Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Arta Portretului La Mateiu Caragiale Remember Si Craii de Curteaveche
Arta Portretului La Mateiu Caragiale Remember Si Craii de Curteaveche
Incipitul nuvelei Remember se înscrie sub semnul unei înşelăciuni a simţurilor, al unui
amestec de realitate şi irealitate, de viaţă şi vis, de adevăr şi iluzie, în sensul percepţiei existenţei
sub specia dualismului, a oscilaţiei, în viziune barocă. În contextul iluziei generate de
înşelăciunea simţurilor, eul devine adevăratul subiect al realităţii, “singurul punct de sprijin în
stabilirea realului”, fenomen specific mentalităţii baroce, în care onticul se mută dinspre obiect
spre subiect, după cum observă, cu îndreptăţire, Corin Braga.
G. Călinescu observă în portretul ce îl închină scriitorului că Mateiu, prin aerele și
comportamentul ciudat cu care și-a intrigat contemporanii, interpreta un personaj, purta o mască.
Caracterul fragmentar al portretelor sale generează un sentiment de taină, ce împresoară
destinul și viața personajelor, aducând în prim-plan doar elementele prin care se exprimă
singularitatea lor și apartenența categorială la o seminție dispărută, slujind astfel scopului precis
al autorului, acela de a crea personaje în care să se oglindească personalitatea celui ce
evocă. Astfel, atribuind protagoniștilor anumite traume din copilăria, adolescența și tinerețea sa,
Mateiu creează proiecții ideale ale propriului eu. Pașadia îl reprezintă pe scriitor,nu așa cum era
acesta în realitate, ci așa cum îi plăcea lui să se contemple: un învins prin exces de forță și
energie sălbatică, ce duce o viață de crâncenă luptă împotriva unei conspirații puternic organizate, un
mare învins, dar nu de împrejurări sau slăbiciuni obișnuite, ci de voința sa de autonimicire și de
persecuțiile îndurate pe nedrept, pentru că în cei posedați de patima nopții triumfă instinctul morții și
al autodistrugerii, voința de aneantizare,deși patima nestăvilită se asociază cu un stil de viață de
o mare eleganță și rafinament.´
Dacă Pașadia îl reprezintă pe scriitor așa cum îi plăcea acestuia să se
contemple, personajul Pantazi este dublul său umanizat: Pantazi nu are, de fapt, nume, fiindcă nu
are o adevărată existență. El este imaginea ideală a povestitorului, încorporarea ne-trăirilor sale,
a fericirii mereu visate, mereu râvnite, niciodată atinse. Acel «alt eu-însumi» este umbra sa
luminoasă, iar umbrelor nu li se dau nume. Numind-o, Mateiu ar fi trebuit să se despartă de ea, s-o oblige
să ocupe un loc independent în realitate, fiindcă propriul său loc, destul de vag conturat și acesta, era
deja ocupat de Pașadia.
În Remember, o povestire tot la persoana întâi primim, între multe altele, câteva sugestii
care adâncesc taina lui Pantazi, şi anume taina identităţii sale sexuale. Aubrey de Vere, din
relatările voit ambiguizante ale naratorului, este o fiinţă cu o sexualitate incertă: e desigur un
dandy, un bărbat de-o eleganţă sfidătoare prin excentricitate unită cu perfecţia gustului estetic; e
un bărbat cu ciudate înclinaţii şi dorinţe de a fi femeie, poate un travestit, poate un invertit (cum
bănuim după ce naratorul îl descrie în costumaţia feminină, nocturnă: ,,Trecea o femeie înaltă,
cu un bogat păr roşu sub o pălărie cu pene, o femeie slabă şi osoasă, fără şolduri şi fără sâni,
într-o rochie strâmtă de fluturi negri. ... Nu ştiu de ce nu mi-a venit să cred că e o femeie ca
toate femeile.... Dar, mai trebuia să mă îndoiesc...când în mâna cu degete lungi rânjeau şapte
safire de Ceylan?", p. 42); iar dacă Aubrey e neconvingător în travestiul său feminin, la fel de
