Mihai Eminescu

Ca personalitate a literaturii si individualitate creatoare, am ales să vorbesc

despre Mihai Eminescu.
Mihai Eminescu, născut pe 15 ianuarie 1850, in Botoșani (Moldova), a fost un
poet, prozator și jurnalitst român, socotit de cititorii români și de critica literară
postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Personal, consider ca el este unul dintre cei mai fermecători poeți romantici al
timpurilor. Intreaga lui operă se încadrează în romantism, Eminescu fiind socotit
ultimul mare romantic european. In toate creațiile sale sunt prezente următoarele
caracteristici ale romantismului: sensibilitate, fantezie, originalitate, istorie, teme
precum cosmicul, natura și desigur dragostea. Aceste două teme precum dragostea
și natura sunt nelipsite in operele lui Eminescu, împletindu-se şi definind de fapt
semnificaţii, sentimente, senzaţii, exprimarea eului liric etc.
In creațiile sale, Mihai Eminescu redă o mulțime de idei ce se referă la arta
poetică, iubire sau timp, de asemenea evidențiază și o mulțime de valori ce sunt
valabile chiar și in zilele noastre. De exemplu, creația sa “Criticilor mei” se referă
la arta poetică fiind adresată celor care nu sunt in stare să scrie, dar care indrăznesc
să critice operele sale, poezia având ca temă-relația dintre critici și poeți. Tema
iubirii are in centru femeia care imbracă la Eminescu mai multe ipostaze: femeia-
inger, femeia-demon, femeia-misterioasă, o permanentă enigmă. Indiferent de
ipostaza in care este surprinsă, femeia reperezintă partenera prin care eul liric
realizează idila intr-un cadru natural adecvat. In poeziile lui Eminescu iubirea este
un vis, un ideal mereu neimplinit. Iubirea impărtășita este intâlnită in poezii
precum : "Floare albastra","Lacul", "Dorinta", "Sara pe deal". Tema timpului este
văzută ca o supratemă a operei, fiind regăsită aproape in toate creațiile
eminesciene. In poezia "Luceafarul", de exemplu, Hyperion călătorește spre
Demiurg, această călătorie realizandu-se in timp și spațiu, spre inceputurile lumii,
rotația aștrilor se face in timp. Creațiile lui Eminescu cuprind, de asemenea si o
mulțime de valori naționale valabile și astăzi, precum ar fi conștiința de neam,
dragostea de glie, de limbă, de obiceiuri.
Unele dintre cele mai preferate fragmente eminesciene este fragmentul din
poezia "Doina", care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de
revolta..etc:
“De la Nistru pan' la Tissa
Tot Romanul plansu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.
Din Hotin si pan la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.”

Capodoperele eminesciene “Scrisoarea 1” , “Glossa” și “Luceafarul” pun in

valoare marea capacitate de sinteza filozofică și de creație, ceea ce a determinat
variate analize. Poemul “Luceafarul” este considerat apogeul creației eminesciene,
Călinescu afirmând că dacă printr-un accident s-ar fi pierdut toate producțiile
poetului, acest text ar fi fost suficient pentru a-i conferi calitatea de poet național.
Criticii literari văd in „Luceafarul” o cheie de boltă a universului poetic
eminescian. Intâlnim toate marile teme, motive ale creației marelui poet: dragostea,
geniul, natura, titanul, demonul, filozofia, cadrul nocturn. Luceafarul este un domn
al nopții instelate, un inger, este un titan romatic. Numele lui Hyperion duce iarăși
la izvoarele mitologiei, Hyperion este unul din cei șase titani, care are ca mamă pe
Gaia(Pământul) și ca tată pe Uranus(Cerul). După Hesiod, Hyperion este o
divinitate subolimpică, este un alt fiu al cerului, tatăl soarelui si al lunii, un titan
ucis de invidie de alți titani. După Homer și alți poeți, Hyperion este soarele insuși-
in poem. Doru Popovici observă, circumspect, că in poezia lui Eminescu,
personajul titanian nu se realizează decât rareori, schemele ei titaniene funcționeză
insă frecvent.
O tendință a meditației eminesciene este aceea de a visa asupra viitorului: al
neamului, al individului (“Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie!”, “Scrisoarea 1”,
“Glossa”, “Oda(in metru antic)” etc.). Sub acest aspect, practic toate poeziile lui
Eminescu sunt meditații in care visul prospectează șansa omului de a dobândi
fericirea și de a-și cunoaște semnificația in univers, ca de exemplu opera
“Scrisoarea 1” :
“Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.”

Personal, pot spune că Dragostea și Natura sunt teme romantice, permanente in

creația lui Eminescu. Ingemănate mereu, natura si iubirea se constituie intr-o
singură temă in care spațiul poetic primește valoare filozofică și este caracterizat
de emoții puternice și sentimente profunde. Deși sunt aproape inseparabile, fiecare
dintre aceste două teme comportă mulțime de motive, semnificații și ipostaze
proprii. Cultivarea cu predilecție a simbolurilor iubirii și naturii, este unul dintre
elementele decisive in integrarea liricii eminesciene in curentul romantic literar.

In concluzie, pot afirma faptul că poetul care ,se pare încă din timpul vieții sale
scurte era conștient de genialitatea sa, a intrat în patrimoniul valorilor culturale
internaționale ca o conștiință vie a poporului român, devenind astfel, după cum
scrie Edgar Papu, "un mare și inconfundabil poet al omenirii".