1. Imunogenitatea si specificitatea.

Specificitatea
Este proprietatea antigenului de a reacţiona specific numai cu receptorii
specifici, fie ei solubili sau membranari, a căror producţie a fost stimulată de
antigen (???).
Nu toate antigenele se caracterizează prin ambele proprietăţi, şi se împart
în:
A. Imunogenele: antigene complete
Acestea se pot împărţi în:
a) antigene timo-independente – categorie minoritară, declanşează de regulă
RIU pentru că au capacitatea de activare directă a Ly B, nefiind necesară
prezenţa Ly T
b) antigene timo-dependente – pot declanşa fie RIU fie RIC numai ca urmare
a unei cooperări celulare la care este necesară prezenţa Ly Th. ele pot fi
proteine
B. Haptenele antigene incomplete
Sunt substanţe cu greutate moleculară mică sau foarte mică, structură
simplă, ele sunt capabile să interacţioneze cu receptorii antigenici, dacă există,
dar ele singure nu pot declanşa RI decât dacă sunt cuplate natural sau artificial
cu macromolecule imunogene ce se numesc purtător = carrier
Exemplu:
Dinitrofenol = DNP, BSA = serum albumina bovină
DNP nu induce Ac anti DNP
DNP + BSA induce Ac anti DNP
Deci haptenele au doar specificitate, nu şi imunogenitate.

Imunogenitatea este capacitatea de a satisface o condiţie necesară şi

anume concentrarea într-o arie restrânsă a membranei celulare a tuturor
cuplurilor antigen anticorp, se mai numeşte şi cross-linkare interreceptorială.
Astfel, imunogenele realizează cross-linkarea, deci declanşează RI, pe
când haptenele nu pot declanşa RI tocmai datorită imposibilităţii de cross-linkaj.
În cazul haptenelor, avem stimuli cu intensitate mică, ce se exercită la mare
distanţă unul de altul, dar nu se pot însuma şi genera un stimul activator, de aici
paradoxul: recunoaşterea nu înseamnă şi declanşarea RI.
Teoretic s-ar putea declanşa dacă toate cuplurile s-ar concentra într-o arie,
iar stimulii s-ar putea însuma. Haptenele singure nu se pot concentra într-o arie.

1
2. Determinanti antigenici.

Haptena se numeşte determinant antigenic, subcomponent al structurii

antigenice care din punct de vedere funcţional se împart în:
1) determinanţi antigenici liniari, secvenţiali – peptidici, cu 8-15 aminoacizi
dispuşi în serie unii după alţii.
Sunt recunoscuţi numai de Ly T, sunt structuri amfipatice, secvenţe peptidice
interiorizate în structura antigenului nativ ce pot fi eliberate numai în urma
prelucrării de APC(Antigen Presenting Cells).
2) determinanţi antigenici conformaţionali - 8-15 aminoacizi ce pot proveni
din regiuni diferite ale lanţului peptidic / lanţurilor peptidice, ei fiind aduşi în
apropriere ca urmare a unor legături disulfurice sau necovalente inter /
intracatenare. Sunt recunoscuţi numai de Ly B sau produşii acestora: anticorpii.
Sunt constituiţi numai din aminoacizi hidrofili, sunt dispuşi la suprafaţa moleculei
de antigen nativ, în porţiunile de maximă flexiblilitate / mobilitate.
Împărţirea ar fi de fapt în antigeni predominant secvenţiali şi antigeni
predominant conformaţionali. Cea care contează foarte mult este conformaţia
moleculară.
Importanţa conformaţiei moleculare în determinanţii antigenici secvenţiali

Este pentru prezentarea antigenului şi recunoaşterea antigenului.

Exemplu: Un fragment din mioglobină liniar, 132-146, cu structură amfipatică,
este recunoscut numai de Ly T, prin TCR (T cell receptor), doar dacă sunt
prezentaţi Ag de APC(de exemplu macrofagele). APC au numai legături cu
aminoacizii hidrofobi prin MHC, Ly T au legături numai cu aminoacizii hidrofili prin
TCR.
În timpul formării legăturilor, antigenul capătă o conformaţie helicoidală în
care aminoacizii hidrofobi trec către MHC, iar aminoacizii hidrofili trec către TCR.

Importanţa conformaţiei moleculare în determinanţii antigenici conformaţionali

Este pentru recunoaşterea antigenului, nefiind necesară prezentarea

antigenului.
Exemplu: antigenul HEL (Hen Egg Lyzozime)
HEL are în structura sa o ansă internă ce este porţiunea cea mai imunogenă.
Prin fragmentarea HEL anticorpii dau reacţie cu ansa internă, dacă se rup
legăturile ce ţin ansa internă, deci ansa este derulată, reacţia este compromisă.
Anticorpii recunosc determinanţii antigenici conformaţionali după principiul
conformaţional „cheie în broască”

2
3. Conditiile de imunogenitate a Ag-T dependente.

Antigen Presenting Cells (APC; celulele prezentatoare de antigen) sunt

celule cu rol esenţial în generarea unor răspunsuri imune umorale şi celulare faţă
de antigenele timodependente. Au trei funcţii importante din punct de vedere
imunologic:
1. sunt responsabile direct de declanşarea răspunsului imun;
2. au rol esenţial în întreţinerea (în timp) a răspunsului imun;
3. participă la controlul răspunsului imun.
APC sunt implicate într-un fenomen de cooperare celulară cu două categorii de
limfocite:
I. Limfocite cu rol imunoreglator, clasificate în două subvarietăţi:
a. T-helper cu rol în amplificarea răspunsului imun;
b. T-supressor cu rol în inhibare răspunsului imun.
II. Limfocite cu rol efector (care participă la realizarea efectivă a
răspunsului imun):
a. Limfocite B pentru răspunsul imun umoral;
b. Limfocite T citotoxice pentru răspunsul imun celular.
Celulele APC au următoarele caracteristici:
a) dintre toate celulele participante la cooperare, APC sunt primele şi
singurele celule ce vin în contact cu antigenele (Ag) native;
b) sunt singurele capabile să prelucreze Ag native generând fragmente
antigenice (epitopi); doar aceste fragmente sunt recunoscute de
limfocite (şi în special de limfocitele T);
c) APC sunt substratul morfologic al cooperării celulare.
Clasificarea APC:
I. APC profesionale:
1. macrofage;
2. celule dendritice;
3. limfocite B (în anumite condiţii pot funcţiona ca APC).
II. APC ocazionale:
1. PMN (dintre acestea sunt mai importante neutrofilele);
2. Celulele endoteliale;
3. Celulele epiteliale.

3
4. Macrofagele ca APC

I.1 APC profesionale – macrofagele

Macrofagele sunt celule de origine medulară; măduva (n. ed. osoasă
hematopoietică) elimină continuu în circulaţia periferică elemente (n.ed. figurate
sanguine) tinere, nematurizate (monocite). După un scurt tranzit (24…36 h),
acestea trec în ţesuturi, fiind atrase de anumiţi factori (chemotactici). În ţesuturi
se vor maturiza sub influenţa unor (n. ed. alţii?) factori cum ar fi IFN  (n. ed.
gamainterferon), transformându-se treptat în macrofage. Macrofagele pot
îndeplini funcţia de APC (trecând prin anumite transformări).
Transformarea macrofagelor în APC a fost împărţită (n. ed. didactic) în 5 etape
(n. ed notate A…E în cursul de faţă).
A. Captarea antigenelor:
1. macrofagele captează antigenele corpusculate (e. g. bacterii, viruşi, paraziţi
de dimensiuni mici, etc); macrofagele nu captează niciodată antigene
solubile;
2. captarea este un proces imunologic nespecific;
3. captarea este un proces imunologic mediat receptorial.
A.1 Antigenele corpusculare captate de macrofage pot fi împărţite în două
categorii:
i) Antigene corpusculare opsonizate (adică «învelite» de factori
imunologici solubili); opsonizarea favorizează net captarea Ag şi
endocitarea lor. Opsoninele sunt reprezentate de:
I) C3b – prezent în mod continuu în lichidul interstiţial, în cantitate mică;
generarea C3b se face prin funcţie continuă a căii alternative de activare a
complementului; C3b are o foarte pronunţată tendinţă de fixare a oricăror
suprafeţe membranare non-self (n. ed. adică C3b, considerat nespecific, se
leagă specific şi preferenţial de structuri non-self…!).
Macrofagele au receptori capabili să lege C3b; aceşti receptori se vor
nota cu CR (Complement Receptor).
II) Ig (mai ales IgG) – prezente în lichidul interstiţial în concentraţii mai mari.
Ig se ataşează pe membrana bacteriană datorită recunoaşterii unor
antigene de suprafaţă exprimate pe respectiva membrană. Porţiunea Ig
care se leagă la determinantul antigenic a fost notată Fab (Fragment
antigen-binding). Fragmentul Fc (Fragment constant) al Ig astfel legate este
liber în lichidul interstiţial. Captarea are loc rapid prin legarea Fc la receptorii
FcR ai macrofagelor (n. ed. spre deosebire de complement, Ig sunt
specifice în ceea ce priveşte Ag legat prin structura Fab, care este
complementară cu structura antigenică recunoscută; pentru două antigene
diferite, Fab corespunzător nu poate fi acelaşi; Fc este acelaşi indiferent de
antigenul recunoscut de Fab).