neconvingător e, tot noaptea - în acea ultimă ,,noapte de catifea şi de plumb" în care îl întâlneşte
naratorul - şi ca bărbat, cu pudră albastră pe faţă, cu buzele spoite violet, cu cearcăne negre trase
în jurul ochilor, cu o pulbere de aur presărată pe păr: ,,... acum mi se părea că fiinţa ce mă târa
cu ea în umbră nu era un bărbat.... Trăsăturile feţei sale prelungi se ascuţiseră, de la albastrul
fraged de floare, culoarea ochilor lui trecuse la albastrul cu licăriri aspre ale oţelului, iar pe
buzele subţiate zâmbetul i se făcuse crud"
Aubrey devine tot mai ambiguu, până la ambiguitatea hermafroditică, până la, pentru o
clipă, androginismul primordial-angelic de tipul swedenborgian din romanul lui Balzac. Dar în
cazul nuvelei Remember, în loc de o dualitate de tipul "şi/şi", a împlinirii în unitate, avem de a
face cu una negativă, de tipul "nici/nici". Bărbat care nu e bărbat şi femeie care nu e femeie,
Aubrey îi evocă totuşi pentru o clipă naratorului o natură cerească de serafim: ,,În paloarea-i
lunară, cu părul său de aur, sir Aubrey nu mai avea ca înfăţişare în acele clipe nimic omenesc,
semănând mai mult a serafim, a arhanghel decât a făptură omenească"
Când îl aşteaptă zadarnic la locul convenit, în noaptea fatală, iritat, naratorul neagă
sugerata homosexualitate a personajului închipuindu-şi-l heterosexual "în braţele vreunei femei,
a cărei frumuseţe să fi făcut pereche cu frumuseţea lui". Dar imediat naratorul se gândeşte la
posibilitatea vrăjitoriei: "Mai aveam încă o bănuială: mersese poate să pregătească pentru mai
târziu întrunirea vreunui sobor ocult şi uitase de lumea celor vii". Oricum, după două zile,
uitându-se într-un ziar, naratorul îl identifică pe Aubrey de Vere în mortul pescuit din canal,
lângă Charlottenburg, după safirele de Ceylan care s-au găsit asupra lui, deşi nimeni altcineva
nu-l recunoscuse până atunci: căci faţa ucisului fusese arsă cu apă tare şi devenise
irecognoscibilă, iar "hainelor le fusese smuls petecul cu numele croitorului, iar ceasului tasul cu
iscălitura aurfaurului".
Naratorul, care fusese văzut deseori în cursul zilei în compania lui Aubrey, în muzeul
Frederic, în Tiergarten, în rachieria neerlandeză pe care o frecventau amândoi, se sperie că va fi
urmărit de poliţie, care nu se putea să nu afle cine era mortul. Frica lui e însă inutilă. Iar, mai
târziu, când ar fi putut afla ce se întâmplase într-adevăr, de la un cunoscut "limbut peste măsură
şi în felul lui hazliu", căruia îi povestise misterioasa întâmplare, naratorul refuză,
argumentând: ,,Împrejurările au făcut să întâlnesc în viaţă un crâmpei de roman care să-mi
împlinească cerinţa de taină fără sfârşit. De ce să las să mi-l strici?"
Dacă numele lui Pantazi e fără îndoială fals, numele lui Aubrey de Vere e şi el posibil
fals - subliniază naratorul: ,, nici până astăzi nu ştiu dacă astfel se chema într-adevăr..." - dar
asta nu contează; contează doar faptul că-i îngăduie speculaţii genealogice despre "numele de
neam al zvăpăiaţilor conţi de Oxford, după stingerea cărora a fost cules şi alipit la cel de
Beauclerck de stuarţii de mîna stîngă, ducii de Saint-Albans" (p. 39). Singura scrisoare pe care
naratorul spune că a primit-o de la sir Aubrey, fusese închisă cu o ,pecete de ceară albastră: un
sfinx culcat în mijlocul panglicei unei jaretiere la fel cu aceea ce împresoară scutul în stema
Marei-Britanii. Pe panglică citeam cuvântul 'Remember'" (p. 42).
În continuare, naratorul mărturiseşte că, priceput în chestiuni de heraldică (lucru normal
pentru un atât bun cunoscător al genealogiilor artistocratice din Anglia), fusese dezamăgit: "...
mă aşteptam să aflu arme adevărate, nu o simplă emblemă" (ibid.).
