UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
DISCIPLINA: DREPT

CONŢINUTUL INFRACTIUNII

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC,

ABSOLVENT,

0
 CUPRINS

Capitolul 1. Introducere………………………………………………............... ..pag. 1

1.1. Aspecte introductive privitoare la instituţia infracţiunii……………..pag. 1
1.1.1. Planuri de manifestare a infraţiunii …………………………….…..... pag. 4
1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii …………………………………..pag. 5
1.2.1. Preliminarii …………………………………………………….….......pag. 5
1.2.2. Pericolul social ……………………………………………..................pag. 10
1.2.2.1. Elementele pericolului social al faptei………………………………...pag. 12
1.2.2.2. Felurile pericolului social …………………………………………..... pag. 15
1.2.3. Vinovăţia ……………………………………………………………...pag. 16
1.2.4. Prevederea faptei în legea penală……………………………………...pag. 22
Capitolul 2. Conţinutul infracţiunii…………………………………………….…pag. 24
2.1. Conceptul de conţinut al infracţiunii………………………………... pag. 24
2.1.1. Noţiuni……………………………………………………………… ...pag. 24
2.2. Clarificarea conţinutului de infracţiuni………………………………...pag. 25
2.2.1. Actul obiectiv de conduită, ca element al conţinutului infracţiunii…....pag. 25
2.2.2. Actul subiectiv de conduită, ca element al conţinutului infracţiunii …. pag. 25
2.2.3. Valoarea socială lezată, ca element al conţinutului infracţiunii…….. . .pag. 26
2.2.4. Obiectul, ca element al conţinutului infraţiunii…………………… …..pag. 26
2.2.5. Subiecţii, ca element al conţinutului infracţiunii……………………….pag. 32
2.2.6. Locul săvârşirii faptei, ca element al conţinutului infracţiunii………….pag. 39
2.2.7. Timpul săvârşirii faptei, ca element al conţinutului infracţiunii…….… pag. 39
Capitolul 3. Elemente de structură a conţinutului infracţiunii………………….....pag. 41
3.1. Structura conţinutului infracţiunii…………………………………..…pag. 41
3.1.1. Obiectul infracţiunii…………………………………………………… pag. 44
3.1.2. Clasificarea infracţiunilor după obiect…………………………… ……pag. 49
3.2. Subiectul infracţiunii …………………………………………………...pag. 54
3.2.1. Subiecţi activi ai infracţiunii………………….……………………….. pag. 55
3.2.2. Subiecţi pasivi ai infracţiunii …………………………………………...pag. 62
Capitolul 4. Aspecte din practica judiciară……………………………………..…pag. 74
4.1. Soluţii din practica judiciară …………………………………………..pag. 74
4.2. Concluzii……………………………………………………………….pag. 90
Capitolul 5. Instituţia conţinutului infracţiunii în lumina prevederilor
noului cod penal………………………………………………….……pag. 91
5.1. Consideraţii generale ………………………………………………….……..pag. 91
5.2. Necesitatea adoptării unui nou Cod penal în România ……………………....pag. 94
5.3. Infracţiunea în noul cod penal ……………………………………………..…pag. 99
Planul lucrării ……………………………………………………………….…….pag. 117
Bibliografie ………………………………………………………………….…….pag. 122

1
 LISTA DE ABREVIERI

Art. Articolul
Al. Alineatul
B.Of. Buletinul Oficial
C.D. Culegere de Decizii
C.P. Codul Penal
C.pr.pen. Codul de Procedură Penală
I.C.C.J. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dec. Decizia
Ed. Editura
H.G. Hotărârea Guvernului României
Jud. Judecătoria
M.O. Monitorul Oficial
O.G. Ordonanţa Guvernului României
O.u.G. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României
Prev. Prevazut(ă)
R.D.P. Revista de Drept Penal
R.R.D. Revista Româna de Drept
S.a.m.d. şi aşa mai departe
Sec. secolul
S. pen. Sentinţa penală
T.J. Tribunalul Judeţean
Trib. Tribunalul
T.S. Tribunalul Suprem
Vol. Volumul

2
 Capitolul 1
- Aspecte introductive privitoare la instituţia infracţiunii
- Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 
- Pericolul social
- Vinovăţia
- Prevederea faptei în legea penală

1.1. Aspecte introductive privitoare la instituţia infracţiunii

Exprimarea libertăţii individuale constituie "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile ; şi
dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru că şi
ceilalţi ar putea să facă la fel" (Montesqieu "Despre spiritul legilor"). "Oamenii au fost creaţi
egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anume drepturi inalienabile, printre aceste drepturi se
găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii" (Declaraţia de Independenţă a SUA). Unele acţiuni –
omisiuni pun în primejdie valorile umane fundamentale, fiind contrare conduitei socialmente
necesară prin generarea conflictului social. Apărarea atributelor socio – umane impune doar
anumite raporturi sociale prin reglementări juridice esenţiale, realizându-se stabilitatea structurii
sociale.
Faptele umane determinate şi interzise prin lege sub sancţiunea aplicării unei pedepse
constituie infracţiuni1. Infracţiunea (infractio – distrugere) reprezintă o reglementare cu trăsături
generale a acţiunii umane prin care s-au înfrânt regulile de conduită şi care atrage aplicarea unei
pedepse penale corespunzătoare. Infracţiunea este reprezentată de atitudinea individuală , ilegală
şi periculoasă îndreptată împotriva regulilor general – umane, a normelor de conduită socială
determinând răspunderea penală şi aplicarea pedepsei penale în mod “permanent, echitabil şi
util” (semper aequum et bonum). Legea foloseşte omului (“hominis causa”) prin impunerea unei
conduite şi stabilirea valorilor socio – umane care trebuie ocrotite prin adoptarea unor sancţiuni
penale compatibile cu pericolul social concret pentru faptele contrare regulilor de drept
“socialmente periculoase”2. Răspunderea penală , ca fenomen social, derivă din acceptarea de
către individ a condiţiilor impuse în procesul interacţiunii sociale ca formă de raportare şi
asumare a răspunderii pentru acţiunile – omisiunile sociale.

1
C. Bulai, op.cit., p 111; V. Dongoroz şi colab.., op cit, p 100; C.Mitrache, op. cit., p.68.
2
3 V Dongoroz şi colab., op. cit., p 100
 Responsabilitatea juridică, alături de responsabilitatea morală, politică, religioasă determină
reformarea individului în sensul prescripţiilor legale şi asigură integritatea valorilor socio –
umane fundamentale, precum şi stabilitatea socială. Dacă orice individ poate să comită o
infracţiune (orice acţiune – inacţiune interzisă şi sancţionată de legea penală), ca reacţie de
răspuns a societăţii la încălcarea regulilor sociale, dreptul de a pedepsi (“ius puniendi”) “este
stabilit pentru toţi” – (iura generaliter constituutur), valorile umane fiind apărate de legea
penală. Conduita antisocială a infractorului va trebui să fie precizată în lege pentru a constitui o
formă de comparaţie cu atitudinea corespunzătoare validată de societate şi pentru a fi eliminată
sau redusă prin aplicarea sancţiunii penale. Caracterul ilicit al acţiunilor – inacţiunilor
(omisiunilor) considerate a fi infracţiuni, rezultă din încălcarea regulilor de conduită socială
impusă prin norme şi reguli de drpt penal cât şi producerea unor urmări vătămătoare pentru
societate. Ilicitul penal devine socialmente periculos, fapt care determină incriminarea acţiunii –
omisiunii săvârşită în sensul pedepsirii prin lege ca act criminal îndreptat împotriva întregii
societăţi.
Infracţiunea (“infractio” – distrugere) constituie o faptă gravă deoarece produce consecinţe
socialmente neconvenabile care nu pot fi combătute decât prin aplicarea pedepselor penale, prin
pedeapsă instituindu-se menţinera integrală a valorilor socio-umane şi a structurii sociale.
Infracţiunile ca fapte socialmente negative, sunt imputabile doar persoanelor fizice care au
capacitatea penală de a înţelege exigenţa legii şi necesitatea aplicării pedepsei ca formă de
sancţionare socială, (minorul în vârstă de peste 14 ani care posedă deplinătatea factorilor psiho-
psihici şi majorul căruia nu i se impută infirmităţi mentale). Printr-o excepţie constituţională
cercetarea şi aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită se suspendă în cazurile privind pe
parlamentari (senatori şi deputaţi) care beneficiază de imunitate parlamentară. Prin excepţiile
care sunt reglementate în tratate internaţoinale, pedeapsa penală compatibilă cu gravitatea
infracţiunilor produse nu se va aplica personalului diplomatic care beneficiază de imunitate
diplomatică. Deşi actele politice nu pot şi nu trebuie să fie asimilate delictelor penale, pentru infracţiunile
săvârşite în timpul funcţiei, membrii Guvernului pot să fie judecaţi în baza legii privind responsabilitatea
ministerială3.
Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, trebuie
abordat multidisciplinar. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de : criminologie, psihologie

3
În proiectul de lege privind responsabilitatea ministerială, pentru pagubele cauzate statului, persoanelor
juridice sau fizice, primul – ministru, miniştrii şi ceilalţi membrii ai guvernului răspund civil, potrivit legii, pentru
acte administrative emise ilegal sau pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri privind un drept recunoscut
de4lege.
judiciară, sociologie judiciară, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală,
statistică infracţională.
Infracţionalitatea deşi este un fenomen social, trebuie cercetată ca act individual, ca act
comis de o persoană concretă intr-o situaţie concretă. Este vorba de o acţiune umană, determinată
de anumite elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe, motive, scopuri etc. O viziune coerentă
asupra dinamicii si interacţiunii elementelor întregului ansamblu de factori care concură la
producerea actului infracţional nu o poate oferi decât o concepţie sistemică integratoare asupra
conduitei şi a manifestărilor psiho – comportamentale. Factorii care stau la baza fundamentării
teoriilor psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale, luaţi separat, nu pot explica in mod
corespunzător originea fenomenului şi a comportamentului infracţional. Aceasta presupune
elaborarea unui sistem teoretico-ştiinţific şi metodologic cu posibilităţi integratorii şi
generalizatoare pentru realitatea concretă. .
În România, evoluţia fenomenului infracţional este o consecinţă a impactului problemelor
economico-sociale grave, caracteristice perioadei de tranziţie, precum şi a crizei de autoritate pe
care au traversat-o instituţiile statului de drept. Legislaţia lacunară şi supraîncărcarea sistemului
justiţiei penale, corelate cu deficitul de personal şi logistica, au făcut ca efectul măsurilor
preventive şi represive să fie limitat. Având în vedere rata înaltă de profit şi gradul scăzut al
riscurilor asumate, elemente ale crimei organizate au apărut şi s-au dezvoltat cel mai rapid în
domeniul economico-financiar. Corupţia ameninţă nu numai drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetaţeanului, ci insăşi buna functionare a instituţiilor statului de drept, societatea democratică
întrgul său ansamblu. O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor
de infractori autohtoni şi actionează în cooperare cu acestea, în domeniul traficului de droguri,
armament, al afacerilor cu autoturisme furate, al formelor moderne de sclavie, plasării de valută
falsă, introducerii ilicite de deşeuri toxice, atacul cu arme de foc etc. Prin contrabandă, au fost
scoase din ţară o gama largă de produse, de la cele de strictă necesitate pentru populaţie, până la
obiecte de valoare aparţinând patrimoniului naţional. O amploare deosebită au luat actele de
înşelăciune, fals şi uz de fals realizate prin cele mai diverse forme, fraude valutar-vamale şi
nerespectarea legislaţiei în domeniul operaţiunilor de import-export etc. De asemenea, a crescut
numărul infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, pretinderea unor sume consistente
de bani pentru asigurarea “protecţiei”, sechestrarea de persoane, violenţe între grupurile rivale de
infractori.
În ştiinţele juridice tot timpul întâlnim două categorii de definiţii pentru diferite categorii sau
noţiuni juridice: definiţii oferite de doctrina juridică şi definiţii legale. Situaţia este explicabilă

5
prin perpetua distincţie ce se face între dreptul ca şi doctrină (sau dreptul ca ştiinţă) şi dreptul
material (sau dreptul ca practică). De regulă toate conceptele sau noţiunile legale sunt definite de
doctrina juridică şi doar o parte din acestea se regăsesc definite expres în cuprinsul legilor în
vigoare (în dreptul material). În dreptul penal românesc infracţiunea beneficiază de ambele
categorii de definiţii.
În continuare vom prezenta câteva din definiţiile generale ale infracţiunii vehiculate de
doctrina juridică insistând ulterior mai în detaliu asupra definiţiei legale a acesteia. În doctrina
juridică se consideră că definiţiile oferite infracţiunii ar trebui să ţină cont de faptul că ea
reprezintă o realitate complexă, cu manifestări pe diferite planuri ale realităţii.
În plan juridic infracţiunea reprezintă o încălcare a ordinii de drept penale, o ignorare a
comandamentului normelor juridice penale. Ea determină verificarea răspunderii penale pentru
fapta comisă şi aplicarea unei sancţiuni penale (în cazul în care există responsabilitate penală).
Definiţie generală. Am selectat în calitate de încorporare a planurilor manifestării
infracţiunii una din definiţiile elaborate de către doctrina penală românească : “Infracţiunea, în
sensul ei cel mai larg, este un act de conduită exterioară a omului care, din cauza tulburării pe
care o produce ordinii sociale şi de drept este supusă represiunii penale”4.
În general definiţiile oferite de doctrina penală diferă semnificativ între ele, mai ales din
punct de vedere al numărului planurilor de manifestare menţionate şi prin accentuarea variată a
unui aspect al infracţiunii.
Definiţia legală a infracţiunii. Majoritatea sistemelor penale evită să dea o definiţie expresă
a infracţiunii în cuprinsul legii penale. Astfel, conform codului penal românesc : “Infracţiunea
este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Este uşor să remarcăm faptul că şi definiţia legală a infracţiunii se referă la planurile de
manifestare a infracţiunii :
 infracţiunea este o faptă, un comportament exteriorizat (planul material) ;
 infracţiunea constă într-o faptă ce prezintă pericol pentru societate (planul social) ;
 fapta care constituie infracţiune trebuie să existe prevăzută în mod expres în normele penale
(plan juridic).
Varianta de definiţie legală prezentată în codul penal românesc este una din cele mai
frecvente: infracţiunea nu este definită direct ci prin prisma enumerării caracteristicilor esenţiale
ale acesteia. Acestea sunt în numar de trei :
1. Periculozitatea socială a faptei penale ;
2. Săvârşirea faptei penale cu vinovăţie ;

4
6 Giurgiu, op.cit. p.113
 3. Prevedera faptei în legea penală.

1.1.1. Planuri de manifestare a infracţiunii

Deşi diferiţi autori le definesc puţin diferit, în general se consideră că infracţiunea are
următoarele planuri ale realităţii :
1. Material
2. Uman
3. Social
4. Moral
5. Juridic
În plan material infracţiunea se exprimă întotdeauna printr-un comportament, printr-un act
de conduită exterioară a omului care produce modificări în mediul exterior. Comportamentul nu
este necesar să fie în exclusivitate legat de motricitatea fizică, adică să fie o acţiune. Unele
infracţiuni precum insulta, calomnia sau ameninţarea se pot produce fără ca să implice ca
necesitate acţiunea : ele se pot realiza prin simplu comportament verbal sau chiar nonverbal.
Oricum s-ar manifesta, ca să existe o infracţiune, afişarea comportamentului antisocial aste
necesară. În dreptul penal român se aplică principiul nepedepsirii intenţiei criminale ci doar a
faptei penale (a comportamentului antisocial).
În plan uman comportamentul antisocial este considerat de către doctrina juridica, ca fiind o
“expresie a personalităţii infractorului”. Doctrina juridică abordează acest aspect psihologic
oarecum simplist şi incomplet. Este adevărat faptul că individul se exprimă prin comportamentul
său, acesta trădează ceva din interiorul persoanei.
Însă ar fi greşit, din punct de vedere psihologic, să plasăm întreaga cauzalitate a conduitei
umane doar pe seama intimii structurări a personalităţii. Psihologia socială ne demonstrează cu
claritate că marea majoritate a comportamentelor umane sunt de fapt comportamente sociale :
comportamente elaborate pe răspuns la influenţa contextului social. Comportamentele sociale
sunt caracteristice majorităţii indivizilor demonstrând astfel impactul extrem de redus al
personalităţii sau, conform unor opinii radicale, relativa inutilitate a conceptului de personalitate
în explicarea comportamentului uman.
În dreptul penal, impactul contextului nu poate fi considerat la fel ca şi în cazul psihologie
sociale. Pentru jurist, infracţiunea este comisă de infractorul ce se face vinovat de producerea
acesteia. Contextul sau situaţia socială nu pot fi trase la răspundere penală şi pedepsire ; ele pot fi

7
considerate în calitate de circumstanţe agravante sau atenuante în cazul individualizării pedepsei
dar nu pot fi considerate ca fiind principalele surse ale infracţiunii. Principiul răspunderii
personale care operează în drept, afirmă că fiecare trebuie să răspundă personal (în sau prin
persoana sa) pentru infracţiunile comise.
În plan social, infracţiunea semnalează existenţa unor comportamente ce pun în pericol
valorile societăţii (ameninţă existenţa acestora) sau le lezează. Dacă valorile unei societăţi sunt
atacate se pune în pericol însăşi existenţa acelei societăţi. Reacţia normală a oricărei societăţi este
să se apere de o astfel de disociere interzicând acele acţiuni care pun în pericol sau aduc un
prejudiciu valorilor sociale fundamentale. În plan social, infracţiunea determină reacţia socială
organizată contra infracţiunii care se realizează prin politica penală şi procesul penal.
În plan moral, infracţiunea nu înseamnă numai un atac la adresa normelor şi valorilor unei
societăţi dar şi un comportament imoral faţă de ceilalţi : infractorul îşi permite să comită fapte
care lezează interesele şi drepturile altor persoane. În acelaşi timp infractorul nesocoteşte nişte
norme de conduită pe care marea majoritate a cetăţenilor le respectă.

1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

1.2.1. Preliminarii

Săvârşirea unei infracţiuni impune răspunderea penală şi adoptarea pedepsei faţă de

persoana fizică vinovată care are capacitatea răspunderii penale. Infracţiunea reprezintă singurul
temei juridic la răspunderii penale şi implicit al aplicării pedepsei, deoarece reprezintă un pericol
social ridicat prin lezarea valorilor sociale.
Fapta care a fost săvârşită cu vinovăţie, dacă este prevăzută în legea penală ca infracţiune,
are un caracter ilegal şi periculos pentru societate deoarece vatămă interesele legitime ale
cetăţenilor şi ordinea de drept existentă.
I) Noţiune
Potrivit disp. Art. 17 C. pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Definiţia adoptată de Codul penal prin care se indică
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii are valoarea unei norme juridice obligatorii, de bază, pentru
considerarea ca infracţiuni a tuturor faptelor vătămătoare din toate sectoarele de activitate umană.
În acest mod s-a delimitat ilicitul penal, cu consecinţe grave pentru relaţiile socio-umane, de
celelalte forme ale ilicitului (civil, administrativ, contravenţional, fiscal, disciplinar, comercial) 5.
Examinarea elementelor care definesc conceptul de infracţiune structurează şi califică acţiunile-
5
8 C. Bulai, op. cit., p113; C. Mitrache, op. cit., p 69
omisiunile săvârşite în infracţiuni sau în fapte de altă natură care nu justifică prevederea în legea
penală şi nu atrag răspunderea şi aplicarea pedepselor de natură penală6.

II) Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Prin art.17 alin 1 C. pen., infracţiunea, ca normă teoretică, este fapta care prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

a) Fapta care prezintă pericol social

Faptele umane sunt prin natura lor materiale în sensul că existenţa acestora poate să fie
identificată în realitatea obiectivă. Dacă fapta umană nu va fi descoperită în existenţa sa reală,
aceasta nu va fi calificată ca fiind infracţiune, indiferent de valoarea consecinţelor sale. Legea
penală evaluează ca fapte ce constituie elementele infracţiunii doar actele, acţiunile-inacţiunile
(omisiunile) activităţile, manifestările, procesele şi stările umane care pot să fie percepute de
simţurile umane. Nu constituie fapte penale acele procese psihice interne, caracteristice gândirii
individuale care nu se materializează în realitatea obiectivă, întrucât nu sunt percepute de
simţurile umane şi nu produc urmări concrete în raporturile şi relaţiile socio-umane. Deliberarea,
ca hotărâre luată asupra săvârşirii unei fapte nu va constitui o trăsătură a infracţiunii dacă nu s-a
“exteriorizat” în afara gândirii individuale într-un act pregătitor sau intr-o acţiune de punere a ei
în aplicare. Legea nu consideră sentimentele umane ca fiind fapte de natură penală dacă nu se
regăsesc într-o acţiune perceptibilă în realitatea obiectivă (“Cogiationis poena patitur” – Nimeni
nu poate suferi o pedeapsă pentru gândurile lui )7, fapta implicând răspunderea penală doar în
cazul când se regăseşte fizic în realitatea obiectivă sau în conduita exterioară a individului,
influenţând raporturile şi relaţiile socio-umane, fiind percepută de simţurile umane. Fapta, ca
rezultat al unei deliberări va trebui să aparţină omului. Urmările faptei săvârşite trebuie să fie
conştientizate de făptuitor pentru a-i fi imputabile şi pentru a fi obligat să accepte pedeapsa
penală, fiind excluse din categoria faptelor penale fenomenele naturale sau reacţiile animalelor
(doar pentru cazurile când omul nu se foloseşte de acestea pentru realizarea acţiunilor-omisiunilor
sale8, prin care încalcă legea penală). Fenomenele naturii, deşi sunt percepute direct prin organele
senzoriale umane, nu reprezintă fapte în înţelesul legii penale deoarece nu sunt rezultatul
acţiunilor-omisiunilor umane. Dacă omul acţionează în sensul producerii unor dezastre naturale
6
Idem
7
Ulpian; V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 105; C. Bulai, op. cit., p.115
8
9 Idem
(ruperea digurilor care străjuiesc barajele, provocarea unor incendii catastrofale) atunci
răspunderea penală şi aplicarea pedepsei penale vor interveni deoarece s-a folosit de efectele
devastatoare ale forţelor naturii pentru a produce pericolul social urmărit. Reacţiile animalelor pot
să producă unele consecinţe în realitatea obiectivă însă, vor fi considerate că reprezintă fapte
penale doar în cazurile când animalele au fost folosite de om pentru a produce unele consecinţe
juridice (asmuţirea asupra unei persoane, dresarea pentru activităţi producătoare de vătămări sau
pagube). Dacă nu se poate face dovada intervenţiei omului pentru producerea unor consecinţe
vătămătoare de către animale, eventuala producere a acestora va genera o răspundere de natură
civilă, contravenţională, iar nu penală.
Caracterul de faptă umană, ca trăsătură esenţială a infracţiunii se prezumă din necesitatea
săvârşirii9 acesteia cu vinovăţie (stare specifică fiinţei umane, constând în săvârşirea unei greşeli,
a unei fapte pedepsite de lege), deoarece dreptul reglementează relaţiile dintre oameni, ca relaţii
sociale10. Legea penală califică doar faptele care produc un rezultat periculos pentru societate, o
urmare, o modificare perceptibilă în mod socialmente neconvenabil a realităţii obiective (în
raporturile şi relaţiile socio-umane), un efect periculos ca rezultat direct sau indirect al unei
cauze, amplificat sau redus de unele condiţii specifice. Fapta devine periculoasă pentru societate
doar în măsura în care aduce atingere suveranităţii, independenţei, uniunii şi indivizibilităţii
statului român, persoanei, drepturilor şi libertăţile acesteia precum şi proprietăţii şi întregii ordini
de drept (art. 1C. pen.)11.

b) Fapta săvârşită cu vinovăţie

O altă trăsătură esenţială a infracţiunii este cea privind săvârşirea faptei cu vinovăţie.
Acţiunea-omisiunea exercitată de individ pentru a deveni infracţiune va trebui să existe numai
datorită voinţei făptuitorului, iar nu ca rezultat al intervenţiei unui fenomen natural sau a
impunerii voinţei unei alte persoane. Pentru a fi infracţiune fapta va trebui să fie săvârşită cu
vinovăţie, respectiv să fie conştientizată (gândită, însuşită, acceptată, prevăzută a se produce) de
către autorul acesteia. Vinovăţia infractorului implivă voinţa acţiunii-omisiunii (intenţia de a
produce12 rezultatul urmărit, uşurinţa sau neglijenţa intervenite deşi putea şi trebuia să prevadă
rezultatul periculos) precum si conştiinţa realizării acţiunii. Voinţa noastră nu este determinată să
urmeze sau să se ferească de ceva, decât în măsura în care acesta este arătat ca bun sau rău de
9
I. Tănăsescu, Drept penal, partea generală, vol. I, Editura INS, 1995, p.64 ; În vicii suntem întotdeauna
egali (natura animalică), în calităţi niciodată (natura umană a fiinţei)
10
Idem
11
C. Bulai, op. cit., p. 115
12
10 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 106 ; C. Bulai, op. cit., p. 117; C. Mitrache, op. cit., p. 72
către intelect ("voluntas nostra non determinetur ad aliquid vel persequendum vel fugiendum,
nisi quantenus ei ab intellectu exibetur tanqum bonum et malum").
Conştiinţa săvârşirii infracţiunii este formată din posibilitatea infractorului de a gândi modul
de realizare a faptei, de a determina influenţa acţiunii-omisiunii asupra raporturilor socio-umane,
pe baza acceptării producerii unui efect socialmente neconvenabil, însă urmărit a se produce în
realitatea obiectivă. Nimeni nu ar putea nega legea decât dacă ar fi lipsit de raţiune ("nisi sit
rationis expers potest negare legem"). Conştiinţa realizării faptei, ca factor intelectiv, va trebui să
se regăsească în scopul urmărit prin producerea acţiunii-omisiunii, iar voinţa realizării faptei, ca
factor volitiv, va trebui să se regăsească în desfăşurarea acţiunii-omisiunii concepute. Fapta
penală va fi doar acţiunea-omisiunea voită şi conştientizată de făptuitor căruia i se va imputa
vinovăţia în producerea acesteia13.
Un element important de natură să competeze conţinutul conceptului de vinovăţie este şi
factorul fiziologic al inhibiţiei care suprimă sau încetineşte desfăşurarea factorilor intelectiv
(conştiinţa) şi volitiv (voinţa) în realizarea acţiunii-omisiunii infracţionale.

Fapta prevăzută de legea penală

Fapta umană, ca manifestare exterioară de voinţă, pentru a fi calificată ca infracţiune va

trebui să fie prevăzută de legea penală, să fie incriminată de o normă penală. Incriminarea prin
legea penală înseamnă descrierea conţinutului faptei şi stabilirea pedepsei corespunzătoare
pericolului social produs prin acţiunea-omisiunea săvârşită în detrimentul relaţiilor şi raporturilor
socio-umane. Prevederea în legea penală a faptei considerată a prezenta pericolul social grav al
unei infracţiuni este justificată de necesitatea cunoaşterii acesteia astfel încât, desfăşurarea
activităţii umane să se realizeze în condiţii de evitare conştientă a producerii urmărilor
periculoase, iar în cazul producerii acestora aplicarea pedepsei să constituie o măsură cunoscută
şi acceptată de infractor.
Legea penală nu explică întotdeauna conţinutul faptei considerată infracţiune, însă fapta
definită printr-un concept (a fura), prin descrierea conţinutului simplu (abuzul funcţionarului) sau
prin relevarea conţinutului complex (tâlhăria) va trebui să se regăsească incriminată într-o
dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete (conf. art. 141 C. pen.) 14. Prevederea
faptei ca infracţiune în legea penală demonstrează că societatea prin mijloacele specifice oferite
de pedepsirea infractorilor este răspunzătoare pentru modul de organizare a politicii de apărare
13
Prezenţa inhibiţiei constituie factorul fiziologic care suprimă conceperea infracţiunii iar absenţa inhibiţiei
oferă posibilitatea afirmării nestingherite a factorilor intelectiv şi volitiv.
14
11 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 107.
socială şi de asigurare a respectării atributelor fundamentale socio-umane, urmând realizarea
responsabilităţii penale pentru fiecare infractor cu scopul prevenirii procedurii infracţiunilor.
Incriminarea abstractă (generică) a unei fapte ca infracţiune condiţionează tratamentul juridic
penal al acesteia, tratament care se diferenţiază în mod substanţial de celelalte forme ale ilicitului
juridic (contravenţional, administrativ, civil).
Necesitatea prevederii faptei ca infracţiune, este impusă de principiul legalităţii incriminării
acţiunii-omisiunii, stabilit prin art. 2 C. pen., în sensul că doar prin legea penală se prevăd faptele
care reprezintă infracţiuni, în ce condiţii, pedepsele şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii
acestora. Prin prevedera faptei, în lege, ca infracţiune, aceasta va fi incriminată în sensul că va fi
introdusă în sfera ilicitului penal care atrage răspunderea şi aplicarea pedepsei penale. Prevederea
faptei în legea penală nu determină în mod absolut şi calitatea de infracţiune a acesteia decât
dacă fapta întruneşte şi celelalte două trăsături esenţiale : prezintă pericol social şi a fost
săvârşită cu vinovăţie. Prevederea faptei de către legea penală, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, înseamnă atribuirea caracterului penal al faptei abstracte (generice) pe toată perioada
de timp cât legea penală se află în vigoare, iar urmările acesteia sunt considerate socialmente
periculoase. Răspunderea penală, care atrage aplicarea pedepsei este condiţionată, în primul rând
de prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune, la care se vor adăuga şi celelalte două
trăsături : săvârşirea cu vinovăţie şi pericolul social al faptei.

c) Lipsa prevederii faptei în

legea penală

Lipsa prevederii faptei în legea penală, ca infracţiune, determină înlăturarea caracterului

penal al faptei şi exclude posibilitatea verificării existenţei celorlalte două trăsături ale
infracţiunii. Lipsa prevederii faptei în legea penală se realizează în trei variante : dezincriminarea
faptei, lipsa dublei incriminări şi neprevederea faptei în legea penală.
Dezincriminarea faptei reprezintă modalitatea directă de constatare, de către legiuitor a
pierderii gradului de pericol social abstract (generic) necesar pentru ca fapta să fie considerată
infracţiune, scoaterea aceteia din sfera ilicitului penal, înlăturarea caracterului penal şi înlocuirea
cu o răspundere juridică de altă natură. Dezincriminarea faptei se realizează, în mod nemijlocit,
prin abrogarea legii vechi (anularea, suprimarea legii) şi are ca efect imediat scoaterea din
vigoare a legii vechi. Dacă legea penală veche a fost abrogată, săvârşirea unei fapte din categoria
celor dezincriminate nu mai justifică reţinerea acesteia ca infracţiune. Condamnările pentru

12
faptele săvârşite în perioada anterioară apariţiei legii de abrogare nu se mai execută, iar efectele
condamnării încetează în condiţiile prevăzute de art.12 C. pen.
Înlăturarea caracterului penal al faptei are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru toţi
participanţii la săvârşirea acesteia, indiferent de modul, măsura şi calitatea participării.
Prevederea unei fapte ca infracţiune atât de legea română cât şi de legea ţării unde a fost
săvârşită va determina aplicarea legii penale române, în condiţiile impuse de art. 6 alin. 1 lit. a C.
pen., în sensul aplicării pedepsei penale, dacă fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu
vinovăţie (condiţia dublei incriminări).
Lipsa dublei incriminări (când fapta nu este considerată infracţiune în legea penală a ţării
străine) este asimilată lipsei prevederii faptei în legea penală şi are ca efect direct neaplicarea
legii penale române pentru faptele reglementate în art. 6 C. pen. Neprevederea faptei ca
infracţiune, în legea penală nouă, exclude răspunderea penală a făptuitorului deoarece fapta
concretă nu este reglementată de lege în mod abstract (generic) şi nu-şi găseşte corespondent în
conţinutul şi sfera faptelor penale. În acest sens, fapta săvârşită sub imperiul legii vechi, dacă nu
mai este prevăzută în legea nouă ca infracţiune, nu va mai fi sancţionată chiar dacă a produs un
oarecare prejudiciu. Fapta devine astfel un simplu act de executare fără conţinut penal.

1.2.2. Pericolul social

Din definiţia legală a noţiunii de infracţiune rezultă că, în primul rând, infracţiunea se
înfăţişează ca o faptă, ca un act de conduită exterioară a omului (elementul material), prezentând
pericol social (deci, cu semnificaţie socială). Din acest punct de vedere – care oferă prima
trăsătură distinctivă a infracţiunii din sfera mai largă (gen proxim) a celorlalte fapte umane –
periculozitatea socială reprezintă cea mai importantă însuşire specifică a infracţiunii.
Importanţa periculozităţii sociale, ca principală trăsătură distinctivă a infracţiunii, este dată
de împrejurarea că numai datorită existenţei şi intervenţiei ei negative, fapta umană pe care o
marchează dobândeşte aptitudinea de a tulbura viaţa socială, lezând sau punând în pericol
ansamblul de valori spirituale, morale, juridice şi materiale, etc., care o constituie şi-i asigură o
normală desfăşurare.
În aceste condiţii, periculozitatea socială fiind aceea care atribuie faptei penale caracterul
nociv, disfuncţional şi intolerabil, constituind în realitate, principala premisă material-obiectivă a
însăşi incriminării, recunoaşterea poziţiei sale de însuşire distinctivă esenţială a infracţiunii este
nu numai firească, dar şi necesară.

13
 În literatura juridică, noţiunea de pericol social este conturată în modalităţi şi formulări
diverse. Astlel, Stefani şi G. Levasseur15 apreciază că, potrivit concepţiei realiste, periculozitatea
socială are semnificaţia de faptă contrară ordinii sociale, prin aptitudinea sa de a tulbura această
ordine (“tulbură sau riscă să tulbure ordinea socială”). G. Bettiol16 se referă la aptitudinea
oricărei infracţiuni de “a compromite condiţiile de existenţă, de conservare şi de dezvoltare a
societăţii”.
Pentru a constitui infracţiune o faptă trebuie să aibă şi însuşirea de a fi periculoasă pentru
societate, adică de a aduce atingere vreuneia din valorile sociale fundamentale, valori pe care
legea penală le apără sub sancţiunea pedepsei.
Va fi considerată ca prezentând un pericol social fapta care aduce atingere statului de drept,
suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, relaţiilor sociale privitoare la proprietate,
persoanei şi drepturilor acestora, precum şi întregii ordinii de drept.
Infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale, există doar în cazurile în care fapta
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală prezintă pericol social, situaţie ce va
determina ca împotriva autorului acesteia să se adopte mijloacele coercitive prevăzute de legea
penală. Necesitatea cunoaşterii şi stabilirii pericolului social care rezultă dintr-o acţiune-inacţiune
este justificată de responsabilitatea asumată de legiuitor în activitatea de incriminare doar a unora
dintre faptele umane periculoase precum şi în activitatea de individualizare legală (prin stabilirea
limitelor speciale şi generale pentru fiecare categorie de infracţiuni). Legea penală stabileşte o
anumită tipologie pentru faptele considerate infracţiuni, precum şi forma şi măsura de pedepsire a
infractorilor cu scopul de a păstra valorile sociale fundamentale prin forţa legii şi posibilitatea
aplicării pedepsei penale. Norma impusă prin art. 18 C. pen. Privind caracterizarea acţiunilor –
inacţiunilor este o normă imperativă deoarece prin regula de drept stabilită se indică elementele
componente ale pericolului social al faptei, astfel încât doar anumite fapte umane să fie
considerate infracţiuni (“nullum crimen sine actione – nici o incriminare în afara acţiunii”).
Comportamentul uman va trebui să fie susceptibil de receptare deoarece “nimeni nu poate suferi
o pedeapsă pentru gândurile lui” – (cogitationis poena nemo patitur) însă doar legea stabileşte
elementele faptelor care prezintă pericol social.
Fapta comisă nu reprezintă întotdeauna infracţiune, chiar dacă prezintă un pericol social
concret, întrucât pot surveni împrejurări care înlătură unul dintre elementele componente ale
pericolului social (leziunile produse de operaţii chirurgicale consimţite). În materialitatea sa,
fapta penală va trebui să fie evaluată diferenţial atât sub aspect natural cât şi sub aspect psihic

15
Op. cit,. P. 13
16
14 Op. cit., p. 171
pentru a se reţine gradul concret (efectiv) al pericolului social creat şi a se aprecia forma şi
întinderea pedepsei care se va aplica. Conduita penală individuală se află într-o continuă
modificare, cu accentuări sau scăderi care determină amplificarea sau neglijarea clasificării unora
dintre acţiuni-inacţiuni ca fiind periculoase, justificându-se modificarea legii, abrogarea unora
dintre norme, schimbarea limitelor pedepselor, înlocuirea răspunderii penale. Elementele faptei
care prezintă pericol social, stabilite prin art. 18 C. pen., sunt valabile pentru întreaga categorie de
fapte umane ilicite, analizate atât în mod abstract cât şi în mod concret de legea penală cât şi de
legile speciale, în varianta faptei consumate, a tentativei, a actelor preparatorii, a formelor
agravante sau atenuante. Exclusivitatea postulării acestor elemente ca trăsături esenţiale pentru
orice infracţiune derivă din necesitatea stabilizării normativităţii pericolului social. Chiar dacă, în
mod natural, pericolul social nu este contestat (fiind raportat la relaţiile individului cu viaţa
socială), totuşi, în esenţa sa (ca specific uman), pentru anumite categorii de fapte este considerat a
fi neschimbat (omorul, furtul). Acţiunea şi efectul prejudiciabil vor constitui elemente de stabilire
a minimului şi maximului pedepsei penale pentru acţiunea tipică, urmând ca în cazul concret
instanţa de judecată să verifice dacă nu există motive legale de înlăturare a caracterului de pericol
social al faptei (deşi acţiunea-inacţiunea a produs un rezultat socialmente nefavorabil) şi implicit
caracterul penal al faptei17.
Modul şi mijloacele de desăvârşire a faptei vor fi analizate în cazul concret astfel încât
pedeapsa să fie proporţională cu gradul pericolului social produs. Legiuitorul selecţionează în
mod abstract, faptele care prezintă un pericol social în înţelesul legii penale, iar judecătorul
constată intervenţia pericolului social concret în desfăşurarea acţiunii-inacţiunii pe care o va
califica infracţiune după natura şi gravitatea pericolului social produs. Esenţa pericolului social
constă în limitarea acţiunilor-inacţiunilor care produc efecte socialmente neconvenabile (“ad
imposibilia nemo tenetur” – nimeni nu e obligat la imposibil), conduita individuală urmând să se
desfăşoare cu necesitate în afara faptelor periculoase. Atât faptele comisive cât şi cele omisive,
pentru a fi reţinute ca infracţiuni, vor trebui să fie săvârşite cu vinovăţie şi să fie prevăzute de
legea penală.