4
 ii) Antigene corpusculare neopsonizate – captarea lor este mai puţin
eficientă. Macrofagele au receptori care se leagă la oligozaharide ale
peretelui bacterian - radicalii fucozil, manozil - de unde şi notaţia F/MR.
A.2 Captarea este nespecifică pentru că macrofagele nu au contact direct
cu determinanţii antigenici de suprafaţă, contactul făcându-se (n.ed.
exclusiv) prin C3b, Fc şi radicali F/M (n.ed. care sunt structuri constante);
B. Endocitarea antigenelor corpusculare captate este un proces
energodependent («activ»); endocitarea presupune modificarea conformaţiei
membranare cu formare de pseudopode şi vezicule de endocitare.
C. Prelucrarea/procesarea antigenelor endocitate. În lizozomi, sub acţiunea
proteazelor şi hidrolazelor are loc o proteoliză parţială în urma căreia rezultă
fragmente (epitopi). Ulterior sunt selectaţi epitopii imunodominanţi (cei mai
imunogeni).
D. O parte din epitopii selecţionaţi sunt conservaţi în macrofag şi servesc la
întreţinerea în timp a răspunsului imun. Cantităţi mici sunt eliberate şi menţin
stimularea antigenică.
E. Cea mai mare parte din epitopii selectaţi se cuplează în macrofag cu molecule
MHC I sau MHC II, rezultând complexe MHC I (sau II) – epitop care vor fi
expuse pe membrana macrofagului. Primele celule care vin la cooperare sunt
limfocitele T (mai exact subsetul Th). Limfocitele Th pot recunoaşte epitopii
doar în complexe MHC II - epitop. Capacitatea de prezentare este deci
condiţionată de capacitatea macrofagelor de a sintetiza molecule de tip MHC
II. De exemplu:
- 70 % din macrofagele peritoneale sunt capabile să sintetizeze MHC II;
- 50 % din macrofagele splenice sunt capabile să elaboreze MHC II;
- maxim 25 % din macrofagele hepatice sunt capabile să exprime MHC II.
Macrofagele care elaborează MHC II sunt implicate în generarea unor
răspunsuri imune. Cele care nu au această capacitate nu participă la
generarea unor răspunsuri imune dar sunt implicate doar în reacţiile
inflamatorii locale.
Etapele limitante ale procesului de transformare macrofag-APC sunt A şi E:
- rata captării depinde de numărul de receptori CR, FcR funcţionali;
- prezentarea depinde de capacitatea de sinteză a MHC II.
Funcţia de ansamblu a macrofagelor în răspunsul imun: captează antigenele
şi le transportă către ganglionii locoregionali unde le prezintă limfocitelor Th aflate
în aria timodependentă a ganglionilor (paracortexul ganglionar).

5
5. Clasele de celule dendritice si particularitatile lor fenotipice
Celulele dendritice (n. ed. în cadrul secţiunii I.2 notaţia va fi CD)
…sunt celule de origine medulară care în condiţii de repaus emit prelungiri
citoplasmatice (pseudopode). Ansamblul pseudopodelor are următoarele
caracteristici:
- pseudopodele sunt foarte numeroase;
- sunt foarte fine, subţiri, efilate;
- sunt foarte lungi (lungimea minimă este de 5…6 ori diametrul celular).
Aceste caracteristici dau celulei un aspect similar celor dendritice din SNC. În
ceea ce priveşte funcţia APC, despre celulele dendritice se poate afirma că:
a. în general exprimă receptori pentru opsonine, deci pot capta antigene;
b. în general pot sintetiza MHC II.
Celulele dendritice (CD) sunt o clasă foarte heterogenă, cu şase subtipuri,
grupate în trei subunităţi mai importante
Grupa I 1. CD din subtipul 1 se găsesc:
- în submucoasa bucală;
- tractul digestiv;
- colul uterin.
Funcţia lor de ansamblu este de a capta antigenele şi a le transporta în
ganglionii locoregionali, în paracortexul acestora prezentându-le limfocitelor Th.
2. CD interstiţiale au morfologie similară celulelor Langerhans. Sunt foarte larg
distribuite (se găsesc în toate spaţiile interstiţiale).
Grupa II este formată din celule localizate în organele limfoide secundare.
3. CD interdigitate (engl. IDC) au aspect tipic dendritic şi sunt distribuite în ariile
timodependente din ganglionii limfatici şi splină:
- paracortex ganglionar;
- pars interna a splinei (strat limfoid periarteriolar intern).
4. CD foliculare au aspect tipic dendritic şi sunt distribuite în foliculii limfoizi din
organele limfoide secundare (foliculi limfoiziş aglomerări de limfocite B), adică în
ariile bursodependente din organele limfoide:
- cortexul ganglionar;
- pars externa a splinei.
CD intracirculatorii
5. CD sanguine – ca morfologie sunt ovalare (în circulaţie). Sunt întâlnite rar.
6. CD văluroase (engl. veiled) sunt aplatizate şi ovalare. Pe lateral prezintă foarte
multe franjuri şi ondulaţii. Sunt prezente numai în circulaţia limfatică, mai ales în
limfaticele aferente. Fenotipic sunt CR (-), FcR (-), MHC II (-).
Se consideră că toate aceste celule dendritice (1…6) nu reprezintă entităţi
morfologice distincte, ci sunt principalele etape ale traficului celulelor dendritice
în organism. Toate CD au aceeaşi origine (n.ed măduva osoasă hematogenă) şi
în funcţie de ţesutul pe care îl parcurg îşi modifică caracterele morfologice şi
fenotipice.
6
6. Traficul tisular/limfoid al celulelor dendritice

Traficul şi filiaţia celulelor dendritice în organism se desfăşoară în patru sectoare:

măduva, sectorul tisular, sectorul limfoid şi sectorul vascular.
CDS I. Calea intratisulară:
a. în ţesutul cutanat devin celule Langerhans: CR(+), FcR(+); se pot
activa, caz în care transportă antigenele spre ganglionii
locoregionali prin limfaticele aferente, unde devin CD văluroase
(CDV); în paracortexul ganglionar aceste CDV devin IDC, care
sintetizează în cantităţi mari MHC II prin care prezintă antigenele
către limfocitele T helper (3000…4000 Th: 1 IDC) inclavate printre
prelungirile IDC.
b. în spaţiile interstiţiale din organele limfatice devin CD interstiţiale,
care exprimă CR şi FcR; prin activare migrează şi vor transporta
antigenele pe două căi:
i. către ganglionii locoregionali – CDV- IDC (în maniera
descrisă mai sus la litera a.);
ii. migrează antidromic - în circulaţie redevin CDS, trec în
splină devenind IDC în PALS interna; IDC cooperează cu
limfocite T.
II. Traficul limfoid presupune trecerea directă:
i. în ganglioni apoi în cortexul ganglionar, unde are loc
transformarea în CDF;
ii. prin artera lienală în PALS externa cu transformare în CDF.
I.3 Limfocitele B pot funcţiona ca APC deoarece exprimă receptori de captare a
antigenelor (CR, FcR, BCR) (n. ed. aceasta este formularea dată în curs şi
trebuie să-i rămânem fideli, chiar dacă este în mod clar un sofism; e.g. dacă eu
am o undiţă nu înseamnă că sunt pescar). Limfocitele B captează doar antigenele
solubile. În stadiul de limfoblast, ele elaborează cantităţi crescute de molecule
MHC II.