Dar ciudatul şi poate falsul Aubrey era în mod cert bogat ("... trebuia să se bucure de mari
mijloace..." - "trebuia" accentuează iarăşi înclinaţia naratorului spre reverie, spre ipoteze
visătoare, înclinaţie care defineşte tonul întregii povestiri). "Sunt vise..." - aşa începe Remember,
pentru a se încheia, simetric, cu o revenire a noţiunii de vis în relaţie şi cu noţiunea de lectură: un
eveniment trăit se transformă cu timpul într-o amintire plutind la "hotarul dintre realitate şi vis"
şi naratorul prevede că povestea pe care tocmai a scris-o i se va părea lui însuşi ,,într-un
târziu....un vis numai sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cândva de mult". În această
alchimie a reveriei - în scris sau în lectură, literal şi în toate sensurile - aurul e desigur
esenţial: ,,nu-l vedeam pe Aubrey de Vereţ altfel decât locuind într-una din străzile ce mărginesc
regescul Tiergarten spre apus, încingându-l cu o minunată salbă de vile, unde aurul a izbutit,
întrucâtva, în încercarea de a sădi iarăşi raiul în viaţa pământească"
Motivul oglinzii, cu metaforica lui bogată, joacă un rol crucial şi în Craii... Misterul
central e acela al reflectării: realitatea devenind imagine, irealitate în apele oglinzii care nu
schimbă nimic din înfăţişarea ei - în afară de inversiunea între dreapta şi stânga. Oglindirea
dublează şi stă la baza paradoxurilor legate de motivul fantastic al dublului, care poate fi
imaginat (obsesiv, anxios) ca devenind independent şi intrând într-o relaţie competitivă cu
originalul din care s-a desprins. Acest mister al oglinzii se regăseşte în artă, în pictură (referinţele
picturale sunt abundente în Remember) unde imaginea reflectată durează după ce realitatea care
a prilejuit-o a dispărut de mult. Un portret este o potenţială stafie.
Aubrey de Vere, văzut prima oară de către narator, şi apoi în mod repetat, la Muzeul
Frederic e o fiinţă ieşită dintr-un tablou, dintr-unul din acele portrete de lorzi pe care un ,,Van
Dyck şi, după el, Van-der-Faës le-au hărăzit nemuririi". Din nemurire, Aubrey intră, ca printr-o
vrajă, în mortalitate - drept care va fi ucis în circumstanţe bizare, circumstanţe care sugerează
perversiuni nenumite, şi mai ales închipuiri vagi despre astfel de perversiuni şi brutalităţi sado-
masochiste.
Remember, în literatura română, e tot ce poate fi mai aproape de un text de reverie
nobilă - somptuos, sumbru, elegant ca un aristocrat (sau o aristocrată) în doliu etern, într-o
pelerină de catifea neagră, şi, în plus, păstrând un secret: un secret a cărui desluşire e făcută
imposibilă pentru însuşi purtătorul lui; un secret al secretului.
Fuziunea contrariilor conferă personajului un farmec deosebit. Atracția lui pentru mare,
aceea care i-a purtat strămoșii și dorința lui de a-și afla mormântul în adâncul ei, este rezultatul
fascinației personajului pentru imaginea Mamei, element mitic al facerii, morții și renașterii.
Icoana Mamei îl va urmări pretutindeni, o va întrezări în imaginea celor două femei iubite,
necredincioasa Wanda și neprihănita Ilinca, pe care însă le va pierde, pentru a se îndeplini
prevestirea din copilărie că de toate fericirile va avea parte, numai de dragoste nu.
Remember aduce în plan artistic un fantastic al senzațiilor, țesut în jurul enigmaticului și
straniului Aubrey de Vere, o icoană din veacuri apuse ce părea că-l desprinsese de pe o pânză veche
o vrajă și în care vedea reîncarnat scumpul Trecut, însușii Trecutul apus pentru totdeauna.
Vechiul complex de inferioritate generat de situația delicată în care se găsea în noua familie a
tatălui său, trezește în scriitor setea și dorința de a se putea mândri cu apartenența la o origine
nobilă. Cunoscându-l pe sir Aubrey de Vere. Personajele sale fac parte din acea lume nepăsătoare și
deșartă, dezbărată de prejudecățile de rând în care fără îndoială trebuia să se bucure de mari mijloace de
trai. Reliefându-i fizionomia, statura, vestimentația, comportarea, gusturile, preocupările și
gesturile, naratorul incită simțurile, în special cel vizual și olfactiv, provocând senzații
neobișnuite, de ireal și fantastic, aprinzând imaginația. Sir Aubrey de Vere seamănă cu lorzii hărăziți
nemuririi de Van Dyck și Vandes-Faës, fiind de o deplină și rară frumusețe, fluturându-i pe buze,
uneori, un surâs neliniștitor și purtând sub arcul sever al sprâncenelor ochi ce aveau acea
nevinovată limpezire ce strălucește numai sub pleoapele eroilor și ale copiilor. Fantasticul
senzațiilor se realizează prin cromatismul imaginilor: culoarea albastră ce îi era îndeosebi dragă
noului meu prieten, el o purta în însă și făptura lui, în ochi și sub pielița foarte străvezie a
mâinilor pe care sclipeau șapte inele, gemene toate șapte safire de Ceylan; și prin aceea de
neuitat mireasmă de garoafă roșie ce răspândea el în juru-i, atât de îmbătătoare că treaz te făcea
să visezi.
BIBLIOGRAFIE
Ovidiu Cotruș, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Ed. Paralela 45, 2001
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Litera, Chișinău, 1998