1.2.2.1. Elementele pericolului social al faptei

Legea penală califică noţiunea de faptă penală ca fiind un act material, obiectiv (fizic) prin
care se exprimă conduita individuală (acţiunea-inacţiunea). Prin art. 18 C. pen., s-au
instituţionalizat elementele conceptului de pericol social : acţiunea (comisiunea) penală,
17
15 V. Dorongoz şi colab., op. cit., p. 108; C. Bulai, op. cit., p.105
inacţiunea (omisiunea) penală, vătămarea valorilor sociale fundamentale şi incriminarea legală a
pericolului social.

a) Acţiunea (comisiunea) penală

“Acţiunea” (actio, - nis), comisiunea penală este reprezentată de comportarea individului

care face, realizează, comite, determină, amplifică sau diminuează “un proces cauzal”18 în urma
căruia se produc efecte concrete în mediul socio-individual. Acţiunea penală presupune
exercitarea unui effort psiho-fizic care va determina un efect întotdeauna contrar dreptului,
moralului şi licitului. Chiar dacă “acţiunea” penală se referă la un bun de natura materială, efectul
licit al acesteia este definit de încălcarea valorii sociale a bunului (sustragerea unui bun care nu va
fi distrus, falsificarea materială a unui act), a relaţiei sociale care protejează valoarea socială
încălcată. Acţiunea penală trebuie să se regăsească într-o manifestare comportamentală
socialmente neconvenabilă (acte fizice: a lovi; proliferarea unor expresii: a insulta; măsluirea,
contrafacerea unui înscris: a falsifica)19, efortul psiho-fizic practicat privind o apreciere socială
negativă, condamnabilă.
Conceptul de acţiune penală în sensul practicării unei activităţi nu se confundă cu termenul
de acţiune penală, ca mijloc juridic de apărare a drepturilor subiective care constă în petiţia
introdusă la organele judiciare. Acţiunea “actul (care constuie elementul material al infracţiunii)
se poate face prin cuvinte, printr-un act scris, sau prin fapte” (actus fieri potest verbis, scriptura,
factis), neavând nici un element convenabil social care să excludă caracterul său prejudiciabil
social (excepţie făcând doar înlăturarea prin lege a caracterului penal al faptei pentru intervenţia
legitimei apărări, a stării de necesitate, a constrângerii fizice şi morale, a cazului fortuit, a
iresponsabilităţii, minoritaţii şi erorii de fapt).
Acţiunea penală presupune facerea unor acte dolosive şi culpabile, o conduită activă cu
specific uman a cărei aplicaţie exclude licitul având ca final efectul antisocial. Acţiunea penală ca
un act dolosiv, culpabil şi incitativ moral va trebui să fie imputabilă unei persoane pentru
rezultatul său exterior, direct în mediul social. Norma penală incriminatoare care protejează
relaţia socială determină condiţiile şi forma tipică de realizare concretă a acţiunii penale pentru a
o deosebi de celelalte acţiuni umane nepersecutate penal. Acţiunea unică sau acţiunile multiple,
în înţelesul legii penale, vor fi raportate la acţiunea tip care determină, amplifică sau reduce un
proces cauzal validând un anumit efect. Acţiunea penală nu se confundă cu infracţiunile de

18
V. Dorongoz şi colab., op. cit., p. 108.
19
16 Idem.
acţiune (comisive) care se realizează prin comiterea a ceea ce legea interzice (a ucide) cât şi prin
inacţiune (omisiune), (mărturia mincinoasă produsă prin omiterea unor împrejurări esenţiale
pentru stabilirea adevărului).20

b) Inacţiunea (omisiunea) penală

Inacţiunea (omisiunea – “passio”), penală constă în lipsa oricărei acţiuni în a nu face nici un
fel de activitate, în a nu face nimic, în nerealizarea unui act sau în întârzierea în realizarea la timp
a unui act. Inacţiunea penală este evidenţiată doar prin raportarea la obligaţia prevăzută a se
împlini de o normă legală, de nevoia sau de trebuinţa umană 21. Comportamentul inactiv (omisiv),
pasiv (“intellectus passivus”), nu generează prin simpla sa relevanţă “procesul cauzal”, în sensul
că nu determină apariţia unui efect direct, nu amplifică, nu stagnează şi nu reduce efectul însă nici
nu înlătură intervenţia altor factori declanşatori, favorabili sau amplificatori ai efectului care ar fi
putut sa fie “anihilaţi” printr-o comportare dinamică, pozitivă, eficientă.
Inacţiunea (omisiunea) penală înseamnă opunerea faţă de acţiunea (comisiunea) penală. De
regulă, legea penală se bazează pe “acţiuni (comisiuni) pozitive” care produc un efect de lezare a
drepturilor şi beneficiilor altor persoane, prin lege impunându-se un anumit comportament uman.
Dimpotrivă, prin incriminarea inacţiunilor (omisiunilor) şi considerarea acestora ca elemente ale
pericolului social se impune prin lege o anumită exigenţă comportamentală care să realizeze o
anumită “solidaritate” umană. Inacţiunea (omisiunea) nu se reduce doar la “nihil facere” – (a nu
face nimic) şi nu se confundă cu infracţiunile de inacţiune (omisiune).
Infracţiunile de inacţiune (omisiune) 22 se realizează în situaţiile când autorul nu face, omite
să facă ceea ce legea impune printr-o normă. Acest tip de infracţiuni se poate realiza şi prin
acţiuni (comisiuni) care ascund inacţiunea (omisiunea), precum în situaţia omisiunii de a denunţa
de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prev. în art. 174, 175 C. pen., etc. urmată de
efectuarea unui denunţ ce prezintă date false23. Ori daca “acţiunea” (comisiunea) penală înseamnă
a face ceea ce este interzis, inacţiunea (omisiunea) penală înseamnă a nu face ceea ce este permis
(non facere quod debetur). Omisiunea (inacţiunea) are semnificaţie juridică “ratio particularis”
doar prin raportarea la norma de drept penal care, deşi impune să se îndeplinească o acţiune
pentru a se îndepărta vătămarea socială, dovedeşte pasivitatea infractorului, fapta socialmente
periculoasă realizându-se tocmai prin neprotejarea intereselor sociale de către infractor.
20
Termenul de “comisiune” derivă din verbul “a comite, a săvârşi” o faptă rea. “Actio non est prior passiv” –
acţiunea nu are prioritate asupra inacţiunii.
21
V. Dorongoz şi colab., op. cit., p. 108; C. Bulai, op. cit., p.115.
22
Termenul de omisiune înseamnă faptul de a trece cu vederea, neglijare, lucru lipsă.
23
17 V. Dongoroz şi colab. Op. cit., p. 109.
 Capacitatea individuală de a desfăşura o inacţiune (omisiune) depinde de gradul de
înţelegere a mobilului social, moral, etic, ideologic, juridic, economic ocrotit de legea penală şi
de raportarea la interesele individuale, stabilizând elementele subiective ale unei conduite tipice
de omisiune (inacţiune).

c) Efectele juridice

Ca element al pericolului social al faptei, constând în vătămarea valorilor sociale

fundamentale, efectul este rezultatul acţiunii (comisiunii) sau al inacţiunii (omisiunii) penale 24,
deoarece în mod direct se vatămă valorile fundamentale arătate în art. 1 C. pen. pentru care este
necesară aplicarea unei pedepse. Fiind generat de o cauzalitate exterioară (unică sau dispusă într-
o succesiune cronologică)25, identificabilă în mod obiectiv prin manifestarea conduitei individuale
(tipică sau diversificată), efectul va fi prevăzut în legea penală după ierarhizarea valorilor sociale
vătămate, pornind de la efectul tipic (caracteristic infracţiunii simple) şi până la efectul agravat
(caracteristic infracţiunii calificate). Vătămând valorile sociale fundamentale, efectul are
următoarele caractere :
- Caracterul material al efectului (natura materială) se identifică în plan fizic (prin acţiune-
inacţiune: se distruge un bun); în plan patrimonial (furtul unul bun); în plan fiziologic
(producerea unor leziuni corporale); în plan psihologic (provocarea unei stări de nelinişte).
Sub aspectul formei de manifestare a efectului pericolului social se pot identifica forma
directă (după epuizarea acţiunii-inacţiunii apare efectul) sau forma indirectă (constând în
starea de reprobare şi nevoia de combatere a intervenţiei vătămării) 26. De asemenea, ca
rezultat al unei anumite cauze, fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta, efectul
pericolului social se identifică atât sub o formă simplă (efect simplu) cât şi sub o formă
diversificată (efct multiplu).
- Caracterul social (natura socială) al efectului se identifică în atingerea adusă valoriloe
sociale fundamentale arătate în art. 1 C. pen., astfel : prezintă pericol social orice acţiune-
inacţiune prin care se aduce atingere intereselor României, suveranităţii, independenţei,
unităţii şi indivizibilităţii statului, persoanei, drepturilor şi libertăţşilor aceteia, proprietăţii
precum şi întregii ordini de drept (art. 18 C. pen.). Caracterul social al efectului pericolului
rezultă din raporturile interindividuale în societate şi din raporturile indivizilor cu
societatea în sensul că prin acţiunile-omisiunile socialmente periculoase se defineşte
24
V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., p. 93.
25
F. Mantovani, op. cit., p. 171
26
18 F. Mantovani, op. cit., p. 171.
 caracterul pericolului: social, politic, religios,economic. Efectul pericolului social va fi
determinat de natura acţiunii-inacţiunii, de gradul de vătămare a relaţiilor sociale, iar ca
element al pericolului social al faptei, detvăluie modul, forma şi gradul vătămării ordinii de
drept, care stabilizează structura social-politică.
- Caracterul juridic (natura juridică) al efectului se identifică în sancţionarea acţiunii-
inacţiunii care a produs vătămări sociale fundamentale prin aplicarea unei pedepse. Întrucât
efectul pericolului social este vătămător pentru interesele sociale proteguite prin legea
penală şi asigurate prin conduita generală pozitivă, în cazul unei infracţiuni concrete se va
determina sancţiunea penală prin raportarea la gradul şi limitele vătămării relaţiilor sociale.

d) Incriminarea

Întrucât prin art. 17 C. pen. s-au stabilit trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, (printre care
figurează şi pericolul social), prin art. 18 C. pen. s-au stabilit elementele componente ale
instituţiei juridice a pericolului social. Scopul indicării prin norma juridică a conţinutului social
este justificat de necesitatea cunoaşterii unor limite ale acţiunilor-omisiunilor umane în sensul
sancţionării doar a faptelor care aduc atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea
penală, restul faptelor „dăunătoare” neavând relevanţă juridică de natură penală.

1.2.2.2. Felurile pericolului social

Pericolul social al acţiunii-omisiunii penale rezultă din lezarea valorilor sociale fundamentale
apărate de legea penală. Legea penală stabileşte doă forme de pericol social: generic (abstract) şi
specific(concret)
a) Pericolul social generic (abstract) se regăseşte în tipul, forma şi condiţiile acţiunilor-
omisiunilor considerate de legiuitor a infracţiunii deoarece, prin săvârşirea acestora se
lezează în mod grav valorile sociale fundamentale. Legea penală stabileşte un tip de
pericol social generic, care va califica infracţiunile tip (omor, distrugere, furt) prin
reţinerea unor elemente constitutive specifice care diferă de conţinutul altor infracţiuni.
Gradul ridicat sau scăzut al pericolului social va califica infracţiunile şi va impune o
gradare a pedepselor în limite care justifică folosirea constrângerii penale în mod eficient.
Pericolul social evidenţiază criteriile generale de aplicare a pedepsei în funcţie de
gravitatea lezării valorilor sociale27, în sensul că limitele minime ale pedepsei sunt
27
19Bulai, op. cit., p. 116; C. Mitrache, op. cit., p. 71; I. Tănăsescu, op. cit., p. 65; I. Oancea, op. cit., p. 99.
C.
 prevăzute în legea penală. Corelaţia dintre gradul pericolului social şi limitele pedepsei
există din momentul reţinerii ca infracţiune a unei fapte, astfel că prin modificarea
limitelor pedepsei se reconsideră, de legiuitor, şi gradul mai ridicat sau mai scăzut al
pericolului social generic (abstract).
b) Pericolul social specific (concret) se regăseşte în măsura juridică adoptată de instanţa
judiciară constând în înlăturarea sau înlocuirea răspunderii penale (întrucât fapta nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni) sau în condamnarea infractorului
(deoarece fapta prezintă un pericol social ridicat, fiind necesară aplicarea pedepsei penale
ca măsură de constrângere şi de reeducare a infractorului). Instanţele judiciare apreciază
fapta concretă, condiţiile şi forma de săvârşire, atitudinea infractorului înainte şi după
săvârşirea faptei, stăruinţa depusă pentru înlăturarea rezultatului, limitele pedepselor şi cu
toate că aceasta este prevăzută de legea penală vor aprecia dacă fapta prezintă acel grad de
pericol social care să o califice ca fiind infracţiune. În acest sens, în cadrul aceluiaşi tip de
infracţiuni (furt) se va constata faptul că pericolul social concret diferă de la o faptă
concretă la alta, din cauza condiţiilor specifice de producere, a mijloacelor adoptate, a
scopului şi mobilului urmărit precum şi a circumstanţelor personale şi a conduitei
infractorului28. Concluzia privind lipsa pericolului social concret al acţiunii-omisiunii
judecate va determina adoptarea măsurii de aplicare a unei sancţiuni administrative
făptuitorului (în faza judecăţii).

1.2.3. Vinovăţia
În termeni legali infracţiunea are două laturi: o latură obiectivă şi o latură subiectivă. Latura
obiectivă este reprezentată de comportamentul observabil al infractorului (acţiunea sau inacţiunea
interzisă de legea penală) şi consecinţele acţiuni sale. Însă infracţiunea are şi o componentă
internă, o latură subiectivă alcătuită din fenomenele şi procesele psihice care preced, pun în
mişcare şi însoţesc comportamentul antisocial.
Infracţiunea – ca act de conduită umană – comportă nu numai o latură exterioară, obiectivă,
cu exprimare perceptibilă sub aspect material-fizic, dar şi cu o latură interioară, subiectivă,
alcătuită din fenomenele şi procesele psihice care preced, pun în mişcare şi însoţesc actul de
conduită antisocial, imprimându-i orientarea antisocială.
Pentru existenţa infracţiunii nu este, prin urmare, suficientă numai săvârşirea unei fapte care
să lezeze sau să pună în pericol valorile ocrotite de legea penală, ci mai este necesar ca fapta
respectivă să exprime starea de antisociabilitate specifică persoanei, să-i fie imputabilă sub
28
20 Idem.
aspectul implicării unei atitudini psihice, adică de natură a pune în evidenţă conştiinţa şi voinţa
săvârşirii faptei ce prezintă pericol social şi asumarea urmărilor acesteia.
În spiritul acestei cerinţe, orice infracţiune, oricare ar fi ea, conţine în mod necesar un
element moral chiar dacă acesta nu ar fi reprezentat decât printr-o simplă greşeală, posibilitatea
săvârşirii unei infracţiuni penale numai în temeiul unei fapte materiale fiind exclusă în dreptul
modern. Din acest punct de vedere, tradiţionala controversă dintre concepţia obiectivă a
infracţiunii – potrivit căreia elementul fundamental al incriminării consistă într-o atingere a
interesului protejat – şi concepţia subiectivă – potrivit căreia, fundamentală ar fi acţiunea
agentului, încercând să aducă atingere interesului protejat, nu trebuie în nici un caz interpretată în
sensul miniimalizării rolului vinovăţiei atât în constituirea infracţiunii, cât şi a întregului sistem
de reglementări privind răspunderea şi sancţiunile penale.
Infracţiunea, atât sub aspectul laturii formale, teoretice, cât şi sub aspectul laturii sale
obiective – îşi justifică existenţa în măsura în care crează cadrul adecvat stabiliri trăsăturilor
esenţiale - faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală şi care este săvârşită cu
vinovăţie. Amploarea şi importanţa vinovăţiei stabileşte semnificaţiile evaluative ale actelor
individuale indicând şi sensul de acceptabilitate şi validitate ale acestora 29. Etapele vinovăţiei
individuale au o importanţă practică, în funcţionalitatea ei concretă deoarece indică gradul de
raţionalitate, afectivitate sau constrângere în realizarea actului individual.
Săvârşirea faptei cu vinovăţie reprezintă cea de-a doua trăsătură esenţială a infracţiunii,
trăsătură obligatorie pentru existenţa oricărei infracţiuni. De aici decurg următoarele consecinţe:
a) Vinovăţia – ca trăsătură a infracţiunii – indiferent de forma sub care s-ar înfăţişa (intenţie
sau culpă) şi gradul ei, trebuie întotdeauna să reflecte o stare de conştiinţă a făptuitorului care să
implice o atitudine psihico-morală de sfidare sau nesocotire a valorilor ocrotite de legea penală.
b) Vinovăţia – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – trebuie să se exteriorizeze în conţinutul
concret al faptei prevăzute de legea penală şi, deci, trebuie reperată atât ca semnificaţie, cât şi ca
dimensiuni numai în măsura în care se regăseşte în fapta pe care a ocazionat-o.
c) În lipsa vinovăţiei, adică a unei componente subiective care să implice personalitatea
antisocială a făptuitorului, reflectând-o apoi într-un act de conduită, nu este posibilă existenţa
infracţiunii, aceasta neputându-şi realiza conţinutul constitutiv nici în plan exclusiv moral (fără o
componentă materială) şi nici în plan exclusiv material (fără o componentă psihico-morală). Din
acest punct de vedere, literatura juridică şi practica judiciară sunt unanime în a considera atât
inadmisibilitatea întemeierii răspunderii penale numai pe o stare de imputabilitate subiectivă

29
Etimologic, conceptul de vinovăţie este reprezentat de săvârşirea unei fapte pedepsită de lege, o abatere de la
21 sau de la morală, pasibilă de o pedeapsa (DEX, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 116.
datorie
(sancţionân simpla intenţie, neurmată de trecerea la executare), cât şi inadmisibilitatea situaţiei
opuse, şi anume a posibilităţii întemeierii răspunderii penale pe săvârşirea unei fapte penale fără
vinovăţie (imputabilitate obiectivă). Cu alte cuvinte, în dreptul penal modern sunt excluse de
principiu răspunderea penală pur subiectivă (fără faptă), cât şi răspunderea penală obiectivă (fără
vinovăţie).
d) Ori de câte ori legiuitorul va considera că datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită o
faptă prevăzută de legea penală, aceasta nu este totuşi imputabilă subiectiv făptuitorului – chiar
dacă acesta a lucrat cu înţelegerea şi voinţa faptei – situaţiile respective vor trebuie expres şi
precis prevăzute de lege, constituindu-se în cauzele legale de înlăturare a elementului moral al
infracţiunii (aşazisele cauze de neimputabilitate).
e) În sfârşit, ca o consecinţă logică, ori de câte ori judecătorul sesizat cu soluţionarea unei
cauze penale va constata că fapta pusă în sarcina inculpatului nu a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie cerută de lege, va pronunţa achitarea acestuia pentru lipsa vinovăţiei, ca trăsătură, şi
totodată – ca element constitutiv al infracţiunii.
Vinovăţia penală poate fi definită ca reprezentând „acea atitudine mentală cu caracter antisocial a
persoanei ce săvârşeşte o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală, care fie că a avut în
momentul conceperii şi executării ei atât capacitatea de a se exprima liber, cât şi înţelegerea
semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a urmărilor acesteia, fie că deşi nu a avut nici
reprezentarea faptei şi nici a urmărilor acesteia, putea şi trebuia să şi le reprezinte în condiţiile
unei atitudini normal diligente” 30.
Pentru conturarea vinovăţiei ca şi componentă psihică sau subiectivă a infracţiunii doctrina
juridică consideră esenţiali şi determinanţi factorul intelectiv (înţelegerea conduitei ilicite) şi
factorul volitiv (voinţa conduitei interzise). Doctrina juridică defineşte cei doi factori în felul
următor:
Factorul intelectiv (sau aptitudinea de înţelegere) presupune reprezentarea deplină a
conţinutului, sensului şi finalităţilor urmărite sau acceptate prin săvârşirea faptei, precum şi
prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia
Factorul volitiv presupune capacitatea individului – care înţelege şi prevede conţinutul şi
sensul faptei sale – de a-şi dirija în mod liber şi de a-şi stăpâni în mod deplin actele de conduită
Mai aproape de limbajul psihologului ar fi să conceptualizăm factorul intelectiv ca fiind
legat de o stare normală a conştiinţei în care individul înţelege deopotrivă ce se întâmplă în jurul
lui şi care este comportamentul pe care îl are la fel ca şi consecinţele comportamentului său.
Bineînţeles, ca să se realizeze o astfel de înţelegere a contextului şi comportamentul individul nu
30
22 Giurgiu, 1996, p. 129-130.
trebuie să prezinte probleme din punct de vedere al procesului de percepţie şi reprezentare (căile
senzoriale periferice şi centrale trebuie să fie integre) şi trebuie să fie dotat cu un anume nivel de
inteligenţă. Conlucrarea acestor procese şi stări psihice permite individului să aibă discernământ.
Bineînţeles individul nu trebuie să prezinte dereglări sau destructurări psihopatologice de natură
să afecteze discernământul său.
Factorul volitiv se referă, în termeni psihologici la capacitatea de auto-reglare a
comportamentului de care dispune individul. Auto-reglarea este subsecventă prezenţei
discernământului. Voinţa în acest sens este capacitatea psihică prin care individul îşi mobilizează
şi orientează conştient energiile fizice, mentale şi disponibilităţile afective în vederea trecerii la
acţiune şi susţinerea acesteia, potrivit scopului urmărit. Ambii factori sunt implicaţi şi contribuie
în mod diferit la stabilirea formelor de vinovăţie penală şi a modalităţilor pe care le îmbracă
aceste forme.
Formele şi modalităţile vinovăţiei
În Art. 19 alin. 1 sunt menţionate expres, sub forma unor definiţii legale, formele şi modalităţile
vinovăţiei penale:
„ Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă
1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui;
2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă”. (Art. 19 alin. 1, C. Pen)
Intenţia. Intenţia poate fi definită ca fiind o voinţă îndreptată către un anumit scop iar
intenţia criminală reprezintă voinţa îndreptată către o finalitate interzisă de legea penală.
Intenţia ca formă a vinovăţiei poate avea două modalităţi:
1. Intenţia directă care este şi cea mai gravă manifestare a vinovăţiei (i se mai spune
animus nocenti – voinţa de produce răul). Ea se caracterizează prin faptul că în momentul
săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi
timp urmăreşte activ şi persistent producerea acelor consecinţe
2. Intenţia indirectă există atunci când în momentul săvârşirii faptei infractorul înţelege ce
face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi timp nu urmăreşte în mod activ
producerea acelor consecinţe deşi acceptă că acestea s-ar putea produce

23
 Pentru a înţelege mai bine distincţia dintre cele două modalităţi ale intenţiei să
exemplificăm. Să ne imaginăm că un infractor pătrunde într-o locuinţă cu intenţia clară de a fura
aparate electronice. În acest caz prin fapta sa comite concomitent două infracţiuni: violarea de
domiciliu (art. 192, C. Pen.) şi furt (art. 208, C. Pen). Ambele infracţiuni sunt produse cu intenţie
directă. Să ne imaginăm însă că hoţul a calculat greşit şi în momentul în care scotoceşte prin casă
proprietarul locuinţei se întoarce. Cei doi se iau la bătaie şi la un moment dat proprietarul, fiind
împins de hoţ, cade lovindu-se rău la cap şi nu se mai mişcă. Din gură şi i se prelinge o dâră de
sânge cu o intensitate puternică. Hoţul îşi adună prada şi pleacă de la locul faptei. Ulterior
proprietarul a decedat. Dacă este găsit infractorul este judecat pentru un concurs de infracţiuni
însă de data aceasta cea de-a doua infracţiune este mai gravă: e vorba de violarea de domiciliu
(art. 192, C. Pen.) şi tâlhărie în forma agravantă sau cu consecinţe deosebit de grave (art. 211 alin
3, C. Pen; pedeapsa este închisoarea de la 5 la 25 de ani). Cea de a doua infracţiune – tâlhăria –
deosebit de gravă este o infracţiune comisă cu intenţie indirectă : infractorul nu a urmărit moartea
victimei ci doar furtul unor aparate electronice dar în acelaşi timp a acceptat posibilitatea ca
victima să moară de pe urma altercaţiei avute.
Culpa. Culpa ca forma a vinovăţiei presupune o anumită atitudine de neglijenţă faţă de
consecinţele acţiunilor întreprinse. Această neglijenţă poate duce la comportamente cu consecinţe
penale, la săvârşirea unor infracţiuni.
La fel ca şi intenţia culpa are două modalităţi de manifestare consfinţite expres de codul penal:
1. Culpa cu prevedere sau uşurinţa criminală se caracterizează prin faptul că în momentul
săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi
timp consideră fără temei că acestea nu se vor produce
2. Culpa simplă sau greşeala este prezentă în acele situaţii în care în momentul săvârşirii
faptei infractorul nu înţelege, nu întrevede care pot fi consecinţele acţiunilor sale deşi în acelaşi
timp putea şi trebuia să le prevadă.
Drept exemplu de culpă cu prevedere ar putea servi situaţia în care un conducător auto se
aventurează să circule cu viteza de 100 km/oră prin localitate ştiind că pe carosabil poate apărea
oricând pe neaşteptate o persoană. Deşi prevede acest lucru continuă să conducă cu viteză mizând
pe faptul că este o oră târzie (invocarea unei circumstanţe) şi pe faptul că are o abilitate bună de a
face faţă situaţiilor neprevăzute (invocarea unei calităţi personale). În cazul în care comite un
accident în urmă căruia a decedat o persoană el se face vinovat de infracţiunea de ucidere din
culpă în forma agravantă a acesteia (art. 178 alin. 1, C. Pen.; pedeapsa este închisoarea de la 2 la
7 ani).

24
 Să vedem şi un exemplu de ucidere din culpă simplă. Să ne imaginăm un tată ce obişnuieşte
să-şi arunce copilul de şase luni în sus şi după aceea să-l prindă (activitatea care îi face plăcere
micuţului). Face acest lucru frecvent fără să se gândească la faptul că ar putea să-şi scape copilul
jos. Se întâmplă însă o tragedie: copilul cade jos şi moare. Tatăl va fi judecat pentru infracţiunea
de ucidere din cuplă în forma simplă (art. 178 alin. 1, C. Pen.; pedeapsa este închisoarea de la 1 la
5 ani).
Însuşirile prezentate până acum ale unei fapte nu sunt suficiente pentru a constitui
infracţiune. Mai trebuie ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie .
Ce înseamnă vinovăţia ? A cerceta dacă o persoană este vinovată de fapta comisă înseamnă
a analiza cugetul, gândul cu care a săvârşit fapta, cu alte cuvinte dacă fapta aparţine autorului,
dacă ea exprimă personalitatea acestuia, a fost gândită, judecată de acesta înainte de a o săvârşi.
Numai în acest caz putem vorbi despre o faptă conştientă, şi, ca atare, pedeapsa aplicată va fi pe
măsură să-şi atingă rolul educativ, şi va acţiona eficace asupra acelor resorturi intime care l-au
condus pe infractor la fapte antisociale.
Formele vinovăţiei. Legea penală nu se mulţumeşte numai să arate că o faptă determinată
constituie infracţiune dacă a fost comisă cu vinovăţie. Atunci când trece la descrierea concretă a
faptelor pe care le sancţionează, legea arată amănunţit diferitele forme de vinovăţie cu care se
poate comite o infracţiune.
Ce este intenţia? O faptă este comisă cu intenţie când infractorul îşi dă seama de
consecinţele pe care le produce acţiunea sa şi urmăreşte să le producă. Ex.: gestionarul care
sustrage bani din gestiune ; când cineva loveşte pe altul din dorinţa de a-i provoca o durere. Cu
intenţie săvârşeşte fapta şi acela care dându-şi seama că acţiunea sa va avea multiple urmări,
inclusiv moartea unui om, acceptă şi această eventualitate, adică omorârea victimei, acţionând în
consecinţă. Ex.: infractorul îşi propune să arunce o piatră în direcţia unei ţinte, deşi observă că în
apropierea acesteia se află o mulţime de oameni pe care i-ar putea lovi. Dacă piatra loveşte pe
unul din cei prezenţi şi se stabileşte că autorul a admis conştient eventualitatea de mai sus,
acţionând în cunoştinţă de cauză, va fi considerat că a comis fapta cu intenţie.
Intenţia poate exista şi în cazul faptelor omisive. Acela care priveşte liniştit o persoană în
primejdie fără să-i dea o mână de ajutor sau nu înştiinţează autorităţile, voind să-i provoace prin
aceasta un rău, grav, comite o faptă intenţionată. Faptele săvârşite cu intenţie sunt mai
periculoase decât oricare alte fapte. De regulă, faptele intenţionate sunt mai greu de descoperit
deoarece făptuitorii îşi iau toate măsurile pentru a împiedica aflarea adevărului.

25
 Culpa sau greşeala. O altă formă a vinovăţiei este culpa (greşeala). De această dată autorul
nu prevede rezultatul antisocial al faptei sale, însă, dacă dovedea mai multă dibăcie, pricepere,
străduinţă, atenţie (deşi era capabil de aceasta, iar în situaţia dată orice altă persoană ar fi arătat
aceste însuşiri), nu se producea infracţiunea. Sunt în culpă, de exemplu, conducătorii auto care
din nebăgare de seamă, prin nerespectarea regulilor de circulaţie, comit accidente care se termină
cu rănirea persoanelor sau cu distrugerea bunurilor; gestionarul care, neluând măsurile elementare
de păstrare a mărfurilor, produc pagube; funcţionarii care, tratând cu superficialitate îndatoririle
de serviciu, produc tulburări în bunul mers al unităţii ori aduc vătămare importantă intereselor
legale ale cetăţenilor. Tot în acest mod acţionează medicul, inginerul, tehnicianul care din
nepricepere (deşi faţă de pregătirea lor nu era justificată o atare comportare) iau măsuri care se
soldează cu pagube.
În culpă sunt şi cei care procedează uşuratic în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin sau folosesc
fără chibzuinţă mijloacele tehnice care le stau la îndemână, provocând pagube celor din jur. De
exemplu, şoferul care merge cu viteză excesivă, deşi are reprezentarea că ar putea produce un
accident, deoarece la viteză mare autovehiculul este mai greu de stăpânit, totuşi el îndepărtează
cu uşurinţă din minte această posibilitate şi continuă să acţioneze în acelaşi fel producând
accidentul.
Pedepsind pe cei care săvârşesc infracţiuni din culpă legea penală obligă implicit pe cetăţeni să
depună maximum de atenţie în activităţile pe care le desfăşoară.
Legea penală nu pedepseşte decât acele greşeli importante care puteau fi prevenite dacă
infractorul dădea dovadă de mai multă atenţie.
De altfel, legea penală nu abuzează de pedepsele pentru infracţiunile din culpă. Regula
generală este aceea că se pedepsesc numai infracţiunile săvârşite cu intenţie. Pentru a se
sancţiona o faptă din culpă (când fapta se săvârşeşte printr-o acţiune) trebuie ca în mod expres
legea să prevadă aceasta. În cazul în care este vorba despre de o inacţiune (omisiunea de a da
ajutor unei persoane în pericol) regula este că se pedepseşte fapta fie că este comisă cu intenţie,
fie din culpă.
Intenţia depăşită sau ”una a dorit, altceva a ieşit”. Pot fi situaţii când cele două forme de
vinovăţie apar combinate .De exemplu, o persoană loveşte cu intenţie victima pentru a se
răzbuna. Din cauză loviturii, victima se izbeşte cu capul de un stâlp şi moare. Acest rezultat nu a
fost dorit de inculpat, ci a depăşit intenţia sa, însă consecinţele la care s-a ajuns puteau fi
prevăzute de infractor. Acest rezultat mai grav al unei fapte comise cu intenţie va atrage desigur

26
răspunderea autorului. Această formă de vinovăţie se numeşte praeterintenţie , adică intenţie
depăşită .
Din cele prezentate până aici se poate trage concluzia că numai întrunite : activitatea ilicită,
pericolul social al faptei şi vinovăţia conduc la existenţa unei infracţiuni şi fac posibilă tragerea la
răspundere a făptuitorului. Cu alte cuvinte, temeiul răspunderii penale îl constituie numai
infracţiunea.

1.2.4. Prevederea faptei în legea penală

Cea de-a treia trăsătură esenţială de existenţă a infracţiunii o reprezintă cerinţa ca fapta care
prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie să fie prevăzută şi de legea penală. Această
trăsătură – care reflectă şi cea mai importantă cerinţă a principiului fundamental al dreptului
penal, al legalităţii incriminatorii – se consideră a fi îndeplinită numai atunci când legiuitorul
penal descrie în mod suficient şi interzice în mod expres conduita antisocială sub ameninţarea
unei sancţiuni de drept penal.
Trăsătura obligativităţii faptei penale într-o dispoziţie legală cu caracter incriminator, se
consideră îndeplinită din momentul intrării în vigoare a normei juridico-penale, care prevede şi
sancţionează acea faptă. Din necesitatea acestei trăsături – care este consecinţă esenţială – decurg
câteva consecinţe importante :
a) Chiar dacă o faptă prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie, ea nu va antrena
răspunderea penală decât din momentul incriminării sale exprese, legiuitorul având
sarcina de a organiza apărarea socială împotriva criminalităţii, în aşa mod încât toate
faptele care prezintă pericol social şi sunt comise cu vinovăţie să fie reflectate (să-şi
găsească rezonanţa cuvenită) şi în dispoziţiile legii penale;
b) În situaţia în care pentru antrenarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei este necesară
o dublă incriminare, fapta se consideră prevăzută de lege numai sub condiţia unei astfel de
incriminări;
c) Dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală înlătură în mod implicit şi posibilitatea
considerării ei în continuare ca infracţiune;
d) În condiţiile prevederii formale a unei conduite antisociale, nici o persoană nu poate fi
absolvită de răspundere sau beneficia de un regim de răspundere penală mai uşor decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;

27
 e) Prevederea legală a unei fapte şi sancţionarea ei atrag obligativitatea aplicării legii
penale, în ansamblul instituţiilor şi prevederilor sale;
f) Cauzele justificative, care au ca efect de principiu anihilarea elementuluiformal al
infracţiunii, trebuie prevăzute întotdeauna în mod expres de lege.
Potrivit dispoziţiei din art. 17 C. pen. pentru ca o faptă care prezintă pericol social şi care a
fost săvârşită cu vinovăţie, să constituie infracţiune trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea
penală.
O faptă care prezintă pericol social chiar dacă a fost săvârşită cu vinovăţie nu poate fi
calificată ca infracţiune decât dacă este prevăzută şi sancţionată de lege.
O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o dispoziţie din această
lege arată în ce condiţii acea faptă (acţiune-inacţiune) este socotită ca fiind susceptibilă de a fi
considerată infracţiune. Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăţi infracţiune, ci poate
fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte două trăsături esenţiale ale
infracţiunii (pericol social şi vinovăţie). Fapta prevăzută de legea penală nu este, aşadar
incriminată decât în cazul când sunt întrunite toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
Incriminarea nu este deci tot una cu prevederea faptei de către legea penală, după cum fapta
prevăzută de legea penală nu este tot una cu fapta penală. Incriminarea este posibilitatea legală ca
în anumite condiţii, fapta prevăzută de legea penală să fie considerată ca faptă penală, ca
infracţiune.
Pentru buna înţelegere a reglementărilor din noul Cod penal, trebuie să se facă precis
deosebirea între noţiunile de „faptă prevăzută de legea penală”, de „faptă penală”, de
„infracţiune” şi de „ilicit penal”. Între ultimile trei noţiuni se poate pune semnul egalităţii, fiindcă
faptă penală înseamnă infracţiune, iar ambele înseamnă ilicit penal. Dimpotrivă, noţiunea de
„faptă prevăzută în legea penală” este diferită de celelalte trei noţiuni.
Aşadar, fapta prevăzută de legea penală nu este infracţiune şi nu poate fi sancţionată cu
pedeapsa decât atunci când ea a fost săvârşită cu vinovăţie şi nu există vreo situaţie în care legea
exclude existenţa pericolului social al faptei.
În codul penal faptele considerate infracţiuni sunt descrise în partea a doua a codului –
partea specială. Faptele sunt organizate în funcţie de valorile sociale a căror existenţă o
periclitează sau o pun în pericol.
Partea specială a codului începe cu infracţiunile contra siguranţei statului (titlul I) urmând
apoi infracţiunile contra persoanei (titlul II) şi infracţiunile contra patrimoniului (titlul III).
Urmează celelalte infracţiunii care aduc atingere ordinii de drept (infracţiuni contra autorităţilor,

28
contra unor activităţi de interes public etc.). În afară de infracţiunile prevăzute în codul penal
există şi infracţiuni care sunt prevăzute în cuprinsul altor legi.

Capitolul. 2
- Conceptul de conţinut al infracţiunii 
- Noţiuni 
- Clarificarea conţinutului de infracţiuni

2.1. Conceptul de conţinut al infracţiunii

2.1.1. Noţiuni

Conceptul de conţinut al infracţiunii este reprezentat de totalitatea elementelor prevăzute de

legea penală incriminatoare în raport cu sfera fiecărei fapte penale caracterizată a fi infracţiune.
Conceptul de conţinut al infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
prevăzute în art. 17. C. pen. (care trebuie să se regăsească în conţinuitul fiecărei acţiuni-inacţiuni
calificată de legea penală ca fiind infracţiune).

29
 În realitatea obiectivă o stare de fapt se deosebeşte de o altă stare de fapt, astfel că prin
norma juridică penală se stabileşte cadrul juridic, structura şi elementele care formează conţinutul
unei infracţiuni, diferenţiat de conţinutul altei infracţiuni (deoarece în condiţii sau în momente
diferite de realizare, aceeaşi faptă penală capătă alte însuşiri şi trăsături socialmente periculoase).
Conţinutul generic al infracţiunii este compus din următoarele elemente: actul obiectiv de
conduită umană, actul subiectiv de conduită umană, valoarea socială lezată, obiectul infracţiunii,
subiecţii infracţiunii, locul săvârşirii infracţiunii şi timpul săvârşirii infracţiunii.
Conceptul abstract de infracţiune are ca trăsături esenţiale: orice faptă (acţiune-inacţiune)
care prezintă pericol social în general, dacă este prevăzută de legea penală şi dacă a fost
săvârşită cu vinovăţie (art. 17 C. pen.). Aceste elemente delimitează, în general, faptele umane
care conţin ilicitul penal de celelalte forme juridice ale ilicitului (civil, administrativ, comercial,
financiar), devenind caracteristice şi fiind valabile atât pentru infracţiunile simple cât şi pentru
infracţiunile complexe. Definirea acţiunii-inacţiunii care întruneşte aceste trăsături ca infracţiune
are importanţă deoarece infracţiunea atrage răspunderea penală atrage răspunderea penală a
infractorului şi implică aplicarea pedepsei penale pentru combaterea socială a infracţiunii.
Trăsăturile generale prevăzute de art. 17 C. pen. sunt abstracte şi delimitate în mod absolut pentru
a fi valabile pentru fiecare infracţiune cuprinsă în partea specială a Codului penal. Cum însă
acţiunile-inacţiunile umane care prezintă pericol pentru societate sunt divesificate, doctrina
penală analizează conţinutul şi elementele componente ale faptei pentru caracterizarea acesteia ca
infracţiune.
2.2. Clarificarea conţinutului de infracţiuni
2.2.1. Actul obiectiv de conduită umană, ca elemnt al conţinutului infracţiunii

După structura conţinutului infracţiunii, actul obiectiv exprimă sub latura sa unică acţiunea-
inacţiunea (omisiunea) săvârşită de infractor şi rezultatul nemijlocit al acesteia cu valoare de
infracţiune. Actul obiectiv, ca element principal în structura conţinutului infracţiunii subzistă în
acţiunea-inacţiunea infracţională, devenind independent de realitatea mediului socio-uman,
producând însă un dezechilibru social. După calitate, actele obiective sunt comisive sau omisive:
un act obiectiv infracţional este comisiv (actio) dacă redă producerea acţiunii prin a face, a
săvârşi, a înfăptui ceva în vederea obţinerii rezultatului socialmente periculos; actul obiectiv
omisiv (passio) redă producerea unui rezultat infracţional prin lăsarea intenţionată la o parte a
ceea ce legea impunea să fi făcut pentru a se evita efectul socialmente periculos. După cantitate,
actele obiective sunt în majoritatea lor acte comisive (omorul – art. 174 C. pen.; lovirea – art. 180

30
C. pen.; violul – art. 197 C. pen.), actele omisive fiind limitativ identificate şi prevăzute în lege
(nedenunţarea – art. 170 C. pen.). O importantă particularitate a actelor obiective de conduită
infracţională este aceea că formează un criteriu unic, pe deplin satisfăcător, pentru reţinerea
acţiunii- inacţiunii (omisiunii) ca infracţiune, deoarece “acţiunile sunt ale individului care le
săvârşeşte” (actiones suppositorum).