7
7. Moleculele MHC I/II

MHC I sunt distribuite ubicuitar, cu excepţia hematiilor

Ca structură sunt heterodimeri . Lanţul  are o porţiune transmembranară pe
când  este strict extracelular. Aceste lanţuri prezintă organizare multidomenială
datorită unor legături disulfurice intracatenare. Lanţul  are trei domenii 1…3 iar
lanţul  are o singură buclă:
- domeniile 1, 2 sunt constituite din secvenţe hipervariabile (diferă de la un
tip celular la altul) şi de aceea sunt numite domenii polimorfe ale MHC I;
- domeniul 3 are o structură primară constantă faţă de tipul celulei (n.ed
independentă de tipul celulei pe a cărei membrană este exprimată molecula
MHC I analizată);
- domeniul  are o structură primară constantă la toţi indivizii unei specii date.
Funcţii: Domeniile 1, 2 sunt situate simetric şi se asociază formând o
cavitate de dimensiuni reduse în care este inclavat un antigen (ş antigen
endogen) ş situs combinativ pentru antigene. Domeniul 3 se comportă ca
un antigen self foarte imunogen, fiind implicat în declanşarea unor reacţii de
respingere a grefelor de organ/ ţesut.
Gena MHC I este situată pe autozomii 6.
MHC II sunt distribuite doar pe membranele celulelor ce participă la realizarea
răspunsului imun: APC, limfocite B şi limfocite T. Ca structură sunt heterodimeri
, ambele lanţuri fiind transmembranare. Fiecare lanţ prezintă câte două
domenii («bucle») iar poziţionarea lor simetric faţă în faţă dă moleculei un
aspect Ig-like
Domeniile aminoterminale 1,1 sunt domeniile polimorfe ale moleculei MHC II
(variază mult de la o clonă celulară la alta). Domeniile carboxiterminale 2,2 au
structuri primare constante (mai ales 2) şi în consecinţă se numesc domenii
monomorfe.
Domeniile polimorfe se asociază formând cavităţi în care este inclavat
pentru prezentare un antigen exogenş situs prezentator pentru antigen.
Domeniile monomorfe (mai ales 2) au rol în declanşarea unor reacţii de
respingere a grefelor şi în cooperarea APC-Th.
Şi genele MHC II sunt situate pe perechea 6 de autozomi

8
8. Mecanismele prezentarii selective a Ag-elor pe molecule MHC II/I

Mecanismele prezentării selective a antigenelor pe moleculele MHC: deşi ambele

categorii de molecule MHC sunt sintetizate în acelaşi subsector celular (RER),
ele prezintă diferenţiat antigenele pentru că se cuplează cu acestea în
subsectoare celulare diferite.

În cazul MHC I se sintetizează iniţial lanţul  apoi . Prin cuplarea acestora rezultă
molecula MHC I şi are loc modificarea conformaţională a lanţului , cu
deschiderea largă a situsului combinativ pentru antigen. Astfel, moleculele MHC
I pot fixa diverse antigene: proteine endogene intracitoplasmatice – autoantigene
sau neoantigene sau fragmente rezultate din prelucrarea unor microorganisme
cu habitat sau dezvoltare intracelulară (n.ed. în acest al treilea caz, nu se poate
afirma că respectivele proteine au provenienţă endogenă, nefiind biosintetizate
pe o matriţă ARN provenită din transcrierea unei secvenţe ADN proprii). Prin
prelucrarea respectivelor polipeptide în citoplasmă, sub influenţa proteozomilor
(n. ed. lizozomi?) rezultă epitopi care prin anumite sisteme transportoare (vezi
figura mai sus: TAP 1,2= transportor asociat prezentării de antigen; ABC=
casetele de legare a antigenului) ajung în RER (reticul endoplasmic rugos).
Încărcarea moleculelor MHC I cu epitopi implică o nouă modificare
conformaţională, MHC I desprinzându-se de pe perete şi migrând pe membrană.
În cazul MHC II se sintetizează pe lângă lanţurile  şi  şi un lanţ II inhibitor
(IIi) care «astupă» (blochează) situsul de prezentare a antigenului. Lanţul II i trece
printr-un dublu clivaj proteolitic:
1) îndepărtarea capătului aminoterminal eliberează situsul combinativ pentru
antigen, care poate fixa diverse antigene (e.g. antigene exogene din procesele
de fagocitare în endozomi)
2) al 2-lea clivaj îndepărtează complet lanţul IIi iar moleculele MHC II devin
neancorate pe pereţii endozomali, trecând pe suprafaţa membranară, unde pot
fi recunoscute de limfocitele Th.

9
9. Structura si functiile complexului TCR-CD3
Complexul TCR-CD3
Pe membrana unui Ly T aflat în repaus se află între 60 şi 100 de mii de
asemenea complexe.
TCR
Este un heterodimer, are două lanţuri diferite ce se asociază între ele: un
lanţ  cu greutatea de 45 kd, genele ce codifică acest lanţ se află pe cromozomul
7 şi un lanţ , cu greutatea de 40 kd, genele ce codifică acest lanţ se află pe
cromozomul 14.
Lanţurile  şi  sunt transmembranare, capetele C (carboxi-terminale) se
află în interiorul celulei, astfel se separă 3 segmente cu funcţii distincte:
extracelular, transmembranar, intracitoplasmatic.
Segmentul extracelular: are dispoziţie Ig-like, cu două bulcle şi două
domenii, cu aproximativ 110 aminoacizi. Cele două bucle sunt constituite din
secvenţe aminoacidice hipervariabile şi se numesc V (variabil ) şi respectiv
V, iar celelalte două bucle (situate spre membrană) au secvenţe constante,
numindu-se C şi C. V şi V sunt alcătuite dintr-o cavitate ce se mai numeşte
şi situsul combinativ pentru Ag
Domeniile V, V nu angajează legături prin întreaga lor secvenţă, ci doar prin
mici segmente de 8-15 aminoacizi ce provin în urma plicaturării V, V şi
protruzionând către interiorul cavităţii, această secvenţă se combină cu Ag prin
potrivire: regiuni determinante ale complementarităţii = CDR.
Cele 6 CDR angajează legături diferenţiate cu moleculele de antigen,
cooperează cu APC ce prezintă un epitop pe moleculele MHC.
CDR 1 şi CDR 2 angajează legături cu moleculele MHC, recunoscând doar
domeniile polimorfe (din MHC 1 domeniile 1, 2, din MHC 2 domeniile 1, 1).
CDR 3 angajează legături cu epitopul.
Prin TCR se recunosc şi MHC şi epitopul, deci se face o recunoaştere
antigenică asociativă intrareceptorială.
Lanţurile  şi  se asociază cu legături disulfurice, de aceea se formează
heterodimerul, şi rezultă o porţiune dotată cu maximum de mobilitate (baleiere),
ce favorizează recunoaşterea antigenică, numită zona balama (hinge engl.).
Segmentul transmembranar are 22-25 de aminoacizi, dispoziţie helicoidală.
Segmentul intracitoplasmatic este extrem de scurt, are 5-12 aminoacizi.
TCR are rol în recunoaşterea antigenică, este responsabil pentru generarea
unor semnale activatoare, centripete, către centrul celulei, către sistemele
enzimatice. Transducţia semnalului se face prin complexul CD 3.

CD 3

10
 Este un complex pentameric, cu 5 lanţuri transmembranare, dintre care 3
lanţuri scurte cu 20-25 kd greutate, genele codificatoare pe cromozomul 11,
denumite , ,  şi două lanţuri identice, foarte subţiri, efilate, lungi, ce pătrund
mult în Ly T, cu greutatea de 16 kd, genele codificatoare pe cromozomul 1, numite
 (nu mai ţin minte litera grecească!!!).
În realitate, prin asocierea TCR-CD3 se formează un complex heptameric,
cu CD 3 responsabil de transducţia semnalelor către sistemul enzimatic de
profunzime.
La recunoaşterea Ag mai cooperează şi coreceptorii CD4 şi CD8.

11
10. Structura si functiile complexului CD4/CD8
CD 4
Este distribuit caracteristic pe Ly Th, care se mai numesc de asta şi Ly T CD
4+.
Este o glicoproteină transmembranară, exprimată pe cromozomul 12, cu
capul N (amino-terminal) extracelular.
Segmentul extracelular are 4 bucle de aminoacizi, are segment
transmembranar şi intracelular foarte lung.

Funcţiile:
Prin segmentul extracelular se produce cooperarea dintre Ly Th şi APC,
CD4 angajând legături cu moleculele MHC II şi recunoscând domeniul monomorf
MHC II (2).
Prin segmentul intracitoplasmatic are rol în activarea Ly Th, are contact fizic
cu o enzimă importantă: protein kinaza p56 (PK56), sau se mai numeşte şi kinaza
specifică leucocitelor = lck.
CD 8
Este prezent pe suprafaţa Ly Tc, Ly Ts, celule CD8+.
Este o glicoproteină transmembranară, heterodimerică, cu greutate de 72
kd, genele codificatoare sunt pe cromozomul 2, lanţurile se numesc , , cu
segmente intracelulare foarte lungi.
Funcţiile:
Segmentul său extracelular, cu două bucle , , face cooperarea dintre Ly
Tc sau Ly Ts, şi APC, realizându-se legături cu moleculele MHC I prezente la
suprafaţa APC, se recunoaşte domeniul monomorf 3.

