RENAȘTEREA-epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16,

perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început

în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen
general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății
medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de
situaţia specifică, de tradiţie etc.

În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea

pierde treptat supremaţia economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu
excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a menţinut
multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia),
care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi sprijină industria. În
epoca Renaşterii au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul,
Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele
vechii lumi cunoscute, punând bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea
noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului.

Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele
naţionale moderne, care corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor
capitaliste şi a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naţionale se
substituie pe arena europeană celor două mari entităţi cu vocaţie universală – Biserica
catolică şi Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare.
Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns un avânt fără
precedent şi în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei,
gândirii social-politice şi filozofice. Purtătorii noii culturi şi ideologii, ei, umaniştii, au
considerat epoca lor o epocă de „renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii
antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric şi de decădere. Umaniştii au
creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate
de dogmele și învăţăturile ecleziastice ale societăţii medievale. Ascetismului şi
pesimismului medieval, Renaşterea i-a opus o concepţie nouă, optimistă, despre lume,
pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învăţaţii
Renaşterii au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de
desăvârşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalităţii, a
omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da
Vinci, Michelangelo sau Dürer.
Renaşterea a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea mai presus de credinţă şi de
tradiţie. Ea a pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă,
întemeiată pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful
limbilor „vulgare” în literatură. Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca Renaşterii un
puternic avânt. Din această epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii,
întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii. Ramurile ştiinţei care se dezvoltă
cu precădere sunt:mecanica cerească şi terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele
matematice. Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului
heliocentric de cătreCopernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care
plasa Pământul în centrul Universului. Galileipune bazele cinematicii,
iar Keplerdescoperă legile mişcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă
algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A.
Vesaliuspune bazele anatomiei moderne, iar M. Servetodescoperă circulaţia mică a
sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice;se răspândesc armele
de foc, se dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei,
construcţiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă
datează invenţia tiparului în Europa (sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi
începutul sec. 17).

În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a constituit-o orientarea sa

antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu
condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii Renaşterii au
apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase,
bazată cu precădere pe raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra
„Fortunei” („sorţii”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L.
Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanţii
Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon şi
neoplatonism pentru a fundamenta teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp,
cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta
Renaşterii. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii
ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi).
Umaniştii Renaşterii au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea
demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T.
Campanella). Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-
au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre),
fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepţia despre
însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii
active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor (G. Bruno);concepţiile
magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia
Renaşterii culminează cu concepțiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale naturii. Aceste
concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii
(Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul
modern al legilor naturii (Galilei, Kepler).

Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca Renaşterii în concepțiile politicecare au

negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice şi juridice
de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca Renaşterii apar şi primele doctrine
utopice;ele zugrăvesc imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea privată va fi
desfiinţată (T. Morus, T. Campanella).

Istoriografia Renaşterii a impus o viziune laică asupra evoluţiei societăţii, încercând, pe

baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social şi individual în
desfăşurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a
avut ecouri puternice şi în ţările Europei Centrale (istoricul A. Bonfiniîn Ungaria, marele
pedagog J.A. Komenskyîn Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz şi poetul J.
Kochanowski în Polonia etc.).

LiteraturaRenaşterii a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dantea promovat

în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin
excelenţă satirică la adresa principiilor etice ale societăţii medievale a unor scriitori
ca Villonsau Chauceraparţine aceleiaşi perioade de tranziţie spre
modernitate. Petrarcailustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură,
bogăţia eului, Boccaccioopune bigotismului medieval spiritul laic, burghez şi popular,
exaltă dragostea descătuşată de prejudecăţile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo
Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto şi Torquato Tassoau cultivat o poezie a
temelor mitologice şi cavalereşti împletite cu cele de inspiraţie populară, care celebrează
plăcerea şi bucuria de a trăi.

ÎnFranţa, realismul satiric al Renaşterii este reprezentat în primul rând de creaţia

lui Rabelais, străbătută de un optimism şi de un umor de resurse populare. Clémont
Marot şi poeţii Pleiadei au inaugurat o poezie de inspiraţie pastorală şi contemporană, cu
bogate referiri la mitologia greco-romană.

În Spania, literatura Renaşterii este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei
reprezentanţi au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez
ş.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat
de Cervantesîn „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea
„Luisiadele” a portughezului Luis de Camoëscuprinde, alături de idei cu caracter
renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, Renaşterea este dominată de
personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindeşte dramatic atât crepusculul
societăţii medievale cât şi tensiunile embrionare ale societăţii moderne. În Germania,
datorită unor condiții specifice, umanismul Renaşterii (Ulrich von Hutten, Hans
Sachsş.a.) s-a dezvoltat şi sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică,
impunându-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea unităţii naţionale. Cărţile
populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” şi „Till
Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului Renaşterii.

În arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul Renaşterii a apărut întâi în Italia în

sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după
modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deţinut un rol hotărâtor.
Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor
artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi concrete, spre figurarea
spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea multor
creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürerş.a.). Încercând să
pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la
dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia
artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere
claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca Renaşterii, rolul artistului a evoluat
de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care
semnează opera, proclamându-şi astfel individualitatea artistică. Sculptura şi picturase
desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile
sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este
apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând
prin posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor
publicului numeros al oraşelor.

În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade:Prerenaşterea (sec. 14), Renaşterea

timpurie (sec. 15), Renaşterea (c. 1500-1530), Renaşterea târzie (sfârşitul sec. 16) şi are
următoarele centre principale:în sec. 15 numeroase şcoli locale la Florenţa, Siena,
Veneţia, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma şi Veneţia.

ArhitecturaRenaşterii se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane,

cu dominanţa orizontală şi zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiţii
arhitecţi L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane
etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante,
Michelangelo), desăvârşindu-se compoziţia ritmică a faţadelor (ex. Palatul Pitti din
Florenţa).

În sculptură, opera lui Donatellorezumă evoluţia artei sec. 15, de la statuile care

împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della
Quercia, Verocchio, Luca della Robbiaş.a.). În sec. 16, Michelangelorealizează
deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse.

În pictură, trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giottosunt dezvoltate, la începutul sec.

15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături deFra Angelico, Uccelloetc., apoi,
în a doua jumătate a secolului, de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli,
Signorellietc., iar pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia
(familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii Renaşterii este atins în operele lui Leonardo
da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti(ultimul lucrând mai ales la Roma) şi
în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto.
Artele decorativeau atins un înalt nivel artistic (mătăsurile şi catifele veneţiene şi
genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia
generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast şi măreţie (sec. 16).

În Ţările de Jos, începuturile Renaşterii au loc în sec. 15 în pictura fraţilor Van Eyck, a

lui Memlingetc. În arhitectură şi în decoraţie persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub
influenţa artei italiene, ia naştere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă
credincioşi tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei
viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden).

În Germania, Renaşterea a avut loc la sfârşitul sec. 15 şi în prima jumătate a sec. 16

numai în câteva oraşe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură şi în decoraţie,
fondul tradiţional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În
pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H.
Holbein cel Tânăr şi L. Cranachse remarcă o eliberare sub semnul tendinţei de
laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepţii artistice, opera lui A.
Dürer fiind în această privinţă reprezentativă.

În Franţa, arta Renaşterii se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente

apar în miniaturile lui Fouquet (sfârşitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze
între tradiţia gotică şi influenţa italiană, asimilată treptat în cadrul şcolii de la
Fontainebleau. Apare stilul original al Renaşterii franceze (aripa palatului Louvre,
construită de arhitectul P. Lescot, şi opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se
remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen şi în pictură Jean şi François Clouet
ş.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria şi ceramica (B. Palissy).

În Spania, influenţa artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau
prin formarea unor artişti locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.).

În ţările din centrul şi răsăritul Europei, stilul Renaşterii se manifestă mai ales în

arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) şi
prin capela funerară a Iagellonilor, capodoperă a Renaşterii polone, prin loggia primăriei
din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile
palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor
construcţii din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu faţete după modelul Palatului
diamantelor din Ferrara.

În muzică, Renaşterea începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârşitul sec. 16.
Influenţa Renaşterii se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în
care stilul polifonic devine caracteristic şi pentru lucrările laice, iar muzica,
emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice.
Poezia lirică a lui Dante şi Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G.
da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franţa, P. de Cruce, G.
de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanţii cei mai de seamă
ai spiritului Renaşterii. În şcoala franco-flamandă, în special compozitorii de origine
franceză sunt exponenţii idealului estetic al Renaşterii, întruchipat în chansonul francez.
O pregnantă notă individuală caracterizează influenţa Renaşterii în lucrările maeştrilor
stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa şi C. de Rore). În muzica şcolii veneţiene
(Andrea şi Giovanni Gabrielli şi A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în
favoarea armoniei. Palestrina şi O. di Lasso (care a activat şi în Germania, alături de H.L.
Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât şi în
cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul Renaşterii. În epoca Renaşterii
apar primele suite şi sonate instrumentale. Renaşterea târzie cunoaşte apariţia genului
inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporţii, cantata şi oratoriul.

În Ţările Române, Renaşterea s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16),
iar mai târziu în Moldova şi în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 şi
începutul sec. 18, umanismul românesc având trăsături specifice, generate de caracterul
său mediat şi tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler şi a marii nobilimi, aflate în strânse
relaţii cu Roma, Renaşterea a influenţat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic
stilului Renaşterii este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În acelaşi stil
au fost transformate, în sec. 16, şi castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular,
cu curte interioară, castelele din Vinţu de Jos, Criş şi Sânmiclăuş, cel din urmă având
două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din oraşe au
adoptat formele noi în special în decoraţia porţilor şi a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu,
casa Halphard din Cluj ş.a.).