2.2.2. Actul subiectiv de conduită umană, ca elemnt al conţinutului infracţiunii

Conduita umană, sub aspect subiectiv reprezintă suportul modului de gândire, decizie şi
executare a actului obiectiv infracţional, stând la baza săvârşirii efective a acestuia, implicând
adoptarea unei atitudini individuale a infractorului faţă de faptă şi rezultatul socialmente periculos
al acesteia. Fiecărui tip fundamental de conduită subiectivă îi corespunde o modalitate distinctă
de reprezentare a actului obiectiv săvârşit: intenţia, culpa şi praeterintenţia. O caracteristică
fundamentală a actului subiectiv de conduită umană, în general, este aceea că, deşi actul obiectiv
a fost săvârşit cu intenţie (infractorul manifestându-şi decizia infracţională) din cauza
necunoaşterii existenţei unor împrejurări care împiedică rezultatul socialmente periculos sau
validitatea acestuia, actul subiectiv de conduită infracţională poate exista în continuare deşi
infracţiunea nu există (infracţiune putativă). Actul subiectiv exprimă felul în care este prezentat
actul obiectiv pentru infractor, astfel încât orice însuşire sau caracteristică a acestuia va apărea în
mod subiectiv în grade de intensitate (acţiunea-inacţiunea producând un rezultat sigur, posibil,
intuit, acceptat, neacceptat). Acesta este un mijloc de întărire a actului obiectiv pe care judecata
infractorului îl califică în constantele de obligatoriu, interzis, permis, acceptabil prin adoptarea
soluţiilor corespunzătoare poziţiei sale faţă de fapta infracţională în care este angajat conştient şi
responsabil.
Gândirea infractorului arată convingerea şi justificarea temeiurilor care au generat şi au
susţinut actul obiectiv prin aprobarea voliţională, prin confirmarea rezultatului ilicit ca fiind
identic cu cel urmărit iniţial, prin valorificarea rezultatului în satisfacerea scopurilor individuale.
Orice act obiectiv, pentru a fi considerat infracţiune, are nevoie să fie admis de consimţământul
infractorului, iar dacă acesta nu există, fapta nu va fi considerată infracţiune.

2.2.3. Valoarea socială lezată, ca elemnt al conţinutului infracţiunii

31
 Acţiuinea-inacţiunea infracţională se obiectivează într-un rezultat socialmente periculos în
sensul că lezează o valoare preţuită de societate prin raportarea conţinutului şi însuşirilor acesteia
la necesităţile şi exigenţele sociale. După conţinut, valorile sociale sunt de natură morală,
economică, juridică, religioasă, filosofică, psihică, spirituală, artistică. După natură, valorile
sociale sunt reprezentate de lucruri, idei, acţiuni, sentimente, evaluate de societate prin
obiectivarea scopurilor, intereselor şi intenţiilor general-umane.
Valoarea socială se regăseşte în rezultatele activităţii umane (bunuri, creaţii, sentimente)
care stabilizează necesităţile şi trebuinţele individuale prin comparaţie cu cele general umane.
Modul de evaluare socială a tuturor valorilor umane este dependent de starea economico-politică
existentă care asigură convieţuirea socială în general. Infracţiunea implică săvârşirea unei acţiuni-
inacţiuni injuste care lezează o valoare socială ocrotită de legea penală: viaţa, integritatea
corporală şi sănătatea (omorul – art. 174 C. pen.; vătămarea corporală – art. 181 C. pen.);
libertatea persoanei (lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 189 C. pen.); demnitatea (calomnia
– art. 206 C. pen.); patrimoniul (furtul – art. 208 C. pen.); ofensa adusă statului (ofensa adusă
unor însemne – art. 236 C. pen.). Infractorul apreciază în mod intuitiv sau în mod concret atât
forma cât şi întinderea prejudicierii valorii sociale urmărită prin săvârşirea infracţiunii. În unele
cazuri, infractorul deşi a apreciat valoarea prejudiciului, prin modalitatea producerii faptei poate
să premediteze întinderea acestuia dar, în alte situaţii prejudiciul se poate amplifica fără
intervenţia acestuia devenind din grav în mai grav.

2.2.4. Obiectul, ca element al infracţiunii

Activitatea umană este creatoare de valori şi de relaţii sociale care au o existenţă obiectivă.
Valorile sociale sunt rezultatul acţiunii gândirii umane şi transformării acesteia în produse
necesare existenţei, realizându-se mediul material şi spiritual al oricărei societăţi. Procesul de
elaborare a valorilor sociale implică raporturi necesare, relativ stabilite între obiecte sau
fenomene care acţionează independent de conştiinţa sau de voinţa indivizilor. Interacţiunea
acestor obiecte şi fenomene determină corelaţia necesară dintre activitatea umană, în general, şi
existenţa umană ca o reflectare obiectivă a fenomenelor după legile obiective.
În societate, pe lângă legile obiective care reflectă necesităţile obiective, acţionează şi legile
juridice care stabilizează şi reglementează raporturile sociale prin norme juridice. Infracţiunile
reprezentând acţiuni-inacţiuni săvârşite de om, prin care se vatămă valorile sociale ocrotite de
lege, impun sancţionarea infractorului prin aplicarea pedepsei penale.

32
 Legea penală indică în art. 1 C. pen. valorile soaciale apărate împotriva infracţiunilor:
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Aceste valori, relaţii, cerinţe
şi principii fundamentale proprii unei activităţi umane, ocrotite prin legea penală, devin obiect al
infracţiunii. Legea penală guvernează regulile elementare de convieţuire socială, protejând
valorile general-umane de excese, pericole şi primejdii, asigurând structura, stabilitatea şi
existenţa socială ca o necesitate a cerinţelor concrete, prin norme juridice. Păstrarea, conservarea
şi ocrotirea valorilor sociale prin forţa legii penale transformă caracteristica acestor valori de
obiect al infracţiunii în obiect juridic31. Valorile, scopurile şi idealurile activităţii umane trebuie
să fie apărate prin legea penală pentru a se asigura stabilitatea fenomenelor sociale, a relaţiilor
sociale existente (apărute ca legături între oameni în desfăşurarea activităţii materiale şi
spirituale).
Ocrotind relaţiile sociale grupate în jurul valorilor sociale, legea penală distinge între
relaţiile sociale materiale (cu rol determinant în viaţa socială) şi relaţii sociale spirituale care au
derivat din relaţiile sociale materiale. Lezând sau vătămând o anumită categorie de relaţii sociale,
infracţiunile vor avea obiecte juridice distincte, calificate de natura relaţiilor care apără anumite
valori sociale încălcate, vătămate, lezate sau periclitate prin elementul material al infracţiunii
concrete. Reglementarea juridică a acţiunilor-inacţiunilor ca infracţiuni exprimă specificul social.
Politic şi economic32 al unei anumite forme de organizare socială deoarece prin lege se asigură
ocrotirea tuturor valorilor sociale.
Felurile obiectului infracţiunii. Determinarea noţiunii de obiect al infracţiunii arată esenţa
obiectului prin afirmarea unei caracteristici, printr-o sistematizare formală a obiectelor
infracţiunii după criteriul sensului acestora (obiect juridic şi obiect material al infracţiunii), după
criteriul specificului acestora (obiect juridic generic – de grup şi obiect juridicspecific –
individual), după criteriul valorii acestora (obiect juridic principal şi obiect juridic secundar –
adiacent). Aceste criterii corespund delimitării conceptului de obiect al infracţiunii în procesul
cunoaşterii sferei naţionale şi determinării definitive a acestora în practica judiciară.

a) După criteriul sensului, există : obiect juridic şi obiect material

- obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de valorile şi relaţiile sociale ocrotite şi

apărate prin legea penală care au fost ameninţate, lezate sau vătămate de acţiunea-

31
C. Mitrache, op. cit., p. 85; C. Bulai, op. cit., p. 195; I. Tănăsescu, op. cit. P. 193.
32
33 Idem.
 inacţiunea infracţională. La baza elaborării unei norme juridice ce va constitui o
infracţiune, stau anumite reguli de evaluare a relaţiilor şi valorilor sociale care au
importanţă socială şi a căror degradare prin acţiunea volitivă infracţională ( al cărei scop
sau orientare pune în pericol existenţa umană şi structura socială existentă) tulbură
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Actele infracţionale aduc prejudicii unor valori
sociale concrete care sunt ocrotite în mod nemijlocit prin legea penală incriminatoare :
ordinea socială, independenţa statului, viaţa, proprietatea, libertatea şi demnitatea
persoanei.
Orice faptă antisocială este îndreptată împotriva unei relaţii sau a unei valori sociale :
omorul – viaţa persoanei, furtul – patrimoniul persoanei, calomnia – demnitatea persoanei.
Infracţiunea fiind îndreptată spre modificarea relaţiei sociale existente sau spre lezarea unei valori
sociale concrete va avea ca obiect juridic însăşi aceste relaţii sau valori sociale care sunt ocrotite
de legea penală împotriva acţiunii-inacţiunii socialmente periculoasă. Infracţiunea are un obiect
juridic concret deoarece este concepută să apere relaţii sociale şi valori umane concrete,
identificate, individualizate şi evaluate în funcţie de importanţa lor socială şi de scara valorică
atribuită în existenţa socio-umană. În acest sens, legea penală ordonează, în partea specială a
codului, valorile sociale astfel : infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi ale sănătăţii,
infracţiuni contra libertăţii persoanei, infracţiuni contra demnităţii, infracţiuni contra
patrimoniului, infracţiuni contra autorităţilor, etc. Orice lezare sau subminare a acestor valori
periclitează ordinea de drept, structura şi stabilitatea socială astfel că legea penală incriminează
atât fapta directă cât şi fapta indirectă, fapta tentată sau fapta consumată.
Obiectul juridic al infracţiunii este considerat şi obiect nemijlocit al infracţiunii deoarece
priveşte relaţia socială directă afectată sau prejudiciată de acţiunea-inacţiunea săvârşită. Obiectul
juridic al infracţiunilor este calificat de relaţia socială pe care o ocroteşte legea penală în mod
nemijlocit sau mijlocit împotriva actelor socialmente periculoase.
- obiectul material al infracţiunii este reprezentat de valorile materiale (bunurile materiale)
asupra cărora s-a îndreptat acţiunea-inacţiunea socialmente periculoasă, doar pentru
categoria de fapte care lezează o valoare materială (infracţiunea de furt are ca obiect
material bunul luat din proprietatea, posesia sau detenţia unei persoane)33.
În consecinţă, infracţiunile care nu lezează un bun material nu au obiect material, calificarea
acestora fiind dată de specificul obiectului juridic afectat.

33
C. Bulai, op. cit.., p. 196, T. Vasiliu şi colab. (D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V.
34
Rămureanu), Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, vol. I, p. 255.
 Conceptul de bun material se referă la lucrurile care corespund unor necesităţi umane având
o valoare economică sau afectivă şi care prezintă un interes concret (un bun mobil, acte, scrisori,
fotografii, manuscrise). Orice bun material, pentru a constitui obiectul material al infracţiunii
trebuie să aibă importanţă prin calitatea concretă de a satisface o anumită necesitate socială
indiferent de forma sub care se prezintă bunul: fizică (solid, lichid, gazos) sau electro-termică
(energia electrică sau termică). Când bunul material nu există sau nu se poate transforma într-una
din aceste forme, infracţiunea nu va exista deoarece nu a lezat un obiect material concret
(distrugerea unui bun lipsit de valoare, încercarea de furt a unui obiect care nu se mai află la locul
cunoscut de infractor). De regulă, obiectul material al infracţiunii este exprimat sub formă de
bunuri mobile însă poate proveni şi din categorie bunurilor imobile (distrugerea unui imobil prin
incendiere), deoarece afirmă existenţa unei valori sociale şi a unei stari de lucruri concrete
(degradarea sau distrugerea acestora).
Obiectul material al infracţiunii fixează în mod formal valoarea prejudiciului infracţional,
fiind un element de apreciere a gravităţii infracţiunii şi impunând adoptarea unor mijloace
specifice pentru repararea integrală a pagubei produse prin actul infracţional.
Cunoaşterea obiectului material al infracţiunii fixează în mod definitoriu specificul faptei
socialmente periculoase (distrugerea unui bun sau furtul acestuia), precizându-se aspectul juridic
al infracţiunii. În general, există o corelaţie între acţiune-inacţiune şi obiectul material al
infracţiunii, corelaţie care se manifestă în delimitarea infracţiunilor ce au un obiect material (toate
faptele care lezează bunuri şi obiecte) şi infracţiuni care nu au un obiect material (toate faptele
care lezează relaţii, raporturi, atitudini sociale: (infracţiuni contra demnităţii).
Pentru obiectul material, ca element al conţinutului infracţiunii, este caracteristic faptul că
nu se confundă cu mijloacele de producere a infracţiunii (bunuri, obiecte) şi nici cu bunurile
rezultate din săvârşirea faptei (obiecte, mijloace)34, fiecare categorie de obiecte având un regim
juridic distinct. Privit din punctul de vedere al sferei, obiectul material al infracţiunii reprezintă în
fapt un gen de obiecte care se încadrează în clasa obiectelor materiale ce au proprietatea de a fi
identificate, evaluate şi preţuite de societate. Obiectul material al infracţiunii apare astfel ca fiind
obiectul material asupra căruia se răsfrânge acţiunea-inacţiunea socialmente periculoasă.

b) După criteriul specificului există: obiect juridic generic (de grup) şi obiect juridic
specific (individual)

34
35 C. Bulai, op. cit., p. 197.
 - obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este reprezentat de totalitatea relaţiilor
sociale care privesc unul şi acelaşi domaniu de valori şi de relaţii proteguitoare. În sistemul de
elaborare a unui obiect juridic generic (de grup) sunt identificate o mulţime finită de valori
sociale, astfel încât înţelesul acestora să fie evident prin elementele esenţiale pe care le cuprind
(infracţiuni contra siguranţei statului, infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra
patrimoniului, infracţiuni contra autorităţii).
Relaţiile sociale dobândesc caracterul de obiect generic al infracţiunii deoarece au trasături
fundamentale pentru existenţa umană şi sunt ocrotite de legea penală împotriva faptelor
socialmente periculoase. Obiectul juridic generic este reprezentat de ansamblul relaţiilor specifice
vieţii sociale apărate prin normele penale care ocrotesc valorile sociale fundamentale.
- obiectul juridic specific (individual) al infracţiunii este reprezentat de o categorie de relaţii
sociale ce ocrotesc o anumită valoare socială, a cărei sferă este mai restrânsă, însă fără de care
structura socială nu ar fi garantată. Valoarea socială specifică este subordonată valorii sociale
fundamentale pe care o completează, fiind astfel o parte a unui întreg (infracţiunile contra vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii fac parte din categoria fundamentală de infracţiuni contra
persoanei).
Din această cauză, obiectul juridic specific (individual) face parte, în mod evident, din
obiectul juridic generic35, deducându-se din acesta. Sensul se schimbă de fiecare dată iar
semnificaţia acestuia este impusă de comunitatea (gruparea) relaţiilor sociale şi de necesitatea
sistematizării lor. La baza obiectului juridic stă noţiunea de relaţie socială care ocroteşte şi apără
valoarea socială fundamentală pentru care se săvârşeşte acţiunea-inacţiunea socialmente
periculoasă sau faţă de care se manifestă periculozitatea socială. Sunt unele relaţii sociale care
impun un obiect juridic specific (individual), pentru a nu se confunda cu un alt obiect juridic
(infracţiunea contra vieţii), dar se aseamană cu obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunilor
ce ocrotesc valoarea umană fundamentală: persoana.

c) După criteriul valorii există: obiect juridic principal şi obiect juridic secundar
(adiacent)
- obiectul juridic principal al infracţiunii este reprezentat de existenţa în conţinutul unei
infracţiuni complexe a două sau mai multe acţiuni, dintre care una este principală, definitorie în
apărarea unei valori fundamentale iar celelalte sunt acţiuni secundare, cu o valoare socială
diminuată (conţinutul infracţiunii de tâlhărie este format dintr-un obiect juridic principal constând

35
C. Bulai, op. cit., p. 199.
36
în luarea din detenţia sau posesia unei persoane a unui bun mobil ocotit de relaţiile sociale de
ordin patrimonial la care se adaugă un obiect juridic secundar – adiacent – constând în
întrebuinţarea de violenţe pentru a fura sau a păstra bunul, relaţie ocrotitoare a valorilor sociale
privind viaţa, integritatea corporală şi sănătatea). Suma celor două forme de acţiuni formează
infracţiunea complexă prin care se ocrotesc două relaţii sociale distincte (relaţia socială privind
proprietatea şi relaţia socială privind persoana), iar dacă sunt izolate în mod corespunzător, vor
genera apariţia uneia dintre cele două posibile infracţiuni: infracţiunea contra persoanei sau
infracţiunea contra patrimoniului (în funcţie de aportul acţional prioritar al infractorului pentru
una dintre acţiuni).
Conceptul de obiect juridic principal este folosit într-un sens care lasă să se înţeleagă faptul
că infractorul a urmărit realizarea infracţiunii complexe a cărei gravitate este mai mare faţă de
oricare dintre acţiunile simple care o compun. Structura obiectului juridic principal este
dependentă de prioritatea acţiunilor care compun infracţiunea complexă, de coerenţă internă, de
schimbările şi de rezultatele acestora în sensul abordării îtâietăţii uneia dintre relaţiile sociale
ocrotite prin norma legală (la tâlhărie în principal este ocrotită relaţia socială privind
proprietatea) ;
- obiectul juridic secundar (adiacent) al infracţiunii se formează prin ocrotirea secundară a
unei valori sociale asociate în cadrul infracţiunii complexe cu o valoare şi o relaţie socială
prioritară (în contextul infracţiunii de tâlhărie valoarea şi relaţia socială secundară constă în
ocrotirea persoanei prin comparaţie cu valoarea şi relaţia socială principală constând în ocrotirea
patrimoniului).
Schematic, obiectul secundar (adiacent) al infracţiunii tinde către ansamblul relaţiilor
privind persoana întrucât domeniul de aplicare al acestora este extins, suprapunându-se pe toate
celelalte domenii în care relaţiile sociale au un specific definit de valorile sociale ocrotite prin
lege. Semnalarea deosebirilor dintre cele două forme de obiecte juridice (principal si secundar)
determină clasificarea infracţiunii complexe într-o anumită categorie de infracţiuni precum şi
cunoaşterea transformărilor prin care trec obiectele juridice, ca urmare a acordării priorităţii uneia
dintre acţiuni, cunoaşterea acestora permiţând înţelegerea şi aplicarea normei legale la necesităţile
vieţii sociale ;
- condiţiile incriminării faptei după obiectul infracţiunii. Obiectul infracţiunii desemnează
anumite cerinţe şi implicit principii de ocrotire a valorii şi relaţiei sociale care va trebui să fie
ocrotită prin lege.

37
 Obiectul infracţiunii ca element component al conţinutului acesteia, se identifică cu termenii
care indică fapta ce va trebui să fie guvernată de norma juridică incriminatoare. Acestea sunt de
fapt regulile elementare constituite în interdicţia de a produce unele urmări, de a realiza un scop
socialmente periculos (atingerea securităţii statului prin acte de diversiune art. 163 C. pen.).
Acţiunea trebuie să se refere la un sistem de valori mai mult sau mai puţin implicit care
rezultă din conţinutul faptei incriminate36. Conţinutul infracţiunii nu trebuie să fie dificil de
diferenţiat. Tipologiile în care se pot clasa condiţiile incriminatorii prin raportarea lor la obiectul
infracţiunii au drept criterii37 natura obiectului infracţiunii documente, înscrisuri privind
drepturile statului când sunt distruse, alterate ori ascunse pentru a se compromite interesele de
stat, art. 168 CV.pen.; locul situării bunului în momentul săvârşirii faptei: la infractorul care
refuză restituirea bunului în cazul abuzului de încredere, art. 213 C. pen.; felul bunului : bun
mobil în cazul infracţiunii de furt, art. 208 C.pen.
Identificarea condiţiilor care trebuie să fie prin natura lor edificatoare în definirea unui
conţinut al infracţiunii determină ca acţiunea să fie considerată infracţiune doar dacă obiectul
îndeplineşte condiţiile specifice unei infracţiuni, în caz contrar fapta urmând să nu fie reţinută ca
infracţiune. Atributele fundamentale ale obiectului infracţiunii definesc poziţia care fapta o ocupă
în sistemul infracţional, identitatea relaţiilor şi valorilor apărate iar în cazul neîndeplinirii acestor
condiţii, se anulează caracterul penal al faptei.

2.2.5. Subiecţii, ca element al conţinutului infracţiunii

Atitudinea, manifestarea psiho-fizică a unei persoane în sensul săvârşirii unei acţiuni-

inacţiuni38, care prezintă pericol social precum şi suferinţa psiho-fizică de pe urma unei
infracţiuni califică aceste persoane ca fiind subiecţi ai infracţiunii.
Conceptul de subiect „subiectum” – ceva aşezat dedesupt (lat. sub – dedesupt şi jacco – a
sta) al infracţiunii este asociat atât cu atitudinea activă, participativă, de săvârşire, de producere,
de acţionare, de aplicare, de adoptare a unor acţiuni-inacţiuni producătoare de pericol social, cât
şi cu atitudinea pasivă, de a suferi o vătămare din cauza producerii unei infracţiuni. Subiecţii
infracţiunii dispun şi îşi modelează acţiunea-inacţiunea conform mobilului şi scopului infracţional
urmărit, calificarea calităţii acestora în cazurile individuale concrete (infractor sau victimă)
presupunând un proces de adaptare la interesul acţional urmărit. Atunci când comportamentul
subiecţilor este ambiguu, imprecis sau neclar, unul dintre criteriile după care trebuie să se califice
36
Ibidem.
37
Idem.
38
38 „Infractio fundantur in mente” – Infracţiunea se formează în gandire.
atitudinea acestora în aflarea sensului şi a limitelor de comportament trebuie să fie acela al
echităţii.
Deoarece factorii subiectivi urmăresc anumite obiective, comportamentul indivizilor este
permis de relaţiile sociale care ocrotesc valori fundamentale, însă, în momentul în care au săvârşit
unele acţiuni-inacţiuni infracţionale, prin încălcarea normelor prohibitive, aceste persoane devin
subiecţi activi, iar dacă au suferit o vătămare psiho-fizică de pe urma infracţiunii devin subiecţi
pasivi. Sunt astfel subiecţi ai infracţiunii atât persoanele care nu au respectat obligaţiile, normele
penale obligatorii stabilite în cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit faptele
interzise, urmând să suporte consecinţele acestor fapte în cadrul raportului juridic penal de
conflict cât şi persoanele care beneficiază de ocrotirea valorii sociale vătămate prin fapta penală
săvârşită.
Calitatea de subiecţi ai unei infracţiuni exprimă caracteristica încălcării obligaţiei de
conformare faţă de normele penale, urmând să răspundă penal pentru săvârşirea infracţiunii, sau
caracteristica suferirii unor consecinţe de pe urma infracţiunii, spre deosebire de calitatea de
subiecţi ai raportului juridic penal de conformare şi de persoanele care au săvârşit fapte penale nu
poartă răspunderea penală a acestora (având doar calitatea de subiecţi de drept penal). Subiecţii
adoptă un anumit comportament, în relaţiile cu mediul lor fizic şi social care influenţează
mobilurile, scopurile, trebuinţele şi motivaţiile acestora.
Subiecţii infracţiunii reprezintă un element al conţinutului infracţiunii şi sunt reprezentaţi de
persoanele care săvârşesc fapte penale, cât şi de persoanele care au fost vătămate de infracţiuni.
Subiecţii infracţiunilor se clasifică, după participarea fizico-afectivă directă în realizarea acţiunii-
inacţiunii infracţionale şi după consecinţele suferite prin infracţiune, în subiecţi activi şi subiecţi
pasivi. Calitatea de subiecţi activi derivă din atitudinea, energia activă a persoanei care săvârşeşte
infracţiunea, iar calitatea de subiecţi pasivi derivă din suferinţa de origine fizică, psihică sau
materială suportată de o persoană considerată victima a faptei infracţionale. Rezultă că, în orice
raport juridic penal se disting două atitudini: atitudinea agresivă, ostilă, ameninţătoare, nocivă
având un caracter socialmente periculos prin rezultatul vătămător faţă de relaţia socială, atitudine
manifestată de subiectul activ şi o atitudine de apărare pe plan fizic, moral şi material tinzând să
evite rezultatul socialmente periculos al infracţiunii, atitudine manifestată de subiectul pasiv.
Efortul depus în sensul realizării unoir cerinţe individuale cu un caracter socialmente
periculos califică atitudinea subiectului activ, iar efortul depus pentru împiedicarea unui rezultat
infracţional precum şi suferirea unor vătămări fizice, psihice sau materiale califică atitudinea
subiectului pasiv.

39
 2.2.5.1. Subiecţii activi ai infracţiunii

Categoria de subiecţi activi ai infracţiunii este desemnată de persoanele care efectuează,

coordonează acţiunea-inacţiunea infracţională în sensul săvârşirii nemijlocite sau a participării la
producerea acesteia. Esenţial în înţelegerea conceptului de subiect activ al infracţiunii este
caracterul activ, operaţional al persoanei denumită infractor constând în săvârşirea, înfăptuirea,
pricinuirea, exercitarea, producerea, îndeplinirea sau comiterea unei infracţiuni aflată în faza
tentativei sau consumată, precum şi persoană care dobândeşte calitatea de participant la
săvârşirea infracţiunii în calitate de coautor, instigator sau complice. Actul volitiv-acţional apare
astfel ca un rezultat al tentativei realizării unor trebuinţe, necesităţi, scopuri care vor determina
subiectul activ să declanşeze acţiunea-inacţiunea infracţională, negând caracterul prohibitiv al
legii penale, situaţie în care va interveni activitatea de identificare a pericolului social concret în
vederea nuanţării şi aplicării pedepsei penale. În mod obiectiv, calitatea de subiect activ al
oricărei infracţiuni este determinată de activitatea concretă desfăşurată de o persoană pentru
împlinirea unor trebuinţe, scopuri, pentru exercitarea unor deprinderi sau pentru realizarea unor
convingeri sau idealuri.
Acţiunea-inacţiunea infracţională implică procese psihofiziologice active orientate
întotdeauna spre realizarea unor urmări socialmente periculoase prin prejudicierea valorilor
sociale ocrotite prin legea penală. Legea penală, în art. 144 defineşte comiterea unei infracţiuni ca
săvârţire a oricăreia dintre infracţiunile consumate sau ca tentative şi participarea la comiterea
acestora.
Prin calitatea de subiect activ al infracţiunii se rezumă fenomenul social infracţional la
acţiunile-inacţiunile individuale şi se cercetează motivele producerii faptei, infractorul fiind
considerat purtătorul responsabilităţii sociale, urmând să fie pedepsit şi determinat să adere în
mod conştient la normele comportamentale sociale.
Subiect activ al infracţiunii pot să fie doar persoane fizice (care îndeplinesc condiţiile de
vârstă şi responsabilitate), persoanele juridice neputând îndeplini această calitate 39 . Săvârşirea
cu vinovăţie a acţiunii-inacţiunii prevăzută de legea penală sub forma tentativei pedepsibile sau a
infracţiunii consumate, indiferent de calitatea în care acţionează (autor, coautor, instigator,
complice) desemnează pe autorul acesteia (persoană fizică) împotriva căruia nu a început

39
Prin proiectul de modificare a Codului Penal se instituie răspunderea penală a persoanelor juridice simultan
cu răspunderea persoanelor fizice din conducerea acesteia constând în: suspendarea activităţii sau a uneia dintre
activităţi pe perioade între două luni şi un an sau chiar dizolvarea societăţii. Nu au răspundere penală autorităţile
40 partidele, sindicatele şi instituţiile publice, iar instituţiile de presă nu pot fi condamnate la dizolvare.
publice,
urmărirea penală ca fiind făptuitor sau infractor. Dacă împotriva făptuitorului (infractorul) s-a
declanşat urmărirea penală însă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală (prin rezoluţie şi proces
verbal) acesta este denumit învinuit. Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală
devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat („in” – în şi „culpa” – vină). Când asupra
învinuirii aduse inculpatului, instanţa că constatând fapta există şi că reprezintă infracţiune şi a
fost săvârşită de acesta, va pronunţa condamnarea inculpatului, acesta fiind numit condamnat.
Calitatea de subiect activ al infracţiunii aparţine doar persoanelor fizice 40 care desfăşoară
activităţi variate în structura cărora trebuie să se distingă conştientizarea unor scopuri şi mobiluri
individuale.
Deoarece activitatea infracţională presupune acţiuni de mobilizare şi de concentrare a
energiilor psihonervoase şi fizice, pentru îndeplinirea calităţii de subiect activ al infracţiunii,
legea penală impune existenţa unor condiţii generale: vârsta responsabilităţii penale;
responsabilitatea asupra faptei penale şi libertatea de gândire şi acţiune pentru săvârşirea faptei
penale. Practica judiciară atestă în mod invariabil (în actuala reglementare legislativă) întrunirea
calităţii de subiect activ al infracţiunii doar de persoanele fizice, deoarece acestea sunt ameninţate
efectiv de a fi private de libertate sau de a suferi alte pedepse penale. Însă unele elaborări
teoretice definesc şi tendinţa potrivit căreia infracţiunile pot să fie săvârşite şi de persoanele
juridice (în special, infracţiunile de natură economică, fiscală, comercială) ca rezultat al voinţei
acţionarilor fără însă a se explca faptul că pedepsele constând în suspendarea activităţii persoanei
juridice sunt definite de alte ramuri de drept (comercial) iar nu de dreptul penal.
Vârsta responsabilităţii penale. Săvârşirea unei acţiuni-inacţiuni implică pentru făptuitor
adoptarea unui mod de organizare a activităţii sub aspect intelectual, volitiv, emoţional şi fizic,
pentru realizarea unui interes individual, exprimat în plan psihic, de scopul urmărit. Realizarea
oricărei fapte determină pregătirea prealabilă a acesteia prin gândirea unei forme de acţiune, prin
deliberarea asupra condiţiilor de desfăşurare, prin evaluarea urmărilor faptei. Urmează

40
Calitatea de subiect activ al infracţiunii a fost acordată de doctrină atât persoanelor fizice cât şi
persoanelor juridice (morale). Cea mai mare parte a autorilor consideră că persoanele juridice nu pot avea această
calitate deoarece sensul general al răspunderii penale constă în obligarea persoanei care a săvârşit infracţiunea să
răspundă, să suporte şi să execute pedeapsa penală aplicată de organele judiciare. În acest sens, atât individualizarea
cât şi aplicarea concretă a pedepsei se referă doar la persoane fizice (luate individual sau ca reprezentante ale unei
persoane juridice) fiind imposibilă pedepsirea penală (în actuala formă de reprezentare legislativă) a persoanei
juridice ca entitate juridică. Întinderea efectelor răspunderii penale nu este posibilă faţă de persoana juridică deoarece
acţiunea-inacţiunea infracţională este rezultatul atitudinii psiho-fizice a persoanelor fizice mandatate pentru
administrarea fondurilor şi intereselor societăţii chiar dacă actele de administrare sunt efectuate în numele şi pentru
persoana juridică. De altfel, sensul pedepsei penale este reprezentat de reformarea socială a infractorului – persoană
fizică, fapt care ar exclude aplicarea răspunderii faţă de persoana juridică. Persoanele juridice nu răspund penal,
infracţiunile fiind săvârşite de reprezentanţii legali (conducerea acestora) în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Personalul de conducere al societăţii este răspunzător penal atât pentru faptele rezultate din activitatea societăţii cât şi
pentru faptele generate din orice altă activitate (lipsa de supraveghere, de control, de îndrumare, de gestionare) care
41 încălcarea legii penale.
produce
îndeaproape activitatea de adoptare a hotărârilor în vederea realizării scopului propus, făptuitorul
reprimându-şi sau diminuându-şi actele de frânare sau de perturbare a acţiunii ce va fi realizată.
După exprimarea intenţiei de săvârşire a acţiunii-inacţiunii, făptuitorul procedează la verificarea
modalităţii de realizare a faptei, la stabilizarea motivaţională şi la executarea efectivă a acţiunii.
Responsabilitatea pentru rezultatul socialmente periculos al faptei săvârşite, ca o condiţie
esenţială pentru calificarea subiectului activ al infracţiunii, impune cu necesitate existenţa unei
capacităţi psihofizice de determinare în mod liber a voinţei spre scopul urmărit, de înţelegere şi
apreciere a caracterului periculos al faptei, de evaluare de către făptuitor a urmărilor acţiunii-
inacţiunii comise şi de formulare a unor concluzii pentru acţiunile care vor urma. Aceste faze
acţionale trebuie să fie conştientizate de făptuitor care va proceda la confruntarea şi adaptarea
unor mijloace şi măsuri la împrejurările concrete de realizare a scopului urmărit.
Acţiunile complexe săvârşite de infractori au impus ca prag de a se considera stabilizate
aptitudinile individuale, în vederea răspunderii penale pentru acţiunile-inacţiunile săvârşite,
împlinirea vârstei de 14 ani. Până la împlinirea acestei vârste, răspunderea penală este exclusă,
deoarece fapta nu este considerată infracţiune (art. 50 C.pen.) întrucât minorul este lipsit de
discernământ pentru faptele comise.
Conceptul de discernământ (fr. discernement) este reprezentat de capacitatea (facultatea,
calitatea) psihointelectuală, afectivă şi volitivă a individului de a aprecia, de a judeca, de a
discerne şi de a horărî executarea unei acţiuni-inacţiuni, evaluând rezultatele acesteia ca
acceptabile sau inacceptabile, din punct de vedere social. Discernământul presupune existenţa
certă, verificabilă a unei motivaţii afective, voliţionale, cognoscibile privind comiterea faptei
concrete, acesta lipsind minorului în vârstă de până la 14 ani şi bolnavului mintal.
Evaluarea discernământului individual este impusă de existenţa unei capacităţi intelective
(inteligenţa şi raţiunea individului) şi volitive care nu trebuie să fie afectate, situaţie în care se
procedează la pedepsirea făptuitorului iar, în cazul irespnsabilităţii (stare psihofizică ce
caracterizează lipsa simţului de răspundere), se va înlătura caracterul penal al faptei.
Conceptul de discernământ are un conţinut distinct de conceptul de responsabilitate
deoarece discernământul se referă la acţiunea-inacţiunea săvârşită în mod concret de făptuitor,
după adoptarea unei atitudini influenţată şi determinată de mediul ambiental şi educaţional, de
efortul individual şi experienţa de viaţă. Responsabilitatea se identifică în existenţa capacităţii
intelective şi volitive a persoanei de a exercita şi de a înţelege semnificaţia actelor şi faptelor
independente pe care este posibil să le săvârşească. Responsabilitatea este, pentru majoritatea
indivizilor, o condiţie de existenţă normală iar lipsa discernământului se referă doar la modul

42
concret de a acţiona sau a se abţine de la săvârşirea unei fapte distincte, separate de totalitatea
acţiunilor desfăşurate până la acel moment. Lipsa discernământului nu se confundă cu
iresponsabilitatea care exprimă starea psihovoliţională a individului de a nu putea răspunde de
faptele sale periculoase (fiind caracterizată prin lipsa simţului de răspundere al făptuitorului),
deoarece lipsa discernământului presupune doar lipsa de a aprecia necesitatea şi rezultatul acţiunii
săvârşite în mod concret. Minorii în vârstă de până la 14 ani nu înţeleg starea de pericol social
creată printr-o faptă şi nu apreciază caracterul periculos al acesteia din cauza lipsei capacităţii
fizice şi psihice necesare, a lipsei de judecată, motiv pentru care sunt consideraţi ca lipsiţi de
discernământ.
Norma juridică, pentru a fi aplicată, trebuie ca în prealabil să fie înţeleasă sub aspectul aflării
sensului exact şi a limitelor sale de aplicare. Înţelegerea normei juridice este determinată de
gradul de dezvoltare al gândirii (capacitatea de cunoaştere, de apreciere şi de stabilitate
emoţională) precum şi de afirmarea voinţei individuale, aceşti factori impunând împletirea
judecării constatative cu ce apreciativă în cadrul acţiunii-inacţiunii comise. Astfel, norma de
conduită impune limite permise în relaţiile sociale, însă interzice săvârşirea unor fapte sau acte
juridice sau, prevede obligaţii de la care subiecţii nu trebuie să se abată, în toate cazurile fiind
necesară existenţa unei facultăţi individuale de apreciere a urmărilor acţiunilor săvîrşite. Dacă
făptuitorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, indiferent de capacitatea sa psihointelectivă şi de
dezvoltarea sa fizică, prin lege (art. 50 C.pen.) nu este considerat a avea discernământ asupra
faptelor săvârşite (indiferent de modul de acţiune sau de gravitatea faptei). Când se încalcă o
normă juridică de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi care sunt consideraţi prin
puterea legii că nu au discernământ, împotriva acestora, prin lege specială se adoptă măsuri de
ocrotire socială constând în supravegherea sau internarea într-o şcoală specială de reeducare din
subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.
Responsabilitatea asupra faptei penale (discernământul), exprimă existenţa capacităţii
psiho-fizice a persoanei de a înţelege şi a accepta sensul acţiunii-inacţiunii exercitate în mod liber
precum şi de a evalua rezultatul socialmente periculos al faptei prin raportarea la scopul urmărit.
Conceptul de responsabilitate penală se deosebeşte de răspunderea penală. Astfel,
responsabilitate penală reprezintă o condiţie esenţială pentru existenţa calităţii de subiect activ a
făptuitorului infracţiunii (condiţie caracterizată prin capacitatea de înţelegere a faptei şi a
efectelor acesteia).
Răspunderea penală reprezintă o instituţie a dreptului penal (având ca temei săvârşirea
infracţiunii) şi constă în obligarea făptuitorului să suporte şi să execute măsurile, sancţiunile şi

43
pedepsele aplicate de organele judiciare. Responsabilitatea poate fi înţeleasă, în sens generic, ca o
cerinţă esenţială reţinerii vinovăţiei făptuitorului pentru săvârşirea unei fapte sau a aplicării
răspunderii penale, prin opoziţie cu iresponsabilitatea făptuitorului, care înlătură răspunderea
penală.
Responsabilitatea apare doar în momentul în care făptuitorul îşi poate controla modul de
gândire şi de acţiune în vederea modificării evenimentului într-un scop profitabil, chiar dacă
devine socialmente periculos. Starea psiho-fizică normală a unei persoane înseamnă maturitatea
în gândire şi acţiune “acţiunea trebuie să urmeze doar evidenţa raţiunii şi nu a simţurilor” –
(Solam evidentiam rationis actio sequi debent non autem sensuum), aprecierea corespunzătoare a
momentului săvârşirii faptei din propria voinţă precum şi a rezultatului socialmente periculos al
faptei sau posibilitatea de a se abţine de la producerea acestui rezultat. Responsabilitatea implică
facultatea de păstrare şi recunoaştere ulterioară a consecinţei faptei comise chiar dacă acţionează
contra propriului interes, stările afective şi volitive provocând tensiune intrapsihică, ce este
stabilizată doar în cazurile când gândirea şi voinţa prezintă starea de echilibru (psiho-fizic) în
contextul unei existenţe integrată în normele sociale, cu păstrarea unui mod comportamental
normal. Responsabilitatea faptei penale impune existenţa capacităţii de autonomie în gândire şi
acţiune, o independenţă conştientizată ce va evolua corespunzător gradului de vinovăţie a
infractorului care nu a adoptat măsurile normale pentru evitarea situaţiilor conflictuale.
Normalitatea comportamentului individual reprezintă o formă concretă de acceptare a
exigenţelor sociale prin raportarea acţiunii-inacţiunii la vârstă, gradul de cultură şi intensitatea
implicării emotiv-acţionale a infractorului în comiterea aceteia41.
Anormalitatea comportamentului individual se regăseşte sub următoarele forme:
anormalitate psihică situaţională, anormalitate generată de o boală cronică, anormalitate
generată de consumul de droguri şi de alcool şi anormalitate generată de o boală psihică.
Anormalitatea psihică situaţională constă în stări reactive, de dezaprobare, determinate de
accidente, iritabilitate, astenie, anxietate42. Aceste stări tulbură comportamentul, însă pe durata
trăirii anormalităţii, făptuitorul dispune de o voinţă independentă în producerea faptei şi de
puterea discernământului asupra acesteia, astfel că nu va fi înlăturată responsabilitatea
infractorului. Anormalitatea generată de o boală cronică (handicapaţii fizic, surdomuţii, orbii)
dacă nu au gândirea şi voinţa alterate de maladii răspund pentru faptele săvârşite, deoarece dispun
de o voinţă independentă în luarea şi dirijarea acţiunii spre scopul fixat în prealabil. Bolnavii
cronici care sunt condamnaţi pentru săvârşirea unor categorii de infracţiuni pot benefucia de

41
Simţurile noastre ne înşeală adesea “nonnunquam sensus nostri nos fallunt”.
42
44 M. Lăzărescu, D. Ogodescu, Îndreptar de psihiatrie,Editura Helicon, Timişoara, 1993 , p. 22.
întreruperea executării pedepsei dacă se constată că suferă de o boală care îi pune în
imposibilitatea de a executa pedeapsa pe durata până se vor găsi în situaţia de a putea continua
executarea pedepsei (art. 453 – 455 C.pen). Anormalitatea generată de consumul de droguri şi
alcool, constă în afectarea capacităţii de a gândi, de a judeca, de a înţelege şi de a raţiona în mod
normal, fapt care determină adoptarea unor acţiuni nesăbuite, o deteriorare mentală, dezorientarea
în timp şi spaţiu, agresivitatea, pierderea memoriei, starea depresivă, euforia, paralizii sau
pierderea sensibilităţii. Substanţele toxice, imbolnăvesc sistemul nervos 43 în sensul pierderii de
către individ a facultăţilor mintale. Consumul de droguri modifică atitudinea făptuitorului în
sensul diminuării activităţii fizico-intelectuale sau excitării psihice constând în producerea unor
sentimente şi pasiuni care neglijează exigenţa socială şi determină disperarea, deziluzia, furia,
agresivitatea necontrolată44, delirul, voluptatea sau pasivitatea. Consumul de alcool generează
tulburări fizice şi psihice prin diminuarea capacităţii intelective, starea de spirit a făptuitorului
fiind stapânită de depresii, psihoze, deliruri, nevroze, demenţe presenile 45. Anormalitatea
generată de o boală psihică, constă în orientarea comportamentului spre iraţional, spre
inconştient astfel că bolnavii majori care au săvârşit fapte infracţionale vor fi declaraţi
iresponsabili dacă, în momentul comiterii, nu puteau să-şi dea seama de sensul acţiunilor-
inacţiunilor, ori nu puteau fi stăpâni pe ele.