12
11. Receptorii de adeziune intracelulara a limfocitelor T si functiile lor
Au ca funcţie majoră stabilirea de contacte între APC şi Ly T, fapt important
pentru cooperările dintre aceste celule.
CD2
Este prezent pe toate Ly T, este prezent şi pe celulele NK.
Este o glicoproteină transmembranară, cu greutatea de 50 kd, în segmentul
extracelular are 2 bucle, un segment intracelular foarte lung.
Funcţiile segmentului extracelular sunt acelea de contact cu un contraligand
reprezentat de LFA3 (CD58) o legătură prin complementaritate.
Are contribuţie în pregătirea activării Ly T, prin segmentul intracelular ce se
află în contact cu fosfolipaza C.
Activarea se face astfel: modificarea conformaţională de segment
intracelular CD2 ce produce alunecarea PLC spre suprafaţa membranei unde
activează cascada inozitol hexafosfat(IP6) şi aşa mai departe.
CD2 este prezent pe suprafaţa Ly T numite naive, adică cele care nu au
întâlnit încă antigenul.
Cuplul CD2-LFA3 este considerat un cuplu de adeziune celulară de linia I,
adică sunt primele legături celulare între APC şi Ly T, având o foarte mare afinitate
între receptori.
LFA1
Este un heterodimer, cu un lanţ  (CD11a), cu greutate de 95 kd şi un lanţ
 (CD18) cu greutatea de 180 kd; cele două lanţuri prezintă câte 2 bucle aşezate
simetric
Funcţia :
LFA1 are legături cu moleculele din clasa ICAM, este un receptor de
adeziune larg întâlnit: pe Ly T, mai ales pe cele cu memorie, Ly B, celule Nk,
membrana PMN.
Cuplul de adeziune LFA1 – ICAM este un cuplu de linia a doua, sunt legături
instabile, LFA1 are afinitate scăzută pentru ICAM dacă Ly T este neactivat.
Funcţiile receptorilor de adeziune:
- receptorii de adeziune permit contacte intime între membranele celulare
permiţând cooperarea intercelulară, sunt învinse forţele de respingere
electrostatică.
- Aceste cupluri realizează un efect de fermoar, apoziţie intimă pe
suprafeţe foarte mari, permite o cooperare intimă, favorizează net
recunoaşterea Ag.
- Datorită apoziţiei receptorii MHC şi TCR difuzează prin membrană până
ajung faţă în faţă.

13
12. Recunoasterea Ag-ic asociativa
Recunoaşterea asociativă este dublă, intrareceptorială şi interreceptorială:
prima este între TCR şi CD3, iar a doua este între TCR şi CD4 sau CD8.
Complexul angajează un număr de 2 legături cu Ag: prin TCR cu CDR3 V,
CDR 3 V; 4 legături prin TCR cu CDR 1 V, V, cu CDR 2 V, V şi încă o
legătură cu CD4 sau CD8 deci 5 legături.
În concluzie Ly T este mai interesat de structurile prezentatoare de Ag decât
de Ag.
În realitate Ly T recunosc doar Ag membranare, iar din totalitatea lor doar
anumite categorii.
Deci:
- Ag ataşate sunt recunoscute de Ac
- Ag constitutive sunt recunoscute de Ac, celule NK
- Ag prezentate de MHC sunt recunoscute doar de Ly T
- Ly T recunosc numai Ag prezentat de MHC
- În funcţie de MHC se dau răspunsuri imune diferite: MHC I  RIU; MHC
II şi MHC II  RIC

14
13. Mecanismele si consecintele activarii limfocitelor T
această activare nu se realizează în orice condiţii. Activarea are loc în condiţii
diferite in vitro faţă de in vivo.
Pentru activarea in vivo, sunt mai importante trei condiţii:
1. limfocitele T pot fi activate doar de antigene timodependente;
2. activarea limfocitelor T se realizează doar în cadrul unei cooperări celulare la
care este obligatorie prezenţa APC (presc. Antigen Presenting Cells).
3. cooperarea celulară şi activarea care rezultă pentru generarea unui RI eficient
sunt bidirecţionale. Cele două celule se stimulează reciproc. Din acest punct
de vedere distingem două tipuri de activări:
a) Activarea anterogradă se realizează dinspre APC spre limfocitele T fiind
urmată de activare metabolică a limfocitelor T. Se numeşte anterogradă pentru
că ea se exercită în acelaşi sens cu prezentarea şi recunoaşterea antigenului.
Activarea anterogradă presupune transmiterea spre limfocitele T a unor semnale.
Două căi sunt mai importante pentru această transmitere:
I. Calea TcR-CD3 este utilizată în cazul recunoaşterii antigenice; semnalele
transmise pe această cale determină activarea metabolică a limfocitelor T şi
stimularea diviziunii mitotice a limfocitelor T antigen-specifice, cu creşterea
numărului de celule al clonei antigen-specifice (expansiune clonală);
II. Calea accesorie CD80-CD28 de activare anterogradă se realizează prin
CD28. Receptorul CD28 de pe membrana limfocitului T se activează în urma
legării cu CD80 de pe membrana APC. Realizarea complexului CD80-CD28
costituie semnalul activator, care iniţiază maturarea funcţională a limfocitului T, în
urma căreia rezultă limfocitul T activat. Limfocitele T activate:
- produc cantităţi crescute de interleukine (subsetul T helper);
- produc cantităţi crescute de mediatori citotoxici (subsetul T citotoxice).
Rezultatele activării anterograde asupra limfocitelor T sunt:
1. activarea metabolică;
2. expansiunea clonală;
3. maturarea funcţională.
b) Activarea retrogradă (AR) se realizează dinspre limfocitele T activate
metabolic spre APC; la sfârşitul ei are loc activarea metabolică a APC. Activarea
retrogradă decurge în sens opus prezentării şi recunoaşterii antigenului. AR se
realizează prin intermediul unor citokine produse de limfocitele T helper. Dintre
acestea sunt mai importante IL-4 şi IFN  având ca acţiune comună stimularea
receptorilor de suprafaţă ai APC (n.ed. repetaţi după mine: «Nu contează că ne
consideră idioţi»). Această stimulare duce la intensificarea expresiei MHC pe
suprafaţa acestor celule (mai ales a MHC II), cu creşterea expresiei de epitopi pe
suprafaţa celulară. Ca urmare rezultă o stimulare antigenică suplimentară a
limfocitelor T şi cascada se poate relua până la atingerea valorii prag a declanşării
RI (n. ed. fenomen de amplificare prin feedback pozitiv).

15
14. Mecanismele si consecintele activarii limfocitelor B
Mecanismele activării limfocitului B: Activarea limfocitului B este rezultatul
recunoaşterii prin BCR a diferitelor antigene. Stimulii activatori se transmit pe
două căi:
a. calea scurtă constă în activarea directă a PTK. PTK preia P din
citoplasmă şi îl transmite unor structuri cum ar fi de exemplu segmentul
intracitoplasmatic al Ig  şi Ig . Prin fosforilare CD 79 suferă transformări
conformaţionale. Semnalul se transmite apoi pe calea lungă;
calea lungă: de la CD 79 semnalul ajunge la CD 45, care activat are funcţie de
PT-fosfatază, preluând P de pe CD 79 şi transmiţându-l PLC
b. Prin fosforilare PLC este activată, iniţiind cascada fosfatidilinozitolilor.
Expresia fenotipică se modifică:
- creşte expresia LFA 1;
- creşte foarte mult expresia moleculelor MHC II.
În stadiul de limfoblast, ca urmare a acestor modificări, limfocitul B îşi comută
funcţia de la recunoaştere antigenică la APC. Celulele care trec de stadiul G 2 intră
în diviziune mitotică. În urma mitozei majoritatea celulelor rezultate sunt celule B
efectorii (plasmocite). Un număr mic de celule devin limfocite B cu memorie
(limfocite B preactivate), între stadiile G 0-G1.

16
15. Etapele desfasurarii intrasplenice a RIU

Principalele etape ale RIU intrasplenic - Antigenele din circulaţie pot fi:
- Antigene solubile (n.ed. libere);
- Antigene (n. ed. solubile) transportate de celulele dendritice sanguine.
În pals externa antigenele solubile sunt captate de CD (care au rol de filtru);
rezultă o concentrare locală de antigene. Datorită recunoaşterii antigenului
limfocitele B se activează trecând în limfoblaste B care începe să migreze.
Antigenul transportat ajuns în splină se cantonează doar în pals interna, unde
are loc tranziţia CDS – IDS. IDS prezintă antigenul în context MHC II. Pentru
unele limfocite (n. ed. T) are loc activarea limfocitară şi transformarea în
limfoblaste T. Limfoblastele T migrează în pals externa. În pals externa, prin
stimulare are loc definitivarea activării limfocitelor B, care se transformă în
plasmocite. Plasmocitele migrează la distanţă de antigen şi produc/ secretă
anticorpi.
Ganglionii – Parenchimul ganglionar are 3 zone:
1. corticala este B-dependentă şi este formată din limfocite B dispuse în grupuri
numite foliculi limfoizi. Când limfocitele B sunt neactivate, aceşti foliculi se
numesc foliculi limfoizi primari;
2. Paracorticala este formată din limfocite T distribuite uniform;
3. Medulara are celularitate mixtă, fiind formată din limfocite B, T, monocite şi
macrofage.
Funcţiile ganglionului sunt aceleaşi cu ale splinei.

