestuia să-i trimită pe cel
mai destoinic nepot pentru a-l urma la tron, deoarece el avea doar trei fete și
niciun fecior. Această secvență este și cea care descoperă intriga basmului,
elementul perturbator ce strică liniștea și binele inițial ce trebuie restabilit.
Incipitul basmului este în concordanță cu finalul acestuia, prin utilizarea
formulelor specifice, prin care naratorul pregătește interlocutorul pentru intrarea
în atmosfera basmului, marcată prin fantastic și fabulos, respectiv, pentru ieșirea
din această lume în care se găsesc personaje himerice, cu puteri supranaturale,
care fie ajută, fie împiedică protagonistul să își atingă obiectivul prin care se
restabilește situația inițială de bine. Incipitul și finalul sunt diferite de
formula clasică a basmului popular, deoarece în basmul lui Creangă, naratorul nu
își asumă povestea, utilizănd forma populară a verbului impersonal „se zică că"
(„cică"). Finalul se remarcă și el prin originalitate, prin aceea că naratorul nu
neagă evenimentele narate așa cum se întâmplă în basmele populare („am încălecat
pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună"), cine spune că și astăzi mai ține
veselia de la nunta Împăratului Hrap-Alb.
Reperele spațio-temporale sunt vagi în basmul „Povestea lui Harap-Alb", la fel cum
întâlnim în basmul popular. Referirile la timp sunt neclare, receptorul deducând
faptul că evenimentele narate se întâmplă într-un trecut îndepărtat, acel „illo
tempore" despre care vorbește literatura de specialitate și pe care naratorul îl
anunță în incipit prin adverbul „odată". Reperele spațiale sunt și ele la fel de
vagi ca și cele temporale, astfel că fiul Craiului pornește în călătoria sa dintr-o
„țară îndepărtată", condusă de tatăl său, și trebuie să ajungă în împărăția
unchiului său, aflată la celălalt capăt al lumii. Aceste repere spațiale au menirea
doar de a accentua dificultatea călătoriei eroului, pentru a spori și meritele
acestuia și de a justifica recompensarea lui la final (motivul recompensării
eroului).
Relația dintre protagonistul operei și celelalte personaje este și ea fidelă
șablonului clasic al basmului, acesta aflându-se într-o continuă luptă pentru
propria viață, deoarece este trimis de antagonist (Spânul) în diferite misiuni care
ar trebui să îi aducă moartea. Același lucru se întâmplă și în cazul încălcării
interdicției de a nu se însoți cu omul roș, pentru că și Împăratul Roș îl pune în
situații din care n-ar fi putut să iasă viu fără ajutor. Din această perspectivă,
celelalte personaje se împart în două categorii, în prima intrând ce-i care îi vor
răul (Spânul, Împăratul Roș), iar în cea de-a doua, cei care îl sprijină în
călătoria sa inițiatică pe Harap-Alb. Aceștia din urmă sunt donatorii (Craiul,
crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor) și ajutoarele (Sfânta Duminică, cei cinci
prieteni himerici și, bineînțeles, calul năzdrăvan, care este și prieten și
confident).
Relația slugă-stăpân, dintre protagonist și antagonist, este necesară din
perspectiva experienței proprii pe care ar trebui să o aibă viitorul împărat.
Harap-Alb acumulează calitățile necesare conducătorului în relația sa nemijlocită
cu oamenii de toate categoriile (cei cinci prieteni hiimerici), dar și cu celelalte
viețuitoare ale împărăției (furnici, albine), învățând, în felul acesta, să fie
milos, îngăduitor, prietenos și să înțeleagă menirea fiecăruia. Recompensa pentru
faptele sale bune este primirea deminității de împărat, iar fata pe care o pețise
pentru Spân îi devine mireasă (motivul recompensei cavalerului - eroul care
primește împărăția și fata drept mireasă).
Viziunea despre lume se reflectă în basmul „Povestea lui Harap-Alb", de Ion
Creangă, într-un mod inedit și, putem spune, specific povestitorului desăvârșit.
În opinia mea, Ion Creangă introduce în basmul său elemente din viața țăranului
moldovean, exprimând, prin narațiunea sa, propria concepție despre viață, care are
întotdeauna un obiectiv morațizator, prin aceea că binele, în lupta sa cu răul,
trebuie să învingă. Menționăm, mai întâi, faptul că personajele din „Povestea lui
Harap-Alb" folosesc fără excepție un limbaj comun, cu termeni regionali, expresii
și ziceri tipice, prin care și Craiul și fiul lui, la fel ca și cei cinci prieteni
hidoși, par a fi ipostaze diferite ale unui țăran moldovean, care folosește limba
populară, devenită marcă a stilului autorului. Un alt argument care confirmă faptul
că autorul își exprimă propia viziune despre lume, prin intermendiul operei sale,
este acela că utilizează umorul ca instrument cu care să treacă peste momentele
dificile sau se folosește de proverbe și zicători, prin care să evidențieze binele
și să înfiereze răul („la plăcinte înainte, la război înapoi"; „apără-mă de găini,
că de câini nu mă tem"). În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb"
este un basm cult prin care Ion Creangă își dezvălui viziunea despre lume, dar și
arta de povestitor, care îl așează la loc de cinste în literatura română, rămânând
unul dintre cei patru mari clasici pe care i-a dat Junimea literaturii noastre.