2.2.5.2. Subiecţii pasivi ai infracţiunii

Subiectul pasiv al infracţiunii este definit de persoana care îndură o suferinţă de natură
fizică, morală, psihică sau materială ca urmare a producerii faptei soacialmente periculoasă de
către subiectul activ. Esenţial în înţelegerea conceptului de subiect pasiv este caracterul său de
rămânere în pasivitate (chiar şi în situaţia când ar încerca să înlăture efectele faptei infracţionale,
să apere valoarea socială lezată, să restabilească relaţia socială afectată de infracţiune). Calitatea
de subiect pasiv revine atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice care au fost vătămate
prin infracţiune sau prin încercarea de punere în executare a hotărârii de săvârşire a faptei, chiar
dacă executarea nu şi-a produs efectul urmărit sau a fost întreruptă. Pentru persoana fizică,
subiect pasiv, vătămarea relevă întreg dinamismul suferinţei umane: fizică, psihică, morală sau
materială, definind acea realitate a personalităţii subiectului afectat în interesele sale de actul
victimizator comis de subiectul activ. Victimizarea reprezintă trăsătura care diferenţiază calitatea

43
V. Voiculescu, M. Steriade, Din istoria cunoaşterii creierului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 263.
44
N. Sillamy, op, cit. P. 108.
45
45 I. Tănăsescu, Criminologie, ED. INS, 1995, p. 73 – 76.
de subiect pasiv (persoana fizică sau juridică vătămată efectiv de infractor) de atributul persoanei
care a suferit o daună de natură civilă prin acţiunea unei alte persoane.
Relevant este faptul că în mod obişnuit subiectul pasiv suportă atât o vătămare cât şi o
daună civilă, urmând să recupereze atât suferinţa (fizică, psihică, morală) cât şi dauna
(materială), ca subiect al raportului juridic penal de conflict, în timp ce persoana prejudiciată
civil va recupera doar dauna civilă întervenită în urma producerii faptei (moştenitorii victimei
decedate în urma producerii unui accident mortal din culpa infractorului), dauna fiind o
“consecutio actionis” (consecinţă a acţiunii) iar nu a suferinţei directe.
Calitatea de subiect pasiv al infracţiunii aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice.
Deoarece activitatea infracţională determină efecte vătămătoare pentru subiectul pasiv,
îndeplinirea acestei calităţi se realizează în următoarele condiţii:
- persoana fizică va trebui să probeze intervenţia suferinţei fizice, psihice, materiale şi
morale ca rezultat al agresiunii subiectului activ;
- persoana juridică va dovedi intervenţia suferirii unei daune morale sau materiale;
- persoana fizică trebuie să probeze pe lângă suferinţă şi dauna materială, morală sau psihică
în urma infracţiunii produse;
- persoana prejudiciată va folosi ca temei al interesului afectat existenţa pagubei astfel că
numai dacă există victimizare va exista şi calitatea de subiect pasiv.
Calitatea de subiect pasiv al infracţiunii, într-un sens special impune condiţia ca persoana
fizică să îndeplinească, in mod obligatoriu, o anumită calitate astfel încât, dacă această calitate nu
se realizează, conţinutul juridic al infracţiunii nu va exista.
În doctrina juridică penală, subiecţii au fost calificaţi după anumite criterii în următoarele
categorii:
- subiect pasiv general şi subiect pasiv special (ex. Statul şi persoana fizică sau juridică);
- subiect pasiv principal şi subiect pasiv secundar, adiacent (cazul atentatului);
- subiect pasiv simplu (necircumstanţial) şi subiect pasiv calificat (circumstanţial).

2.2.6. Locul săvârşirii faptei, ca element al conţinutului

infracţiunii

Semnificaţia locului săvârşirii infracţiunii este determinată de importanţa stabilirii

competenţei teritoriale a organelor juridice (art. 30 C. pen.), pentru adoptarea măsurilor de
adoptare socială (locus commisi delicti).

46
 În definiţia conceptului de infracţiune se menţionează că intră sub incidenţa legii penale
acţiunile-inacţiunile săvârşite pe teritoriul ţării noastre. În realizarea conţinutului infracţiunii,
legea impune anumite condiţii referitoare la locul săvârşirii faptei (ex. în cazul calomniei, art. 206
C. pen. – fapta să fie săvârşită în public.

2.2.7. Timpul săvârşirii faptei, ca element al conţinutului

infracţiunii

De regulă, conceptul de timp nu are o semnificaţie juridică deosebită pentru existenţa

infracţiunii, însă în anumite cazuri legea condiţionează existenţa infracţiunii în mod direct, de
timpul săvârşirii acesteia (unele infracţiuni “săvârşite în timp de război” sau în timpul unei
“lupte”). Alteori săvârşirea infracţiunii într-un anumit timp (tempus commisi delicti) constituie o
circumstanţă agravantă pentru acea infracţiune (“în timpul nopţii”, “în timpul calamităţii”).
Conceptul de condiţie, în general, este reprezentat de un fapt (o acţiune-inacţiune), o
împrejurare care influenţează apariţia sau desfăşurarea unui fenomen, în sensul frânării sau
stimulării producerii acestuia. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii sunt necesare
îndeplinirea unor condiţii clasificate după următoarele criterii:
a) după criteriul factorilor influenţaţi de condiţii, acestea se referă la actul de conduită
individuală (desfăşurată de infractor, în momentul săvârşirii infracţiunii); la obiectul
infracţiunii (valorile sociale ocrotite prin legea penală); la subiecţii infracţiunii (persoana care
săvârşeşte infracţiunea şi persoana care suportă consecinţele vătămătoare ale infracţiunbii); la
timpul săvârşirii infracţiunii (criteriul prin care se determină legea valabilă, vârsta necesară
responsabilităţii infractorului, intervenţia prescripţiei acţiunii penale, aplicarea actelor de
clemenţă şi reţinerea stării de recidivă, se califică unele infracţiuni săvârşite în timpul nopţii);
la locul săvârşirii infracţiunii (stabileşte competenţa teritorială a organelor judiciare);
b) după criteriul rolului în determinarea existenţei infracţiunii, condiţiile46 se clasifică în
esenţiale (constitutive); fundamentale deoarece exprimă ceea ce este principal şi stabil în
conţinutul infracţiunii, natura internă a acesteia astfel că, lipsa unei condiţii esenţiale
determină inexistenţa infracţiunii47, accidentale (circumstanţiale) care arată împrejurările48
imprevizibile, care întrerup desfăşurarea normală a acţiunii-inacţiunii sau indică o însuşire de
agravare sau de atenuare a acesteia, însă, în cazul lipsei unei condiţii accidentale, infracţiunea
va exista în forma sa tipică. Condiţiile neesenţiale sunt caracterizate prin faptul că se pot
46
C. Bulai, op. cit., p. 168, C. Mitrache, op. cit., p. 82.
47
C. Bulai, op. cit., p. 169, C. Mitrache, op. cit., p. 84, V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., p. 132.
48
47 Idem.
 modifica în anumite limite sau pot fi înlăturate, fără ca infracţiunea să înceteze a mai exista. O
modificare a acestora sau o dispariţie nu schimbă faptul că infracţiunea există în forma sa
tipică;
c) după criteriile existenţei în momentul producerii acţiunii-inacţiunii, condiţiile se clasifică în:
preexistente (care au existat mai înainte de săvârşirea faptei penale); concomitente (care există
în acelaşi timp, simultan, cu săvârşirea acţiunii-inacţiunii) şi subsecvente (care au urmat după
săvârşirea faptei penale)49.

Capitolul 3
- Structura conţinutului infracţiunii (elemente) 
- Subiectul infracţiunii

3.1.Structura conţinutului infracţiunii

Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau elementelor prevăzute de

lege pentru ca fapta să constituie infracţiune. În acest sens, art. 10 din Codul de Procedură Penală
foloseşte sintagme de “elemente constitutive ale infracţiunii”. Altfel spus, pentru ca o faptă să
constituie infracţiune, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile şi elementele prevăzute în
dispoziţia incriminatoare, adică să se săvârşească în asemenea împrejurări încât să satisfacă
tiparul sau modelul legal abstract al infracţiunii, îndeplinind toate condiţiile specificate în acest
cadru, toate cerinţele care determină conţinutul incriminării.
Conţinutul incriminării (sau al infracţiunii) este, deci, echivalent cu conţinutul noţiunilor
diferitelor infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării, interpretării şi aplicării legii funcţia
generală de determinare, cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni, constituind singura bază
de caracterizare juridico-penală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul
procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete.
49
48 Idem.
 În consecinţă, dacă o faptă concretă nu prezintă vreuna din trăsăturile prevăzute de lege, ea
nu poate fi considerată ca infracţiune, lipsind unul din elementele constitutive ale acesteia,
situaţie care atrage fie scoaterea persoanei de sub urmărire penală, fie – după caz – achitarea sa în
temeiul art. 10, lit. d – Cod Procedură Penală.
În timp ce noţiunea de infracţiune exprimă trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni, care o
deosebesc de faptele nepenale, noţiunea de conţinut al infracţiunii cuprinde trăsăturile specifice
ale fiecărei infracţiuni în parte şi care o deosebesc în sfera ilicitului penal de celelalte infracţiuni
(de pildă, conţinutul infracţiunii de viol va fi diferit de conţinutul infracţiunii de omor, etc.).
În vederea studierii trăsăturilor comune ale tuturor conţinuturilor unor infracţiuni individuale
de pe poziţia unei metodologii ştiinţifice, întemeiate pe cerinţele de abstractizare şi generalizare a
acestor trăsături de conţinut care reprezintă tiparul sau modelul de bază al elaborării oricărui
conţinut incriminator, ştiinţa dreptului penal a elaborat şi noţiunea de conţinut generic al
infracţiunii, care spre deosebire de diferitele conţinuturi incriminatorii individuale, interesând
partea specială a dreptului penal, este studiată în cadrulpărţii generale a ştiinţei dreptului penal.
Structura conţinutului de infracţiune cuprinde toate conţinuturile ce aparţin realităţii
obiective, necesare pentru a putea caracteriza o acţiune - inacţiune, ca fiind infracţiune sau o
anumită variantă (formă) a unei infracţiuni. Această diferenţiere a conţinuturilor de infracţiune îşi
are originea în diferenţierea criteriilor de clasificare, după stările de lucru concrete, după înţelesul
şi premisele acestor stări. Clasificarea se face cu ajutorul următoarelor criterii :
a) După criteriul structurii, conţinuturile infracţiunii se clasifică în conţinut juridic, format
de totalitatea condiţiilor cerute de norma penală incriminatoare, pentru ca o anumită acţiune-
inacţiune să fie considerată infracţiune prevăzută de norma legală (omorul este definit de art. 174
C. pen., ca fiind uciderea unei persoane) ; conţinut constitutiv (cuprinde întreaga conduită a
infractorului) ; latura obiectivă şi latura subiectivă a comportamentului infractorului
(pruncuciderea este definită de art. 177 C. pen., ca fiind uciderea copilului nou-născut, săvârşită
imediat după naştere, de către mama aflată într-o stare de tulburare, pricinuită de naştere).
Uneori conţinutul juridic coincide cu conţinutul constitutiv, deoarece norma incriminatoare
nu impune îndeplinirea unor condiţii speciale de către un infractor, infracţiunea constând doar în
realizarea acţiunii : uciderea unei persoane (art. 174 C. pen.) ; conţinutul simplu, cuprinde o
singură formă (variantă) de realizare a acţiunii-inacţiunii, care va fi suficientă pentru
caracterizarea acesteia, ca fiind infracţiune (uciderea unei persoane realizează conţinutul simplu
al infracţiunii de omor, prev. de art. 174 C. pen.) ; conţinut complex – întruneşte mai multe laturi
sau elemente diferite, cuprinzând condiţii pentru mai multe variante ale aceleiaşi infracţiuni.

49
Îndeplinirea mai multor condiţii alternative prevăzute de norma incriminatoare, în diferite forme
(variante) califică acţiunea-inacţiunea ca infracţiune simplă, dacă legea nu impune cumularea
condiţiilor, deoarece conţinutul acestora este simplu (punerea sau ţinerea unei persoane în sclavie,
precum şi traficul de sclavi, realizează în oricare dintre variante conţinutul simplu al infracţiunii
unice de sclavie, prev de art. 190 C. pen). Eventualitatea mai multor condiţii dintre cele
alternative nu schimbă calificarea juridică a infracţiunii unice, deoarece toate variantele
alternative alcătuiesc conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
b) După criteriul variantelor de incriminare, conţinuturile infracţiunii se clasifică în:
conţinut de bază (tipic) – întruneşte condiţiile necesare pentru existenţa unei infracţiuni tip
(luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de
a şi-l insuşi pe nedrept – furtul art. 208 C. pen.) ; conţinut agravat format de îndeplinirea unor
condiţii speciale de timp (furtul săvârşit în timpul nopţii – art. 209 lit. g) care imprimă faptei o
periculozitate socială sporită ; conţinutul atenuat, ca urmare a adoptării unei anumite forme de
vinovăţie, necesară pentru un conţinut de infracţiune tip sau agravat (intenţia). Astfel, uciderea
din culpă a unei persoane (art. 178 C. pen.) reprezintă o formă atenuată de omor (art. 174 C.
pen.), deoarece uciderea în cazul art. 178 C. pen. se produce din culpa infractorului, iar nu cu
intenţie (condiţie obligatorie pentru reţinerea infracţiunii de omor) :
c) După criteriul formei infracţiunii, conţinuturile se clasifică în : conţinut tipic (integral),
care cuprinde toate condiţiile ce formează conţinutul juridic al infracţiunii (lovirea sau orice acte
de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice – art. 180 C. pen.) ; conţinut atipic (trunchiat), care se
abate de la caracteristicile infracţiunii obişnuite (tip), de la tipul comun de săvârşire a acesteia
(tentativa de furt, art. 20 rap. la art.. 208 C. pen., constă în punerea în executare a hotărârii de a
lua un bun mobil din posesia sau detenţia altuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, însă
executarea a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul). Conţinutul atipic impune necesitatea ca,
pe lângă îndeplinirea condiţiilor de realizare a infracţiunii tip (integrale), să se realizeze şi
condiţiile atipice (actele preparatorii, tentativă, instigarea sau complicitatea), astfel că, dacă nu
sunt întrunite condiţiile atipice, nu se realizează conţinutul infracţiunii atipice (tentativa de furt).
d) După criteriul trăsăturilor caracteristice tuturor conţinuturilor de infracţiuni există:
conţinut specific, reprezentat de conţinutul prevăzut în norma juridică pentru o infracţiune
concretă, acesta deosebindu-se de conţinutul oricărei alte infracţiuni; conţinut generic, care
cuprinde trăsăturile comune tuturor infracţiunilor stabilite prin legislaţia penală. Trăsăturile
conţinutului generic reprezintă matricea care se regăseşte în toate infracţiunile, însemnând că, în
toate cazurile de infracţiuni specifice, se întâlnesc premisele generice, acestea fiind baza de

50
reţinere în norma penală a conţinutului generic al infracţiunii. Conţinutul generic al infracţiunii
este format din următoarele elemente : 1. actele-premisă ; 2. conţinutul constitutiv ; 3. obiectul
infracţiunii ; 4. subiecţii infracţiunii; 5. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
Prin structura conţinutului infracţiunii se înţelege modul în care se organizează şi se
configurează ca părţi ale aceluiaşi ansamblu diferitele elemente componente ale conţinutului
infracţiunii.
Cunoaşterea structurii este importantă atât pentru determinarea elementelor componente ale
conţinutului, cât şi pentru cunoaşterea diferitelor condiţii sau elemente pentru existenţa
infracţiunii, a relaţiilor reciproce, precum şi a naturii şi poziţiei acestora în raport cu actul de
conduită interzis.
Această înţelegere permite a se cunoaşte care din elementele şi condiţiile prevăzute de
norma penală incriminatoare sunt determinate pentru existenţa infracţiunii şi, deci, esenţiale şi
care accidentale sau circumstanţiale, etc.
În general, elementele de structură – sau altfel spus condiţiile de existenţă ale infracţiunii –
se referă la aumite coordonte, fără de care nu se poae concepe existenţa infracţiunii. Coordonatele
sau jaloanele ce polarizează condiţiile de existenţă ale infracţiunii sunt :
- actul de conduită al unei persoane, atât sub raportul elementelor ce configurează compoenta
obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii ;
- valoarea socială şi relaţiile corespunzătoare acestei valori împotriva cărora se îndreaptă,
deci obiectul infracţiunii ;
- subiecţii actului de conduită, fie în persoana infractorului, fie a celui vătămat prin
infracţiune ;
- locul, timpul, modul, mijloacele ori consecinţele săvârşirii infracţiunii care pot apărea, de
asemenea, printre condiţiile ce particularizează şi condiţionează existenţa unei fapte penale
ori caracterul ei agravat.
Ultima coordonată are însă o incidenţă restrânsă, strict legată de specificitatea unor
comportamente criminale.
Structura infraţiunii cuprinde patru elemente : obiect, subiect, latură obiectivă şi latură
subiectivă.
Obiectul infracţiunii, ne arată întotdeauna interesul, valoarea lucrurile, bunurile juridice, sau
etice prejudiciate prin faptul de pericol social.

51
 Subiectul infracţiunii indică pe autorul acţiunii sau inacţiunii, ori o persoană ce cooperează
la efectuarea acestei acţiuni sau inacţiuni. Subiectul infracţiunii trebuie să fie o persoană fizică,
umană care este responsabilă.
Latura obiectivă a infracţiunii implică cu necesitate o acţiune sau inacţiune, un proces
material, uneori simplu, alteori complex, care se desfăşoară după legile cauzalităţii.
Latura subiectivă a infracţiunii constă într-un raport determinat de natură psihică între
infractor şi fapta sa.

3.1.1. Obiectul infracţiunii.

În doctrina dreptului penal este unanimă opinia că obiectul infracţiunii este valoarea socială
şi relaţiile sociale care sunt create în jurul acesteia şi care sunt periclitate ori vătămate prin
infracţiune.
Reprezentând o disfuncţie în raport cu desfăşurarea normală a vieţii sociale, a valorilor şi
relaţiilor ce-i asigură existenţa, dezvoltarea şi progresul, criminlitatea - şi prin ele, totalitatea
actelor de conduită interzise de legea penală atentează împotriva societăţii în ansamblu.
Infracţiunea, ca act de conduită individuală, nu poate fi însă îndreptată împotriva tuturor relaţiilor
sociale dintr-o dată, ea vizând anumite valori sau relaţii sociale determinate, caracterul ei
antisocial derivând din aceea că lezează sau pune în pericol o parte sau un fascicol din valorile
sau relaţiile de a căror integritate depinde până la urmă, de existenţa şi buna desfăşurare a vieţii
sociale în ansamblul ei. Pe cale de consecinţă, obiectul infracţiunii va fi reprezentat de o anumită
valoare şi relaţiile sociale formate în jurul ei.
De pildă, activitatea de justiţie constituie o valoare democratică şi juridică, ocrotită prin
intermediul unor relaţii de natură a-i ocroti desfăşurarea eficientă, imparţială şi echitabilă. Ca
atare, faptele cu caracter antisocial – care tind să împiedice desfăşurarea actului de justiţie sunt
sancţionate pentru că aduc atingere justiţiei, ca valoare, prin intermediul vătămării relaţiilor
sociale specifice, care tind s-o promoveze. În acelaşi fel, infracţiunile de tăinuire şi favorizare a
infractorului, mărturie mincinoasă, represiune nedreaptă sau evadare se subscriu unei sfere de
relaţii strâns legată de finalitatea promovării unei justiţii întemeiată pe eficienţă, corectitudine,
echitate şi adevăr. Definindu-se, prin urmare, ca fiind valoarea socială care este lezată sau pusă în
pericol de fapta penală, obiectul infracţiunii apare, în mod necesar, în cadrul organizării apărării
sociale, şi ca obiect al ocrotirii juridico-penale.

52
 Pe cale de consecinţă, ansamblul valorilor şi relaţiilor sociale de protecţie a acestora
împotriva cărora acţionează criminalitatea, devin tocmai prin acest fapt echivalente, ca sferă şi
conţinut, cu valorile şi relaţiile sociale de protecţie, care în ansamblul lor, constituie obiect
general al ocrotirii juridico-penale. În sensul acestei noţiuni, de extremă extensie, art. 1 din codul
penal, determină valorile ce constituie obiectul general al infracţiunii, indicând enumerativ pe
unele din cele mai importante ce îl compun şi definind ansamblul acestora prin expresia ”ordine
juridică”.
Art. 1 Cod Penal cuprinde următoarea formulare: ”Legea penală apără, împotriva
infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”50.
Datorită caracterului complex al valorilor şi relaţiilor sociale care constituie obiectul
infracţiunii, cât şi necesităţilor de organizare practică atât a înţelegerii, cunoaşterii şi ocrotirii
penale a acestor valori sau puneii lor în pericol, prin săvârşirea unor fapte antisociale din cele mai
variate, ştiinţa dreptului penal, şi practica legislativă trebuie să ia în considerare mai multe nivele
posibile de lezare sau periclitare a acestora.
De aici, necesitatea distingerii pe diverse criterii de nivel de corelaţie a următoarelor
categorii de obiecte de infracţiuni: Obiect juridic şi obiect material; obiect juridic generic şi
obiect juridic specific (special); obiect juridic principal şi obiect juridic secundar (adiacent).
Obiect juridic şi obiect material. Prin obiect juridic al infracţiunii se înţelege obiectul
propriu-zis al acesteia, adică valorile şi relaţiile sociale de protecţie, vătămate sau ameninţate
prin săvârşirea infracţiunii.
Prin obiect material se înţelege entitatea materială (obiect, lucru, energie, etc.) asupra
căreia se îndreaptă, în materialitatea sa, conduita interzisă şi prin intermediul căreia este lezată
sau pusă în pericol însăşi valoarea sau relaţia socială ocrotită de legea penală.
De pildă, în cazul infracţiunii de furt, bunul luat fără consimţământ este doar expresia
materială, deci obiectul material, prin intermediul căruia sunt atinse unele din prerogativele
dreptului de proprietate (posesia sau chiar detenţia) adică valoarea ocrotită de legea juridică sau
obiectul juridic.
Nu toate infracţiunile aduc însă atingere obiectului lor juridic, prin intermediul unui obiect
material. În cazul în care un asemenea obiect material există şi el se interpune lezării obiectului
juridic propriu-zis, ca în cazul infracţiunilor contra proprietăţii (unde se poate înfăţişa sub forma
unui bun mobil, energie sau înscris); în cazul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii
persoanei (unde ca obiect material apare nu dreptul la viaţă al persoanei, ci însăşi corpul
50
53 Reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140 din 5 nov. 1996.
acesteia); sau în cazul infracţiunilor contra siguranţei pe căile ferate (unde obiectul material poate
fi reprezentat prin material rulant, instalaţii, mărfuri şi persoane) – vătămarea sau punerea sa în
pericol presupunând, în acelaşi timp şi atingerea obiectului juridic pe care-l exprimă, existenţa
obiectului material condiţionează însăşi existenţa obiectului juridic propriu-zis.
În consecinţă, inexistenţa obiectului material când este prevăzută expres de lege, face
imposibilă săvârşirea infracţiunii, aceasta neputâdu-şi realiza conţinutul în plenitudinea
elementelor şi cerinţelor sale constitutive.
De aceea, fapta care se îndreaptă împotriva unui obiect inexistent nu se poate constitui într-o
infracţiune, pe când absenţa relativă a obiectului material în momentul şi timpul comiterii faptei,
nu exclude – de principiu – răspunderea autorului pentru forma tentată a infracţiunii.
Nu au obiect material infracţiunile la care valoarea ameninţată nu este încorporată într-o
entitate materială, de pildă, infracţiunile contra justiţiei, contra demnităţii sau contra regulilor
de convieţuire socială, când faptele antisociale nu se exprimă prin lezarea unor bunuri
materiale.
Tocmai datorită acestui fapt, infracţiunile de rezultat material, care presupun lezarea unui
obiect material, se deosebesc de aşa-zisele infracţiuni formale, care sunt lipsite de un asemenea
obiect. Există ce-i drept, posibilitatea ca şi o infracţiune tipică de atitudine sau aşa-zis formală,
cum este injuria, să se comită prin intermediul lezării unui obiect material, de pildă, atunci când
acţiunea de ofensare a persoanei se face prin intermediul lezării unui bun material care
simbolizează şi reprezintă demnitatea acesteia (cum ar fi, aruncarea pe jos a unei lucrări
reprezentative aparţinând unei persoane).
Cunoaşterea obiectului material al infracţiunii este importantă, în cazul infracţiunilor de
rezultat, atât pentru încadrarea juridică corectă a faptei, cât şi pentru stabilirea gradului real de
atingere adus valorii ocrotite de legea penală, a determinării naturii urmăririi imediate şi
întinderii acesteia, elemente necesare pentru soluţionarea corectă a răspunderii penale civile.
Obiectul juridic generic şi obiectul specific (special). Prin obiect juridic generic sau comun
se înţelege fascicolul de valori şi relţţii sociale de protecţie, comun pentru un grup de infracţiuni,
cum ar fi, proprietatea şi prerogativele sale – în cazul infracţiunilor contra avutului public sau
particular, persoana – în cazul infracţiunilor contra persoanei; justiţia cu valorile şi prerogativele
sale – în cazul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei sau – în cazul infracţiunilor contra regulilor
de convieţuire socială etc.
În antiteză, obiectul juridic propriu fiecărei infracţiuni în parte poartă denumirea de obiect
juridic specific sau special. Obiectul juridic specific este – după cum se poate lesne observa –

54
subordonat şi face parte integrantă din obiectul juridic generic sau comun, astfel încât oricare din
infracţiunile concrete aduc atingere obiectului special lezat implicit şi obiectul de grupă sau
generic supraordinat.
Obiectul juridic specific sau special poate fi reprezentat printr-o valoare unică şi poartă
denumirea de obiect specific unic (ca de pildă, în cazul infracţiunii de omor, unde dreptul la viaţă
este unica valoare juridică protejată) sau de două sau mai multe valori juridice ce pot fi lezate
simultan sau în mod independent şi poartă denumirea de obiect juridic special multiplu.
Între aceste valori pot exista raporturi de subordonare ierarhică (unele fiind principale,
celelalte secundare), de echivalenţă, lezarea oricăreia din ele consumând infracţiunea, sau de
alternanţă, când infracţiunea se consideră consumată fie prin lezarea uneia, fie prin lezarea
tuturor valorilor alternative.
Obiectele juridice principale atrag atât denumirea infracţiunii cât şi clasificarea ei în
sistematica legii penale (cum ar fi, libertatea vieţii sexuale, la viol sau posesia ori detenţia
bunului, la tâlhărie).
Obiectele juridice specifice alternative – cum ar fi dreptul persoanei la integritate fizică sau
la sănătate în cazul infracţiunii de vătămare – pot fi lezate cumulativ sau în mod independent.
Opoziţia relativă dintre obiectul specific şi cel generic pune în evidenţă cel mai pregnant,
ierarhia şi legăturile stabilite în cadrul sistemului penal între diferitele valori şi relaţii sociale care
formează ansamblul de valori şi relaţii sociale ce formează obiectul ocrotirii legii penale. În acest
sistem , valorile sociale nu sunt grupate în mod întâmplător ci în jurul valorilor fundamentale,
nuanţate pe cele mai importante valenţe şi corelaţii, organizarea întregului sistem vizând
diferenţierea apărării sociale pe tipuri de coportamente ilicite şi nivel de însemnătate a valorilor
periclitate.
Cât priveşte relaţiile dintre cele două obiecte juridice, criteriul principal de sistematizare a
legii penale este acela de diferenţiere şi subordonare a diferitelor valori individuale a unor grupuri
de valori comune. De aici, derivă, de altfel, şi interesul teoretic şi practic al distincţiei – care
serveşte de fapt, ca una din principalele coordonate ale sistematizării, pe grupe, a infracţiunilor
din partea specială a codului penal. Legile extrapenale ce conţin dispoziţii penale vizează, la
rându-le, grupe de relaţii speciale, care sunt organizate în subsisteme speciale de ocrotire penală,
ţinându-se seama de aceeaşi distincţie ordonatoare.
Datorită unor deosebiri inevitabile de atitudine, tradiţie şi concepţie între diferiţi legiuitori cu
privire la însemnătatea, rolul şi locul unor valori sau relaţii sociale în sistemele lor naţionale de

55
apărare socială contra infracţiunilor, şi modul specific de organizare a diferitelor grupe de
infracţiuni în diverse coduri penale prezintă unele deosebiri şi particularităţi.
Indiferent de modul în care poate fi abordată chestiunea, este aproate evident că, valorile
sociale privind existenţa statului şi a persoanei, condiţiile de mediu şi cele legate de drepturile şi
libertăţile individului trebuie să reprezinte principalele valori sociale care să beneficieze de
ocrotire penală într-un stat de drept. Desigur, ocrotirea penală trebuie să acorde, în acelaşi timp, o
importanţă aparte valorilor care constituie condiţiile de existenţă şi securitate ale comunităţii
internaţionale.
Obiectul juridic principal şi obiectul juridic secundar (adiacent). Reprezintă noţiuni de
utilitate predominant tehnică privind mai ales infracţiunile complexe, a căror urmare imediată sau
rezultat presupune lezarea a două sau mai multe obiecte: unul principal şi altele secundare –
corespunzător celor două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni reunite în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni. De exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie, acţiunea de furt va leza un drept
patrimonial, pe când acţiunea de violenţă – care a mijlocit deposedarea victimei – va leza
integritatea corporală a acesteia (art. 211 C. penal).
În cazul infracţiunilor complexe cu obiecte juridice multiple – două sau chiar trei obiecte
juridice – unul din acestea, şi anume acela care este considerat determinant pentru instituirea
infracţiunii complexe înseşi, va fi întotdeauna obiect juridic principal, celelalte fiind considerate
ca având valoare secundară, adiacentă. Distingerea obiectului principal de cel secundar –
uneori anevoioasă sub raportul aprecierii valorii mai importante – este realizată de însăşi
legiuitorul penal, prin încadrarea infracţiunii într-un anumit fascicol de relaţii sau valori sociale şi
nu în altul
De pildă, în cazul infracţiunii de tâlhărie, aceasta este reglementată în capitolul vizând
infracţiunile contra avutului, iar nu în cadrul infracţiunilor contra persoanei, considerându-se mai
importantă lezarea adusă patrimoniului în condiţii de violenţă, decât lezarea adusă persoanei
deposedate de un bun mobil.
Pe cale de consecinţă, se impune şi ierarhizarea valorică a acţiunilor ce compun infracţiunea
complexă, fiind considerată principală – acţiunea care vizează obiectul juridic principal şi
secundară, acţiunea care vizează obiectul juridic secundar sau adiacent. Prin urmare, aşezarea
infracţiunii complexe în una din grupele de infracţiuni din partea specială a legii penale se face de
regulă, în preferinţă de opţiunea pe care o impune obiectul principal şi acţiunea principală, astfel
încât infracţiunea respectivă va fi considerată ca o infracţiune contra siguranţei naţionale (ca în

56
cazul atentatului) sau contra patrimoniului (ca în cazul tâlhăriei), după cum obiectul principal
aparţine uneia sau alteia din grupe.
Acelaşi tip de relaţie poate fi întâlnit şi în cazul altor infracţiuni (decât cele complexe), în
structura cărora deşi figurează mai multe obiecte juridice speciale au aceiaşi importanţă pentru
constituirea infracţiunii şi clasificarea ei în sistemul legii penale. Astfel, de pildă, în ipoteza
infracţiunii de viol, valoarea juridică principală lezată şi chiar determinantă pentru existenţa
faptei este libertatea vieţii sexuale în timp ce demnitatea femeii, reprezintă o valoare juridică
secundară şi adiacntă, lezarea ei fiind întotdeauna presupusă o dată cu lezarea valorii principale.
Deşi obiectul infracţiunii nu face parte din actul de conduită interzis, deci din conţinutul
constitutiv al faptei penale (în unitate ca obiectiv-subiectivă), atunci cînd legea penală instituie
conţinutul juridic al unor infracţiuni, trebuie să prevadă ca elemente constitutive ale acestui
conţinut (şi deci, în sens larg, ca elemente constitutive ale infracţiunii) şi acele cerinţe referitoere
la obiect, fără de a căror existenţă nu este posibilă săvârşirea şi nici individualizarea unor acte.
De cele mai multe ori, obiectul infracţiunii rezultă din descrierea faptei incriminate, operaţie
ce face necesară o referire directă sau indirectă la valorile sau relaţiile sociale vizate.
În cazul unor infracţiuni, obiectul juridic special rezultă – fie prin prevederea unui anume
scop urmărit de făptuitor, de pildă, ca în caz art. 155 Cod penal (de a suprima sau ştirbi unitatea,
suveranitatea sau independenţa statului), - fie de cerinţa producerii unei anumite urmări, ca de
pildă, în ipoteza art. 249 Cod penal, care se referă în forma sa agravantă la producerea unei
tulburări însemnate a bunului mers al unei organizaţii publice; - fie din posibilitatea de a pune în
pericol unele relaţii, cum se întâmplă în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 273 – alin 1, art.
274 – alin. 2 şi art. 275 alin. 1 Cod penal, care se săvârşesc prin punerea în pericol a siguranţei
circulaţiei feroviare.
Într-o situaţie diferită, dar la fel ca semnificaţie, faţă de cerinţele de constituire a conţinutului
juridic al infracţiunii se află acele infracţiuni pentru a căror existenţă, normele incrminatorii
condiţionează obiectul material al infracţiunii de îndeplinirea anumitor însuşiri sau trăsături.
Astfel, potrivit unor reglementări, se cere ca obiectul material să fie constituit neapărat dintr-un
bun mobil (la care art. 208 Cod – penal a asimilat energiile de orice fel, înscrisurile şi vehiculele),
care în cazul infracţiunilor de furt, tâlhărie, abuz de încredere, înşelăciune, etc., să fie de o
anumită natură, ca în cazul infracţiunii de sustragede de înscrisuri (dosar, registru, document sau
alt înscris), să se afle într-o anumită situaţie premiză, ca în cazul abuzului de încredere (unde, în
prealabil, sustragerea bunului trebuie să fi ajuns pe bază de încredere în posesia delicventului) şi
altele.

57
 Evident, în toate aceste cazuri, pentru existenţa infracţiunii în plinătatea conţinutului său
juridic, trebuie realizate şi condiţiile referitoare la existenţa obiectului sau determinarea cerinţelor
sale specifice, întrucât, în lipsa lor, atunci când sunt expres prevăzute de lege, nu se poate
considera că infracţiunea şi-a întrunit toate elementele constitutive, impunându-se achitarea
făptuitorului, prin aplicarea dispoziţiei înscrisă în art. 10 lit. d. (codul de procedură penală).

3.1.2. Clasificarea infracţiunilor după obiect.

Calitatea obiectului juridic generic al infracţiunilor, ca valoare socială fundamentală

protejată de legea penală, determină gruparea infracţiunilor care reglementează relţiile sociale ale
căror sfere coincid, după acest criteriu. Totalitatea sensurilor obiectului juridic generic al
infracţiunilor formează structura clasificării infracţiunilor după obiect. Acest criteriu constituie
modul raţional de prezentare a obiectelor juridice concrete conform cu ipotezele incriminate
accentuând trăsături care impun regula generală. Criteriul rezultă din aplicarea elementelor de
concordanţă care se regăsesc in obiectul juridic sau în obiectul juridic complex al infracţiunilor.
Această univocitate face posibilă coordonarea infracţiunilor prin întemeierea lor pe elementele
definitorii ale obiectului juridic cuprins în fiecare infracţiune, definind sistemul părţii speciale a
dreptului penal prin gruparea sau clasificarea normelor penale speciale în categorii sau grupe
bazate pe aceste criterii.
Sistematizarea normelor penale din partea specială după obiectul juridic şi gruparea acestora
în 11 titluri reprezintă atributul legislativului pentru realizarea politicii penale.
a) Obiectul juridic al infracţiunilor contra siguranţei statului.
Fiind prevăzute în titlul I, infracţiunile contra siguranţei statului sunt reprezentate de
acţiunile-inacţiunile săvârşite cu vinovăţie, prin care se vatămă atributele fundamentale ale
statului român: suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea. Obiectul juridic generic
al acestor infracţiuni este reprezentat de siguranţa statului ca valoare socială fundamentală şi de
relaţiile sociale generate de această valoare socială.
Legea specială (Legea nr. 51 din 29 iunie 1991) privind siguranţa naţională a României
defineşte conceptul de ”siguranţă naţională” ca fiind starea de legalitate, de echilibru şi de
stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român,
ca stat unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de
exercitare neîngradită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor
potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.

58
 Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în
obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte astfel: infracţiunea de trădare prin ajutarea
inamicului, are ca obiect juridic special (adiacent) relaţiile sociale privind capacitatea de apărare a
statului care este în strânsă legătură cu siguranţa naţională, ca valoare fundamentală a statului;
infracţiunea de trădare prin transmiterea de secrete, are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la siguranţa statului a căror apărare se realizează prin păstrarea secretelor de stat;
infracţiunea privind acţiunile duşmănoase contra statului, are ca obiect juridic special relaţiile
sociale prevăzute de infracţiunile de trădare prin ajutarea inamicului; infracţiunea de spionaj, are
ca obiect juridic special relaţiile sociale prin care se păstrează secretele de stat; infracţiunea de
atentat care pune în pericol securitatea statului – apără relaţiile sociale privind siguranţa statului
cât şi relaţiile sociale care ocrotesc dreptul persoanei fizice la viaţă, integritate corporală ori
sănătate pe perioada cât îndeplineţte o activitate importantă de stat51.

b) Obiectul juridic al infracţiunilor contra persoanei.