17
16. Etapele desfasurarii intraganglionare a RIU

Etapele celulare ale RIU intraganglionar – RIU intraganglionar este declanşat de

drenarea prin limfatice aferente a unor antigene tisulare, concentrate mai ales
subcapsular (aduse de CD). Dacă antigenele sunt recunoscute foliculii primari
trec în foliculi secundari (prin activare antigenică). Foliculii secundari sunt de
dimensiuni mari şi se extind foarte mult spre interiorul parenchimului (în urma
stimulării antigenice limfocitele B se divid şi migrează). Celularitatea foliculului se
modifică - histologic zona subcapsulară este formată din limfocite B mici (aflate
în repaus; nestimulate antigenic), zona centrală este clară şi alcătuită din puţine
limfocite B mici iar zona densa este alcătuită din limfocite B mari (limfoblaşti
proveniţi din zona clară, care au recunoscut antigenul şi au migrat).

18
17. Cooperarea celulara in RIU- modelul de cooperare in etape succesive

1. Ag T dependent e preluat de către APC (la poarta de intrare a Ag în

organism – la nivel tisular). APC migrează şi transportă Ag captat intratisular,
în ariile T dependente ale organelor limfoide.
Aceste APC sunt non B : monocitele şi principalele celule dendritice
(Langerhans şi interstiţiale).
APC expun Ag către Ly Th pe moleculele MHC II, cu partea carrier a Ag şi
începe o cooperare cognitivă între APC şi Ly Th , la care se adaugă o cooperare
noncognitivă realizată prin IL 1 şi anume activarea Ly Th ce se transformă în
limfoblaşti Th.
Pe măsura transformării celulelor Th ele migrează de la contactul cu Ag în
ganglioni sau în splină.
2. Ag declanşator aflat în stare liberă difuz în tot organismul şi ajunge în ariile
burso-dependente ale organelor limfoide, unde sunt captate şi concentrate
pe loc ca urmare a funcţiei de filtru a celulelor foliculare dendritici (CDF) .
Aceste Ag pot fi ulterior de Ly B care prin activare devin limfoblaşti B ce
părăsesc contactul Ag şi migrează, ajungând în contact cu limfoblaştii T h .
Cele două categorii de limfoblaşti cooperează:
 Cognitiv – limfoblaştii prezintă Ag pentru că exprimă cantitate crescută de MHC
II
- limfoblastul Th recunoaşte Ag prin partea de carrier
- activarea completă a limfoblaştior Th ce produc cantităţi mari de IL 1 şi
IL 4
 Noncognitiv prin IL1 şi IL 4 se activează limfoblaştii B ce devin în final
plasmocite ce lansează în circulaţia Ac Ag-specifici(recunosc Ag după partea sa
haptenică).
Dintre toate Ly ce participă, primele care vin la contactul cu Ag sunt Ly T h
(celule intens recirculante) . La cooperare participă toate cele 3 tipuri de APC
profesionale, primele fiind monocitele şi celulele dendritice (pentru că sunt deja
prezente la poarta de intrare a Ag în organism ) mai târziu participă şi limfocitele
B activate la stadiul de limfoblaşti B (APC neoformate).
Ly B îndeplinesc funcţii foarte complexe :
1. recunosc şi captează Ag declanşator
2. prezintă Ag către Ly Th
sunt responsabile de producerea de Ac specifici

19
18. Cooperarea celulara RIU- cooperare cognitiva si noncongnitiva APC-TH
1. Cooperarea cognitivă dintre cele două celule:
- se stabilesc între cele 2 celule 2 categorii de contacte: Ag-nespecifice
şi Ag-specifice
a) legăturile Ag-nespecifice se realizează prin cuplurile de adeziune
intercelulară:
 de linia 1: CD2 (Th) şi LFA 3 (APC) (cei doi receptori au o foarte mare afinitate
unul pentru celălalt). Legăturile sunt stabile fiind foarte numeroase( sute de mii de
cupluri în câteva secunde)
 de linia 2 : LFA 1 (Th) şi ICAM (APC) – aceste legături apar mai târziu şi sunt
instabile un anumit timp pentru că cei doi receptori au afinitate mică. Acestea sunt
contactele Ag-nespecifice ce permit stabilirea unor contacte Ag-specifice .
b) legăturile Ag-specifice
MHC II ce prezintă epitopi şi TCR când vin faţă în faţă se stabilesc legături
Ag-specifice  se activează Ly Th pe calea TCR având ca efect intensificarea
fosforilărilor. Substratul fosforilărilor este lanţul  al lui LFA1 , rezultând modificări
an lanţului  ce cresc mult afinitatea lui LFA1 pentru ICAM, legăturile LFA1 –
ICAM devin foarte stabile şi se intensifică şi recunoaşterea Ag.
2. Cooperarea noncognitivă
Simpla recunoaştere a complexului MHC II – epitop prin TCR nu este
suficientă pentru activarea Ly Th la un nivel corespunzător pragului declanşării
unui RIU eficient.
Acest prag e atins şi depăşit printr-un co-stimulator (IL 1 ) asupra lui Ly Th .
IL 1 este o glicoproteină cu masa de 17 kd, ca surse de IL1 sunt monocitele
(produc cea mai mare cantitate de IL1 ), celulele dendritice, Ly B , ultimele două
fiind APC profesionale.
Clasificarea IL 1 :
a) IL 1  - nu are funcţie imunologică, este o formă inflamatorie
b) IL 1  - singura implicată în RIU, este produsă de monocite, dar nu e
niciodată exocitată şi e expusă pe membrana APC (spre deosebire
de IL 1 ) de aceea se mai numeşte şi IL 1 membranară (e expusă în
spaţiul dintre monocit şi Ly Th strict  activarea Ly Th e strict
direcţionată şi se evită stimularea întâmplătoare a altor Ly T h.
- e receptată de un receptor de pe Ly Th IL1 R ce declanşează stimuli
activatori şi rezultă 2 efecte majore: la nivelul nucleului activează
metabolic Ly Th datorită activării genelor pentru IL 2 şi genelor pentru
receptorul IL 2 (CD 25) receptorul fiind expus pe membrana Ly Th,
activare autocrină prin propria IL 2 .
Ly Th încep să se maturizeze funcţional şi să se diferenţieze în subclase de
Ly Th.

20
19. Maturarea limfocitelor TH in subetape
Nu sunt celule preformate, ci apar în timp în cadrul cooperării celulare (se
formează „in situ”). Morfologic şi fenotipic sunt identice (toate exprimă pe
suprafaţa lor receptorii CD4 şi CD8). În funcţie de setul de IL produse se împart
în mai multe categorii (ce apar doar în cadrul cooperării celulare).

1. Ly Th Primitive (Ly Thp) sau producătoare de IL 2

- sunt Ly Th imature (se află la primul contact cu antigenul) şi deţin în
genom toate genele pentru IL ; cu excepţia genelor pentru IL 2 toate
celelalte sunt inhibate.
- Ca urmare a unei scurte activări antigenice ele se activează la Ly Tho
2. Ly Th0 ”zero” ce devin producătoare de toate clasele de IL în cantităţi
mici, insuficiente şi deci IL produse nu folosesc la nimic de unde numele
de „zero”
3. o etapă a cooperării celulare duce la Ly Th1, implicate în amplificarea
RIC pentru că produc IL 2 în cantitate mare, IL 3, mult IFN , mult TNF 
4. dacă sunt prezente Ly B atunci Ly Th 0 se transformă în Ly Th 2, care
sunt celule ce amplifică RIU prin producerea de IL 4, IL 5, IL 6 şi IL 10.
Ly Th0 se transformă în Ly Th 1 sau Ly Th 2 şi datorită mecanismului de
excludere reciprocă, prin IL produse: Ly Th 1 inhibă diferenţierea în Ly Th 2 prin
IFN  cu efect distructiv pentru Ly Th 2; Ly Th 2 inhibă diferenţierea în 1 prin IL 10
care declanşează apoptoza Ly Th 1.
Deci răspunsurile „in vivo” sunt clare , ori umoral ori celular

21
20. Interleukina 2

Sursa este în celulele Ly Th p, Ly Th 0 şi Ly Th 1. Aceste celule trebuie să fie

complet activate cognitiv (stimulare Ag) şi necognitiv(prin IL 1 şi IL 6)
Acţiunile sunt autocrine între IL 2 şi TRp şi paracrine. Activează alte celule
decât cele producătoare Ly Tc, Ly B, NK, trombocite, monocite.
Rezultatul este stimularea de către IL 2 a receptorilor pentru IL2 adică,
CD25.
CD25 se prezintă sub forma de heterotrimer: 3 lanţuri , ,
transmembranare, cu capetele NH2 terminale ce sunt externe, se asociază între
ele şi formează situsul receptor pentru IL 2, declanşând stimuli activatori transmişi
în profunzime de lanţul  (transmembranar cu segmentul intracelular foarte
profund).
Lanţul  se află în contact cu un tip de PTK(fosfo-tiro-kinază) particulară
activată prin activarea PLC  declanşarea cascadei fosfatidil-inozitolilor. Acest
mecanism activator seamănă cu cel de pe calea TCR (TCR-like) .
IL2 poate activa diverse tipuri de RI, depinzând de sursa ei:
a) dacă IL 2 e produsă de Ly Th 1, rezultă un RIC
b) dacă este produsă de Ly Th p, Ly Th 0, atunci IL 2 declanşează RIU
primare, ce apar la primul contact cu Ag

22
21. Interleukinele 4,5 si 6.

