Armele utilizate in al doilea Razboi Mondial

GERMANIA NAZISTA
 Carabină Mauser 98k
 Walther G43
Gewehr 43 (G 43 și Karabiner 43, K 43) este o pușcă germană de auto-
încărcare de 7,9 mm din cel de-al Doilea Război Mondial, care este o
modificare a puștii anterioare Gewehr 41 cu un sistem de evacuare a
gazelor modificat similar cu cel al puștii sovietice SVT-40. Gewehr 43 a fost
dezvoltat în 1943, iar în 1944 a fost redenumit Karabiner 43 (K43).

 Walther P38
Walther P38 este un pistol semiautomat, care a fost dezvoltat de fabrica
de arme Walther ca pistol de serviciu al Wehrmacht-ului la începutul celui
de-Al Doilea Război Mondial. Acesta a fost destinat să înlocuiască Luger
P08, a cărui producție era programată să se încheie în 1942.

 MP 38 si MP 40
MP 38 și MP 40 (MP, din germană Maschinenpistole) au fost pistoale-
mitralieră dezvoltate în Germania Nazistă și utilizate pe scară largă de
către Fallschirmjäger (parașutiști) și alte trupe în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial. Ambele arme au fost de multe ori numite în mod
eronat Schmeisser, în ciuda faptului că Hugo Schmeisser nu s-a implicat în
proiectarea și producția lor.

SUA
 M1 Garand
M1 Garand (Garand), oficial - Rifle SUA, Calibrul .30, M1, - o pușcă
americană care se încarcă din cel de-al Doilea Război Mondial. Pușca M1
Garand a devenit a 4-a pușcă auto-încărcată din lume, adoptată pentru
serviciu și prima adoptată ca principală armă de infanterie. De încredere și
de exactitate, a servit forțele SUA în al doilea război mondial și în războiul
din Coreea.
URSS
 PPȘ-41
Pistolul-mitralieră PPȘ-41 (Pistolet-Pulemyot Shpagina) a fost una din cele
mai produse arme din categoria sa din al Doilea Război Mondial. A fost
dezvoltat de către Georgi Șpaghin ca alternativă la pistolul-mitralieră PPD-
40. Pistolul-mitralieră PPȘ-41 se baza pe principiul reculului, era dotat cu
un încărcător-sector de 35 de cartușe sau un încărcător-tambur cu 71 de
cartușe, și folosea cartușe de calibrul 7,62x25mm.

 Mosin-Nagant
Mosin-Nagant (în rusă винтовка Мосина) este o pușcă cu repetiție
folosită de Imperiul Rus, Uniunea Sovietică și multe alte țări. Prima armă a
seriei a apărut în anul 1891, fiind urmată de alte variante. În total, au fost
fabricate zece variante de bază (puști sau carabine), acestea având la
rândul lor alte variante.
Cauzele celui de-al doilea razboi Mondial
Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt în general
considerate invazia germano-rusă a Poloniei și
atacul japonez asupra Chinei, Statelor Unite ale Americii și
asupra coloniilor Regatului Unit și Olandei.
Printre cauzele războiului mondial s-au numărat
creșterea naționalismului, a militarismului și existența multor
probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea Primului
Război Mondial. Mișcările fasciste au apărut și s-au dezvoltat
în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică
globală din timpul deceniilor al treilea și al celui de-al
patrulea ai Marii Crize Economice). În Germania, resentimentele
apărute în urma înfrângerii din primul război mondial și a
semnării Păcii de la Versailles și declanșarea Marii Crize
Economice au fost elementele care au propulasat la
putere Partidul Nazist condus de Adolf Hitler. În acest timp,
Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu foarte multă
rigoare, din dorința de a evita izbucnirea unui nou război. Eșecul
politicii franco-britanice de împăciuire cu Hitler, (politică care
urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe
dictatorul german să devină mai îndrăzneț și i-a permis să
reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă legătură cu
semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania
de orice temere a vreunei reacții din partea URSS-ului în cazul
invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice
făcute pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru
impunerea rezoluțiilor sale și, în lipsa voinței politice a acestora,
nu a putut face nimic concret.
Batalia de la Stalingrad

Bătălia de la Stalingrad din 1942–1943 a reprezentat un important punct

de cotitură în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial și este
considerată cea mai sângeroasă și mai mare bătălie din istoria omenirii.
Bătălia a fost marcată de neglijare și brutalitate față de populația civilă.

Bătălia a inclus campania de bombardamente aeriene asupra orașului

Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul Rusiei, atacuri terestre
asupra orașului, precum și lupte pe teritoriul orașului. A urmat
contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit și a
distrus forțele germane și ale aliatilor din cadrul axei din Stalingrad și din
regiunea periferică a orașului. Numărul total al pierderilor de vieți umane
este estimat aproximativ la 3 milioane. Lipsa unor date mai exacte se
explică prin refuzul guvernului sovietic de a oferi cifre exacte din cauza
temerilor că sacrificiile ar fi părut prea mari și ar fi demobilizat eforturile de
război. Forțele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de
pe frontul de răsărit și nu și-au mai revenit niciodată de pe urma acestei
înfrângeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul
eliberării URSS, luptă care a dus în cele din urmă la victoria
din 1945 asupra Germaniei Naziste.