Fiind prevăzute în titlul II, infracţiunile contra persoanei sunt reprezentate de acţiunile –
inacţiunile săvârşite cu vinovăţie, prin care se vatămă atributele fundamentale ale persoanei:
viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea şi demnitatea. Sensul obiectului
juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al
fiecărei infracţiuni în parte, astfel infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, au
ca obiect juridic special relaţiile sociale privind dreptul la viaţă al persoanei 52; infracţiunile de
lovire şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii au ca obiect juridic special relaţiile
sociale privind ocrotirea integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei care se realizează prin
sancţionarea actelor de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice, vătămări, moartea victimei sau
întreruperea sarcinii în alte condiţii decât cele legale53; infracţiunile contra libertăţii persoanei au
ca obiect juridic special relaţiile sociale privind ocrotirea persoanei, privind libertatea de a circula
după propria voinţă, de a gândi, de a acţiona, de a comunica în mod liber, asigurarea
independenţei realizându-se prin sancţionarea actelor prin care se îngrădesc aceste libertăţi 54;

51
În titlul I al Codului penal alături de infracţiunile indicate mai figurează: atentatul contra unei colectivităţi,
subminarea puterii de stat; actele de diversiune; subminarea economiei naţionale; propaganda în favoarea statului
totalitar; infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin; complotul.
52
Din această categorie fac parte următoarele categorii de infracţiuni: omorul calificat, omorul deosebit de
grav, pruncuciderea, uciderea din culpă.
53
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală,
vătămarea corporală gravă, loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, vătămarea corporală din culpă şi
provocarea ilegală a avortului.
54
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia,
supunerea la muncă forţată sau obligatorie, violarea de domiciliu, ameninţarea, şantajul, violarea secretului
59
corespondenţei, divulgarea secretului profesional.
infracţiunile privitoare la viaţa sexuală au ca obiect juridic special relaţiile sociale care ocrotesc
libertatea sexuală a persoanei prin sancţionarea faptelor de constrângere sau prin care s-a pus în
pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a victimei 55; infracţiunile contra demnităţii au
ca obiect juridic special relaţiile sociale care ocrotesc onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei
prin sancţionarea faptelor stânjenitoare sau ofensatoare56.
c) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului.
Fiind prevăzute în titlul III, infracţiunile contra patrimoniului sunt reprezentate de acţiunile-
inacţiunile săvârşite cu vinovăţie, prin care se vatămă patrimoniul. Obiectul juridic generic al
acestor infracţiuni constă în relaţiile sociale prin care se apără statutul juridic al patrimoniului şi
bunurile (care-l compun) în individualitatea lor, sancţionându-se sustragerea, degradarea,
distrugerea sau gestionarea frauduloasă a acestora57.

d) Obiectul juridic al infracţiunilor contra autorităţilor.

Fiind prevăzute în titlul V, infracţiunile contra autorităţilor sunt reprezentate de acţiunile
săvârşite cu vinovăţie, prin care se vatămă autoritatea organelor de stat. Obiectul juridic generic
constă în relaţiile sociale prin care se apără prestigiul, respectul şi autoritatea organelor publice
precum şi regimul juridic garantat pentru respectarea unor simboluri sau semne distinctive ale
organelor de stat58.

e) Obiectul juridic generic al infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes
public sau altor activităţi reglementate de lege.
Fiind prevazute în titlul VI, infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public
sau altor activităţi reglementate de lege sunt reprezentate de acţiunile săvârşite cu vinovăţie, prin
care se vatămă activităţile de interes public sau unele activităţi specifice privind nerespectarea
regimului unor materiale. Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale prin care se apără
exerciţiul atribuţiilor publice, îndatoririle de serviciu şi specificul unor activităţi.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în
obiectul juridic special al fiecărei categorii de infracţiuni, astfel: infracţiunile de serviciu sau în

55
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: violul, raportul sexual cu o minoră, perversiunea
sexuală, corupţia sexuală şi incestul.
56
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: insulta şi calomnia.
57
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: furtul, furtul calificat, furtul săvârşit între soţi ori
între rude, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, tulburarea de posesie. Titlul
IV privind infracţiunile contraavutului public a fost abrogat integral prin Legea nr. 140∕1996.
58
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: ofensa adusă unor însemne, defăimarea ţării sau a
naţiunii, ofensa adusă autorităţii, ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale, portul nelegal de decoraţii sau de semne
60
distinctive, ruperea de sigilii şi sustragerea de sub sechestru.
legătură cu serviciul au ca obiect juridic special relaţiile sociale care implică respectarea sau
îndeplinrea atribuţiilor de serviciu în cadrul autorităţilor publice sau persoanelor juridice 59;
infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei au ca obiect juridic special relaţiile sociale care
implică activitatea de înfăptuire a justiţiei60; infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile
ferate au ca obiect juridic special relaţiile sociale care reglementează desfăşurarea în siguranţă a
circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate 61; infracţiunile privitoare la regimul stabilit
pentru unele activităţi reglementate de lege au ca obiect juridic special relaţiile sociale care
impun respectarea unui regim de reguli pentru desfăşurarea activităţilor specifice62.

f) Obiectul juridic al infracţiunilor de fals.

Fiind prevăzute în titlul VII, infracţiunile de fals aduc atingere relaţiilor sociale privind
încrederea publică (fides publica) în valorile, lucrurile sau bunurile pe baza cărora se desfăşoară
activităţile sociale şi economice fiind reprezentate de acţiunile săvârşite cu vinovăţie, prin care se
falsifică documentele, înscrisurile de valoare. Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale
privind protejarea încrederii în valoarea înscrisă a monedelor, titlurilor, timbrelor, în
instrumentele oficiale.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în
obiectul juridic special al următoarelor categorii de infracţiuni: falsificarea de monede, timbre
sau alte valori au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind siguranţa stabilităţii valorii
monedelor metalice, monedelor de hârtie, titlurilor de credit public, cecurilor, titlurilor de plată,
timbrelor, mărcilor, biletelor de transport63; falsificarea instrumentelor de autentificare sau de
marcare au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind siguranţa valorii în utilizarea
instrumentelor de autentificare sau de marcare folosite de instituţiile de drept public 64; falsuri în
înscrisuri au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind asigurarea autenticităţii sau

59
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor,
abuzul în serviciu contra intereselor publice, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, luarea de mită, darea de
mită, traficul de influenţă, abuzul în serviciu în formă calificată, neglijenţa în păstrarea secretului de stat.
60
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: denunţarea calomnioasă, mărturia mincinoasă,
împiedicarea participării la proces, nedenunţarea unor infracţiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, evadarea,
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă.
61
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: neîndeplinirea îndatoririlor de seviciu sau
îndeplinirea lor defectuasă, părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate, distrugerea şi semnalizarea
falsă, accidentul şi catastrofa de cale ferată.
62
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor,
nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, nerespectarea regimului materialelor
explozive.
63
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: falsificarea de monede sau de alte valori,
falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport, falsificarea de valori străine.
64
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: falsificarea insrtrumentelor oficiale, folosirea
61
instrumentelor oficiale false.
veridicităţii înscrisurilor oficiale, a identităţii persoanei, a folosirii unor embleme sau a unor
semne dacă fapta a cauzat pagube materiale65.
g) Obiectul juridic generic al infracţiunilor privind regimul stabilit pentru anumite
activităţi economice.
Fiind prevăzute în titlul VIII, infracţiunile la regimul stabilit pentru anumite activităţi
economice practicate fără respectarea prevederilor legale vatămă relaţiile sociale privind
activitatea economică, cauzând perturbarea activităţii economico-financiare sau produc pagube
unui organ sau unei unităţi publice. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat
de relaţiile sociale care ocrotesc activităţile comerciale, economice şi financiare în sensul evitării
producerii unor pagube economice.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în
obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte66.

h) Obiectul juridic al infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea
socială.
Fiind prevăzute în titlul IX, infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţiurea
socială, sunt reprezentate de acţiunile-inacţiunile săvârşite cu vinovăţie prin care se vatămă
regulile de convieţuire socială privind familia, sănătatea publică şi asistenţa celor în primejdie.
Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale care ocrotesc
familia, sănătatea publică, asistenţa celor în primejdie.
Sensul obiectului juridic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul
juridic special al fiecărei infracţiuni în parte, astfel: infracţiunile contra familiei au ca obiect
juridic special relaţiile privind convieţuirea în familie67; infracţiunile contra sănătăţii publice au
ca obiect juridic special relaţiile sociale privind ocrotirea sănătăţii publice 68; infracţiunile
privitoare la asistenţa celor în primejdie au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind
asigurarea asistenţei celor aflaţi în primejdie69; alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii

65
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: falsul material în înscrisuri oficiale, falsul
intelectual, uzul de fals, falsul privind identitatea şi falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii.
66
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: specula, înşelăciunea la măsurătoare, înşelăciunea
cu privire la calitatea mărfurilor, punerea în circulaţie a produselor contrafăcute, concurenţa neloială, deturnarea de
fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import-export, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de
deşeuri şi reziduuri.
67
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: bigamia, adulterul, abandonul de familie, rele
tratamente aplicate minorului, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.
68
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: zădărnicirea combaterii bolilor, răspândirea bolilor
la animale sau plante, infectarea apei, traficul de stupefiante, falsificarea de alimente sau alte produse.
69
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: punerea în primejdie a unei persoane în neputința de
a 62
se îngriji, lăsarea fără ajutor, lasarea fără ajuror prin omisiunea de înştiinţare
privind convieţuirea socială au ca obiect juridic special ocrotirea relaţiilor sociale prin care se
asigură convieţuirea socială a cetăţenilor indiferent de rasă sau de naţionalitate70.
i) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României.
Fiind prevăzute în titlul X, infracţiunile contra capacităţii de apărare aduc atingere relaţiilor
sociale privind menţinerea capacităţii de apărare a ţării care se regăseşte în menţinerea ordinii şi
disciplinei militare determinată de necesităţi militare, în loialitatea conducătorilor militari.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în
obiectul juridic special al următoarelor categorii de infracţiuni: infracţiunile săvârşite de militari
au ca obiect juridic special relaţiile sociale de asigurare şi menţinere a ordinii şi disciplinei în
unităţile militare71; infracţiunile săvârşite pe câmpul de luptă au ca obiect juridic special relţiile
sociale prin care se menţine loialitatea cadrelor faţă de forţele militare pe care le comandă,
precum şi păstrarea mijloacelor de luptă72; infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare au ca
obiect juridic special relaţiile sociale de asigurare şi menţinere a securităţii zborului şi operaţiilor
navale73; infracţiunile săvârşite de militari sau civili au ca obiect juridic special relaţiile sociale
de menţinere a rezistenţei morale a populaţiei şi de punerea la dispoziţia armatei a bunurilor
rechiziţionate.

j) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

Fiind prevăzute în titlul XI, infracţiunile contra păcii şi omenirii aduc atingere relaţiilor
sociale privind menţinerea păcii şi asigurarea unor reguli de conduită pentru protejarea vieţii
membrilor unei colectivităţi. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de
relaţiile sociale care ocrotesc pacea şi previn şi reprimă infracţiunile contra omenirii74.
Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în
obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte.

3.2. Subiectul infracţiunii

70
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: împiedicarea libertăţii cultelor, profanarea de
morminte, tulburarea fostei locuinţe, ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, asocierea pentru
săvârşirea de infracţiuni, cerşetoria, prostituţia, proxenetismul, jocurile de noroc, încăierarea.
71
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: călcarea de consemn, dezertarea, insubordonarea,
lovirea sau insulta superiorului, lovirea sau insulta inferiorului.
72
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: capitularea şi părăsirea câmpului de luptă.
73
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: zborul neautorizat, părăsirea navei, părăsirea
comenzii, neluarea măsurilor necesare în operaţiile vamale şi coliziunea.
74
Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: propaganda pentru război, genocidul, tratamente
neomenoase, distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri, distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor bunuri
culturale.
63
 Subiect al infracţiunii este acea persoană care, îndeplinind condiţiile legii, realizează
acţiunea – inacţiunea prevăzută de norma de incriminare, sau contribuie la realizarea acesteia şi
care lezează valorile sociale ocrotite de lege, precum şi persoana care suportă consecinţele
acţiunii.
În literatura de specialitate se face distincţie între subiectul activ şi subiectul pasiv al
infracţiunii.
Prin însăşi natura comenzii sau dispoziţiei de conformare pe care o implică norma penală,
aceasta instituie relaţii de drept penal cu toţi membrii societăţii care apar, de principiu, fie ca
beneficiari, fie ca destinatari ai legii penale.
În cazul săvârşirii unor infracţiuni, membrii societăţii – care au nesocotit dispoziţia penală
de conformare – intră într-un raport juridic penal de conflict cu statul, ca mandatar al societăţii în
organizarea apărării sociale, dobândind calitatea de subiect de drept penal al raportului juridic de
conflict sau contradicţie.
Persoanele fizice care apar, într-o primă ipostază a raportului juridic de conformare, ca
beneficiari şi destinatari virtuali ai legii penale se pot transforma deci, prin săvârşirea unei
infracţiuni, în subiecţi ai raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în subiecţi activi ai
infracţiunii.
Pe de altă parte, tot ca urmare a comiterii unei infracţiuni, şi persoanele fizice vătămate în
drepturile sau interesele lor legitime devin titularele unor drepturi şi obligaţii specifice în cadrul
raporturilor de drept penal şi civil adiacente ce se nasc prin săvârşirea infracţiunii între făptuitori
şi persoana vătămată, devenind subiecţi pasivi. Prin urmare, subiecţii infracţiunii sunt acele
persoane implicate prin însăşi săvârşirea infracţiunii – adică subiecţii activi ai infracţiunii,
precum şi acele persoane obligate să suporte consecinţele sau răul cauzat prin săvârşirea acesteia
– adică subiecţii pasivi ai infracţiunii.
Ambele categorii de subiecţi sunt titulare de drepturi şi obligaţii penale (şi, uneori, chiar
civile) derivate din săvârşirea unei infracţiuni determinate şi îşi pot valorifica drepturile şi
obligaţiile ca subiecţi ai unor raporturi juridice procesuale şi, după caz, în cadrul raporturilor
juridice procesual civile, alăturate procesului penal.
Noţiunea de subiect de drept penal are o sferă mai largă decât aceea de subiect al
infracţiunii, diferenţa reprezentând-o cazurile în care persoana fizică urmărită sau trimisă în
judecată, în calitatea sa generală de subiect de drept penal, beneficiază, în fina, de o soluţie
judecătorească prin care se constată că fapta ce i s-a reproşat nu constituie infracţiune şi deci, nu
poate fi considerată şi ca subiect real al infracţiunii. Până la obţinerea unei astfel de soluţii,

64
subiectul de drept penal implicat într-un raport procesual penal beneficiază de toate prerogativele,
drepturile şi garanţiile prevăzute de lege în favoarea oricărui subiect al infracţiunii.
Distincţia între subiecţii activi ai infracţiunii, deci, infractorii propriu-zişi, şi subiecţii pasivi
ai acesteia, deci persoanele vătămate prin infracţiune, derivă din modul în care aceştia sunt
implicaţi în săvârşirea infracţiunii (activ sau pasiv), poziţia de interes, funcţia şi rolul cu totul
diferit pe care îl au în realizarea raportului juridic penal de conflict. Ambele categorii de subiecţi
preexistă momentului săvârşirii infracţiunii, reprezentând premisele subiective ale acesteia (sau,
după denumirea dată de alţi autori, factorii subiectivi ai infracţiunii75).

3.2.1. Subiecţi activi ai infracţiunii.

Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât persoana fizică ce săvârşeşte în mod

nemijlocit o infracţiune sau participă la săvârşirea acesteia în calitate de autor, instigator sau
complice.
Potrivit art. 144 Cod penal, poate deveni subiect activ al infracţiunii şi persoana care
săvârşeşte o tentativă pedepsibilă.
Din cuprinsul definiţiei de mai sus, întemeiată pe întregul sistem de idei şi principii al
organizării apărării sociale prin mijloace de drept penal, şi finalitatea pe care aceasta o urmăreşte
în planul combaterii şi prevenirii criminalităţii, subiect activ al infracţiunii nu poate fi decât
infractorul, deci persoana fizică.
Din acest punct de vedere – susţinut instituţional de întregul drept penal pozitiv –
posibilitatea considerării unei persoane juridice (sau ”morale”) şi, eventual, penalizarea acesteia
prin sancţiuni de drept penal ca subiect activ al infracţiunii sunt excluse.
Dacă, prin urmare, în cadrul activităţii unei societăţi sau organizaţii deţinătoare a calităţii de
persoană juridică s-ar comite o infracţiune, chiar cu ştirea şi conlucrarea mai multor persoane ori
a tuturor persoanelor fizice ce o compun, tragerea la răspunderea penală se va face numai prin
urmărirea individuală a infractorilor vinovaţi, deci a unor persoane fizice determinate, care vor
trebui să răspundă atât penal, cât şi civil pentru faptele comise sub oblăduirea unei asemenea
persoane morale. Soluţia este aplicabilă chiar în cazul săvârşirii infracţiunii de concurenţă
neloială, când, potrivit art. 301 Cod penal, răspunderea consecinţelor faptei revine nu organizaţiei
în bloc, ci persoanelor care au implicat-o într-o astfel de activitate.
În literatura şi jurisprudenţa occidentală, opiniile sunt împărţite, G. Stefani şi G. Levasseur
relevând tendinţa jurisprudenţei franceze de a admite responsabilitatea penală a persoanelor
75
65 C. Mitrache, Op. cit. 1995, pag. 244.
morale (echivalentul persoanelor juridice din legislaţia noastră) prin aplicarea unor interdicţii sau
sancţiuni pecuniare. Tendinţa este susţinută de unele dispoziţii legale care permit posibilitatea
aplicării unor pedepse pecuniare, dizolvarea, suspendarea sau chiar ridicarea dreptului de
exerciţiu al unor persoane morale din cauza comiterii unor fapte cu caracter penal prin
conducătorii sau reprezentanţii lor76.
Astfel, în cazul reţinerii unor fapte fiscale săvârşite de o persoană juridică, jurisprudenţa
franceză, deşi recunoaşte că responsabilitatea penală este, de principiu, în mod esenţial
individuală şi personală, a decis şi asupra existenţei unei responsabilităţi penale a organizaţiei
respective, răspunderea penală individuală revenind conducătorilor acesteia. Alteori,
jurisprudenţa nu a ezitat să fundamenteze răspunderea penală a conducătorilor unei persoane
morale pe instituţia răspunderii pentru fapta altuia (instituţie şi ea inaplicabilă în dreptul penal
autohton).
Tendinţa jurisprudenţei franceze – resimţită şi în alte ţări occidentale, sub presiunea
diversificării şi rafinării neîncetate a manifestărilor infracţionale la nivelul unor organizaţii
criminale de grup, care funcţionează la adăpostul unor firme de acoperire – nu este împărtăţită
însă de toţi specialiştii domeniului.
După cum relevă autorii citaţi mai sus, răspunderea penală nu poate reveni decât unei
persoane fizice determinate, întrucât numai aceasta poate săvârşi ”o faptă” în sensul legii penale
şi numai aceasta poate suporta răspunderea, care este eminamente individuală şi personală, însuşi
sistemul de pedepse (cu excepţia celor pecuniare) existent în ansamblul mijloacelor represive
fiind destinat şi aplicabil numai persoanelor fizice. În sistemul nostru penal, care nu acceptă nici
instituţia răspunderii penale pentru persoanele juridice şi nici răspunderea penală pentru fapta
altuia, subiect al infracţiunii nu poate fi decât persoana fizică, întregul sistem al răspunderii
penale şi sancţiunii penale fiind orientat şi organizat după principiile caracterului penal al
răspunderii şi al sancţiunii de drept penal.
Condiţiile necesare pentru ca o persoană fizică să devină subiect activ al infracţiunii au fie
un caracter general, definind condiţia juridică a delincventului în raport cu oricare dintre
infracţiunile ce le-ar putea săvârşi, fie un caracter special, când se referă la anumite cerinţe
particulare cerute în mod expres de diferite norme penale pentru dobândirea calităţii de subiect
activ în cazul unor infracţiuni (infracţiuni cu subiect special).
Condiţiile generale de existenţă a subiectului activ al infracţiunii se referă la: cerinţa
îndeplinirii unei limite de vârstă, minimă, cerinţa ca persoana fizică să fie responsabilă şi cerinţa
ca fapta să fi fost săvârşită cu libertate de voinţă şi acţiune.
76
66 C. Mitrache, Op. cit., 1995, pag. 247. Merle. Vitu., Op. cit. pag. 747.
 Condiţia unei vârste minime. În sistemul legii noastre penale se consideră că, prin
dezvoltarea sa biopsihică, persoana atinge parametrii necesari pentru a-şi asuma în cunoştinţă de
cauză şi în mod liber consecinţele încălcării unei norme de drept penal în jurul vârstei de 14 ani;
limita de vârstă din Codul nostru penal, în art. 99, alin. 1, stabileşte şi debutul capacităţii juridice
de drept penal. În privinţa determinării vârstei minime de la care începe capacitatea juridică de
drept penal se observă unele deosebiri de la o legislaţie la alta. Astfel, în timp ce Codul penal
român stabileşte această limită la 14 ani, Codul penal ceh o stabileşte la 15 ani, iar Codul penal
polonez, la vârsta de 16 ani.
După cum se semnalează în literatura de specialitate 77, tendinţa actuală în planul ştiinţei
dreptului penal este aceea de a ridica cât mai sus limita de vârstă de la care se poate considera că
minorul, prin dezvoltarea sa psihomentală, a ajuns la un grad de înţelegere, stăpânire şi experienţă
de viaţă care i-ar conferi o capacitate penală deplină.
În acest sens, de pildă, în Franţa – care prin Codul penal din 1810, prevedea pentru minori
începutul capacităţii penale de la 13 ani. Prin Ordonanţa din 2 februarie 1945 s-a constituit din
minoritatea penală (13 – 18 ani) o cauză legală de responsabilitate penală, astfel încât, în cazul
săvârşirii de către minori a unei fapte prevăzute de legea penală, împotriva acestora nu se mai pot
aplica nici un fel de pedepse, ei beneficiind doar de posibilitatea de a fi supuşi unor măsuri de
protecţie, asistenţă, supraveghere sau reformă78.
O soluţie similară cu cea din legislaţia noastră, dar puţin diferită ca tranşă de vârstă, este
oferită de Codul penal elveţian, potrivit căruia (art. 89) sunt considerate infracţiuni faptele comise
de adolescenţii de la 15 ani în sus, dar nu mai mult de 18 ani împliniţi.
În ce priveşte regimul vârstei la care debutează capacitatea juridică penală în ţara noastră,
potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, această limită începe, de principiu, la 14 ani împliniţi. În
acest sens, art. 99 Cod penal prevede în mod expres regula că: ”Minorul care nu a împlinit vârsta
de 14 ani nu poate răspunde penal”, iar, în completarea sa, art. 50 Cod penal prevede că: Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data
comiterii acesteia nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal”.
Potrivit art. 99, alin. 2, ”minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai
dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”.
În sfârşit, potrivit art. 99, alin. 3 Cod penal: ”minorul care a împlinit vârsta de 16 ani
răspunde penal”.

77
C. Bulai, Op. cit., 1987, pag. 135.
78
67 G. Stefani, G. Levasseur, op. cit. pag. 284.
 Faţă de conţinutul acestor texte, rezultă că, în sistemul dreptului penal român în vigoare,
capacitatea juridică penală începe, de principiu, la vârsta de 14 ani şi continuă, într-o formă
deplină, peste vârsta de 16 ani – aceasta fiind limita de vârstă de care specialiştii din domeniul
psihologiei, sociologiei, moralei şi al dreptului penal leagă un asemenea nivel de dezvoltare
medie psiho-morală a personalităţii încât, de regulă, individul dispune nu numai de facultăţile
psihice necesare înţelegerii conţinutului, semnificaţiei şi consecinţelor faptelor sale, dar şi de
capacitatea de a le dirija în mod liber.
Pe de altă parte, atingându-se vârsta de 14 ani, se presupune că individul beneficiază şi de
aparatul de cunoştinţe, deprinderi şi valori psiho-morale şi sociale necesar integrării sale fireşti şi
neconflictuale în viaţa socială, putându-şi asuma în deplină cunoştinţă de cauză consecinţele
faptelor sale în raport cu exigenţele legii penale. Cum însă nu toţi adolescenţii parcurg la fel şi în
acelaşi ritm dezvoltării lor psiho-morale, în unele cazuri, formarea personalităţii uneori
conturându-se chiar peste pragul vârstei de 14 ani, dar, în genere, nu mai târziu de 16 ani,
legiuitorul a instituit pentru acest interval un regim de capacitate penală având caracterul unei
prezumţii legale relative, în timp ce, pentru celălalt interval, de la 16 ani înainte, un regim de
capacitate penală cu caracterul unei prezumţii legale absolute.
Pe cale de consecinţă, deşi minorul aflat între limitele de 14 şi 16 ani este prezumat legal a
dispune de capacitate penală, el poate răsturna această prezumţie făcând dovada lipsei
discernământului, în timp ce minorul mai mare de 16 ani nu are posibilitatea înlăturării
prezumţiei legale de capacitate, aceasta având un caracter absolut (”juris et de jure”).
Cu toate acestea, dacă minorul mai mare de 16 ani va face dovada lipsei discernământului,
această împrejurare, deşi nu va afecta capacitatea sa penală, va putea elimina, după caz, fie
responsabilitatea (în cazurile de iresponsabilitate vizate de art. 48 Cod penal), fie imputabilitatea
(ca, de pildă, în cazul unei beţii complete accidentale).
În concluzie, potrivit legislaţiei în vigoare, nu îndeplinesc condiţia generală de vârstă
minimă pentru a deveni subiecţi ai infracţiunii minorii sub 14 ani.
Cerinţa responsabilităţii (capacitatea de a lucra cu vinovăţie). Cerinţa responsabilităţii
constituie cea de a doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească orice persoană fizică pentru a
deveni subiect activ al infracţiunii şi reprezintă starea psihico- fizică normală – în pragul
înţelegerii şi dirijării conştiiente a faptelor – pe care trebuie să o deţină toate persoanele ce posedă
capacitate juridică penală.
Cum , în sistemul nostru penal, capacitatea juridică penală este presupusă a fi împlinită o
dată cu împlinirea vârstei de 14 ani şi cum atingerea acestei vârste implică un asemenea grad de

68
dezvoltare psihico-mentală a minorului încât se presupune că acesta dispune de factorul
intelectiv, cât şi de cel volitiv pentru conturarea vinovăţiei (deci, întrunirea celor doi factori ai
laturii subiective a infracţiunii), rezultă că responsabilitatea penală, ca suport al capacităţii
juridico-penale, corespunde acelui grad de dezvoltare psihică a unei persoane fizice normale
care îi conferă aptitudinea de a comite fapte prevăzute de legea penală cu vinovăţie.
Responsabilitatea apare, prin urmare, ca o aptitudine şi posibilitate reală a persoanei în
vârstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăţie penală, vocaţie care se întemeiază pe un grad
relativ dezvoltat de formare a factorilor care girează procesele intelective şi volitive necesare
formării vinovăţiei, care, la rândul ei, fundamentează, din punct de vedere ştiinţific, instituirea
de la aceeaşi vârstă a capacităţii juridico-penale.
Datorită strânsei legături reciproce dintre aceste niveluri sau unghiuri de evaluare,
responsabilitatea depinzând de dezvoltarea factorilor volitivi şi intelectivi, iar capacitatea juridică
penală – de responsabilitate, în sistemul dreptului nostru penal, atât capacitatea penală (care
implică, deci, conlucrarea corectă a celor doi factori caracterizanţi ai vinovăţiei), cât şi
responsabilitatea, ca rezultantă a acestei conlucrări, se bucură de beneficiul unei prezumţii legale,
în sensul că toate persoanele fizice care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate de lege a
poseda discernământ şi, pe această bază, capacitate juridică penală.
În sensul sus arătat, capacitatea juridică penală semnifică starea persoanei fizice responsabile
de a-şi putea asuma, în temeiul faptelor săvârşite, printre alte forme de răspundere juridică, şi pe
aceea a răspunderii penale, exercitând toate drepturile şi obligaţiile pe care această răspundere le
implică, atât în planul dreptului penal material, cât şi al celui instrumental.
Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea penală însăşi, aceasta din urmă
referindu-se la obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele juridico-penale ale unei fapte
penale determinate.
Răaspunderea penală, pe de altă parte, putându-se naşte numai pe suportul săvârşirii unei
fapte cu vinovăţie, deci, de către o altă persoană responsabilă, nu se rezumă la o simplă
posibilitate de a răspunde, ci la o răspundere juridică precis conturată. Evident, rersponsabilitatea
nu trebuie confundată cu culpabilitatea, care presupune starea persoanei care a comis o faptă
concretă cu vinovăţie, şi nici cu imputabilitatea – care se referă la posibilitatea de a atribui
persoanei săvârşirea unei fapte cu conştiinţa deplină şi voinţa neconstrânsă (liberă).
Din punctul de vedere al acestor noţiuni – cu largă circulaţie în literatura occidentală şi nu
întotdeauna cu acelaşi înţeles – în timp ce culpabilitatea este elementul moral al infracţiunii, cu
alte cuvinte, reflectă raportul dintre subiect şi conduita sa, imputabilitatea este o stare, o

69
calificare a subiectului însuşi. Cu alte cuvinte, pentru a exista responsabilitatea penală (în sens de
răspundere juridică penală) trebuie ca delincventul să fi comis o greşeală (culpabilitate) şi ca
această greşeală să-i poată fi imputată.
Cât priveşte responsabilitatea juridică penală (în înţeles de răspundere penală juridică),
aceasta este fondată pe greşeala comisă şi, ca atare, ea nu va exista atunci când greşeala (”la
faute”) nu-i este imputabilă din orice cauză autorului ei. Astfel, în caz de demenţă sau de
constrângere nu este posibilă imputabilitatea79.
Faţă de opiniile citate mai sus, relevăm înţelesul pe care doctrina franceză îl dă
imputabilităţii, în sensul de calificare subiectivă a făptuitorului de a fi responsabil (în înţelesul
aptitudinii naturale de a lucra cu vinovăţie) şi de a acţiona în speţa dată cu conştiinţă şi voinţa
liberă (neconstrânsă), corelând neimputabilitatea atât faţă de cauzele de demenţă, cât şi de cele în
care autorul a acţionat sub imperiul constrângerii căreia nu i-a putut rezista. Din acest punct de
vedere, noţiunea de neimputabilitate este mai largă decât aceea de neresponsabilitate penală şi,
invers, aceea de responsabilitate penală – mai restrânsă decât cea de imputabilitate.
Pe de altă parte, semnalăm înţelesul curent ce se dă în literatura de specialitate conceptului
de responsabilitate juridică, adică acela al accepţiunii date de noi conceptului de răspundere
juridică penală.
În literatura clasică s-a discutat mult în legătură cu chestiunea de a se şti dacă starea de
responsabilitate presupune şi gradul necesar de exprimare liberă a conştiinţei şi voinţei
făptuitorului, necesar pentru a-i atrage şi imputabilitatea vreunei fapte penale, cu alte cuvinte,
dacă un subiect responsabil dispune şi de libertatea de decizie şi acţiune.
Fără a implica, prin soluţia dată, formula absolută a liberului arbitru şi nici pe aceea a
libertăţii de exprimare numai în măsura înţelegerii necesităţii (care concepe libertatea ca fiind
capacitatea de a decide în cunoştinţă de cauză), putem afirma că ştiinţele penale moderne şi
inclusiv criminologia actuală acceptă, de regulă, punctul de vedere potrivit căruia, deşi individul
normal acţionează întotdeauna sub impulsul unor factori exo- sau endogeni (în proporţii,
corelaţii şi ecuaţii foarte variate), el deţine capacitatea controlării şi stăpânirii acestor factori
prin declanşarea şi întreţinerea unor procese de autodeterminare a opţiunilor, deciziilor şi
acţiunilor în astfel de condiţii încât alegere formulei de comportament ilicit se situează la nivelul
unor manifestări reproţabile sub raport juridico-penal.
Libertatea de voinţă şi acţiune (imputabilitatea). După cum s-a arătat, există posibilitatea ca
o persoană responsabilă să comită o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei
constrângeri externe căreia să nu-i poată rezista, situaţie în care exprimarea sa materială să nu
79
70 G. Stefani, G. Levasseur, op. cit. pag. 279-281.
poată fi atribuită unei conştiinţe şi voinţe libere şi, ca atare, fapta să nu-i fie imputabilă. Într-
adevăr, în cazul în care autorul acţionează sub imperiul unei constrângeri externe căreia nu-i
poate rezista, nu se poate considera că fapta comisă i-ar aparţine din punct de vedere moral şi că
nici această faptă i-ar exprima personalitatea sau starea de antisociabilitate pe care o presupune
asumarea cu conştiinţa şi voinţa liberă – săvârşirea unei infracţiuni. Ca atare, nu se pot naşte nici
vinovăţia şi nici răspunderea penală.
Datorită importaţei deosebite a posibilităţii infractorului de a acţiona cu conştiinţa deplină şi
voinţa liberă în săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute de legea penală pentru naşterea
răspunderii penale, legiuitorul român a introdus în codul penal doă cauze legale de împiedicare a
constituirii infracţiunii pentru cazurile când făptuitorul a acţionat sub imperiul unor constrângeri
fizice sau psihice (morale) cărora nu le-a putut rezista (art. 46 Cod penal).
Condiţiile speciale pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii sunt acelea care -
adăugându-se celor generale – sunt necesare pentru ca o persoană fizică să poată săvârşi
infracţiunea pentru care legea cere în mod expres un subiect special sau calificat, cum ar fi
calitatea de cetăţean român, în cazul infracţiunii de trădare, ori aceea de funcţionar, în cazul
infracţiunii de abuz în serviciu sau luare de mită (funcţionar sau ”alt salariat” asimilat
funcţionarului).
Cerinţa calităţii speciale, întotdeauna prevăzută expres, este cerută numai autorului
infracţiunii, nu şi participanţilor săi (instigatori ori complici), iar aceasta poartă denumirea de
subiect propriu sau calificat, spre deosebire de subiecţii necalificaţi sau simpli, care nu
îndeplinesc calitatea respectivă şi nu pot săvârşi nici infracţiunea proprie, pentru realizarea căreia
legea pretinde un subiect cu calitate specială sau proprie.
Calitatea necesară subiectului, în cazul infracţiunilor proprii, este esenţială pentru existenţa
infracţiunii respective, si ca atare, trebuie să fie prezentă în momentul săvârşirii faptei, căreia îi
justifică în mare măsură profilul criminologic şi penal (ca în cazul infracţiunilor de serviciu, care
există tocmai datorită pericolului social al faptelor comise de funcţionari prin încălcarea unor
atribuţii de serviciu).
Calitatea specială a subiectului unfracţiunii poate atrage, de altfel, şi calificarea
conţinutului unor infracţiuni prin instituirea unor agravante care decurg exclusiv din acea
calitate a subiectului, infracţiuni care, însă, în varianta lor de bază, se pot realiza şi de către un
subiect necalificat, ca în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 243 şi 244 Cod penal, unde calitatea
de custode a făptuitorului funcţionează ca un element circumstanţial de agravare, sau ca în cazul
infracţiunii prevăzute de art. 288 Cod penal, unde calitatea de funcţionar atrage o variantă de

71
agravare a falsului în înscrisuri oficiale. În dreptul procesului penal, calitatea specială a
subiectului unor infracţiuni proprii – cum este cea de militar – poate atrage chiar o competenţă de
jurisdicţie penală specială.
Categorii de subiecţi activi ai infracţiunii. Spre deosebire de criminologie, unde clasificarea
infractorilor se face din unghiuri extrem de variate, corespunzător concepţiilor ce domină şcolile
sau curentele luate în consideraţie, în teoria dreptului penal se întâlnesc câteva clasificări cu
caracter tehnic – normativ ale subiecţilor activi ai infracţiunii.
Astfel, în raport cu vârsta şi uneori cu reglementarea unor regimuri de represiune penală
sensibil diferenţiate, se face o primă clasificare a subiecţilor activi majori, minori şi tineri, ultimii
ocupând vârsta rezervată în criminologie postadolescenţei (18 – 22 ani). În raport cu posibilitatea
naturală ca o infracţiune să fie săvârşită ca autor numai de un singur subiect (ca, de pildă,
omisiunea denunţării, etc.) sau, uneori, de două sau mai multe persoane împreună (ca, de pildă, în
cazul relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex) sau prin asocierea mai multor persoane
pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 Cod penal), subiecţii infracţiunii pot fi subiecţi activi
unici sau subiecţi activi plurali.
Specific penru aceste categorii de subiecţi este că, spre deosebire de subiecţii obişnuiţi, care
pot săvârşi faptele, în funcţie de împrejurări, atât în coautorat, cât şi în participaţie cu alte
persoane (ca, de pildă, în cazul omorului, furtului, distrugerii etc.), în cazul ultimei categorii,
calitatea de autor al infracţiunii nu o poate dobândi decât o singură persoană sau mai multe
împreună, indiferent de circumstanţă – participaţia simplă fiind şi aici posibilă.
În sfârşit, teoria dreptului penal mai distinge o clasificare a subiecţilor activi ai infracţiunii,
în funcţie de o anumită calitate cerută pentru existenţa sbiectului (cum ar fi aceea de funcţionar,
cetăţean străin, militar etc.), în sensul că subiecţii pentru care se cere calitatea sunt denumiţi
subiecţi calificaţi sau proprii ori circumstanţiaţi, pe când ceilalţi – subiecţi simpli sau
necircumstanţiaţi.

3.2.2. Subiecţi pasivi ai infracţiunii

În teoria dreptului penal, prin subiect pasiv al infracţiunii sau persoană vătămată se înţelege
persoana fizică sau juridică ce a suferit răul cauzat prin săvârşirea infracţiunii în calitate de
titulară a valorii lezate.

72
 a) Condiţiile generale de existenţă a subiectului pasiv al infracţiunii. În principiu, orice
persoană fizică sau juridică poate fi vătămată prin intermediul unei infracţiuni şi poate dobândi
calitatea de subiect pasiv al infracţiunii.
Trebuie deosebită însă calitatea de subiect pasiv al infracţiunii sau de persoană vătămată
(calitatea presupisă a subiectului pasiv) de aceea de persoană dăunată (păgubită) prin
infracţiune. Prima decurge din răuil produs unei persoane prin infracţiune, indiferent de
prejudicierea sa materială – cum ar fi în cazul infracţiunii de omor, când sbiect pasiv al
infracţiunii este însăşi victima, iar a doua – din faptul prejudicierii unei persoane prin infracţiune.
Într-adevăr, dacă, de cele de mai multe ori, persoana vătămată este, în acelaşi timp, şi
persoana dăunată, poziţia sa vizând atât raportul juridic de drept penal, cât şi cel de drept civil –
deci ambele acţiuni devin exercitabile în procesul penal (şi cea penală şi cea civilă) – nu este
exclusă posibilitatea ca o persoană să devină subiect pasiv al infracţiunii fără a putea întruni şi
calitatea de persoană dăunată (cum este cazul victimei într-o infracţiune de omor), cupă cum este
posibil ca o persoană să poată dobândi calitatea de persoană dăunată fără a fi suferit şi răul cauzat
prin infracţiune (cum este cazul soţiei sau copiilor victimei în cazul aceleiaşi infracţiuni de omor).
Între cele două situaţii se mai produce şi o diferenţiere sub raportul implicării lor procesual –
penale. Astfel, în timp ce persoana vătămată care a suferit nemijlocit şi răul produs prin
infracţiune (ca în cazul infracţiunii de vătămare corporală) poate dobândi, în procesul penal, atât
calitatea de parte vătămată, cât şi cea de parte civilă, în ambele cazuri, poziţia sa de subiect pasiv
oferindu-i temeiul de a putea trece la exercitarea activă atât a acţiunii penale, cât şi a celei civile,
în ipoteza persoanei fizice care nu a suferit nemijlocit paguba (persoana dăunată), dar nu şi răul
produs de infracţiune, aceasta nu poate exercita în procesul penal (sau civil) decât o acţiune
civilă.
b) Condiţii speciale de existenţă a subiectului pasiv al infracţiunii. Condiţiile speciale de
existenţă a subiectului pasiv al infracţiunii sunt prevăzute întotdeauna expres de lege şi se referă
la acele situaţii care, prin specificul faptelor penale incriminate, presupun în mod necesar
persoane vătămate cu o anume calitate, deci, un subiect pasiv calificat.
Astfel se întâmplă în cazul infracţiunilor care se pot comite împotriva unor persoane oficiale
din conducerea statului, cum ar fi cea prevăzută de art. 160 – Cod penal, potrivit căreia pentru a
exista infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului este necesar ca acţiunea
infracţională specifică atentatului să vizeze o persoană care îndeplineşte o activitate importantă,
de stat sau publică; în cazul infracţiunii de ultraj – prevăzută de art. 239 Cod penal – care
presupune calitatea subiectului pasiv de funcţionar ce îndeplineţte o funcţie ce implică exerciţiul

73
autorităţii de stat – sau în cazul infracţiunii de pruncucidere, prevăzută de art. 177 Cod penal, care
presupune calitatea victimei de copil nou-născut al făptuitorului etc.
c) Categorii de subiecţi pasivi ai infracţiunii. Teoria dreptului penal a elaborat şi cu privire
la subiecţii pasivi ai infracţiunii mai multe clasificări. Astfel, într-o primă clasificare, subiecţii
pasivi speciali şi imediaţi, adică persoanele fizice sau juridice care sunt titulare nemijlocite ale
valorilor sociale vătămate prin diverse acte infracţionale, în parte, sunt opuse subiectului pasiv
general mediat al tuturor infracţiunilor, care este statul, ca reprezentant al societăţii şi titular al
organizării apărării sociale prin mijloace de drept penal. Din aceste două calităţi se nasc poziţii
diferite în procesul penal, statul devenind titular al acţiunii penale, pe care fie o exercită direct (în
numele societăţii şi în interesul persoanei vătămate), fie o încredinţează spre exercitare (deplină
sau limitată), în anumite cazuri, persoanei vătămate însăşi (ca în cazul acţiunii directe).
O altă clasificare se referă la subiectul pasiv principal şi subiectul pasiv secundar sau
adiacent. Distincţia operează în cazul infracţiunilor care, prin specificul lor, aduc simultan
atingere la doă valori sociale cu titulari distincţi, dintre care una – vizată în principal, iar a doua –
în mod secundar sau adiacent.
În sfârşit, în teoria dreptului penal se mai întâlneşte clasificarea de subiect pasiv simplu
(necircumstanţiat) şi subiect pasiv calificat (sau circumstanţiat). Din ultima categorie fac parte
acei subiecţi pasivi pentru a căror existenţă norma penală cere o calitate specială, cum ar fi, de
exemplu, aceea de funcţionar, militar, rudă apropiată etc., şi a cărei prezenţă poate condiţiona fie
existenţa conţinutului de bază al infracţiunii (de pildă, art. 239 Cod penal), fie agravarea acesteia
(de pildă, art. 175 lit. C, Cod penal).