IL 4
Surse : Ly Th 0, Ly Th 2
Funcţii: activează RIU secundar (apar la al doilea contact cu Ag, şi la următoarele),
prin:
a) stimularea producţiei şi a maturaţiei intramedulare a Ly B
b) IL 4 stimulează funcţia de APC a Ly B pentru că IŞL 4 creşte foarte mult
expresia de MHC II pe membrana limfoblaştilor B
c) IL 4 stimulează producţia de Ig G , inhibând producţia de Ig M(pentru că IL4
stimulează în genomul Ly B mecanismul de „switch”, sau comutare izotipică)

IL 5
Surse : Ly Th 0, Ly Th 2
Stimulează RIU desfăşurat în mucoase pentru că are 2 proprietăţi fundamentale:
1. stimulează producţia şi maturarea de Ly B
2. favorizează net producţia Ac de tip Ig A, inhibând în paralel producţia de IG
M (prin acelaşi mecanism de „switch”)

IL 6
Funcţionează în cadrul unei cascade de IL.
Surse: Ly Th 0, Ly Th 2
Funcţii: activează RIC şi RIC pentru că determină creşterea producţiei de către
Ly Th a receptorilor pentru IL 2 şi a IL 2, are efecte protectoare prin activarea
sintezei proteinelor de fază acută elaborate de ficat (limitează apariţia unor leziuni
tisulare ca urmare a declanşării proceselor inflamatorii sau imune).

23
22. Cooperarea celulara in RIU-cooperare cognitiva si noncognitiva TH-B

Are loc la nivelul zonei pals externe (splină) şi paracorticala ganglionilor cel mai
frecvent.
Contactele stabilite între cele 2 celule sunt de 2 feluri:
1. Contacte Ag-specifice
- Limfoblastul B e pe post de APC; produce multe molecule MHC II,
prezintă Ag captat limfoblastului Th prin partea carrier (TCR).
- Limfoblastul Th recunoaşte Ag prin TCR
- Limfoblastul B exprimă CD40 (heterodimer), receptor ce angajează
legături cu un contraligand CD40L de pe limfoblastul Th, un inceput de
cooperare bidirecţională.
- Semnale transmise pe calea TCR: ajung în genom şi sunt activate
genele pentru IL, sunt lansate mai multe IL în spaţiul dintre cei 2
limfoblaşti (cooperare noncognitivă)
- Semnalele activatoare pe calea CD40 se transmit în genom şi se
activează genele pentru receptorii pentru IL, receptori expuşi pe
membrana limfoblaştilor B (cooperare cognitivă).
- Limfoblaştii B se transformă datorită IL în plasmocite şi produc Ac în
funcţie de tipul de IL ce a stimulat limfoblastul:
a) produc Ig M dacă au fost stimulate de IL 2 (limfoblastul T h a fost
limfoblast Th p sau 0)
b) produc Ig G dacă stimulul s-a produs prin IL 4 (Ly Th2)
c) produc Ig A prin stimulare cu IL 5 (Ly Th2)

24
23. Retrocontrolul RIU-prin limfocite TS-Id+

Este procesul complex ce implică activ Ly Ts. Ly Ts este o clasă foarte heterogenă,
are diverse tipuri:
I Ly Ts Ag specifice – clasă destul de omogenă:
1. Prezintă pe suprafaţa lor acelaşi fenotip; sunt celule CD8+, dar Ly Ts sunt
celule CD28-, spre deosebire de Ly Tc.
2. Sunt activate numai de Ag expuse pe membrana APC în complex cu MHC
I.
3. Odată activate, elaborează anumiţi factori supresori ce inhibă cooperările
celulare.
4. Sunt celule ce inhibă RIU şi RIC la care ele vor să participe, sunt supresoare
nespecifice.
II Ly Ts idiotip specifice – clasă foarte heterogenă: sunt aproximativ 60
de tipuri:
1. 65% sunt celule CD8+, restul sunt celule CD4+, asemănătoare cu Ly Th.
2. Se numesc idiotip specifice pentru că sunt activate în urma recunoaşterii
prin receptorii lor de suprafaţă a părţii Ag a unor receptori pentru Ag
(idiotop, idiotip)
3. Inhibă RIU prin activarea unor factori TSF(?) ce provin prin solubilizarea
receptorilor de suprafaţă.
Receptorul de suprafaţă al Ly Ts idiotip specifice e un complex format din 3
structuri diferite:
a) Receptorul propriu zis pentru Ag (Ig-like) situat în exclusivitate în afara
celulei (nu are contact cu membrana). E ataşat de membrana celulei printr-o
b) moleculă MHC II-E, fixată la suprafaţa Ly Ts prin
c) piesă de joncţiune (segment ce se inseră în membrana Ly Ts). Prin
activare complexul receptorial se desolidarizează în componente solubile:
- e eliberat receptorul propriu zis (Ig-like)
- e pus în libertate receptorul pentru Ag (solubil = liber în fază fluidă),
receptorul capătă proprietăţi inhibitorii(receptorul este asemănător cu
TSF(?)

25
26. Subizotipurile de IgG-particularitati structurale si functionale

Particularităţi funcţionale ale subizotipurilor IgG

a. IgG1 reprezintă circa 65 % din totalul IgG:
a.1 activează intens cascada complementului pe calea clasică;
a.2 este fixat de toate tipurile de FcR (CD 64, CD 32 şi CD 16).
a.3 traversează placenta şi contribuie la imunizarea pasivă a nou-
născutului;
b. IgG2 reprezintă circa 25 % din totalul IgG:
b.1 activează foarte slab complementul;
b.2 nu sunt fixaţi de FcR I (CD 64);
b. 3 nu traversează placenta.
c. IgG3 reprezintă circa 10 % din totalul IgG:
c.1 sunt anticorpii IgG cu cea mai mare putere de activare a
complementului;
c.2 sunt fixaţi de oricare tip de FcR;
c.3 nu traversează placenta.
d. IgG4 reprezintă circa 5 % din totalul IgG:
d.1 nu activează sub nici o formă complementul;
d.2 sunt fixaţi slab de FcR;
d.3 nu traversează placenta.

Anticorpii IgG sunt caracteristici RIU secundar. Secreţia de IgG este

stimulată de IL4 produsă de limfocitele T-helper 2 (Th2).

26
27. Imunoglobulinele M

Izotipul IgM
IgM sunt prezente în concentraţii mici comparativ cu IgG (1,5…2 mg/ml).
Sunt anticorpi cu viaţă scurtă (7…10 zile). Sunt distribuiţi predominant
intravascular şi mai puţin extravascular. Sunt pentameri (n.ed vezi comentariul
făcut la afirmaţia că IgG sunt monomeri).
Structura IgM este pentamerică; fiecare monomer-macromoleculă IgM se
asociază la o glicoproteină (piesă de joncţiune) cu masa moleculară de circa 960
kDa. Lanţurile H ale IgM sunt mult mai lungi decât cele ale IgG; au câte un
domeniu variabil şi patru domenii constante.
Funcţiile IgM: IgM sunt importante în apărarea antibacteriană şi antivirală,
realizând o aglutinare bacteriilor şi a virionilor. Sunt anticorpii cei mai activatori de
complement (în această privinţă ordinea descendentă este IgM> IgG 3> IgG1),
deoarece sunt pentameri şi în plus în fiecare lanţ H există câte două domenii
activatoare de complement (CH2 şi CH3; n. ed. În cazul IgG, numai CH2 este
activator de complement). IgM sunt anticorpi caracteristici RIU primare.

