7.3.

Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Probleme de transport

Problemele de transport sunt o formă particulară a problemelor de programare liniară
pentru care metoda simplex poate fi adaptată condiţiilor particulare, având ca rezultat un
procedeu de rezolvare în principiu identic celui utilizat în cazul general. Primele rezultate au fost
obţinute de Hitchcock, Kantorovici şi Koopmans şi ulterior de Dantzig. În practică o asemenea
problemă poate fi întâlnită, de exemplu, sub forma următoare: un anumit produs se află în
cantităţile a1 , a2 ,..., am în punctele A1 , A2 ,..., Am numite şi surse. El trebuie transportat în punctele
B1 , B2 ,..., Bn numite destinaţii, în cantităţile b1 , b2 ,..., bn , urmărindu-se minimizarea cheltuielilor
de transport, dacă se cunosc preţurile unitare de transport cij de la sursa i către destinaţia j .
Formularea matematică a problemei este
n
 xij  ai , i  1,..., m (1)
j 1

m
 xij  b j , j  1,..., n (2)
i 1

xij  0 , i  1,..., m , j  1,..., n (3)

m n
 min  f   c x
i 1 j 1
ij ij (4)

ai  0 , i  1,..., m
b j  0 , j  1,..., n (5)
cij  0 , i  1,..., n , j  1,..., m
m n

 a  b
i 1
i
j 1
j

unde am notat prin xij cantităţile transportate de la sursa i către destinaţia j .

Relaţiile (1) sunt impuse de faptul că totalul transportat de la fiecare sursă nu trebuie să depăşească
cantitatea existentă, condiţiile (2) impun satisfacerea cererii, iar (5) apar natural în contextul concret al
problemei.
Prin transformări elementare acest tip de problemă poate fi adus la forma echilibrată:
n

x
j 1
ij  ai , i  1,..., m (1')

x
i 1
ij  b j , j  1,..., n (2')

xij  0 , i  1,..., m , j  1,..., n (3')

m n
 min  f   cij xij (4')
i 1 j 1

ai  0 , i  1,..., m (5')
 b j  0 , j  1,..., n
cij  0 , i  1,..., n , j  1,..., m
m n

 a  b
i 1
i
j 1
j

ultima egalitate (5’) se poate realiza prin introducerea unei destinaţii fictive căreia să-i fie destinat
surplusul de produs existent pe ansamblul surselor.
Datele problemei se sintetizează sub forma unui tabel:
B1 B2 ... Bj ... Bn Disponibil
A1 c11 c12 ... c1 j ... c1n a1
A2 c21 c22 ... c2 j ... c2n a2
       
Ai ci1 ci 2 ... cij ... cin ai
       
Am cm1 cm 2 ... cmj ... cmn am
Necesar b1 b2 ... bj ... bn

Propoziţia 1. Orice problemă de transport are întotdeauna o soluţie admisibilă (posibilă) de

ai b j m n
forma xij 
s
,s  a  b
i 1
i
j 1
j .

Propoziţia 2. Rangul matricei A a coeficienţilor restricţiilor liniare (1’), (2’) este

m  n 1.
Rezultă că o soluţie admisibilă de bază într-o problemă de transport are cel mult m  n  1
componente nenule; ea este nedegenerată dacă are exact m  n  1 componente nenule şi
degenerată dacă are mai puţin de m  n  1 componente nenule.
Propoziţia 3. Orice minor al lui A are una dintre valorile 0, 1 sau -1.
Forma matriceală a problemei de transport T  este:

AX  d
T  X 0
 min  f  CX
unde A este matricea de ordin  m  n   mn ,
1 0  0
0 1  0
A    
0 0  1
En En  En

unde 1 este vectorul linie 1,1,...,1 cu n componente, 0 vectorul nul  0,0,...,0  cu n

componente, En matricea unitate de ordin n , d vectorul coloană de componente
a1 , a2 ,..., am , b1 , b2 ,..., bn ; X vectorul coloană de componente x11 , x12 ,..., x1n ,..., xm1 , xm 2 ,..., xmn .
 Pentru rezolvarea problemelor de transport ca şi în cazul problemelor generale de
programare liniară, algoritmul de rezolvare are două etape:
a) aflarea unei soluţii iniţiale admisibile de bază;
b) îmbunătăţirea soluţiei iniţiale până la determinarea soluţiei optime.
Vom da în continuare două procedee de obţinere a unei soluţii iniţiale admisibile de bază.

7.3.1.1. Metoda diagonalei (metoda colţului nord-vest)

Cantităţile disponibile a1 ,..., am şi cererile corespunzătoare b1 ,..., bn se dispun pe laturile
unui tabel, iar celulele din interiorul tabelului se rezervă pentru necunoscutele xij ( i  1,..., m ;
j  1,..., n ) care trebuie determinate.

a1
a2

ai

am
b1 b2  bj  bn s

Componentele bazice xij ale soluţiei se determină pe rând, începând cu x11 şi anume:
Se alege x11  min  a1 , b1  şi vor fi considerate nebazice (deci vor fi egale cu zero) toate
variabilele de pe aceeaşi linie (sau coloană) cu x11 conform următoarelor situaţii:
a) dacă a1  b1 , atunci x11  a1 şi x1 j  0 , ( j  2,3,..., n );
b) dacă a1  b1 , atunci x11  b1 şi xi1  0 , ( i  2,3,..., m );
c) dacă a1  b1 , atunci x11  a1  b1 şi la alegere x12  0 sau x21  0 , toate celelalte
componente de pe linia 1 şi coloana 1 fiind considerate nebazice, deci, nule.
Concomitent se modifică şi valorile lui a1 sau b1 înlocuindu-se cu a1  a1  x11 şi
b1  b1  x11 .
În pasul următor procedeul se repetă pentru celulele rămase necompletate şi se termină
după m  n  1 paşi, în fiecare pas completând o linie (situaţia a) sau o coloană (situaţia b) sau o
linie şi o coloană (situaţia c).
De regulă componentele bazice nu se trec în tabel, ci se haşurează căsuţa respectivă.

7.3.1.2. Metoda costurilor minime

Pentru determinarea soluţiei de bază se iau în considerare costurile care ne indică ordinea de
alegere a componentelor în fiecare pas.
În primul pas se determină componenta xkh pentru care ckh  min cij şi se ia
xkh  min  ak , bh  cu cele trei alternative ca la metoda diagonalei. Se repetă procedeul urmărind
costurile minime pentru celulele necompletate.
Metoda costurile minime dă în general o soluţie iniţială de bază mai bună decât metoda
diagonalei, realizând o valoare a cheltuielilor de transport mai mică. Acest lucru este util deoarece
numărul iteraţiilor necesare pentru atingerea optimului va fi mai mic.