74
 Capitolul 4

- Soluţii din practica judiciară

- Concluzii

4.1. Soluţii din practica judiciară

a) Grup infracţional organizat. Contrabanda
Prin sentinţa penală nr. 642 din 20 decembrie 2007, Tribunalul Maramureş a condamnat,
între alţii, pe inculpatul H.M. pentru infracţiunea de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional
organizat, prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,
precum şi pentru infracţiunea de contrabandă, prevăzută în art. 270 raportat la art. 274 din Legea
nr. 86/2006, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Pe latura civilă, în baza dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata, în
solidar cu coinculpaţii din cauză, a sumelor de 57.000 de lei şi de 64.000 de lei părţii civile
Ministerul finanţelor publice prin A.N.A.F. Bucureşti, ambele cu titlu de despăgubiri civile. În
baza art. 118 alin. (1) lit. e, C. pen., s-a dispus confiscarea , în favoarea statului, a cantităţii de
14.000 pachete de ţigări.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut că, spre sfârşitul lunii octombrie 2006,
inculpatul H.M. i-a comunicat coinculpatului B.A. că el cunoaşte cetăţeni ucrainieni care se
ocupă cu contrabanda de ţigări şi, luând legătura cu ei şi implicându-se, ar putea câştiga bani.
Odată ce B.A. a acceptat, cei doi s-au înţeles să se întâlnească la Sighetu Marmaţiei, aici urmând
să stabilească planul de acţiune.

75
 În dimineaţa zilei de 5 decembrie 2006, coinculpatul B.A. s-a deplasat la Sighetu Marmaţiei
împreună cu inculpatul H.M. şi aici au stabilit amănuntele activităţilor, inclusiv necesitatea de a-l
contacta pe S.M. , persoană cunoscătoare de limbă ucraineană, acesta urmând să ia legătura cu
membrii reţelei şi să preia ţigările. După acest moment, ţigările preluate trebuiau încărcate în
vehicul, conducerea acestuia fiind asigurată de coinculpatul B.A. totodată s-a stabilit ca
activitatea să fie supravegheată de inculpatul H.M., el făcând acest lucru prin deplasarea cu un alt
vehicul ce trebuia poziţionat înaintea celui care transporta cantităţile de ţigări.
În jurul orei 19, la 5 decembrie 2006, inculpatul H.M. l-a contactat pe coinculpat şi i-a cerut
să se deplaseze cu vehicolul în comuna unde au fost duse ţigările, după ce fuseseră scoase din apa
râului Tisa. Ca atare, coinculpatul a procedat la încărcarea ţigărilor, în zonă inculpatul H.M., la
volanul unui autoturism, supraveghind operaţiunea. După terminarea încărcării ţigărilor,
inculpatul, rulând cu maşina în faţa celei conduse de coinculpat, au ajuns la casa lui M.L., unde
au descărcat 28 baxuri de ţigări. După aceste acţiuni, coinculpatul i-a dat lui R.M. (condamnat în
cauză) suma de 200 de lei, din aceştia 100 de lei urmând a fi daţi lui Z.V. (de asemenea
condamnat în cauză). În continuare, în mai 2007, coinculpatul, după o înţelegere cu inculpatul
H.M., l-a contactat pe R.M. căruia i-a propus să ia parte din nou la activitatea de primire a
ţigărilor şi, după ce acesta a acceptat, au stabilit să se întâlnească, la întâlnire urmând să fie de
faţă şi inculpatul H.M. a doua zi, inculpatul, telefonic, i-a comunicat lui R.M. să meargă pe malul
râului Tisa, aici el având de urmărit traseul poliţiştilor de frontieră. Baxurile cu ţigări, conform
înţelegerii dintre cei amintiţi, urmau să fie aduse noaptea, cu o barcă. Pentru că R.M. era cel ce
trebuia să preia ţigările şi să le transporte la cca 100 m de malul râului şi să le ascundă, i-a cerut
coinculpatului Z.V. să-l ajute.

La 12 mai 2007, R.M., însoţit de Z.V., s-au deplasat în zona de frontieră şi a a scos din apă
20 de baxuri, în tot acest timp Z.V. asigurând paza, iar inculpatul H.M. supraveghind
operaţiunea. Odată ascunse ţigările, R.M., telefonic, i-a comunicat inculpatului că a terminat ce
avea de făcut. Coinculpatul B.A., conducând un autoturism, s-a prezentat la locul unde se găseau
ţigările, le-a încărcat în vehicul şi le-a transportat şi depozitat în garajul lui. Din garajul lui B.A.,
ţigările au fost preluate cu un autoturism, iar B.A. a dat lui R.M. şi Z.V. suma de 200 de lei.
La data de 22 mai 2007, acelaşi inculpat, telefonic, i-a cerut lui R.M. să ia parte la o nouă
acţiune de contrabandă şi, după ce a primit acceptul acestuia, l-a transportat până la intrarea într-o
comună. De aici, cel din urmă, parcurgând cca 4 km, a ajuns în zona unde fuseseră lăsate 20 de
baxuri de ţigări. Ajutat de Z.V., R.M. a transportat 12 baxuri într-o vegetaţie, ele fiind preluate de

76
coinculpatul B.A. şi aduse tot în garajul propriu. Restul baxurilor, ramase în vegetaţie, au fost
descoperite de poliţie. şi această operaţiune a fost supravegheată de inculpatul H.M.
În noaptea de 23 mai 2007, inculpaţii au întreprins, în aceeaşi modalitate, o altă acţiune de
preluare a ţigărilor, R.M. fiind surprins de poliţia de frontieră, aaceasta descoperind pe lângă
încărcătura adusă (20 de baxuri) şi pe celelalte 8 ascunse.
Împotriva sentinţei a declarat apel, între alţii, inculpatul H.M., motivele invocate fiind, în
principal, greşita sa condamnare pentru infracţiunea prevăzută în art 7 din Legea nr. 39/2003,
greşita reţinere a aplicării art. 41 alin (2) C. pen., greşita încadrare juridică afaptei, aceasta fiind
infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen şi greşita stabilire a calităţii sale privind
infracţiunea de contrabandă, el susţinând că nu este autor, ci complice, precum şi greşita
soluţionare a laturii civile.
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr.
46/A din 27 martie 2008, a admis recursul, a schimbat încadrarea juridică a faptelor din
infracţiunea prevăzută în art. 7 alin (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 alin (2) C. pen.,
în infracţiunea prevăzută în art. 7 alin (1) din aceeaşi lege, şi din infracţiunea de contrabandă
prevăzută în art. 270 raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.
pen, în complicitate la aceeaşi infracţiune prevăzută în art 26 C. pen., raportat la art. 270, art. 274
din aceeaşi lege, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Nemulţumit şi de hotărârea pronunţată în apel, inculpatul, în termenul legal, a declarat
recurs, motivele invocate fiind aceleaşi cu cele supuse apelului.
Referitor la soluţionarea laturii civile a cauzei, inculpatul, la data de 27 martie 2008, a
susţinut că este de acord să despăgubească statul român cu contravaloarea ţigărilor care nu au fost
confiscate, dar în solidar cu restul inculpaţilor. În aceste condiţii, acţiunea civilă alaturată acţiunii
penale în procesul penal fiind guvernată de principiul disponibilităţii, instanţa a luat act de poziţia
inculpatului.
În consecinţă, hotărârea pronunţată în apel fiind legală şi temeinică, în baza dispoziţiilor art.
385 ind. 15 pct. 1 lit. (b) C. pen., recursul a fost respins, ca nefondat80.
Comentariu
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 lit. (a) din Legea nr. 39/2003, prin grup infracţional
organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru
o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni
grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Potrivit
art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege, iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori
80
77 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, decizia nr. 3238 din 14 octombrie 2008.
aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoare de la 5
la 20 de ani şi interzicera unor drepturi.
În accepţiunea textelor menţionate, există un grup infracţional organizat, a cărui iniţiere sau
constituire se încadrează în art. 7 alin.(1) din Legea nr. 39/2003, dacă inculpaţii au acţionat
coordonat, fiecare dintre aceştia îndeplinind roluri determinate, în scopul comiterii infracţiunii de
contrabandă, pentru a obţine un beneficiu ilicit.
Fapta de a introduce în ţară bnuri sau mărfuri, prin alte locuri decât cele stabilite pentru
controlul vamal, săvârţită de mai multe persoane împreună, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de contrabandă prevăzută în art. 270 raportat la art. 274 din Legea nr. 88/2006.
Înlesnirea introducerii în ţară de bunuri sau mărfuri prin alte locuri decât cele stabilite pentru
controlul vamal, prin organizarea transportului şi a preluării bunurilor ori mărfurilor, în urma unei
înţelegeri prestabilite cu ceilalţi coinculpaţi, constituie complicitate la infracţiunea de
contrabandă.
Recursul nu este fondat. Din verificarea probatoriului administrat, se reţine că situaţia de
fapt şi vinovăţia inculpatului au fost stabilite fără dubiu, iar instanţa de apel, schimbând
încadrarea juridică a faptelor, a pronunţat o hotărâre legală.
Astfel, în accepţiunea textului incriminator (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003), grupul
infracţional organizat exista în cauză, inculpaţii (trei sau mai multe persoane) au acţionat
coordonat, fiecare a întreprins roluri determinate, faptele infracţionale convenite prezintă
gravitate şi ele au antrenat obţinerea de foloase materiale ilicite.
În altă ordine de idei, infracţiunea prevăzută în art. 221 C. pen. nu se poate reţine în cauză,
inculpatul, în mod repetat, a organizat transportarea şi preluarea ţigărilor, astfel acestea fiind
introduse fraudulos în România, toate acestea urmare a înţelegerilor prealabile. Reţinerea, în
cauză, a infracţiunii continuate este corectă; inculpatul, în modalităţile descrise, este complice la
infracţiunea de contrabandă, întrucât ţigările erau introduse în ţară prin alte locuri decât cele
stabilite de lege şi în scopul sustragerii de la vămuire, iar inculpatul este cel care a înlesnit
desfăşurarea activităţilor infracţionale pe o perioadă relativ întinsă de timp.

b) Evaziune fiscală
Prin sentinţa penală nr. 1673 din 21 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost
condamnat inculpatul N.M. pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 11
lit. b) din Legea nr. 87/1994, preluată de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art.
41 alin. (2) C.pen şi art 13 C. pen, la pedeapsa de 3 ani închisoare.

78
 Acelaşi inculpat a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală
prevăzută de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, preluată de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea
nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen şi art. 13 C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni
închisoare şi pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b)
din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., la pedeapsa de 2 ani
şi 10 luni închisoare.
S-a constatat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului N.M. în cadrul dosarului penal
nr. 5742/P/2006 al Judecătoriei Bistriţa la care au fost conexate dosarele penale nr.
3442/190/2007 şi nr. 1526/190/2007 ale judecătoriei Bistriţa sunt în concurs cu infracţiunea de
evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului N.M. şi pentru care a fost condamnat la o
pedeapsă de 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 1743/2006 a Judecătoriei Bistriţa.
Conform art. 85 C. pen. s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni
închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 1743/2006.
În baza art. 34 lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C.pen. s-au contopit pedepsele de 3 ani
închisoare, 2 ani şi 8 luni închisoare, 2 ani şi 10 luni închisoare şi 6 luni închisoare în pedeapsa
cea mai grea, de 3 ani închisoare care a fost sporită cu 3 luni, inculpatul N.M. urmând a executa
astfel o pedeapsă de 3 ani şi 3 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a), b) şi c)
C. pen.
S-a dispus comunicarea respectivei hotărâri Oficiului Naţional al Registrului Comerţului
potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi s-a constatat că partea civilă S.C. ”T.A.” SRL
Lunca Ilvei nu a formulat pretenţii civile în cadrul dosarului penal, având ca obiect evaziunea
fiscală.
Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, reprezentată în proces de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului
Bistriţa – Năsăud, suma de 382.399 lei, cu titlul de despăgubiri civile, iar statului suma de 500 lei
cu titlul de cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei sentinţe inculpatul N.M. a declarat recurs. Apelul declarat în cauză este
fondat. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi examinând întreaga
cauză sub toate aspectele de fapt şi de drept, Tribunalul reţine că în baza probelor administrate,
prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt în cele trei dosare conexate, dând încadrări juridice
corespunzătoare faptelor reţinute în dosarele nr. 5742/190/2006 şi nr. 1526/190/2007, aplicând
pedepse în limite legale şi just individualizate, în raport cu natura faptelor comise, de numărul
acestora, de pericolul social al infracţiunilor dar şi de persoana făptuitorului.

79
 Cu toate acestea, prima instanţă a dat o greşită încadrare juridică faptei dedusă judecăţii în
dosarul nr. 3442/190/2007.
În concret, fapta reţinută în dosarul mai sus menţionat constă în omisiunea înregistrării în
evidenţa contabilă a S.C. ”D.” SRL Bistriţa al cărei administrator a devenit inculpatul din data de
11.07.2006, a Facturii fiscale seria BN VFK nr. 1338026, a ordinului de plată şi a chitanţei prin
care se atestă încasarea sumei de 196.385 lei, cauzând astfel bugetului de stat un prejudiciu de
57.965 lei.
Comentariu
Deşi omisiunea înregistrării vizează un număr de 3 documente, fapta de a nu le înregistra pe
acestea este constituită dintr-un singur act material, astfel ăncât nu se impunea reţinerea
dispoziţiilor art. 41 alin (2) C. pen. referitoare la infracţiunea continuată. Pe de altă parte, în
raport de momentul comiterii infracţiunii mai sus menţionate – anul 2006 – de dispoziţiile Legii
nr. 241/2005 şi de limitele de pedeapsă cuprinse în aceasta, în cauză nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 13 C. pen referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile.
De altfel, este de reţinut că, deşi în dispozitivul hotărârii apelate se face aplicarea art. 41 alin.
(2) C. pen. şi art. 13 C. pen, în raport cu fapta de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit.
b) din Legea nr. 241/2005, în considerentele sentinţei de condamnare aceste prevederi legale nu
sunt menţionate.
Ca urmare, apelul declarat în cauză va fi admis, hotărârea atacată va fi desfiinţată în parte, în
latura penală şi rejudecând în aceste limite, se va înlătura din încadrarea juridică dată de instanţa
de fond faptei dedusă judecăţii, în dosarul nr. 3442/190/2007, dispoziţiile referitoare la aplicarea
art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen în raport cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
241/2005.
Cum instanţa de apel nu a identificat şi alte motive de reformare a hotărârii atacate, celelalte
dispoziţii ale sentinţei pronunţate de instanţa de fond vor fi menţinute81.

c) Infracţiune de înşelăciune
Prin sentinţa penală nr. 99 din 22 iunie 2001, Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpata
P.E., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii prevăzută în art. 215
alin. (1), (2), (3) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în perioada 1999 – mai 2000 inculpata, administrator al SC „M” SRL
din Piteşti şi contabil la SC „Y” SRL Piteşti a emis, în mod repetat, 36 bilete la ordin şi 36 file

81
80 Pronunţată de Tribunalul Bistriţa – Năsăud, secţia penală. Decizia 107/A/2008
cec pentru achitarea unor mărfuri în valoare de 2.691.340.013 şi respectiv3.960.314635 de lei,
deşi ştia că pentru valorificarea lor nu dispune de provizia necesară în conturile bancare.
Apelul inculpatei a fost admis prin decizia penală nr. 402 din 12 septembrie 2001 a Curţii de
Apel Galaţi şi s-a redus pedeapsa aplicată de prima instanţă.
Prin decizia nr. 4342 din 15 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală,
recursurile declarate de procuror şi de inculpată au fost respinse. Împotriva hotărârilor pronunţate
în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că, în lipsa unor probe din care să rezulte că
inculpata a indus în eroare părţile vătămate, emiterea de cecuri fără acoperire constituie
infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1994, iar emiterea biletelor la
ordin fără acoperire constituie o faptă cu caracter civil, neconstituind infracţiune.
Examinând cauza în raport cu criticile formulate, se constată următoarele: potrivit art. 84
alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1994, oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient,
constituie delict şi se pedepseşte cu amendă sau închisoare de la 6 luni la un an. Conform art. 215
alin. (4) C. pen., emiterea unui cec, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau
acoperirea necesară, în scopul prevăzut în alin. (1) şi dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului
cecului, constituie o formă agravantă a infracţiunii de înşelăciune.
Se constată deci, existenţa unui concurs de texte sub aspectul elementului material al laturii
obiective, şi anume emiterea unui cec fără acoperire; ele se diferenţiază, însă, prin cerinţa
inexistentă în Legea nr. 59/1994 şi prevăzută în art. 215 alin. (4) partea finală, ca fapta să fie
comisă în scopul arătăt în alin. (1), şi anume de a obţine pe această cale un folos material injust, şi
să se fi pricinuit o pagubă posesorului cecului. Ca atare, emiterea unui cec fără să existe la tras
disponibilul necesar acoperirii acestuia constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2
din Legea nr. 59/1994 dacă această situaţie a fost cunoscută şi acceptată de beneficiar, iar când s-
a făcut prin inducere în eroare a acestuia, în scopul unui folos material ilicit şi dacă s-a cauzat
beneficiarului o pagubă, fapta constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (4)
C. pen. Probele administrate în cauză fiind insuficiente pentru clarificarea elementelor
susmenţionate, recursul în anulare este fondat sub acest aspect.Cum din actele cauzei se constată
că nici sub acest din urmă aspect situaţia de fapt nu a fost clarificată, recursul în anulare a fost
admis şi s-au casat hotărârile atacate, cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare82.
Comentariu
Emiterea unui cec, ştiind că pentru valorificarea lui nu există, la data emiterii, provizia sau
acoperirea necesară, constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.
59/1994, afară de cazul în care fapta constituie o infracţiune sancţionată cu o pedeapsă mai grea.
82
81 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 338 din 13 decembrie 2004.
 Cu privire la emiterea biletelor la ordin fără acoperire în cont, se constată că, în cazul în care
biletul la ordin nu este emis în condiţiile prevăzute în art. 104 pct. 2 din Legea nr. 59/1994, sunt
aplicabile dispoziţiile acestei legi privitoare la gir, scadenţă, plata acţiunea sau executarea
cambială, regres în caz de neplată şi protest, fapta neconstituind infracţiune, ci se situează în
domeniul dreptului civil. În cazul în care, însă, prin emiterea biletului la ordin fără acoperire
creditorul este indus în eroare, în scopul obţinerii unui folos materiual injust şi dacă s-a cauzat
acestuia o pagubă, fapta constituie infracţiuna de înşelăciune în convenţii prevăzută în art. 215
alin. (3) C. pen.

d) Infracţiune de tâlhărie
Prin sentinţa penală nr.27 din 8 februarie 2001, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul
G.M. pentru săvârăirea tentativei la infracţiunea de tâlharie prevazută în art.20 raportat la art.211
alin.(2) lit.a) şi f) C. pen., în urma schimbării încadrării juridice din infracţiunea consumată de
tâlharie. Instanţa a reţinut că, la 4 octombrie 2000, inculpatul a pătruns prin efracţie in locuinţa
părţii vătămate, căutand lucruri de valoare în sertare şi dulapuri , pentru a le fura. În timp ce
inculpatul se afla în apartament, a sosit acasă partea vătămata însotită de o altă persoană.
Zgomotul produs de încercarea acestora de a descuia uşa a alertat pe inculpat care a voit să
iasa din locuinţă, dar persoanele de afară au blocat uşa pentru a nu permite inculpatului să plece.
În această situaţie s-a produs o încăierare, în cursul căreia partea vătămată a fost lovită de
inculpat, suferind o fractură la picior.
Curtea de Apel Bacău, secţia penală, prin decizia nr.155 din 29 mai 2001, a admis apelul
procurorului şi a majorat pedeapsa; susţinerea din recurs că fapta constituie infracţiune consumată
de talharie, iar nu tentativă, nu a fost primită.
Recursul declarat de procuror este întemeiat în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei,
dar critica referitoare la încadrarea juridică a faptei nu este fondată.
În conformitate cu prevederile art.20 alin.(1) C. pen., tentativa constă în punerea în executare a
hotărârii de a savârşi infracţiunea, executare care a fost intreruptă.
Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de tâlhărie, între altele, furtul urmat
de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Din examinarea acestor texte
se constată că infracţiunea de tâlharie este consumată când executarea acţiunii principale, de furt,
a fost consumată. Când după întreruperea executării acţiunii principale de furt, rămasă în faza de

82
tentativă, faptuitorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru asigurarea scăpării, fapta
constituie, în întregul său, tentativă la infracţiunea complexă de tâlharie.
În cauză, aşa cum rezultă din probe, inculpatul, după ce a patruns prin efracţie, în scopul de
a fura, în locuinţa persoanei vătămate şi a răvăşit lucrurile din casă în căutarea unor valori, fără a-
şi apropia vreunul dintre bunuri, activitatea de executare a furtului fiind întreruptă de apariţia
părţii vătămate asupra căreia a exercitat violenţe pentru asigurarea scăpării prin fugă, fapta
săvârşită a fost corect încadrată de instanţe ca tentativă la infracţiunea de tâlhărie.
Susţinerea din recursul procurorului, în sensul că prin mutarea unor lucruri de la locul lor,
furtul s-ar fi consumat nu poate fi primită, de vreme ce, aşa cum s-a arătat, nici unul din acestea
nu a intrat în stăpânirea sa. Constatându-se că pedeapsa aplicată inculpatului este prea uşoară,
recursul procurorului a fost admis numai pentru acest motiv, dispunându-se majorarea pedepsei
de la 5 la 7 ani închisoare83.
Comentariu
Pentru ca infracţiunea complexă de tâlharie să fie consumată, se cere ca principala sa
componentă, furtul, să se fi epuizat prin insuşirea bunului; dacă acţiunea de luare a bunului din
posesia sau detenţia altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa
adiacentă, întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie
tentativă la infracţiunea de tâlharie.

e) Infracţiune de ucidere din culpă

Prin sentinţa penală nr. 1232 din 17 octombrie 2002, Judecătoria Bîrlad a dispus achitarea
inculpatului A.I. în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b)
Codul de procedură penală, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevazută în art.
178 alin. (1) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 4 decembrie 2001, inculpatul a lăsat nesupravegheaţi 2 tauri, care au
ucis prin împungere pe N.G.
Instanţa a constatat că fapta inculpatului A.I. nu este prevazută de legea penală. Potrivit
legislaţiei romane, numai fapta proprietarului sau deţinătorului temporar al unui câine, constând
în neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin, constituie infracţiune, însa nu infracţiunea de
ucidere din culpă, ci o infracţiune distinctă prevazută in art. 11 din O. U. G. nr. 55/2002.
Hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1005 din 28 octombrie
2003 a Curţii de Apel Iaşi, prin care au fost respinse recursurile declarate de procuror şi civilă.

83
83
Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Decizia Secţiei penale, nr. 1204 din 6 martie 2002.
 Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greşita achitare a inculpatului, este
nefondat.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de ucidere din culpă prevazută în art. 178 alin.
(1) C. pen. se savârşeşte cu vinovăţie, fie sub forma culpei din uşurinţă, fie sub aceea a culpei din
neprevedere. Potrivit art. 19 alin. (1) pct. 2 C. pen., fapta este savârşită din culpă când infractorul
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce ori nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
În stabilirea culpei sub această din urmă formă este necesar a se avea în vedere atât criteriul
obiectiv, cât şi criteriul subiectiv. Sub aspect obiectiv, în stabilirea obligaţiei de a prevedea
rezultatul se au în vedere împrejurările în care a fost săvârşită fapta, pentru a constata dacă orice
om atent, din categoria autorului faptei, avea în momentul săvârşirii acesteia posibilitatea să
prevadă rezultatul . Dacă în raport cu împrejurările cauzei se stabileşte că rezultatul nu era
previzibil, deci autorul nu trebuia să-l prevadă, fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârşită cu
vinovăţie, iar dacă se stabileşte că rezultatul era previzibil, trebuie să se facă dovada că
făptuitorul putea să-l prevadă.
Cât priveşte criteriul subiectiv, posibilitatea de prevedere este evaluată în raport cu
însuşirile, capacitatea, experienţa de viaţă şi starea psiho-fizică a făptuitorului în momentul
săvârşirii faptei . Dacă în raport cu datele speţei făptuitorul nu a putut să prevadă rezultatul,
vinovăţia sub forma culpei nu poate fi reţinută datorită imposibilităţii subiective a acestuia de a-l
prevedea. Prin urmare, numai prin examinarea conduitei făptuitorului în lumina ambelor criterii
se poate decide dacă există sau nu vinovăţie sub forma culpei din neprevedere
În spetă, din actele dosarului rezultă că inculpatul, la 4 decembrie 2001, a dat drumul la 2
tauri, proprietatea sa, pentru a-i duce la cismea, cum a procedat, de altfel, in fiecare zi. Animalele
au alergat spre cismea, inculpatul aflându-se în urma lor, iar unul dintre tauri s-a îndreptat spre
victima şi a târât-o prin zăpadă, provocându-i un traumatism cranio-cerebral care i-a cauzat
decesul .
Din împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, analizate sub aspectele menţionate, se
constată că nu poate fi reţinută vinovaţia inculpatului sub forma culpei prevazute în art. 19 alin.
(1) pct. 2 lit. b) C. pen.
Rezultatul socialmente periculos nu era previzibil, întrucât animalele nu s-au manifestat
anterior violent, iar inculpatul a mers în urma lor la cismea, procedand în acelaşi mod de fiecare
dată, fără a se produce incidente.

84
 Prin urmare, neputând fi reţinută culpa sub nici una dintre formele prevazute de lege,
infracţiunea de ucidere din culpa a fost, în mod corect, înlăturată. În cauză sunt, însă, incidente,
prevederile art. 1001 C. civ., care urmează a fi aplicate în cadrul unei acţiuni civile separate.
Potrivit acestor prevederi, proprietarul unui animal este responsabil de prejudiciul cauzat de
animal, sau că animalul se află sub pază sa, ori că a scăpat.
În consecinţă, recursul în anulare declarat în ă a fost respins.
Comentariu
Existenţa vinovăţiei sub forma culpei prevăzute în art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) Codul penal
se evaluează atât în raport cu criteriul obiectiv, al posibilităţii oricărui om atent, aflat în aceleaşi
împrejurări ca şi făptuitorul, de a prevedea rezultatul, cât şi cu criteriul subiectiv al posibilităţii
făptuitorului de a prevedea rezultatul în raport cu însuşirile, capacitatea, experienţa de viaţă şi
starea psiho-fizica a acestuia în momentul savârşirii faptei.
În cazul uciderii unei persoane prin acţiunea animalelor aflate în proprietatea inculpatului,
lipsa culpei, constatată în raport cu aceste criterii, deşi înlatură existenţa infracţiunii de ucidere
din culpă, nu înlatură răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale prevazuta
in art. 1001 C. civ., deoarece această formă de răspundere se intemeiază pe prezumţia de culpă în
supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice şi pe ideea de garanţie din partea
paznicului juridic al animalului.

f) Infracţiune contra confidenţialităţii şi integritaţii datelor şi sistemelor informatice

Prin sentinţa penală nr. 21/2006 a Tribunalului Hunedoara au fost condamnaţi inculpaţii
C.C., G.M., T.I. şi I.F. pentru săvârşirea infracţiunii contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor
şi sistemelor informatice prevazută în art. 42 alin. (1) si (3) din Legea 161/2003, a infracţiunii de
falsificare a instrumentelor de plată electronică prevazută în art. 24 alin. (1) din Legea 365/2002,
a infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevazută în art. 24 alin. (2) din
Legea 365/2002, a infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevazută în
art. 27 alin. (1) din Legea 365/2002 şi a infracţiunii de furt calificat prevazută în art. 208 alin. (1),
art. 209 alin. (1) lit. a) si e) C. pen., toate cu aplicarea art. 41 alin. (2), a art. 33 lit. a) si b) şi a art.
34 alin. (1) lit. b) Codul penal. Instanţa a reţinut că, în luna mai 2005, inculpaţii C.C., G.M., T.I.
şi I.F. s-au înţeles să folosească dispozitivele de citire a benzii magnetice a cardurilor şi o
minicameră, pe care le-au procurat anterior, în vederea obţinerii datelor necesare pentru clonarea
mai multor carduri şi pentru efectuarea retragerilor de numerar. În acest scop, la mai multe date,
inculpaţii s-au deplasat în diferite localităţi, au montat dispozitivele de citire a benzii magnetice a

85
cardurilor şi minicamera pe mai multe bancomate şi au obţinut datele de pe cardurile folosite la
aceste bancomate, pe care le-au descărcat şi le-au stocat într-un computer de la domiciliul
inculpatului I.F. După ce toate datele obţinute au fost stocate în computer, inculpaţii au
achiziţionat carduri neinscripţionate şi au lipit pe fiecare dintre acestea câte o etichetă colantă pe
care au scris codul sau codurile PIN citite anterior cu minicamera, la computerul inculpatului I.F.
fiind ataşat şi un dispozitiv de inscripţionare electronică, cu ajutorul căruia inculpatul G.M. a
realizat inscripţionarea benzii magnetice a fiecarui blank, cu contul copiat anterior, corespunzător
codului PIN înscris pe etichetă. La 28 iunie, 7 iulie, 8 iulie, 11 iulie şi 21 iulie 2005, inculpaţii au
retras numerar cu ajutorul cardurilor clonate de la bancomatele mai multor bănci. Prin decizia nr.
197/A din 22 iunie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a admis apelurile declarate de
inculpaţi, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute în art. 27 alin. (1) din Legea
365/2002 şi art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din
acelaşi cod, într-o singură infracţiune prevazută în art. 27 alin. (1) din Legea 365/2002, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpaţi în baza acestor din urmă texte de lege
şi a redus pedepsele aplicate inculpaţilor.

Recursul declarat, între alţii, de inculpatul C.C., prin care a invocat cazul de casare prevăzut
în art. 385 ind. 9 alin. (1) pct. 12 Codul de procedură penală, este nefondat. Referitor la cererea
inculpatului C.C. prin care solicita achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
alin. (1) lit. d) Codul de procedură penală, pentru infracţiunile prevazute în art. 42 alin. (1) şi (3)
din Legea 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Codul penal şi art. 24 alin. (2) din Legea
365/2002, în varianta punerii în circulaţie a instrumentelor de plata electronică falsificate, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., se constată că nu este fondată.
Dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea 365/2002 prevăd că falsificarea unui instrument de
plată electronică se sancţionează cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, iar
art. 24 alin. (2) din aceeaşi lege incriminează punerea în circulaţie, în orice mod, a instrumentelor
de plată electronică falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie.
Din examinarea laturii obiective a acestor fapte, rezultă că există două infracţiuni distincte,
prima privind falsificarea instrumentelor de plată electronică, iar cea de-a doua, punerea în
circulaţie sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie a instrumentelor de plată electronică
falsificate.
În cauză punerea în circulaţie a instrumentelor de plată electronică s-a realizat prin
retragerea de numerar, nefiind necesară transmiterea posesiei cardurilor falsificate altor persoane.
Or, faptele celor patru inculpaţi care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au falsificat circa
86
200 de instrumente de plată electronică, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
falsificare a instrumentelor de plată electronică, prevazută în art. 24 alin. (1) din Legea 365/2002,
cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea, faptele inculpaţilor care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au deţinut în
vederea punerii în circulaţie şi au pus în circulaţie instrumente de plată electronică falsificate,
întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată
electronică, prevazută în art. 24 alin. (2) din Legea 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Prevederile art. 42 alin. (1) din Legea 161/2003 incriminează accesul, fără drept, la un
sistem informatic, acesta fiind pedepsit cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, iar alin.
(3) al aceluiaşi articol prevede că, dacă fapta de la alin. (1) este săvârşită prin încălcarea măsurilor
de securitate, pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 12 ani.
Este de precizat faptul că bancomatul este un mijloc de colectare, prelucrare şi transmitere a
unor date informatice, reprezentate de numărul de cont al titularului, care este stocat pe nivelul 2
al benzii magnetice de culoare neagră. Pe de altă parte, prin montarea dispozitivului de citire a
benzii magnetice a cardurilor („skimmer”) în fanta bancomatului, prin care se introduce cardul şi
se realizează citirea benzii magnetice a fiecarui card în parte, stocându-se informaţia astfel
obţinută, au fost încălcate măsurile de securitate care aveau drept scop asigurarea secretului
numărului de cont şi al al operaţiunilor efectuate, precum şi apărarea împotriva folosirii de către o
altă persoană a acestor carduri în vederea fraudării.
Or, din probele dosarului rezultă că inculpaţii au accesat un sistem informatic, fără drept,
încălcând astfel măsurile de securitate .
Pentru aceste considerente, recursul inculpatului a fost respins84.
Comentariu
Fapta de a monta, la un bancomat, un dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de acces, fară drept, la un sistem informatic prin
încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută în art. 42 alin. (1) şi (3) din Legea 161/2003, întrucât
bancomatul constituie sistem informatic în sensul art. 35 alin. (1) lit. a) din această lege, iar prin
montarea dispozitivului de citire a benzii magnetice se incalcă măsurile de securitate ale
bancomatului, care au ca scop asigurarea secretului numărului de cont şi al operaţiunilor
efectuate, precum şi prevenirea folosirii frauduloase a cardurilor.
Faptele de a falsifica instrumente de plată electronică, cum sunt cardurile, de a deţine astfel
de instrumente falsificate şi de a retrage sume de bani în numerar cu ajutorul acestora, întrunesc
elementele constitutive ale infractiunii prevazute in art. 24 alin. (1) din Legea 365/2002
84
87
Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 5288 din 15 septembrie 2006.
referitoare la falsificarea instrumentelor de plată electronică şi ale infracţiunii prevăzute în art. 24
alin. (2) din aceeaşi lege referitoare la punerea în circulaţie a instrumentelor de plată electronică
falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie, întrucât punerea în circulatţe a
instrumentelor de plată electronică falsificate se poate realiza prin retragerea sumelor de bani în
numerar, nefiind necesară transmiterea posesiei instrumentelor de plată electronică falsificate
către alte persoane.
Aşadar, faptele inculpaţilor care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au montat pe
diverse bancomate un dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor, precum şi o
minicameră, accesând astfel fără drept, prin încălcarea măsurilor de securitate, bancomatele
bancilor, care reprezintă un sistem informatic în sensul legii, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice, prevăzută în
art. 42 alin. (1) si (3) din Legea 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Cum, în cauză, faptele săvârşite de inculpatul C.C. întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunilor prevăzute în art. 42 alin. (1) şi (3) din Legea 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2)
C. pen., şi art. 24 alin. (2) din Legea 365/2002 privind comerţul electronic, în varianta punerii în
circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificate, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., nu
există temeiuri pentru achitarea sa în sensul solicitat.

g) Infracţiune de omor
Prin sentinţa nr. 469 din 7 aprilie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat
pe inculpatul C.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de omor prevăzută în art. 174 Codul penal ,
prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor deosebit de grav prevazută în art. 174
raportat la art. 176 lit. d) din acelaşi cod, şi de furt prevazută în art. 208 alin. (1), prin schimbarea
încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (3) lit. c) Codul penal.
Instanţa a reţinut că, la 22 mai 2002, inculpatul, care avusese anterior o relaţie
extraconjugală cu victima, a mers la domiciliul acesteia unde, în urma unor certuri, folosind
cablul telefonului a strangulat femeia, care a decedat. Dupa săvârşirea omorului, inculpatul a
sustras telefonul fix, un telefon mobil şi bijuteriile din aur aflate asupra victimei. Curtea de Apel
Bucuresti, secţia I penală, prin decizia nr. 565 din 25 iulie 2005, a respins apelurile inculpatului şi
al părţilor civile. Inculpatul şi părtile civile au declarat recurs împotriva deciziei, primul cu
motivarea că nu a comis fapta, iar parţile civile susţinând că faptele inculpatului constituie
infracţiunile de omor deosebit de grav şi tâlhărie.

88
 Recursurile nu sunt fondate. Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii au fost
administrate probe pertinente din care rezultă, neîndoielnic, săvârşirea faptelor de către inculpat
astfel cum au fost reţinute de instanţe. Motivul de recurs susţinut de părţile civile, cu privire la
greşita încadrare juridică a faptei, este lipsită de temei.
Prima instanţă a stabilit că probele administrate nu au dus la concluzia ăa mobilul omorului
ar fi fost jaful şi că hotararea de însuşire a unor bunuri aflate asupra victimei a fost ulterioară
uciderii acesteia, inculpatul urmărind probabil să însceneze o tâlharie comisă de altul ca mobil al
omorului.
Se constată, deci, că prima instanţă, în baza probelor administrate a stabilit temeinic faptele
inculpatului şi, procedand la schimbarea încadrării juridice în sensul menţionat, a stabilit corect,
sub toate elementele lor constitutive, cele două infracţiuni pentru care a dispus condamnarea85.
Comentariu
Uciderea în urma unor certuri între foşti concubini şi apoi însuşirea de către inculpat a unor
obiecte ale victimei, nu confirmă neîndoielnic intenţia acestuia de a o ucide pentru a săvârşi o
tâlhărie. Nefiind stabilit un atare mobil, faptele se încadrează în infracţiunile de omor prevazută
în art. 174 şi de furt prevazută în art. 208 alin. C.pen.