27
28. Functiile generale ale complementului in cadrul RIU

Definiţie: este un sistem multienzimatic alcătuit din aproximativ 25-30

componente care în cadrul RIU joacă rolul unui mecanism efector, auxiliar ce
îndeplineşte 2 funcţii majore:
1. definitivează acţiunea Ac asupra Ag
2. realizează o recunoaştere imunologică nespecifică a diferitelor structuri
non-self
Pot fi funcţii exercitate separat sau coroborat.
Cele două funcţii se exercită şi coroborat în RIU.
Complementul intervine în faza terminală şi iniţială a RIU.
Iniţial se captează Ag de APC, fază favorizată de complement (APC au pe
ele receptor pentru complement).
În faza a doua complementul nu intervine, având loc cooperarea celulară şi
activarea limfocitelor B şi generarea de Ac specifici.
În faza terminală: Ac generaţi recunosc Ag declanşatoare şi se ataşează pe
suprafaţa Ag rezultând cascada complementului pe calea clasică ce duce la MAC
ce perforează membranele bacteriene şi rezultă distrugerea Ag complexe.

28
29. Particularitatile functionale ale cascadelor complementului

1. complementul funcţionează mereu pe principiul cascadei: diverşi factori

ai complementului circulă sub formă de enzime inactive sau zimogeni, aceşti
factori se activează unul pe altul.
2. activarea factorilor complementului se face prin proteoliză limitată:
conversia zimogenului în enzimă activă prin liză parţială şi rezultă un fragment
mai mic Xa şi unul mai mare Xb. Xa rămâne în fază fluidă, Xb reprezintă enzima
activă.
3. enzimele active rezultate se depozitează mereu pe membrana celulei
formând complexe multimoleculare pe principiul complexelor multienzimatice, se
face constituirea unui complex bimolecular XbYb
4. funcţia cascadei complementului este rezultatul comutării specifice de
substrat a enzimei activate. Prin ataşarea Yb, Xb îşi modifică structura şi rezultă
un Zb care se ataşează de membrană ca un complex trimolecular XbZbYb.

29
30. Componenta C1 a complementului

1. componenta C1 a complementului= complex trimolecular alcătuit din C1q,

C1r şi C1s. C1q este componenta de recunoaştere a complementului, C1r şi C1s sunt
componentele enzimatice (serin-esteraze, cea mai activă fiind C1s)

C1q

Este componenta centrală a lui C1, în mediile lichidiene este într-o

concentraţie de 70g/l, este alcătuită din 6 subunităţi identice, asamblate 2 câte
2 cu formarea a 3 unităţi identice ce adoptă în spaţiu profilul literei Y.
Lanţurile polipeptidice A, B, C dintr-o subunitate prezintă spre capul
NH2-terminal o dispoziţie regulată de triplu helix = configuraţia colagen-like; spre
capătul COOH terminal are dispoziţie globulară.
Prin capătul COOH terminal C1q realizează legături cu domenii activatoare
de complement ale Ig: CH2 (Ig G), CH2, CH3 (Ig M). Aceste legături se realizează
secundar recunoaşterii Ig a diferitelor Ag.
În urma recunoaşterii Ag de către Ig se fac modificări conformaţionale în Ig
G şi se exteriorizează secvenţe activatoare de aminoacizi, secvenţele sunt
recunoscute de C1q.
C1q recunoaşte prezenţa complexelor imune Ag-Ac.
Modificările conformaţionale în C1q dinspre cap C spre cap N duce la
exteriorizarea secvenţelor de aminoacizi spre capul NH2 ce fixează şi activează
C1r.
C1r fixată, fixează la rândul ei pe C1s ce se activează. C1s scindează
funcţional C4, C2 din calea clasică.

30
31. Componenta C3 a complementului
- Este componenta centrală a complementului.
- se află în concentraţii foarte mari (0.5-1.5mg/ml)
- activează pe ambele căi
- are ca structură 2 lanţuri (greutatea moleculară este de 180kd)  şi , legate
între ele prin punţi disulfurice.
Sunt lanţuri antiparalele(lanţul  e orientat cu capul N spre capul C al lanţului
).
Lanţul  e foarte lung, către capul c prezintă un buzunar în care e
internalizată relativ o grupare internă tiol-esterică (realizată între o cisteină şi
glutamină).
Lanţul  e mai mic ; are un situs fixator pentru componenta C5 a
complementului.
Zimogenul de C3 poate fi activat prin 2 mecanisme:
a) enzimatic – astfel C3 funcţionează pe calea clasică şi pa calea alternă
b) nonenzimatic: acţionează strict doar pe calea alternă
Activarea enzimatică a lui C3
Se realizează prin C3 convertaze ce clivează lanţul  către capul N terminal
şi eliberează un mic fragment din  ce devine solubil (componenta C3a ) cu funcţii
proinflamatorii (determină vasodilataţie şi creşte permeabilitatea capilară)
Restul de moleculă C3 se numeşte componenta C3b şi se ataşează de
membrana celulară, dacă acestea nu sunt protejate anticomplement, prin
stabilirea de legături.
În urma clivării se produc modificări ale lanţului  (cap N - cap C), cu
relaxarea buzunăraşului hidrofob şi aducerea la suprafaţă a grupării tiol-esterice,
o legătură electronofilă ce angajează legături cu grupările nucleofile ce se află în
membrana celulară (-OH din glucidele membranei celulare şi NH 2 din proteinele
membranei celulare).
Această ataşare (depozitare) duce la opsonizarea membranei şi derularea
cascadei complementului.
Activarea nonenzimatică
Activarea nonenzimatică se datorează particularităţilor buzunarului hidrofob
ce realizează o internalizare relativă a grupării tiol-esterice: permite pătrunderea
lentă a moleculei de apă în buzunar interacţionând cu gruparea tiol-esterică şi
formând radicali –COOH şi –SH.
Ruperea legăturii tiol-esterice duce la modificări conformaţionale transmise
dinspre cap COOH spre cap NH2 terminal ce se soldează cu exteriorizarea
situsului combinativ pentru factorul B4 al complementului.
Moleculele de apă pătrund permanent în buzunar, deci calea alternă
funcţionează permanent.

31
32. Componenta C4 a complementului

- este componenta ce activează calea alternă

- se află în concentraţii mici (400-500 g/ml)
- ca structură prezintă 3 lanţuri asociate între ele prin punţi disulfurice (,,):
• lanţul  (gm = 90 KD) prezintă către capul COOH terminal un buzunar care
internalizează sever o grupare tiol-esterică.
• lanţul  are 60 kd
• lanţul  prezintă o secvenţă de aminoacizi capabilă să se ataşeze pe C2 a
complementului.
Zimogenul C4 poate fi activat doar enzimatic (acţionează doar în calea clasică).
Enzima este C1s ce clivează lanţul  undeva către capul NH2 terminal, păstrându-
se puntea disulfurică între lanţul  şi , rezultând C4a. restul moleculei de C4 se
numeşte C4b:
- nu rămâne în stare fluidă, ci se ataşează de membrana celulei acceptoare de
complement.
- apar modificări conformaţionale (în direcţia NC) ca relaxarea buzunarului
hidrofob, exteriorizarea grupării tiol-esterice
- gruparea tiol-esterică realizează legături cu grupări nucleofile (-NH2, -OH) din
structurile glucidelor din membrana celulară
- în urma ataşării lui C4 de membrana celulară se produce fixarea zimogenului
de C2 (prin modificări conformaţionale de ansamblu ce duc la exteriorizarea
situsului activator pentru C2 )  se fixează zimogenul de C2 pe lanţul .
C4 nu poate fi activat de moleculele de apă pentru că buzunarul are o gură
foarte strânsă prin care nu poate pătrunde apa.

C2 – este clivat sub acţiunea lui C1s

- reprezintă componenta enzimatică a lui C3 – convertazei generată pe
calea clasică a complementului
C5, C6, C7 - iniţiază complexul de atac al membranei (MAC)
C8 - funcţionează ca o polimerază: polimerizează pe C9
C9 – este un lanţ polipeptidic unic ce se dispune sub forme de mic plăcuţe
care în prezenţa calciului şi a polimerazei C8 se asamblează şi formează
structuri mici tubuliforme ce se inseră în membrana non-self şi duce la liza
osmotică a celulei.

32
33. Etapa generarii C3 convertazei pe calea clasica a complementului.

Principiul etapei: complexele imune membranare actioneaza asupra C1, care

formeaza un complex (C1qrs); C1seste partea enzimatica propriu-zisa.

