Există întotdeauna ceva incitant în începutul unui nou an școlar sau

semestru. Noi haine de purtat. Noi cărți de explorat. Noi profesori pe

care îi întâlnești. Toate sunt parte din experiența educațională și din
ceea ce numim „înapoi la școală”.
Desigur că mulți dintre noi vor pica repede de acord că noile cărți și
haine nu sunt cu adevărat ceea ce importă. Sunt ideile pe care le
deprindem și școlarizarea primită care aduc o schimbare reală atât în
prezent cât și în viitor.
Dar cum ar fi dacă școlarizarea nu ar fi așa de minunată cum am
crezut că este? Dacă avem în vedere testele școlare, declinul gândirii
și ascensiunea emotivismului, mai putem spune cu adevărat că
sistemul de educație este la fel de minunat pe cât ne mințim noi că
este?
Aceia dintre noi cărora le place să fie drăguți și nu vor să rănească
sentimentele celorlați tind să evite o asemenea întrebare. Dar
jurnalistul Malcolm Muggeridge nu avea niciun fel de probleme să fie
foarte tranșant în această chestiune, după cum se poate vedea din
pasajul următor, decupat dintr-una din cărțile sale:
„Educația, marele idol și marea escrocherie a vremurilor noastre, își
propune să ne echipeze pentru a trăi, și este recomandată drept
panaceu pentru orice, de la delincvența juvenilă la demența
prematură. În cea mai mare parte, nu face altceva decât să
adâncească prostia, să pompeze în stima de sine, să impulsioneze
credulitatea, și să-i pună pe elevi la discreția spălătorilor de creiere
care au tiparul, radio-ul și televiziunea la îndemâna lor.”
Muggeridge continuă prin a explica efectele unui astfel de scenariu
asupra societății:
„Am văzut imagini ale unor monștri uriași, dizgrațioși, preistorici, care
și-au dezvoltat o asemenea carapace  protectivă încât s-au prăbușit
sub greutatea ei și s-au stins. La fel și civilizația noastră se prăbușește
sub povara bogăției și a necesității de a o consuma; a propriei fericiri
și a necesității de a susține iluziile care o reprezintă; a propriei
securități și a armelor nucleare distructive din ce în ce mai sofisticate
considerate esențiale pentru așa ceva. Astfel împovărată, și civilizația
noastră, s-ar putea să se stingă în curând. Pe măsură ce acest fapt se
inserează în conștiința colectivă, apelul la droguri, vise, fantezii și ale
resorturi escapiste, în special sex, devine din ce în ce mai pregnant.”
Nu este nevoie de un geniu pentru a vedea că societatea de astăzi a
atins într-adevăr un punct, în care mulți se aruncă în distracții pentru a
uita de mizeriile generate de „fetișul” sistemului educational
înrădăcinat. Întrebarea este cum putem scăpa din acest sistem și cum
ne putem întoarce la lumina adevăratei cunoașteri? Muggeridge are
un răspuns dătător de speranță:
„Trăind în crepusculul unei civilizații consumate, printre umbrele sale
absurde și înfricoșătoare, mai există ceva în care să crezi? În mod
curios, aceste circumstanțe oferă un cadru în care scopul din spatele
lor reiese, mi se pare, cu o limpezime specială. După cum iubirea
omenească strălucește în toată splendoarea ei când ultima licărire de
dorință s-a epuizat, la fel și noi a trebuit să facem din lume un pustiu
pentru  a-L găsi pe Dumnezeu în ea.”
După cum amintește mai sus Muggeridge, educația a fost de multă
vreme prezentată drept salvarea omenirii. Și cu toate acestea, mulți
oameni văd că această promisiune a rămas neîndeplinită. Oare a
sosit timpul să ne deschidem ochii, să recunoaștem sălbăticia în care
trăim, și să căutăm o cale de a ne scoate atât pe noi cât și pe copiii
noștri din ea?