4.2. Concluzii

În incriminarea faptelor din capitolul menţionat s-a avut în vedere specificul acestora,
specific ce constă în faptul că valorile ocrotite privesc nemijlocit omul, persoana omului în
complexul fiinţei sale. Numai prin asigurarea inviolabilităţii acesteia, drepturile sale sunt ocrotite
în mod real şi pot fi puse în valoare nestingherit.
De asemenea, s-au avut în vedere gravele şi, adesea, ireparabilele urmări pe care aceste fapte
le pot avea pentru societate, mijloacele şi procedeele violente în raport cu infracţiunile din alte
grupe. Apărarea omului este o condiţie sine qua non a însăşi existenţei societăţii, a realizării
progresului pe toate planurile activităţii sociale. Problema este importantă în cadrul infracţiunilor
contra vieţii, dată fiind frecvenţa săvârşirii acestora în participaţie. Cercetarea aspectelor pe care
le ridică se impune pentru calificarea exactă a contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea
infracţiunii şi pentru determinarea pericolului social al faptei şi a gradului de vinovăţie a
fiecăruia, în scopul unei juste sancţionări a acestora. Raportată la tratamentul juridic al
participaţiei, indivizibilitatea faptei apare ca o sursă de solidaritate activă sau pasivă între diferiţii

85
89
Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 5931 din 21 octombrie 2005.
participanţi, în sensul că unele situaţii constatate sau realizate în persoana unui participant pot
profita (sens activ) sau pot dăuna (sens pasiv) şi celorlalţi participanţi.
În sens pasiv, de exemplu, în cazul faptelor prevăzute de legea penală, pentru care acţiunea
penală nu poate fi pusă în mişcare decât la plângerea persoanei vătămate, plângerea prealabilă
făcută contra unuia dintre participanţi atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor (art. 31,
al.4 C. penal - „Lipsa plângerii prealabile”).
La fel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, întreruperea cursului prescripţiei faţă de unul
dintre participanţi are efect faţă de toţi ceilalţi participanţi (art. 123, al.3 C. penal - „întreruperea
cursului prescripţiei”). Aceste cazuri de solidaritate pasivă sunt, de asemenea, consecinţa
indivizibilităţii faptei în sine săvârşită de participanţi: fapta nu poate fi dedusă trunchiat în faţa
instanţei penale şi, deci, în urma plângerii prealabile, ea nu poate exista pentru unii dintre
participanţi, iar pentru ceilalţi să rămână ca inexistentă. De asemenea, nu se poate ca prescripţia
răspunderii penale pentru aceeaşi faptă să fie întreruptă faţă de un participant şi să continue a
curge faţă de ceilalţi (principiul solidarităţii pasive). Astfel, în sens activ, constatarea făcută cu
privire la unii dintre participanţi, că există o cauză obiectivă legată de fapta în sine, care exclude
răspunderea penală (fapta nu a fost săvârşită, fapta nu este prevăzută de legea penală, fapt
datorată unui caz de forţă majoră, fapta a rămas în formă de tentativă nepedep; lege) va profita
tuturor participanţilor. Aceste cazuri de solidaritate activă sunt consecinţe fireşti ale
indivizibilităţii faptei săvârşite, privită în sine, obiectiv, în raport cu toţi participanţii; aceeaşi
realitate obiectivă nu poate conduce la constatări contradictorii pentru diferiţii participanţi, aşa
încât, în mod firesc şi logic, ceea ce s-a constat relativ la unii dintre participanţi este bine
constatat pentru toţi participanţii (principiul solidarităţii active). Indivizibilitatea faptei comise nu
găseşte o negaţie în pluralitatea contribuţiilor diferiţilor participanţi, ci o explicaţie obiectivă a
participaţiei: fapta unică realizată prin contribuţia mai multor persoane.

Capitolul 5

Instituţia conţinutului infracţiunii în lumina prevederilor noului Cod Penal

5.1. Consideraţii generale

90
 Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt : infracţiunea, răspunderea penală şi
pedeapsa ; în cadrul şi în jurul acestora gravitează toate reglementările legii penale. Noul Cod
penal prevede reglementări care privesc infracţiunea în aspectele ei generale. Aceste reglementări
au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii.
Într-un cod penal o atare reglementare este deosebit de importantă fiindcă aruncă o puternică
lumină asupra caracterului şi conţinutului tuturor infracţiunilor, cuprinse atât în partea specială a
codului penal cât şi a legilor speciale.
Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din noul Cod penal, este necesar să
prezentăm câteva consideraţii generale asupra infracţiunii privită din punct de vedere material,
social şi juridic, consideraţii care explică, pe de o parte, modul în care sunt sistematizate normele
privitoare la instituţia infracţiunii şi ajută, pe de altă parte, la aflarea diferitelor implicaţii pe care
normele care reglementează această instituţie le au în întregul câmp al dreptului penal.
Aspecte generale ale infracţiunii.
a) Aspectul material (obiectiv) : privită din punct de vedere material, infracţiunea este o
activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de convieţuire socială, este o activitate
antisocială, neconvenabilă pentru relaţiile sociale. Dacă majoritatea manifestărilor omeneşti
reprezintă, în cadrul vieţii sociale, activităţi socialmente convenabile, activităţi de colaborare şi
respect al regulilor de conduită socială, există însă o seri de activităţi care se abat de la această
linie, care vin în conflict cu aceste reguli de conduită şi care sunt deci soicialmente
neconvenabile.
Unele dintre aceste activităţi antisociale reprezintă un pericol social mai mic, altele un
pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate şi apreciate ca activităţi infracţionale.
Astfel, trădarea, omorul, furtul, tâlhăria etc. sunt fapte deosebit de periculoase. Unele dintre
acestea se comit prin violenţă, altele prin fraudă (înşelăciune), iar altele sunt producătoare de
grave prejudicii materiale. Într-o formă sau alta, astfel de activităţi, astfel de fapte sunt
neconvenabile pentru societate, sunt antisociale, prin materialitatea lor, prin urmările lor.
b) Aspectul social: privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariţia sa,
infracţiunea este un fenomen social-istoric. Este un fenomen social, fiindcă se produce numai în
societate, în viaţa de relaţii sociale. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme
care apar şi sunt posibile numai în societate, în relaţiile sociale. În acelaşi timp, infracţiunea este
un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvoltării societăţii, anume, atunci
când s-au ivit cauze şi condiţii social-politice care au determinat şi favorizat apariţia ei.

91
 c) Aspectul juridic: cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli
garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este
proclamat infracţiune şi sancţionat cu pedeapsă. Din acest moment, fenomenul antisocial
primeşte o nouă apreciere, o apreciere din partea statului şi, prin aceasta devine un fenomen
juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligaţie, aceea de răspundere
penală. Atât timp cât un fenomen antisocial nu este cuprins în sfera de acţiune a normelor de
drept, el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate, dar nu este încă o infracţiune în
sens juridic. Din momentul însă în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de
drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică. Pe scurt, fapta îmbracă o formă
juridică şi devine o categorie juridică. Ea trece de pe planul social-material pe planul social-
juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de infracţiune. Fapta fiind incriminată prin lege ca
infracţiune, ca fenomen juridic, toţi cetăţenii şi toate organele de stat trebuie să o considere şi să o
aprecieze aşa cum este considerată şi apreciată de lege, adică precum o infracţiune, ca un
fenomen juridic, care implică anumite consecinţe juridice, anumite răspunderi.
Normele privitoare la infracţiune sunt numeroase, unele se referă la noţiunea de infracţiune
privită în trăsăturile ei esenţiale, altele la formele infracţiunii et. Ele alcătuiesc, în acest sens,
reglementarea unei adevărate instituţii juridice, instituţia juridică a infracţiunii. Şi cum aceste
norme ocupă un loc important în ansamblul normelor de drept penal, la fel şi instituţia infracţiunii
ocupă un loc important printre instituţiile dreptului penal.
Sistemul normelor privitoare la infracţiune. Noul Cod penal a adoptat pentru denumirea faptelor
cu caracter penal termenul de infracţiune fără nici un alt calificativ, termen care, de altfel, este
adoptat şi de literatura de specialitate şi de practica judiciară. Nu este nevoie, bunăoară, să se
spună infracţiune penală, deoarece termenul de infracţiune este denumirea rezervată exclusiv
încălcărilor de lege cu carcter penal. În schimb, când se foloseşte termenul de abatere sau ilicit
este nevoie să se precizeze şi să se spună „abatere penală” sau „ilicit penal”, fiindcă termenul de
abatere se foloseşte şi în dreptul civil şi în dreptul administrativ. Termenul de infracţiune are un
sens larg, echivalent cu termenul de faptă penală sau ilicit penal. Termenul de infracţiune, folosit
pentru denumirea generală a oricăror fapte penale include şi denumirile de crimă sau delict,
acestea fiind categorii de infracţiuni. Din această cauză nu se poate folosi termenul de crimă sau
delict, ca denumire generică, în locul termenului de infracţiune.
Infracţiunea, singurul temei al răspunderii penale. Instituţia infracţiunii este intim legată de
celelalte doă instituţii de bază ale dreptului penal: răspunderea penală şi pedeapsa. Săvârşirea
oricărei infracţiuni atrage ca sancţiune o pedeapsă. Sancţiunea nu se consideră realizată practic

92
decât dacă este aplicată unei persoane, iar această persoană nu poate fi decât aceea care a săvârşit
infracţiunea şi care răspunde pentru aceasta. Răspunderea penală îşi are, aşadar, cauza în
infracţiunea săvârşită şi are drpt consecinţă aplicarea pedepsei. Fără infracţiune nu poate fi vorba
de răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate aplica o pedeapsă. Unde nu există
infracţiune este exclusă răspunderea penală şi, invers, când răspunderea penală este exclusă
înseamnă că nu există infracţiune.
În noul Cod penal, această legătură organică dintre infracţiune şi răspunderea penală este
precis prevăzută în dispoziţia din art. 15 alin. (2) C. pen86.
Potrivit acestei dispoziţii, unicul temei al răspunderii penale este infracţiunea. Această normă
cuprinde în termenul de infracţiune, în mod sintetic, cele trei trăsături esenţiale fără de care,
potrivit dispoziţiei din art. 15 alin. (2) C. pen., nu poate exista infracţiune. Analitic, deci,
răspunderea penală are ca temei existenţa conjugată a celor trei trăsături esenţiale : faptă care
prezintă pericol social, care a fost săvârşită cu vinovăţie şi care este prevăzută de legea penală.
Lipsa oricăreia dintre aceste trăsăsturi face ca fapta să nu constituie infracţiune, iar inexistenţa
infracţiunii exclude răspunderea penală.
Când se săvârşeşte o faptă, ceea ce relevă dacă acea faptă interesează sfera dreptului penal
este trăsătura esenţială privitoare la prevederea acelei fapte de către legea penală. În cazul când se
constată că fapta săvârşită este prevăzută de legea penală, aceasta nu înseamnă că există o
infracţiune; dar dacă vor fi constatate ca existente şi celelalte două trăsături esenţiale: vinovăţia şi
pericolul social, atunci fapta va constitui infracţiune şi va atrage răspunderea penală. Din contra,
chiar atunci când fapta este prevăzută de legea penală, dacă există vreo cauză care exclude
vinovăţia sau vreo situaţie în care legea exclude existenţa pericolului social, nu va exista nici
infracţiune, nici răspundere penală.
Implicaţii privind alte instituţii de drept penal. Dispoziţiile privitoare la noţiunea de
infracţiune, în general, având caracter de norme generale, au largi implicaţii în cadrul tuturor
reglementărilor din Codul penal.
O primă implicaţie, pe care o au aceste dispoziţii, priveşte temeiurile şi limitele răspunderii
penale, răspunderea penală nu poate interveni decât în caz că s-a săvârşit o faptă care întruneşte
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (prevăzute în art. 15). În caz contrar, lipsind temeiul
răspunderii penale, aceasta rămâne exclusă.
A doua implicaţie, pe care o au dispoziţiile care reglementează instituţia infracţiunii, priveşte
toate normele din partea specială a Codului penal. O faptă concretă va fi infracţiune în măsura în
care întruneşte trăsăturile esenţiale indicate în reglementarea generală (art. 15 C.pen.), adică în
86
93
Art. 15 alin. 2) “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
măsura în care ea este o faptă care prezintă pericol social, a fost săvârşită cu vinovăţie şi este
prevăzută de legea penală. Din acest punct de vedere, întregul sistem de infracţiuni din partea
specială sau din legile speciale este subordonat dispoziţiei din art. 15 C. pen.
Dispoziţiile generale privind infracţiunea au, în al treilea rând, implicaţie în sfera acelor
dispoziţii din partea generală care reglementează alte aspecte generale ale infracţiunii. De
exemplu în sfera dispoziţiunilor privitoare la tentativă sau privitoare la participaţie ori la cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei. Tentativa va fi considerată infracţiune în măsura în care,
fiind incriminată de lege, întruneşte trăsăturile esenţiale ale infraţiunii prevăzute în dispoziţiile
din art. 15 C. pen. De asemenea, actele de participaţie vor fi sancţionate în măsura în care ele
privesc o faptă care întruneşte trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni.
Dispoziţiile privitoare la infracţiune au, de asemenea, implicaţie în materia normelor de
individualizare a pedepselor. Individualizarea pedepselor se face, cu precădere, după gradul de
pericol social pe care îl reprezintă infracţiunea. Realizarea dispoziţiilor cu privire la
individualizarea pedepsei trebuie, aşadar, să fie făcută în lumina dispoziţiilor privitoare la
infracţiune.

5.2. Necesitatea adoptării unui nou Cod penal îm România

Răspunzând cerinţelor procesului de monitorizare al Comisiei Europene, s-a impus

necesitatea elaborării unui nou Cod penal (2009), care să preia elementele ce pot fi menţinute din
Codul în vigoare şi din Legea nr. 301/2004 şi să le integreze pe baza unei concepţii unitare alături
de elemente preluate din alte sisteme de referinţă dar şi din reglementările adoptate la nivelul
Uniunii Europene pentru realizarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.
Noul Cod penal urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective:
1. Crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile
de norme în vigoare existente în actualul Cod penal şi în legile speciale.

2. Simplificarea reglementarilor de drept substanţial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară

şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare.
3. Asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului
penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte.

94
 4. Transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementarilor adoptate la nivelul
Uniunii Europene.
5. Armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale
Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi
încredere reciprocă.
Prin atingerea obiectivelor menţionate se va realiza racordarea legislaţiei penale naţionale la
exigenţele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal.
De asemenea, în plan social, simplificarea reglementărilor de drept substanţial, coroborată
cu modificările preconizate în proiectul Codului de procedură penală, ar trebui să conducă la
asigurarea previzibilităţii legii penale, precum şi la creşterea încrederii generale în actul de justiţie
penală.
În elaborarea proiectului s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiţiei legislaţiei penale
române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme
juridice de referintă în dreptul penal european. Aceste două direcţii avute în vedere la elaborarea
proiectului au putut fi conciliate tocmai prin analiza atentă a evoluţiei legislaţiei penale române.
Astfel, în valorificarea tradiţiei legislaţiei noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului
penal din 1936, multe dintre ele menţinute şi de Codul penal în vigoare. Aşa cum este cunoscut,
codul din 1936 a avut două surse de inspiraţie principale – codul penal italian şi codul penal din
Transilvania (în esenţă, de inspiraţie austriacă). În acelaşi timp, este o realitate că, în prezent,
reglementarile penale cu cea mai largă influenţă în dreptul european aparţin în continuare
spaţiului german şi italian. Convergenta reglementărilor propuse de proiect cu cele din aceste
legislaţii, şi cu cele pe care ele le-au inspirat (dreptul spaniol, elveţian, portughez), a permis
valorificarea creativă a tradiţiei naţionale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate
la tendinţele actuale ale dreptului penal european. Fidelitatea faţă de tradiţia italo-germană nu
presupune însă preluarea unor dispoziţii din aceste legislaţii în forma în care ele se regăseau la
momentul elaborarii Codului penal din 1936, ci, dimpotrivă, luarea în considerare a evoluţiilor
intervenite în aceste sisteme, a teoriilor şi reglementărilor moderne dezvoltate între timp .
Pentru toate aceste considerente, membrii comisiei nu s-au raliat opţiunii comisiei de
elaborare a Legii nr. 301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru
penal în 1936) ca principala sursă de inspiraţie pentru reglementările nou introduse. Această
orientare a comisiei de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea
soluţiilor adoptate de alte sisteme europene, cum este cazul dreptului francez, belgian, olandez
sau cel al unora dintre ţările scandinave.

95
 Au fost, în egală măsură, păstrate o serie de instituţii specifice legislaţiei penale române,
unele introduse prin Codul penal în vigoare, care şi-au dovedit funcţionalitatea (spre exemplu, a
fost menţinută participaţia improprie, deşi majoritatea legislaţiilor operează în aceste ipoteze cu
instituţia autorului mediat). Nu în ultimul rând, au fost preluate din Legea nr. 301/2004, dar mai
ales din anteproiectul întocmit de Institutul de Cercetări Juridice care a stat la baza elaborării
proiectului respectivei legi, o serie de elemente în acord cu tendinţele actuale ale legislaţiilor
penale europene (renunţarea la instituţia pericolului social, consimţământul victimei etc.).
Proiectul noului Codul penal cuprinde, urmându-se structura consacrată, două părti: partea
generală şi partea specială.
Partea generală reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracţiunilor reglementate de
legislaţia penală, indiferent de natura acestora, delimitând cadrul general de aplicare a legii
penale, definind infracţiunea, stabilind trăsăturile sale generale şi elementele constitutive,
reglementând totodată condiţiile generale de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi modul lor
de aplicare.
Partea specială, care cuprinde principalele infracţiuni, grupate în funcţie de valorile sociale a
caror ocrotire se realizează prin incriminare. Au fost avute în vedere, spre a fi incluse în partea
specială a Codului, categoriile de infracţiuni cu care practica judiciară se confruntă în mod
frecvent, cele prin care se aduce atingere unor valori sociale fundamentale pentru o societate
democratică, dar şi faptele a căror incriminare este impusă de dezvoltarea societăţii
contemporane.
În ceea ce priveşte partea specială, sub aspectul sistematizării, s-a renunţat la structura
codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai întâi infracţiunile care aduc atingere persoanei
şi drepturilor acesteia şi abia după aceea infracţiunile care aduc atingere atributelor statului.
Această structură se regăşeste la majoritatea codurilor europene recente Austria, Spania, Franţa,
Portugalia, etc. şi reflectă concepţia actuală privind locul individului şi al drepturilor şi libertăţilor
acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace penale.
Elaborarea şi adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluţia
legislativă a oricărui stat. Decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu este o simplă
manifestare a voinţei politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluţiei economico-
sociale, dar şi a doctrinei şi jurisprudenţei.
Profundele transformări în plan politic, social şi economic, care au avut loc în societatea
românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea Codului penal în vigoare,

96
şi mai ales în perioada de după 1989, nu lasă loc pentru nici o îndoială în privinţa necesităţii
adoptării unui nou Cod penal.
Pornind de la aceste premise, pentru elaborarea proiectului noului Cod penal a fost constituită în
cadrul Ministerului Justiţiei o comisie formată din cadre didactice universitare, judecători,
procurori, cu participarea reprezentanţilor Consiliului Legislativ. Decizia elaborării unui nou Cod
penal are la bază o serie de neajunsuri existente în actuala reglementare, neajunsuri evidenţiate
atât de practică, cât şi de doctrină. Astfel, actualul regim sancţionator penal reglementat de Codul
penal în vigoare, supus unor frecvente intervenţii legislative asupra diferitelor instituţii, a condus
la o aplicare şi interpretare neunitară, lipsită de coerenţă, a legii penale, cu repercusiuni asupra
eficienţei şi finalităţii actului de justiţie.
De asemenea, decizia elaborării unui nou Cod penal a avut la bază neajunsurile Legii nr.
301/2004, semnalate de doctrină în intervalul de timp care a urmat publicării sale, dintre care cele
mai importante sunt următoarele:
- în privinţa modelelor care au stat la baza reglementării, legiuitorul nostru s-a limitat la
două modele principale - codul penal în vigoare şi codul penal francez, îndepărtându-se astfel de
tradiţia de inspiraţie italo-austriacă dezvoltată sub incidenţa Codului penal anterior;
- diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, deşi corectă din punct de vedere ştiinţific,
a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează probleme a căror soluţie nu
poate fi găsită în cuprinsul codului. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu privire la calificarea
tentativei de crimă ca fiind crimă sau delict. Mai trebuie remarcat faptul că, în prezent, noţiunile
de crimă şi delict nu mai au o semnificaţie juridică nici pentru specialişti şi, evident, nici pentru
opinia publică. Reintroducerea lor în aceste condiţii ar reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru
a avea sens, distincţia în plan penal ar trebui corelată cu adoptarea unor instituţii corespunzătoare
în plan procedural. Sistemele de drept în care există împărţirea în crime şi delicte cunosc şi
instituţii procedurale specifice care dau substanţă acestei împărţiri, cum ar fi, spre exemplu,
Curtea cu juraţi. O astfel de instituţie are ca fundament tradiţia, experienţa acumulată în timp şi o
anumită cultură juridică în spaţiul civic. În lipsa acestora, instituţia ar fi artificială, ineficace;
- Legea nr. 301/2004 reia o serie de prevederi deja declarate neconstituţionale de către
Curtea Constituţională, aşa cum este cazul obligaţiei reparării prejudiciului pentru dispunerea
anumitor măsuri de individualizare a executării pedepsei - art. 108, 109 din Lege, al regimului
plângerii prealabile în cazul infracţiunilor contra bunurilor aflate în proprietatea privată a statului
- art. 266 alin. (6) din Lege etc. În plus, numeroase alte prevederi pun probleme serioase de
constituţionalitate (de pildă, imunitatea penală a tuturor instituţiilor publice);

97
 - reglementarea ierarhiei pedepselor principale în materia delictelor, prevăzută în art. 58
alin. (4) din Legea nr. 301/2004, nu îşi găseşte reflectare în conţinutul altor instituţii. Astfel, din
enumerarea legală rezultă că amenda este o sancţiune mai severă decât munca în folosul
comunităţii. Pe această bază, şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin.(2) din Lege, se ajunge la
concluzia că tentativa la o infracţiune sancţionată doar cu amendă va fi pedepsită cu munca în
folosul comunităţii. Art. 69 din Lege prevede, însă, că în caz de sustragere cu rea-credinţă de la
plata amenzii se poate aplica munca în folosul comunităţii;
- unele dintre instituţiile nou-introduse suprapuse reglementării regimului sancţionator al
minorilor, care a rămas clădită pe vechile principii, conduc la crearea unui regim sancţionator mai
sever în cazul minorului decât al majorului (de exemplu, în cazul amânării aplicării pedepsei sau
al suspendării executării pedepsei aplicate minorului, dacă se aplică şi obligaţia de a presta o
muncă neremunerată);
- răspunderea penală a persoanei juridice a fost preluată din varianta iniţială a Codului
penal francez din 1994, variantă ce nu s-a dovedit viabilă şi la care legiuitorul francez a renunţat
parţial ulterior (de exemplu, sub aspectul clauzei speciale de răspundere a persoanei juridice);
- în privinţa părţii speciale, se remarcă introducerea în textul Codului a numeroase
prevederi din legislaţia specială, demers pe deplin justificat, însă acestea au fost în cea mai mare
parte luate ca atare, fără a fi supuse unei selecţii riguroase şi cu atât mai puţin unei ameliorări a
reglementării. Aşa se face că paralelismele de reglementare existente actualmente între Cod şi
legislaţia penală specială au fost uneori transferate în interiorul Codului. În acelaşi timp, unele
texte din legislaţia specială aduse în Codul penal au fost între timp abrogate sau modificate.
Elaborarea unui nou Cod penal este cerută şi de necesitatea reaşezării în limite normale a
tratamentului sancţionator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea
exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii. Astfel,
deşi pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, această
sancţiune legală - nemaiîntâlnită în niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeană - nu a dus la
o scădere semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004-2006,
aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt
şi furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indică faptul că instanţele de judecată nu
au simţit nevoia să aplice sancţiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege (12 ani în
cazul furtului simplu, respectiv 15 ani, 18 ani şi 20 de ani în cazul furtului calificat). Pe de altă
parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimă şi cea maximă a pedepsei (de la 1 la 12 ani,
de la 3 la 15 ani, de la 4 la 18 ani) a dus în practică la soluţii mult diferite în ceea ce priveşte

98
pedepsele concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru infracţiuni cu o
periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul previzibil al actului de justiţie. Soluţia de
dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să
nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică (de exemplu, furtul unui
autoturism ce valorează mai mult de 200.000 lei este sancţionat de legea astăzi în vigoare la fel ca
omorul). Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în
limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei
care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit
mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în
stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu
dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator
prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni.
Analiza Codului penal în vigoare pune în evidenţă un alt imperativ al noilor reglementări
din partea specială, şi anume simplificarea pe cât posibil a textelor de incriminare, evitarea
suprapunerilor între diferitele incriminări şi evitarea suprapunerilor cu textele părţii generale.
Astfel, în cazul în care o circumstanţă este prevăzută în partea generală ca şi circumstanţă
agravantă generală, ea nu mai trebuie reluată în conţinutul incriminărilor din partea specială,
urmând a se aplica textul general.
Pentru asigurarea unităţii în reglementarea infracţiunilor este necesară includerea în
conţinutul proiectului Codului penal a unor infracţiuni prevăzute în prezent în legi penale speciale
şi care au o mai mare frecvenţă în practica judiciară (infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere,
infracţiuni informatice, infracţiuni de corupţie etc.).

5.3. Infracţiunea în noul Cod penal

PARTEA GENERALĂ, TITLUL I al părţii generale este consacrat legii penale şi limitelor
ei de aplicare.
Comisia, urmând modelul codurilor penale europene, şi împărtăşind şi argumentele autorilor
anteproiectului redactat de Institutul de Cercetări Juridice, a decis renunţarea la definirea scopului
legii penale, definiţie întâlnită doar în codurile penale din statele aflate în sfera de influenţă
sovietică şi justificată de imperative care nu îşi mai găsesc locul într-un stat democratic.
În acelaşi timp, codul acordă importanţa cuvenită principiului legalităţii incriminării (art.1)
şi principiului legalităţii pedepsei (art. 2), devenite principii constituţionale odată cu adoptarea

99
Constituţiei din 1991. Pentru a atrage atenţia asupra consecinţelor ce decurg, atât pentru legiuitor
cât şi pentru practicieni, din fiecare dintre aceste principii – cu precădere interzicerea aplicării
retroactive – s-a apreciat că este preferabilă reglementarea lor în două texte de lege distincte.
În privinţa aplicării în timp a legii penale, s-a impus completarea dispoziţiilor privind
aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului cu prevederea din art. 5 alin.(2),
referitoare la situaţia actelor normative neconstituţionale, respectiv a ordonanţelor de urgenţă
respinse sau aprobate cu modificări, dat fiind că aceste acte, deşi îşi încetează – în tot sau în parte,
după caz – activitatea, continuă să se aplice situaţiilor juridice aflate la un moment dat sub
imperiul lor, în măsura în care sunt mai favorabile. O reglementare a acestui gen de situaţii, se
regăseşte şi în art. 2 alin. final din Codul penal italian (soluţia legiuitorului italian fiind însă
diferită, pentru că are la bază o reglementare constituţională diferită).
În contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei puterilor în stat, o
altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru
judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert,
principiul constituţional enunţat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse
autorităţii de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în
care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională, cum este cazul principiului legalităţii
pedepsei. În consecinţă, s-a optat pentru menţinerea reglementării aplicării obligatorii a legii
penale mai favorabile (art. 6) şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul
pedepselor definitive, aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul
legalităţii.
În reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile au fost aduse o serie de
modificări faţă de reglementarea actuală, menite a înlătura dificultăţile de aplicare a textului. În
acest sens, ipoteza măsurilor educative a primit o reglementare distinctă (art.6 alin.4), ele fiind
sancţiuni principale şi neputând fi asimilate pedepselor complementare. De asemenea, s-a avut în
vedere că legea mai favorabilă intervenită după condamnarea definitivă se apreciază în primul
rând prin raportare la sancţiunea principală, chiar dacă pedeapsa complementară sau măsura de
siguranţă ar fi mai severă, astfel că pedepsele complementare din legea veche care au
corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta [alin.(5)].
Dacă însă legea nouă nu modifică pedeapsa principală, pedepsele complementare şi măsurile de
siguranţă, prevăzute de ambele legi, se execută în limitele legii noi, dacă acestea din urmă sunt
mai favorabile (alin.6).

100
 În privinţa aplicării în spaţiu a legii penale române (art. 8 – 14) s-a impus, de asemenea,
operarea unor modificări. Astfel, în reglementarea principiului personalităţii, a fost introdusă
cerinţa dublei incriminări, cerută de majoritatea doctrinei române şi urmând unui model acceptat
de majoritatea legislaţiilor europene (§7 alin.2 C. pen. german, art.6 C. pen. elveţian, art. 5 alin.
(1) pct.2 C. pen. olandez, art. 23 alin.(2) din Legea de organizare judecătorească din Spania), dar
s-a considerat oportună limitarea acesteia la situaţia infracţiunilor de gravitate mică şi medie,
sancţionate de lege cu închisoarea de cel mult 10 ani (o dispoziţie similară conţine şi art. 113-6
alin.(2) C. pen. francez). De asemenea, pentru a evita încărcarea inutilă a organelor judiciare
române cu cauze care nu vor putea fi soluţionate niciodată datorită imposibilităţii instrumentării
lor, s-a prevăzut ca o condiţie de punere în mişcare a acţiunii penale autorizarea procurorului
general al parchetului de pe lângă Curtea de apel. Cât priveşte principiul realităţii legii penale
române, s-a decis aducerea în sfera sa de incidenţă a oricărei infracţiuni comise în străinătate
contra Statului român, a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române, pentru a evita
situaţiile în care s-ar impune intervenţia legii penale române, dar aceasta nu este posibilă datorită
neîncadrării infracţiunii în categoriile restrictive reglementate de legea în vigoare. S-au avut în
vedere în acest context mai ales infracţiunile de criminalitate organizată care sunt comise în
străinătate contra unui cetăţean român ori contra statului român, fără a viza însă viaţa sau
integritatea corporală a cetăţeanului, respectiv siguranţa naţională (lipsire de libertate, trafic de
minori, fraude informatice etc.). Noua reglementare nu va duce însă în practică, aşa cum s-ar
putea crede, la o extindere nejustificată a competenţei legii penale române, căci punerea în
mişcare a acţiunii penale rămâne condiţionată de autorizarea procurorului general, care va aprecia
oportunitatea unei proceduri în astfel de situaţii.
Cât priveşte principiul universalităţii, textul a fost complet reformulat, având în vedere că
reglementarea din Codul penal în vigoare, deşi pare a conferi o competenţă extrem de largă
organelor judiciare române, nu a fost aplicată în practică în cele aproape patru decenii de la
intrarea în vigoare a codului. Noua formulare a principiului universalităţii circumscrie mai exact
sfera sa de incidenţă, limitând-o la situaţiile în care intervenţia legii penale române se impune în
considerarea unor angajamente asumate în plan internaţional. Astfel, competenţa universală a
legii penale române va interveni în două ipoteze: cazul infracţiunilor pe care România s-a angajat
să le reprime în temeiul unei convenţii internaţionale; cazul în care s-a refuzat extrădarea, când
principiul aut dedere aut judicare impune statului solicitat să instrumenteze cauza. O formulare
similară a principiului universalităţii întâlnim şi în alte legislaţii, cum este cazul: § 6-7 C. pen.

101
german, art. 7 alin.(2) C. pen. elveţian (forma în vigoare de la data de 1 ianuarie 2007), art. 5 alin.
(1) lit. e) şi alin.(2) C. pen. portughez).
În fine, au fost aduse modificări importante şi în ceea ce priveşte reglementarea în
materia extrădării (art. 14). Sub aspect terminologic, în noua reglementare s-a renunţat la
folosirea termenului de „convenţie” în favoarea celui de „tratat” pentru a se realiza punerea
de acord atât cu Convenţia de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cât şi cu Legea nr.
590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă denumirea
generică pentru actele juridice internaţionale interstatale indiferent de denumirea dată acestora
(convenţie, acord etc.). Pe de altă parte textul a fost completat pentru a reglementa predarea
către sau de către statul român a unei persoane în relaţiile cu statele membre ale Uniunii
Europene dar şi predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional. În primul caz
completarea se impune având în vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr.
2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de
predare între statele membre ale Uniunii Europene, prin care s-a materializat hotărârea luată în
cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, de înlocuire, între
statele membre ale Uniunii Europene, a procedurii formale de extrădare, în cazul persoanelor
care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de
condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se
accelera procedura formală de extrădare. Decizia – cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din
13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările
ulterioare, titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007.

TITLUL II din noul Cod penal este consacrat instituţiei infracţiunii.

Reglementarea dată acesteia reprezintă unul dintre principalele elemente de noutate aduse
de prezentul proiect.
Având în vedere tradiţia instaurată de codul penal în vigoare privind includerea unei
definiţii a infracţiunii într-un text al codului – deşi în majoritatea legislaţiilor o astfel de definiţie
nu există, ea fiind considerată ca intrând în competenţa doctrinei – s-a decis menţinerea acestui
model de reglementare şi formularea definiţiei infracţiunii în art. 15.
Definiţia propusă este însă substanţial modificată faţă de cea conţinută în art. 17 din Codul
penal în vigoare. Astfel, s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii,
trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie sovietică, fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru
102
penal. Renunţarea la reglementarea pericolului social – şi implicit la categoria faptelor care nu
prezintă pericolul social al infracţiunii – nu atrage după sine aducerea în sfera infracţiunii
pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situaţia acestora se va rezolva, în contextul
reglementărilor unui nou Cod de procedură penală, pe baza principiului oportunităţii urmăririi
penale, o asemenea soluţie fiind tradiţională în legislaţiile europene occidentale.
Definiţia infracţiunii propusă în art. 15 a ţinut cont atât de tradiţia dreptului penal român
interbelic, cât şi de reglementări europene care consacră o asemenea definiţie în codul penal. În
acest sens, este de subliniat că încă în 1923, profesorul Traian Pop definea infracţiunea ca o faptă
antijuridică, imputabilă şi sancţionată de legea penală. Textul propus de proiect porneşte de la
această definiţie doctrinară şi, având în vedere şi reglementarea din art. 14 al Codului penal grec,
reţine trei trăsături generale ale infracţiunii, acceptate de majoritatea sistemelor penale europene:
prevederea în legea penală, caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil.
Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce urmează a
fi calificată ca infracţiune, să corespundă întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma
de incriminare. Această corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură
obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) cât şi al elementelor de
factură subiectivă (forma de vinovăţie). Aşa de pildă, dacă se comite din culpă luarea unui bun al
altuia, se va decide, prin raportare la infracţiunea de furt, că fapta comisă nu este prevăzută de
legea penală, căci legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este
săvârşită cu intenţie.
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este
permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă
deşi prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă
legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru-totul descrierii
realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că
legea autorizează săvârşirea ei în condiţiile date. Împrejurările care înlătură caracterul nejustificat
al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative.
Ultima trăsătură generală a infracţiunii este caracterul imputabil. Pentru ca o faptă să atragă
răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma
de incriminare şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică acestuia să
îi poată fi reproşată săvârşirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuţie,
sunt necesare anumite premise, şi anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau
inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acţionat în condiţiile iresponsabilităţii,

103
intoxicaţiei sau minorităţii); făptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în conformitate cu
cerinţele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală); făptuitorul
să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). Cauzele care
înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de
neimputabilitate.
Faptul că vinovăţia nu mai apare menţionată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu
înseamnă însă că aceasta şi-a pierdut în vreun fel din importanţă, ci doar că s-a dorit o clarificare
a funcţiilor pe care ea le îndeplineşte în cadrul infracţiunii. De altfel în prezent este unanim admis
că noţiunea de vinovăţie are o dublă accepţiune: ea reprezintă în primul rând un sub-element al
laturii subiective a infracţiunii, context în care se înfăţişează sub forma intenţiei, a intenţiei
depăşite (praeterintenţiei) şi a culpei; într-o a doua accepţiune, vinovăţia apare ca trăsătură
generală a infracţiunii. În noua reglementare, vinovăţia, în prima sa accepţiune, joacă acelaşi rol,
ca element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează
concordanţa faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Cât
priveşte a doua accepţiune, s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct –
imputabilitate – pentru a o defini, din mai multe raţiuni: a) evitarea unei confuzii terminologice
cu vinovăţia ca sub-element al laturii subiective, confuzie nefericită în condiţiile în care,
vinovăţia privită ca trăsătură generală a infracţiunii, fie există, fie nu există, astfel încât nu
prezintă nici o importanţă delimitarea între intenţie şi culpă. Astfel, sub aspectul trăsăturii
generale, o persoană, după cum este sau nu responsabilă penal, va acţiona cu sau fără vinovăţie,
nefiind posibilă o diferenţiere între intenţie şi culpă pe acest plan. Distincţia intenţie/culpă
prezintă relevanţă doar în planul încadrării juridice, adică doar sub aspectul de sub-element al
laturii subiective. b) deplasarea abordării vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii, dinspre
teoria psihologică înspre teoria normativă, îmbrăţişată astăzi de majoritatea sistemelor penale
europene (dreptul german, austriac, elveţian, spaniol, portughez, olandez etc.). Aşa cum s-a mai
menţionat, potrivit teoriei normative, vinovăţia ca trăsătură generală este privită ca un reproş, ca o
imputare făcută infractorului pentru că a acţionat altfel decât îi cerea legea deşi a avut
reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei, ea neconfundându-se
cu sub-elementul laturii subiective.
Pe baza acestei concepţii privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi
sistematizarea articolelor în Titlul II. Astfel, după enunţarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii,
următoarele două articole (art. 16 şi 17) sunt consacrate unor elemente care ţin de prima trăsătură
generală – prevederea faptei în legea penală. Este vorba de o reglementare ce priveşte elementul

104
material al infracţiunii (reglementarea comisiunii prin omisiune) şi respectiv de definirea
elementului subiectiv (vinovăţia). Aşa cum am arătat, ambele sunt elemente prin prisma cărora se
analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret
săvârşită.
În ceea ce priveşte infracţiunea comisivă prin omisiune (art. 16), ea este recunoscută ca atare
de doctrina şi practica judiciară română, dar până în prezent nu există un text de lege care să o
consacre. Asimilarea inacţiunii cu acţiunea, în absenţa unui text de lege, constituie o analogie în
defavoarea inculpatului. Acesta este motivul pentru care unele sisteme juridice, cum este cazul
dreptului francez şi belgian, resping de principiu admiterea acestor infracţiuni. Majoritatea
legislaţiilor europene admit însă infracţiunile comisive prin omisiune, dar includ în partea
generală un text care precizează în ce condiţii inacţiunea poate fi asimilată acţiunii. Aşa se
întâmplă în dreptul german (§ 13 C. pen.), spaniol (art. 11 C. pen.), portughez (art. 10 C. pen.),
italian [art. 40 alin.(2)] etc. Este de menţionat că şi dreptul elveţian, aflat printre foarte puţinele
sisteme în aceeaşi situaţie cu dreptul român – în sensul că practica judiciară recunoştea existenţa
infracţiunii comisive prin omisiune în absenţa unui text legal – a consacrat de dată recentă o
reglementare legală acestei instituţii (art. 11 C. pen., în vigoare de la 1 ianuarie 2007).
Reglementarea propusă în noul Cod penal este inspirată de art. 11 C. pen. spaniol, şi are în
vedere cele două principale ipoteze în care inacţiunea poate fi asimilată acţiunii:
a) existenţa unei obligaţii legale sau contractuale de a acţiona (spre exemplu, mama care refuză
să îl mai alăpteze pe noul-născut în scopul de a-l ucide, iar victima decedează, sau funcţionarul
dintr-un penitenciar care refuză să ia măsurile necesare pentru a asigura tratamentul medical unui
deţinut ce suferă de o afecţiune gravă, iar deţinutul decedează, vor răspunde pentru o infracţiune
de omor sau omor calificat, după caz; la fel şi persoana care are în întreţinere contractuală o
persoană imobilizată la pat şi îi suprimă viaţa prin neacordare de hrană);
b) o acţiune anterioară a autorului, care a creat o stare de pericol pentru valoarea ocrotită şi
lezată ulterior ca efect al inacţiunii (proprietarul care lasă liber un animal periculos într-un parc,
comite o acţiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în acel spaţiu public;
dacă ulterior animalul răneşte o persoană, proprietarul acestuia va răspunde pentru o infracţiune
de vătămare corporală, în forma faptei comisive prin omisiune).
În ceea ce priveşte vinovăţia, s-a introdus dispoziţia din alin.(1) al art. 17 în scopul de a se
sublinia faptul că intenţia şi culpa se analizează în contextul faptei prevăzute de legea penală, ca
elemente prin prisma cărora se evaluează concordanţa între fapta concretă şi modelul descris de
legiuitor în norma de incriminare. De asemenea, a fost consacrată explicit intenţia depăşită