Detalii:
C1qrs este generat pe membrana unor celule (de obicei non-self) prin atasarea Ig
de Ag. Ag pot fi constitutive ale membranei celulei sau doar atasate deea. Ag
sunt recunoscute de Ig activatoare de complement (IgM si IgG 3, IgG1 si IgG2
(slab) (IgG4 nu sunt deloc activatoare de complement)). Cele mai activatoare de
complement sint IgM (pentameri), dar IgG sunt bine reprezentate extravascular
(in lichidele interstitiale); IgM nu prea pot trece prin membrana capilara
deoarece sunt prea mari.
La legarea de Ag, in fragmentul Fab se transmit niste modificari
conformationale spre Fc--> exteriorizarea situsului activator al complementului
(pe CH2 pentru IgG). Acesta realizeaza legaturi cu unitatea de recunoastere a
complementului --> legaturi intre CH2 si C1q (portiunea globuloasa). Dupa legare
se transmit modificari conformationale la partea colagenica a C1q --> se
exteriorizeaza situsul de activare si legare a C1r. C1r (fixat si activat) fixeaza si
activeaza C1s.
C1s fixeaza si cliveaza C4 la nivelul lantului α (spre capatul amino-
terminal) → se elibereaza un mic fragment – C4 (anafilatoxina slaba). C4b se
ataseaza membranei celulei tinta, angajind legaturi prin gruparea tiolesterica.
C4b se fixeaza in jurul complexelor imune.
C4b fixeaza pe membrana componenta C2. C2 se fixeaza practic la C4b
si nu la membrana. C4b este un cofactor pentru C2.
Acum C2 devine substrat pentru C1s (nu sunt sigur ca e bine!!!!). Se
elibereaza un mic fragment fluif C2a. Pe membrana ramane ansamblul format
din fragmentele mari ale C4 si C2 →C4b2b=C3- convertaza clasica.
C4b este un cofactor pentru C2, iar C2b este partea enzimatica propriu-
zisa a C3-convertazei.

33
34. Etapa generarii C5-convertazei pe calea clasica a complementului.

Principiu: C4b2b actioneaza asupra C3 (bine reprezentat in mediile lichidiene).

Se desprinde C3a care este o puternica anafilatoxina (este responsabila de
aparitia unor reactii inflamatorii → cresterea permeabilitatii
vasculare,vasodilatatie).
Rezulta si C3 care poate urma 2 cai; o parte din C3b se asociaza la C3-
convertaza deja depozitata pe membrana→complex trimolecular C4b2b3b=C5
convertaza. Partea enzimatica activa este C2b. Prin aditia C3b, C2b isi modifica
specificitatea de substrat.
Restul de C3b se depun in molecula langa molecula pe suprafetele
membranelor celulare (neprotejate impotriva complementului → non-self)→
opsonizarea celulelor tinta, favorizand recunoasterea imunologic nespecifica, iar
daca este posibil duce la fagocitoza.
Detalii:
C3 convertaza lizeaza lantul α spre capatul NH2 terminal → C3a si C3b.
Prin fixarea C3b la C3-convertaza se creaza posibilitatea functionarii complexului
in rest.
Opsonizarea membranelor non-self cu fragmente C3b se face prin
intermediul legaturii tiolesterice→ permite recunoasterea celulelor tinta de catre
macrofage; acestea au un receptor pentru C3b (se numeste CR1=CD35). Daca
celula tinta are dimensiuni destul de mici, atunci este fagocitata. Opsonizarea este
utila in RI primar.
IgM nu trec in mod obisnuit extravascular, decat cand exista o
permeabilitate crescuta. Legarea IgM intrasangvin nu permite fagocitarea.

34
35. Etapa generarii MAC pe calea clasica a complementului.

Principiu: C5a ramane in faza fluida si are efecte de anafilatoxina foarte

importanta. C5b nu se ataseaza membranei, ci revine in faza fluida. C5b face
legaturi cu C6 mai ales prin complementaritate. C6 activat interactioneaza cu
C7→C5b67 (in faza fluida).
C7 are un caracter lipofil si se comporta ca un detergent→ se ataseaza
membranelor celulare. Aici capata posibilitatea de a activa C8. C8 devine
polimeraza, care polimerizeaza C9 (in prezenta Ca2+). C9 se organizeaza sub
forma de structuri tubuliforme, care inserate in membrana celueli duc la liaza
osmotica a ei.
C5b6789 se numeste complexul de atac al membranei MAC.

Detalii:
C5 fixeaza de lantul β al C3b. C7 capata functia de detergent. Pe membrana,
c7 capata si capacitateade a activa C8. C8 devine polimeraza care polimerizeaza
C9 sub forma unui tub inserat in membrana. Prin acest canal se pot face
schimburi libere de apa si ioni → Na+ si apa intra in celula → hiperhidratare →
liza.

35
36. Factorii specifici (activatori/inhibitori) ai caii alterne a complementului.

Calea alterna se declanseaza in lipsa unei stimulari antigenice.

I. Factori activatori

FACTORUL B
- se gaseste in concentratii de 200 μg/ml)
- initiaza reactiile din calea alterna
- intra in constitutia C3 si C5 convertazelor, in cadrul carora indeplineste aceeasi
functie ca C2b.

FACTORUL D
- se gaseste in concentratii infinitezimale (1-2 μg/ml)
- este o proteaza serinica extrem de activa si care se gaseste in
lichidele interstitiale nu sub forma de zimogen, ci sub forma de enzima
activa.
- Desi este activa si intensa, ea nu are efecte defavorabile asupra altor
proteine deoarece se afla in concentratie foarte mica si (mai ales) are
o specificitate de substrat foarte restransa → substratul ei este
factorul B cu conditia ca acesta sa fi fost legat de C3

PROPERDINA
- cu exceptia factorului D, dintre toti factoriii complementului, ea se afla
in concentratiile cele mai mici (maxim 20 μg/ml) .
- intra in constitutia C3-convertazei adevarate a caii alterne

II. Factori inhibitori

FACTORUL H
- 400 μg/ml
- se opune formarii C3 si C5 convertazelor caii alterne
- este si cofactor prentru factorul I

FACTORUL I
- 65 μg/ml
- lizeaza total componentele C3b, C4b daca acestea s-au depozitat
accidental pe membrana celulelor self→ reduce posibilitatea
constituirii tuturor C3-convertazelor caii alterne.

36
37. Ansa de autoactivare a caii alterne a complementului.

Desfasurarea caii alterne are un dublu nivel de functionalitate: nivel bazal si nivel
amplificat.
Nivelul bazal
- functioneaza permanent, dar cu o intensitatem ai redusa
- lantul α al C3 are acel buzunar hidrofob in care pot intra totusi
molecule de apa; acestea hidrolizeaza gruparea tiolesterica.
- Acest fenomen se produce lent dar permanent → se exteriorizeaza
(pe lantul α) permanent situsul pentru factorul B
- Aceasta functie are loc in lichidele interstitiale si se mai numeste
„ansa de autoactivare”

Detalii:
C3 hidratat capata afinitate mare pentru factorul B. Factorul B atasat de C3(H2O)
devine substrat pentru facotrul D → din B se desprinde (este lizat) fragmentul Ba
si ramane Bb. Complexul C3(H2O)Bb este C3-convertaza initiala a caii alterne.
Are o functionalitate foarte redusa. Ea lizeaza slab C3→C3a si C3b(in lichid).
C3b se alipeste de membranele celulare prin gruparea tiolesterica. Unele
membrane il accepta, altele nu. C3b nu se poate depozita pe membranele self
deoarece acestea sunt protejate anti-complement.
C3b in contact cu membranele non-self se depoziteaza pe ele. Acum exista
2 posibilitati: opsonizarea membranei sau initierea ansei de amplificare a caii
alterne.

37
38. Ansa de amplificare a caii alterne a complementului.

Desfasurarea caii alterne are un dublu nivel de functionalitate: nivel bazal

si nivel amplificat.
Nivelul amplificat- activarea complementului se face la un nivel
corespunzator daca in mediile lichidiene sunt prezente membrane celulare care
permit depozitarea complementului pe ele (membrane non-self).
- exemplu: bacterii, virusi, paraziti
- aceasta cale se numeste „ansa de amplificare”
- la final conduce la constituirea MAC pe membranele celualre straine.
Detalii:
C3b aditioneaza factorul B→ complexul C3bB; acesta devine substrat pentru
facotrul D. Rezulta complexul C3bBb (C3-convertaza). Aceasta este ceva ami
activa ca cealalta convertaza (C3-convertaza initiala), dar este instabila.
Aceasta convertaza este stabilizata prin formarea unui complex cu
propederina. Complexul C3bBbP este stabil si este C3-convertaza (C3-
convertaza adevarata a caii alterne). Ea functioneaza la acelasi nivel ca C3-
convertaza caii clasice.
C3-convertaza adevarata cliveaza si mai mult C3→ cerc pozitiv (feed-back
pozitiv) de amplificare a reactiei. Aceasta amplificare are loc pana l aepuizarea
properdinei (care se gaseste in cantitati mici).
La epuizarea properdinei, excesul de C3b intractioneaza cu C3-convertaza
instabila→ complexul C3bBbC3b→ se schimba specificitatea de substrat→ are
afinitate pentru C5 (deci C3bBbC3b este C5-convertaza.
Apoi toata reactia se desfasoara identic ca in calea clasica pana la formarea MAC.
Diferenta este ca MAC se formeaza pe membrane non-self (membrane
neprotejate anti-complement). Ig nu au nici un rol in aceasta cale.

38