Batalia de tancuri de la Prohorovka

Bătălia de la Prohorovka (12 iulie 1943) s-a dat pe Frontul de Est în al
Doilea Război Mondial ca parte a bătăliei de la Kursk din Uniunea
Sovietică (circa 435 km sud de Moscova). În principal, Armata a 4-a Panzer
a Wehrmachtului s-a ciocnit cu Armata a 5-a Gardă Tancuri din
cadrul Armatei Roșii. A fost una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din
istoria militară.
În bătălia de la Kursk, forțele germane au fost oprite pe sectorul
nordic Oriol. În sud însă, formațiunile din Wehrmacht și Waffen-SS au
reușit o pătrundere mai adâncă, apropiindu-se de Prohorovka. Armata
Roșie a fost obligată să-și angajeze rezervele mai curând decât ar fi dorit.
Ciocnirea de blindate care a urmat a avut loc la 12 iulie 1943 și a devenit
cunoscută ca una din cele mai mari bătălii de tancuri din istorie.
 Conferinte celui de-al doilea razboi Mondial
Denumire Locatia Participanți Rezultate
a Data importanți principale

Conferința Membri ai Statelor A stabilit înțelegerile

Washington, 29 ianuarie – 27 Majore american, de bază pentru
Statului Major
D.C. martie 1941 britanic și canadian intrarea SUA în
americano-
război
britanic
Conferința Argentia, 9 – 12 august 1941 Churchill, Roosevel Carta Atlanticului
Atlanticului Newfoundland t

Conferința Washington, 22 Churchill, Declarația Națiunilor

Arcadia D.C. decembrie , 1941 – 1 Roosevelt Unite
4 ianuarie, 1942
A doua Washington, 20 – 25 iunie 1942 Churchill, Deschiderea unui
Conferință de D.C. Roosevelt nou front în Africa de
nord
la Washington
Conferința de Teheran, Iran 28 noiembrie – 1 Churchill, Prima conferință a
Roosevelt, Stalin celor Trei Mari a
la Teheran decembrie 1943 stabilit strategia finală
pentru înfrângerea
Germaniei Naziste
Conferința de Cairo, Egipt 23 – 26 Churchill, Declarația de la
la Cairo noiembrie 1943 Roosevelt, Chiang Cairo pentru Asia
Kai-shek postbelică

Conferința de Ialta, URSS Churchill, Planuri finale pentru

4 – 11 februarie 1945 Roosevelt, Stalin înfrângerea
la Ialta
Germaniei; planuri
pentru Europa
postbelică
Carta Atlanticului
Carta Atlanticului (în engleză Atlantic Charter) a fost un
document semnat de președintele SUA, F. D. Roosevelt, și de
premeirul britanic, W. Churchill, la 14 august 1941, în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial. Declarația stipula că cele două state
nu urmăresc extinderea teritorială și proclama dreptul la
autodeterminare al popoarelor care fuseseră lipsite de acest drept
și a contribuit la consolidarea coaliției antihitleriste.

Debarcarea in Normandia
Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forțele
germane și forțele Aliaților ca parte a celui de-al Doilea Război
Mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operațiunea
Overlord și s-a desfășurat între 6 iunie – 19 august 1944, când
Aliații au traversat Sena, sau, după alți autori, 25 august, când a
fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în
zilele noastre cea mai mare operațiune amfibie din istorie, care a
implicat participarea a aproape trei milioane de soldați, care au
traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza inițială
a Operațiunii Overlord a purtat numele de cod Operațiunea
Neptun. În faza inițială a invaziei, aliații au trebuit să pună ferm
piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie.
Primele forțe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost
din Canada, Regatul Unit și Statele Unite. După primul val de
invazie, au fost debarcate forțe substanțiale ale Franței
Libere și Poloniei plus contingente mai mici
din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Norvegia.[4]
Invazia din Normandia a început cu acțiunile aeropurtate
ale trupelor de parașutiști și ale infanteriei transportate
cu planoare și cu atacuri masive ale aviației, artileriei navale, din
noaptea de 5/6 iunie. În dimineața zilei de 6 iunie a fost
declanșată acțiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei.
Forțele destinate acțiunii au început deplasarea în Ziua Z din
porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important
dintre ele fiind Portsmouth.
Crimele impotriva umanitatii

Estimările numărului total de victime ale războiului sunt diferite,

deoarece multe decese au rămas neînregistrate. Cele mai multe
sugerează că au murit aproximativ 60 de milioane de oameni în
război, dintre care aproximativ 20 de milioane de militari și 40 de
milioane de civili. Mulți dintre civili au murit din
cauza genocidelor deliberate, a masacrelor, bombardamentelor
masive, a bolilor și foametei.

Guvernul german condus de Adolf Hitler și de Partidul Nazist a

fost responsabil pentru Holocaust, uciderea a aproximativ 6
milioane de evrei, precum și a 2,7 milioane de etnici polonezi și a
4 milioane de oameni care erau considerați „nedemni de viață ca
parte dintr-un program deliberat de exterminare. Aproximativ 12
milioane de oameni, dintre care majoritatea erau est-europeni, au
fost folosiți în economia de război germană ca sclavi.

În plus față de lagărele de concentrare

naziste, gulagurile (lagărele de muncă) sovietice a dus la moartea
multor cetățeni din țările ocupate, cum ar fi Polonia, Lituania,
Letonia, și Estonia, precum și a prizonierilor de război germani și
chiar a unor cetățeni sovietici care erau suspectați a fi susținători
ai naziștilor. Șaizeci la sută dintre prizonierii de război sovietici
luați de germani(d) au murit în timpul războiului. Richard Overy dă
un număr de 5,7 milioane de prizonieri sovietici. Din aceștia, 57%
au murit sau au fost uciși, un total de 3,6 milioane. Foștii
prizonieri de război și civili repatriați sovietici au fost tratați cu
mare suspiciune ca potențiali colaboratori ai naziștilor, iar unii
dintre ei au fost trimiși în Gulag după ce au fost verificați de către
NKVD