105
(praeterintenţia) ca formă de vinovăţie, ea fiind general acceptată de practică şi de doctrină. În
fine, a fost unificat regimul sancţionator prevăzut pentru acţiunea şi inacţiunea comisă cu aceeaşi
formă de vinovăţie [alin. (3) şi (4)].
Capitolul al II- lea este consacrat cauzelor justificative, împrejurări care înlătură cea de-a
doua dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – caracterul nejustificat. Este vorba de împrejurări
care operează in rem, efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor.
În privinţa legitimei apărări, au fost avute în vedere atât opiniile exprimate în doctrină cât şi
experienţa altor legislaţii (art. 15 C. pen. elveţian, art. 20 C. pen. spaniol, art. 122-5 C. pen.
francez) şi s-a renunţat la condiţia pericolului grav generat de atac, gravitatea acestuia şi a
acţiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate pe terenul proporţionalităţii.
Exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii are aceeaşi sferă de cuprindere ca şi
„ordinul sau autorizarea legii şi comanda autorităţii legitime” consacrată de codul penal din 1936,
reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat
majoritatea legislaţiilor (art. 20 pct.7 C. pen. spaniol, art. 51 C. pen. italian, art. 36 C. pen.
portughez etc.).
În fine, consimţământul persoanei vătămate a fost prevăzut ca o cauză justificativă, după
modelul altor legislaţii (art. 50 C. pen. italian, art. 38 C. pen. portughez etc.). Consimţământul nu
va opera însă ca o cauză justificativă în cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate
dispune, fie pentru că nu îi aparţin (spre exemplu, consimţământul unui soţ dat pentru ca celălalt
să încheie o nouă căsătorie nu este valabil, pentru că valoarea lezată nu îi aparţine), fie pentru că
ar duce la o pierdere totală şi ireversibilă a valorii sociale (spre exemplu, consimţământul dat de
victimă ca autorul să îi amputeze un picior, fără a exista o necesitate medicală în acest sens). De
asemenea, consimţământul nu va produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, atunci când
legea îi exclude valoarea justificativă (spre exemplu, în cazul traficului de persoane).
Capitolul al III- lea este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care înlătură cea de-a treia
trăsătură esenţială a infracţiunii – imputabilitatea. Cauzele de neimputablitate sunt cauze
personale, care nu se răsfrâng asupra participanţilor, de ele urmând a beneficia doar persoana care
a acţionat sub imperiul lor. Principalele modificări în această materie sunt:
a) Introducerea în această categorie – şi nu în cea a cauzelor justificative – a excesului justificat
de legitimă apărare sau stare de necesitate. Această abordare, acceptată de numeroase sisteme
europene – § 33 şi 35 C. pen. german, art. 16 alin.(2) şi art.18 alin.(2) C. pen elveţian (forma în
vigoare de la 1 ianuarie 2007), art. 33 şi 35 C. pen. portughez – se justifică prin aceea că în
respectivele situaţii suntem în prezenţa unor cauze cu caracter personal, care nu se răsfrâng

106
asupra participanţilor, spre deosebire de cauzele justificative. Dacă spre exemplu, două persoane
aflate împreună comit o faptă în legitimă apărare depăşind limitele unei apărări proporţionale,
însă numai una a acţionat sub imperiul unei stări de tulburare, doar aceasta va beneficia de
efectele excesului neimputabil, nu şi cea care a depăşit limitele apărării în deplină cunoştinţă de
cauză.
b) înlocuirea termenului de „beţie” utilizat în codul în vigoare cu cel de „intoxicaţie”, acesta din
urmă redând mai fidel şi mai corect din punct de vedere medico-legal conţinutul respectivei
cauze. Termenul este folosit şi de alte legislaţii (art. 20 pct.2 C. pen. spaniol).
c) reglementarea erorii, pe baza clasificării moderne care distinge între eroarea asupra
elementelor constitutive ale infracţiunii şi eroarea asupra caracterului interzis al actului. Această
abordare este astăzi promovată de numeroase legislaţii europene (§ 16-17 C. pen. german, art. 14
C. pen. spaniol, art. 16-17 C. pen. portughez, art. 13 şi 21 C. pen. elveţian, § 8 şi 9 C. pen.
austriac) şi este în concordanţă cu concepţia proiectului privind trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii. Dispoziţiile alin.(1), (2) şi (4) ale art. 30 privesc eroarea asupra elementelor
constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia, ca sub-element al laturii subiective.
Această eroare înlătură şi culpa dacă este invincibilă, respectiv lasă să subziste răspunderea
penală pentru o faptă din culpă dacă eroarea este culpabilă, iar fapta este incriminată şi în
modalitatea respectivă. Spre exemplu, dacă o persoană, dorind să facă o glumă, îndreaptă spre o
altă persoană o armă pe care o ştia neîncărcată, deşi în realitate nu era aşa, şi ucide victima,
autorul nu va răspunde pentru o faptă intenţionată de omor datorită erorii, dar va răspunde pentru
o ucidere din culpă datorită faptului că această eroare îi este imputabilă.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care înlătură imputabilitatea. Ea poate fi o
eroare de fapt – autorul crede că se află în faţa unui atac ce ar legitima o apărare, deşi în realitate
nu este aşa (legitimă apărare putativă), considerând astfel că poate comite fapta în mod licit – ori
o eroare de drept extrapenal (autorul crede că o anumită normă din dreptul civil referitoare la
transferul dreptului de proprietate îi conferă dreptul de a vinde un anumit bun, el comiţând în
realitate un abuz de încredere) sau penal. Eroarea asupra caracterului ilicit înlătură imputabilitatea
doar atunci când este invincibilă. În situaţiile în care această eroare este culpabilă ea poate fi
valorificată doar ca o circumstanţă atenuantă judiciară.
Din aceste considerente, alin.(1) al art.30 precizează că „nu constituie infracţiune fapta (...)”,
nefiind folosită formularea „nu este imputabilă fapta (...)”,ca în cazul celorlalte cauze
reglementate în acest capitol, căci eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii nu
înlătură imputabilitatea, ci intenţia (eventual şi culpa) ca sub-element al laturii subiective. Din

107
considerente legate de o mai bună sistematizare, s-a optat pentru reglementarea celor două forme
ale erorii în cuprinsul aceluiaşi articol (după modelul art. 14 C. pen. spaniol).
d) renunţarea la reglementarea cazului fortuit. Într-adevăr, reglementarea legală a cazului fortuit
nu se justifică, în condiţiile în care pentru a înlătura existenţa infracţiunii este suficientă
imposibilitatea subiectivă de prevedere. Astfel, dacă existenţa infracţiunii este exclusă în
condiţiile în care autorul nu a putut prevedea rezultatul (ceea ce înseamnă că nu există nici măcar
o culpă fără prevedere, lipsind deci vinovăţia), ce importanţă mai are să constatăm că nici o altă
persoană nu ar fi avut această posibilitate? Este de semnalat şi faptul că nici dreptul francez,
german, elveţian, portughez, sau olandez nu cunoaşte o reglementare în materie, iar legiuitorul
spaniol a renunţat în 1995 la dispoziţiile anterioare din codul penal privitoare la cazul fortuit.
Capitolul al IV- lea este consacrat reglementării tentativei ca formă atipică a infracţiunii.
În această materie proiectul propune mai multe modificări, dintre care unele se referă la
definiţia legală a tentativei, iar altele la pedepsirea acesteia.
În alin.(1) al art. 31 din proiectul noului Cod penal se defineşte tentativa ca fiind „punerea
în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea”, spre deosebire de Codul penal de la 1968 [art.
20 alin.(1)], în concepţia căruia tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea”. Această din urmă soluţie promovată de legiuitor a ridicat ample discuţii în doctrina
şi practica judiciară, deoarece prin „hotărârea de a săvârşi infracţiunea”, unii autori au înţeles că
tentativa se poate săvârşi numai cu intenţie directă, pe când alţii au considerat că tentativa poate fi
comisă şi cu intenţie indirectă. Pe aceleaşi poziţii contradictorii s-au situat şi instanţele de
judecată în hotărârile pe care le-au pronunţat.
Formularea propusă de proiect înlătură această controversă şi conduce la consacrarea fără
echivoc a soluţiei conform căreia, în cazul tentativei, intenţia poate fi directă sau indirectă.
A doua modificare vizează renunţarea la dispoziţiile art. 20 alin.(2) Cod penal în vigoare. S-
a considerat că aceste prevederi nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanţă motivele
neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente de
voinţa făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală a acestuia. Reglementarea tentativei
relativ improprii a fost socotită oportună de către redactorii Codului penal Carol II (de unde a fost
preluată ulterior în Codul penal în vigoare), pentru a pune capăt discuţiilor referitoare la
sancţionarea sau nesancţionarea aşa-numitei infracţiuni imposibile. În prezent aceste chestiuni au
fost definitiv tranşate, astfel încât nu se mai justifică menţinerea textului în discuţie. Tentativa
relativ improprie nu este reglementată expres nici în legislaţiile penale străine (Codul penal
francez, Codul penal italian, Codul penal suedez, Codul penal german, Codul penal spaniol etc.).

108
 În privinţa pedepsirii tentativei, au fost păstrate prevederile Codului penal în vigoare care
reduce limitele speciale ale pedepsei cu 1/2 faţă de cele prevăzute de lege pentru infracţiunea
consumată.
Capitolul al V –lea, intitulat Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, conţine mai multe
modificări în raport cu reglementările cuprinse în Codul penal în vigoare. O primă modificare
vizează denumirea capitolului. În Codul penal în vigoare acest capitol este denumit „Pluralitatea
de infracţiuni”, în conţinutul căruia se reglementează formele pluralităţii de infracţiuni,
infracţiunea continuată şi cea complexă, în această ordine. În proiect se modifică denumirea
capitolului din „Pluralitatea de infracţiuni” în „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni” pentru că în
realitate se reglementează ambele instituţii, dându-se prioritate infracţiunii continuate şi acelei
complexe în raport cu pluralitatea de infracţiuni.
În materia unităţii de infracţiune o primă modificare se referă la definiţia legală a
infracţiunii continuate în care a fost introdusă o nouă condiţie şi anume unitatea de subiect pasiv.
Dreptul comparat oferă trei soluţii în privinţa compatibilităţii unităţii infracţiunii continuate cu
pluralitatea de subiecţi pasivi – incompatibilitate totală, compatibilitate totală şi respectiv
compatibilitate limitată la categoria infracţiunilor contra patrimoniului. Este preferabilă prima
dintre aceste soluţii, la care se raliază şi proiectul, căci infracţiunea continuată a fost creată ca o
excepţie de la aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni, şi
trebuie să rămână o excepţie. Acceptarea compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea
subiecţilor pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenţă al acesteia în
cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracţiuni, aşa cum se întâmplă în
prezent. O astfel de tentaţie va fi cu atât mai mare în viitor, în condiţiile înăspririi tratamentului
sancţionator prevăzut de lege pentru concursul de infracţiuni, astfel că soluţia propusă de noul
Cod penal îşi găseşte pe deplin justificarea.
A doua modificare are în vedere definiţia infracţiunii complexe la care expresia „ca element
sau circumstanţă agravantă”, se înlocuieşte cu expresia „ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravat”, modificare cerută de doctrina penală.
A treia modificare vizează stabilirea pedepsei în cazul infracţiunii continuate. Dacă potrivit
Codului penal în vigoare [art. 42 alin.(1)] infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa
principală prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor similar
cu cel de la concursul de infracţiuni, în proiect se prevede că pedeapsa pentru infracţiunea
continuată săvârşită se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu
cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Se justifică un asemenea mod de a raţiona întrucât la

109
infracţiunea continuată chiar dacă există o pluralitate de acte similare, toate au la bază o rezoluţie
unică, pe când la concurs de infracţiuni identificăm mai multe hotărâri infracţionale. În privinţa
pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula că „dacă s-a
produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată. Această soluţie legislativă vine să confirme, ceea ce practica
judiciară şi doctrina penală au promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de
incriminare a unor astfel de fapte.
Referitor la formele pluralităţii de infracţiuni, spre deosebire de Codul penal în
vigoare, noul Cod reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni reţinute în
doctrina penală şi confirmate de practica judiciară şi anume: concursul, recidiva şi
pluralitatea intermediară de infracţiuni.
În art. 37 din proiect se defineşte concursul real de infracţiuni făcându-se precizarea că
infracţiunile concurente sunt săvârşite „prin acţiuni sau inacţiuni distincte”, aceasta pentru a
răspunde precizărilor făcute în doctrina penală în materia concursului real de infracţiuni.
În privinţa pedepsei principale, în caz de concurs de infracţiuni, s-a optat pentru sistemul
absorbţiei în ipoteza în care pentru una dintre infracţiunile concurente s-a aplicat pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, respectiv cumulul juridic în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au
aplicat numai pedepse cu amenda ori o pedeapsă cu închisoarea şi alta cu amenda.
Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea operează cumulul juridic, la fel ca în Codul
penal în vigoare, cu deosebirea că la pedeapsa cea mai grea se adaugă un spor care nu poate fi
mai mare de 1/2 din totalul celorlalte pedepse stabilite, cu condiţia ca pedeapsa astfel rezultată să
nu depăşească maximul general al pedepsei închisorii.
Nu în ultimul rând, în materia sancţionării concursului a fost introdusă o dispoziţie de
excepţie, care permite ca în situaţia comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanţa să
poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna
dintre infracţiunile concurente. Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie
urmate de moartea victimei şi pentru fiecare instanţa a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani.
Aplicând sistemul clasic de sancţionare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai
grea un spor de cel mult 10 ani, cu toate că faţă de numărul şi gravitatea infracţiunilor comise
se justifică aplicarea detenţiunii pe viaţă. De aceea, art. 38 alin.(2) oferă judecătorului această
posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opţiune este sau nu
justificată. În reglementarea recidivei identificăm, în proiect, elemente noi atât în ceea ce
priveşte definirea şi termenii recidivei, cât şi referitor la pedeapsă. Caracterul temporar al
recidivei este evidenţiat chiar în definirea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni. Termenii

110
 recidivei au fost modificaţi (limitele acestora au crescut) pentru a califica drept recidivist
numai acea persoană condamnată care a săvârşit noi infracţiuni de un anumit grad de pericol
social.În materia tratamentului sancţionator reglementarea a fost simplificată, recurgându-se la
un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a
limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii. Pentru ipoteza în
care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni, a fost stabilit
un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent astăzi, aplicându-se mai întâi
dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele incidente în cazul recidivei. Acest tratament este
aplicabil chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente se află în stare de recidivă, restul
fiind în pluralitate intermediară, deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul
specific acestei forme de pluralitate. În acelaşi timp, tratamentul sancţionator propus este mai
puţin sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispoziţiilor privind recidiva sau
pluralitatea intermediară pentru fiecare infracţiune în parte şi apoi regulile referitoare la
concursul de infracţiuni. A fost consacrată şi în materia recidivei postcondamnatorii, cu titlu
de excepţie, posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite constau în
închisoare, atunci când numărul şi gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.În
Capitolul al VI- lea – Autorul şi participanţii – proiectul corectează greşeala din Codul
penal în vigoare care enumără pe autor, alături de instigatori şi complici, ca participant la
infracţiune, deşi între aceştia există o deosebire calitativă; autorul comite în mod nemijlocit
fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod mijlocit
prin autor.

Proiectul, ca şi Codul penal în vigoare, reglementează participaţia penală prin referire la

„fapta prevăzută de legea penală” şi nu prin raportarea activităţii autorului, instigatorilor şi
complicilor la infracţiune, aşa cum apreciază unii autori de drept penal.
Proiectul aduce o reglementare explicită a coautoratului, cerută de doctrină şi practică şi
întâlnită şi în alte legislaţii (spre exemplu, art. 28 C. pen. spaniol). De asemenea, proiectul
păstrează instituţia participaţiei improprii, devenită tradiţională în dreptul nostru şi care s-a
dovedit funcţională fără dificultăţi în practică, în detrimentul teoriei autorului mediat.
Reglementarea participaţiei improprii a fost însă completată cu prevederile referitoare la
coautorat.
TITLUL III al părţii generale din noul Cod penal reglementează pedepsele.
În reglementarea sistemului pedepselor principala preocupare a fost aceea de a crea un
mecanism care, prin flexibilitate şi diversitate, să permită alegerea şi aplicarea celor mai adecvate
111
măsuri, pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţională în raport cu gravitate
infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului cât şi o modalitate eficientă de recuperare
socială a infractorului.
O asemenea abordare este susţinută pe de o parte de reglementările similare din majoritatea
codurilor penale europene (a se vedea noua parte generală a Codului penal elveţian, în vigoare de
la 1 ianuarie 2007, Codul penal spaniol, Codul penal francez), care în ultimul deceniu au
manifestat o preocupare constantă în acest sens, dar şi de realităţile practicii judiciare care, deşi a
evidenţiat în perioada postdecembristă o infracţionalitate din ce în ce mai variată sub aspectul
modalităţilor faptice de comitere, a motivelor ori a scopurilor urmărite, nu a avut la dispoziţie un
sistem sancţionator adaptat acestor noi realităţi.
Sistemul pedepselor este reglementat în Titlul III şi este structurat pe capitole şi secţiuni:
a) Capitolul I Categoriile pedepselor ( art. 53 - art. 55);
b) Capitolul al II- lea Pedepsele principale:
- Secţiunea 1 - Detenţiunea pe viaţă ( art. 56 - art. 59);
- Secţiunea a 2-a - Închisoarea (art. 60);
- Secţiunea a 3-a - Amenda (art. 61 - art. 64);
c) Capitolul al III- lea Pedeapsa accesorie şi Pedepsele complementare:
- Secţiunea 1 -Pedeapsa accesorie (art. 65),
- Secţiunea a 2-a - Pedepsele complementare (art. 66 - art. 70);
d) Capitolul al IV – lea Calculul duratei pedepselor (art. 71 - art. 73);
e) Capitolul al V- lea Individualizarea pedepselor:
- Secţiunea 1 - Dispoziţii generale (art. 74);
- Secţiunea a 2-a - Circumstanţele atenuante şi agravante (art. 75 - art. 79);
- Secţiunea a 3-a - Renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 - art. 82);
- Secţiunea a 4-a - Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 - art. 90);
- Secţiunea a 5-a -Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art.91-art.98);
- Secţiunea a 6-a - Liberarea condiţionată (art. 99 - art. 106).
În ceea ce priveşte categoriile pedepselor, proiectul le menţine pe cele din codul penal în
vigoare însă procedează la o altă sistematizare folosind drept criteriu ordinea în care acestea,
odată aplicate, urmează să se execute. De aceea, noua reglementare a categoriilor de pedeapsă
începe cu pedepsele principale, continuă cu pedepsele accesorii şi se încheie cu pedepsele
complementare, iar ca elemente de noutate, în categoria pedepselor complementare a fost

112
diversificat conţinutul pedepsei interzicerii unor drepturi şi a fost introdusă o nouă pedeapsă
constând în afişarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare.
În materia pedepselor principale, pentru consecvenţă, proiectul defineşte fiecare dintre cele
trei pedepse principale şi nu doar pedeapsa amenzii aşa cum se întâmplă în codul penal în
vigoare.
De asemenea, s-a renunţat la dispoziţiile actuale din codul penal privitoare la regimul general al
executării pedepselor privative de libertate, la regimul de detenţie şi cele privitoare la regimul de
muncă, întrucât acestea fac obiectul legii de executare a pedepselor unde de altfel sunt deja
reglementate.
Instituţia liberării condiţionate nu mai este reglementată în capitolul privitor la pedepsele
principale, ci în capitolul privind individualizarea pedepsei, raţiunea noii sistematizării fiind
aceea că liberarea condiţionată reprezintă o formă de individualizare a executării pedepsei.
Reglementarea pedepsei detenţiunii pe viaţă nu a suferit modificări semnificative faţă de
codul penal în vigoare, însă s-a renunţat la interdicţia absolută a neaplicării acestei pedepse în
cazul inculpaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani până la pronunţarea hotărârii de
condamnare. Pentru a asigura posibilitatea unei cât mai bune individualizări în raport de
particularităţile diferitelor situaţii concrete care pot apărea în practică s-a dat posibilitatea
instanţei de judecată să aprecieze, ţinând seama de criteriile generale de individualizare a
pedepsei - unul dintre aceste criterii fiind personalitatea, nivelul de educaţie, vârsta şi starea de
sănătate - dacă într-un caz concret se impune sau nu aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă. O
modificare în acelaşi sens şi având la bază aceleaşi raţiuni priveşte renunţarea la înlocuirea
obligatorie a pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit
vârsta de 60 de ani.
Obligativitatea înlocuirii detenţiunii pe viaţă cu închisoarea, din actuala reglementare,
condiţionată exclusiv de vârsta condamnatului este criticabilă întrucât nu se ţine seama în nici un
fel de conduita condamnatului în timpul executării pedepsei şi în plus, dacă partea din detenţiune
executată este cel puţin egală cu durata închisorii cu care s-a făcut înlocuirea, este obligatorie
eliberarea condamnatului pentru executarea pedepsei închisorii la termen, deşi este evident că nu
aceasta a fost intenţia legiuitorului. Potrivit Codului penal în vigoare, o persoană în vârstă de 35
de ani condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ar trebui eliberată în mod obligatoriu în
momentul împlinirii vârstei de 60 de ani întrucât pedeapsa închisorii de 25 de ani, cu care s-a
înlocuit detenţiunea pe viaţă, se constată ca fiind executată.
Perspective legislative

113
 Se menţine definiţia legală a infracţiunii, însă noul cod penal modifică ordinea în care sunt
enumerate cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii, acordând prioritate prevederii faptei în
legea penală. „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi
este săvârşită cu vinovăţie” (art. 17 alin. 1).
Se consacră expres, alături de intenţie şi culpă, forma de vinovăţie a praeterintenţiei (intenţia
depăşită), care există atunci când rezultatul mai gravprodus printr-o acţiune sau o inacţiune
intenţionată se datorează culpei făptuitorului (art. 20 alin. 4).
De asemenea, noul Cod penal reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor
juridice potrivit dispoziţiilor art. 45 care prevede că persoanele juridice cu excepţia statului, a
autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal în cazurile prevăzute de lege, pentru
infracţiuni săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice de către organele sau
reprezentanţii acestora. Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea penală
a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Spre deosebire de actuala reglementare se consacră o răspundere penală specializată în
cazurile prevăzute de lege pentru infracţiunile susceptibile de comitere şi de către persoanele
juridice. În partea specială a Codului penal, cadrul legal al anumitor categorii de infracţiuni se
încheie printr-un articol cu nota marginală “sancţionarea persoanei juridice”. Spre exemplu,
sancţionarea persoanei juridice pentru infracţiunile privind manipularea genetică (art. 197) sau
infracţiunile contra protecţiei muncii (art. 242) ori pentru unele dintre infracţiuni contra libertăţii
persoanei (art. 216).
Infracţiunile trebuie să fie comise de către organele sau reprezentanţii persoanelor juridice
şi, totodată, săvârşite în numele sau în interesul acestora.
Este exclusă răspunderea penală a statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice.
În concepţia legiuitorului, în noul Cod penal, incriminarea tentativei diferă în funcţie de
gravitatea faptelor prevăzute de legea penală ca infracţiuni tipice (în forma consumată),
distingând între incriminarea tentativei la crimă – incriminare nelimitată – si incriminarea
tentativei la delict – incriminare limitată. Această concepţie rezultă din prevederile art. 35 alin.1,
articol potrivit căruia tentativa la crimă se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delict numai
când legea prevede aceasta.
În ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil, legea consacră o sancţionare diferenţiată în
raport cu pedepsirea infracţiunii consumate, conform sistemului diversificării de pedeapsă (regula
în materie). Pentru anumite categorii de infracţiuni de gravitate sporită, pe cale de dispoziţii

114
speciale s-a prevăzut si sistemul parificării de pedeapsă (aceeasi pedeapsă pentru tentativă ca si
pentru infracţiunea consumată).
Legea consacră sistemul general al diversificării pedepsei pentru tentativă, sistem operant în
sancţionarea tentativei comise de persoana fizică sau juridică.
Potrivit art. 35 alin.2 se prevede că în cazul persoanelor fizice, tentativa se sancţionează cu o
pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată (regula diversificării), dacă legea nu prevede altfel.
Prin unele dispoziţii speciale, legiuitorul înscrie şi sancţionarea tentativei potrivit sistemului
parificării, în cazul infracţiunilor (crime) contra umanităţii, al crimelor de omor (simplu şi
calificat), al actelor de terorism, stabilind că tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei
prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.
În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu o amendă cuprinsă între minimul
special şi maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată, reduse la jumătate (diversificarea pedepsei amenzii), dacă legea nu
prevede altfel; la această pedeapsă – potrivit art. 35 alin. 3 teza a II-a – se pot adăuga una sau mai
multe dintre pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice.
Infracţiunea continuată îsi găseste reglementarea într-un singur text de lege, potrivit art. 55
alin. 2 noul Cod penal, fiind menţinută aceeasi definiţie, însă cu modificarea modului de
sancţionare, prin aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârsită, la care se
poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate
aplica un spor fără ca pedeapsa să poată depăşi maximul general al acelei pedepse.

115
 PLANUL LUCRĂRII
1. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal
Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infracţiune, răspunderea
penală si sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii fiind, pe drept cuvânt, apreciată în
doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, infracţiunea determinând
răspunderea penală si sancţiunea penală.
Instituţia infracţiunii este consacrată în Titlul II al pării generale a Codului penal, cadrul
reglementărilor în materie incluzând dispoziţii generale privind infracţiunea (art. 17-19), tentativa
(art. 20-22), participaţia (art. 23-31), pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43) si cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei (art. 44-51).
2. Aspecte generale privind infracţiunea
Definiţie. Trăsături esenţiale
Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârsită cu vinovăţie şi prevăzută de
legea penală, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 17 C.pen.).
Definiţia legală relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie Infracţiune:
- fapta care prezintă pericol social;
- fapta săvârşită cu vinovăţie;
- fapta prevăzută de legea penală.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia dintre acestea
existenţa infracţiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru ansamblul
faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal, delimitându-se astfel, atât de faptele ce
reprezintă alte forme de ilicit juridic, dar extrapenal (spre exemplu, contravenţiile, abaterile
disciplinare), dar si de faptele licite.
Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social. Fapta care prezintă pericol social în înţelesul
legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile
arătate în art.1 si pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse (art. 18 C.pen.).

116
 Fapta incriminată este o faptă periculoasă pentru societate, de natură să lezeze sau să
pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală, pentru sancţionarea căreia este necesară
aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă).
Pericolul social
Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme, distingând între pericolul social
abstract si pericolul social concret.
Pericolul social abstract este avut în vedere si apreciat de legiuitorul penal cu ocazia
incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: importanţa valorii sociale ocrotite,
gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc.) si se reflectă în specia de pedeapsă prevăzută pentru
fiecare faptă incriminată.
Pericolul social concret caracterizează infracţiunea ca faptă concretă săvârsită şi se apreciază
de instanţă potrivit unor criterii legale, obiective si subiective, referitoare la modul si mijloacele
de săvârsire a faptei, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-
ar fi putut produce, de scopul urmărit, precum si de persoana si conduita făptuitorului. Pericolul
social concret se reflectă în sancţiunea (pedeapsa) concretă
aplicată în urma judecării faptei comise, de gravitatea acesteia ţinându-se cont la
stabilirea si aplicarea pedepsei (potrivit art. 72 C.pen. reprezintă unul dintre criteriile
generale de individualizare judiciară a pedepsei).
Vinovăţia
Săvârşirea faptei cu vinovăţie reprezintă cea de-a doua trăsătură esenţială a
infracţiunii, trăsătură obligatorie pentru existenţa oricărei infracţiuni. De aici decurg
următoarele consecinţe :
a) Vinovăţia – ca trăsătură a infracţiunii – indiferent de forma sub care s-ar înfăţişa (intenţie
sau culpă) şi gradul ei, trebuie întotdeauna să reflecte o stare de conştiinţă a făptuitorului care să
implice o atitudine psihico-morală de sfidare sau nesocotire a valorilor ocrotite de legea penală.
b) Vinovăţia – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – trebuie să se exteriorizeze în conţinutul
concret al faptei prevăzute de legea penală şi, deci, trebuie reperată atât ca semnificaţie, cât şi ca
dimensiuni numai în măsura în care se regăseşte în fapta pe care a ocazionat-o.
c) În lipsa vinovăţiei, adică a unei componente subiective care să implice personalitatea
antisocială a făptuitorului, reflectând-o apoi într-un act de conduită, nu este posibilă existenţa
infracţiunii, aceasta neputându-şi realiza conţinutul constitutiv nici în plan exclusiv moral (fără o
componentă materială) şi nici în plan exclusiv material (fără o componentă psihico-morală). Din
acest punct de vedere, literatura juridică şi practica judiciară sunt unanime în a considera atât
inadmisibilitatea întemeierii răspunderii penale numai pe o stare de imputabilitate subiectivă
117
(sancţionând simpla intenţie, neurmată de trecerea la executare), cât şi inadmisibilitatea situaţiei
opuse, şi anume a posibilităţii întemeierii răspunderii penale pe săvârşirea unei fapte penale fără
vinovăţie (imputabilitate obiectivă). Cu alte cuvinte, în dreptul penal modern sunt excluse de
principiu răspunderea penală pur subiectivă (fără faptă), cât şi răspunderea penală obiectivă (fără
vinovăţie).
d) Ori de câte ori legiuitorul va considera că datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită o
faptă prevăzută de legea penală, aceasta nu este totuşi imputabilă subiectiv făptuitorului – chiar
dacă acesta a lucrat cu înţelegerea şi voinţa faptei – situaţiile respective vor trebuie expres şi
precis prevăzute de lege, constituindu-se în cauzele legale de înlăturare a elementului moral al
infracţiunii (aşazisele cauze de neimputabilitate).
e) În sfârşit, ca o consecinţă logică, ori de câte ori judecătorul sesizat cu soluţionarea unei
cauze penale va constata că fapta pusă în sarcina inculpatului nu a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie cerută de lege, va pronunţa achitarea acestuia pentru lipsa vinovăţiei, ca trăsătură, şi
totodată – ca element constitutiv al infracţiunii.
Vinovăţia penală poate fi definită ca reprezentând „acea atitudine mentală cu caracter antisocial a
persoanei ce săvârşeşte o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală, care fie că a avut în
momentul conceperii şi executării ei atât capacitatea de a se exprima liber, cât şi înţelegerea
semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a urmărilor acesteia, fie că deşi nu a avut nici
reprezentarea faptei şi nici a urmărilor acesteia, putea şi trebuia să şi le reprezinte în condiţiile
unei atitudini normal diligente”
Prevederea faptei în legea penală
Cea de-a treia trăsătură esenţială de existenţă a infracţiunii o reprezintă cerinţa ca fapta care
prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie să fie prevăzută şi de legea penală. Această
trăsătură – care reflectă şi cea mai importantă cerinţă a principiului fundamental al dreptului
penal, al legalităţii incriminatorii – se consideră a fi îndeplinită numai atunci când legiuitorul
penal descrie în mod suficient şi interzice în mod expres conduita antisocială sub ameninţarea
unei sancţiuni de drept penal.
Trăsătura obligativităţii faptei penale într-o dispoziţie legală cu caracter incriminator, se
consideră îndeplinită din momentul intrării în vigoare a normei juridico-penale, care prevede şi
sancţionează acea faptă. Din necesitatea acestei trăsături – care este consecinţă esenţială – decurg
câteva consecinţe importante :
g) Chiar dacă o faptă prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie, ea nu va antrena
răspunderea penală decât din momentul incriminării sale exprese, legiuitorul având

118
 sarcina de a organiza apărarea socială împotriva criminalităţii, în aşa mod încât toate
faptele care prezintă pericol social şi sunt comise cu vinovăţie să fie reflectate (să-şi
găsească rezonanţa cuvenită) şi în dispoziţiile legii penale;
h) În situaţia în care pentru antrenarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei este necesară
o dublă incriminare, fapta se consideră prevăzută de lege numai sub condiţia unei astfel de
incriminări;
i) Dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală înlătură în mod implicit şi posibilitatea
considerării ei în continuare ca infracţiune;
j) În condiţiile prevederii formale a unei conduite antisociale, nici o persoană nu poate fi
absolvită de răspundere sau beneficia de un regim de răspundere penală mai uşor decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;
k) Prevederea legală a unei fapte şi sancţionarea ei atrag obligativitatea aplicării legii
penale, în ansamblul instituţiilor şi prevederilor sale;
l) Cauzele justificative, care au ca efect de principiu anihilarea elementuluiformal al
infracţiunii, trebuie prevăzute întotdeauna în mod expres de lege.
Potrivit dispoziţiei din art. 17 C. pen. pentru ca o faptă care prezintă pericol social şi care a
fost săvârşită cu vinovăţie, să constituie infracţiune trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea
penală.
O faptă care prezintă pericol social chiar dacă a fost săvârşită cu vinovăţie nu poate fi
calificată ca infracţiune decât dacă este prevăzută şi sancţionată de lege.
3. Conţinutul infracţiunii
În lumina definiţiei acordate infracţiunii, ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit
juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare
varietate. Astfel, se ajunge la distincţii între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie
infracţiune de o altă faptă penală, de alte infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi
subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni
(care determină un anumit tip de infracţiune).
Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă –
permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni. Sub acest aspect, nu trebuie
confundate definiţia infracţiunii si trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de conţinut al
infracţiunii (structura infracţiunii), interesând în acest caz condiţiile infracţiunii si elementele
constitutive.

119
 Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale de
incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul si subiecţii infracţiunii, latura
obiectivă si latura subiectivă, ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de
incriminare).
Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii si subiecţii.
Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi relaţiile
sociale apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care sunt lezate
sau puse în pericol prin săvârşirea acestora.
Felurile obiectului infracţiunii. Determinarea noţiunii de obiect al infracţiunii arată esenţa
obiectului prin afirmarea unei caracteristici, printr-o sistematizare formală a obiectelor
infracţiunii după criteriul sensului acestora (obiect juridic şi obiect material al infracţiunii), după
criteriul specificului acestora (obiect juridic generic – de grup şi obiect juridicspecific –
individual), după criteriul valorii acestora (obiect juridic principal şi obiect juridic secundar –
adiacent). Aceste criterii corespund delimitării conceptului de obiect al infracţiunii în procesul
cunoaşterii sferei naţionale şi determinării definitive a acestora în practica judiciară.
Obiectul infracţiunii cunoaste mai multe forme:
- obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeasi natură, vătămate de o
grupă de infracţiuni. Pe baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C.pen. pe un număr
de 10 titluri în vigoare.
- obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se aduce atingere
prin infracţiune. Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic specific.
În cazul anumitor infracţiuni se întâlneste şi un obiect material care constă în lucrul corporal
sau fiinţa asupra căreia se îndreaptă activitatea infracţională.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi o persoană fizică sau juridică, persoană care,
îndeplinind condiţiile legii, săvârşeste fapta penală.
Subiectul activ al infracţiunii – când este reprezentat de o persoană fizică – trebuie să
îndeplinească cumulativ anumite condiţii (condiţii generale), şi anume: o anumită limită de
vârstă; responsabilitate; libertatea de hotărâre şi acţiune.
În ceea ce priveşte limitele răspunderii penale, art. 99 C. pen. prevede că minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani, răspunde
penal numai dacă se dovedeste că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta
de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

120
 Pe planul reglementărilor penale, starea de minoritate se reflectă, pe de o parte, ca o cauză
care înlătură caracterul penal al faptei, interesând categoria minorilor nerăspunzători penal, lipsiţi
de discernământ (până la împlinirea vârstei de 14 ani cât şi pe segmentul de vârstă cuprins între
14 si 16 ani), pe de altă parte, ca o cauză de diferenţiere a răspunderii penale faţă de cea a
infractorilor majori, în cazul minorilor răspunzători penal (cu vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani si
discernământ dovedit în săvârşirea faptei şi al celor care au împlinit vârsta de 16 ani).

BIBLIOGRAFIE
1. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII :
1. C. Bulai - Manual de Drept Penal - Partea Generală - Ed. All, Bucureşti, 1997;

2. C. Dumitrache - Drept Penal Român - Partea Generală - Ed. Şansa, Bucureşti,1971 ;

3. Florin Streteanu - Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;

4. George Antoniu, în colab. - Codul penal comentat şi adnotat ; Partea generală, Editura
Ştiintifică, Bucureşti, 1979 ;
5. Gh. Nistoreanu , Vasile Dobrinoiu - Drept Penal - Partea Generală - Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1997;
6. Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, N. Laurenţiu - Drept Procesual Penal - Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1999 ;
7. Ilie Pascu, V. Dobrinoiu - Drept Penal - Parte Generală - Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1997 ;
8. Maria Zolyneak - Maria loana Michinici, Drept penal, Partea generală, Editura
Chemarea, laşi, 1999;

9. Maria Zolyneak, Formele Concursului de Infracţiuni in Literatură şi Legislaţie - Examen

de Drept Comparat ;
10. Narcis Giurgiu - Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997;

11. Narcis Giurgiu - Drept Penal Român - doctrină, legislaţie, jurisprudenţă - Ed.
Sunset, Iaşi, 1997;
12. Vasile Păvăleanu - Drept penal general, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;

13. Vasile Păvăleanu - Drept penal general, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
121
 14. Vintilă Dongoroz, în colab. - Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea
generală, vol. I, Editura Academiei Bucureşti, 1969;
15. V. Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu ş.a. - Drept penal, Partea generală, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1999;
16. V. Rămureanu - Codul Penal Român comentat, Partea Generală;
17. Valentin Mirisan – “Consideraţii privind unele cauze care fac ca fapta sa nu constituie
Infracţiune”, Ed. Gill, Zalău, 1996 ;
18. George Antoniu - “Vinovatia penala”, Editura Academiei Romane, Bucureşti, 1995 ;

19. Dima Traian–Drept penal, partea generala–Infracţiunea, Ed. Lumina Lex,Bucuresti-

2004 ;

2. STUDII SI ARTICOLE DE SPECIALITATE

1. V. Mirişan – Eroarea de fapt cu privire la infracţiunile din culpa, in Revista Dreptul, nr.
5/1995
2. Daneş S. – Consideraţii in legătura cu circumstanţele agravante legale si judiciare, R.R.D.
nr. 11/1984
2 . Radu Bodea – „Caz fortuit. Conditii” in R.R.D. nr 3/2004

2. PRACTICA JUDICIARĂ

1. Culegere de Practică Judiciară - Ed. Sansa SRL, Bucureşti, 1995 ;

2. G. Antoniu, C. Bulai - Repertoar de Practică Judiciară ;

3. G. Antoniu, V. Papadopol - Îndrumările date de Plenul Tribunalului Suprem şi Noua

Legislaţie Penală - Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971;
4. T.S. sent, penală, decembrie, nr. 316/1975 - Repertoriu Decizia de Îndrumare nr.
1/1984;
5. V. Dobrinoiu - Notă la dec. pen. nr. 182/15.03.1977, Tribunalul Judetului Timiş, în RRD
nr.3/1978;
6. Dr. Constantin Sima. Codul penal adnotat cu practica judiciară 1969 – 2000.
Editura Lumina LEX, Bucureşti 2001 ;

122
 4. LEGISLATIE

1. Constituţia României, revizuită prin Legea nr.429/2003, publicată în M.Of. nr. 767
din 31 oct. 2003

2. Legea nr.15 din 21 iunie 1968 Codul Penal al României publicata in B. Of. Nr. 79 –
70 bis/21 iun. 1968, republicata in B.of. nr. 55/23 apr.1973, cu ultimile modificari si completari:
 L. nr.197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din
Codul penal ;
 O.U.G. nr.207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi
a Codului de procedură penală ;
4. Legea nr.301 / 28 iunie 2004 privind noul Cod penal, publicata in Monitorul Oficial
nr.575 / 29 iunie 2004 ;

5. DICTIONARE
1. Dicţionar de Termeni Juridici , Emil Derdişan , Pavel Abraham , Editura Naţional , 2000
2. Dictionarul Explicativ al Limbii Romane

6. ADRESE WEB
1. Www.scj.ro
2. Www.cdep.ro
3. Www.avocatura.com

123
Infractiuni – Contraventii
- Infracţiunile privitoare la Legea privind procedura insolvenţei.
1. Legea nr. 85/2006
- Contravenţii şi infracţiuni din domeniul fiscal.
1. Legea nr. 39/2003 – pentru prevenirea si combaterea criminalitatii organizate.
2. Legea nr. 241/2005 – pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale.
3. Legea nr. 656/2002 – pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor.
4. Infracţiunile prevăzute in Codul Fiscal.
5. Legea nr. 58/1934 – asupra cambiei si biletului la ordin.
6. Legea nr. 59/1934 – asupra cecului.
7. Legea nr. 82/1991 – legea contabilitatii.
- Infracţiunile din domeniul societaţilor comerciale.
1. Legea nr. 31/1990
- Infracţiunile la regimul comerţului electronic.
1. Legea nr. 365/2002 – privind comertul electronic.
- Infracţiunile privind concurenţa şi protecţia consumatorilor.
1. Legea nr. 11/1991 – privind combaterea concurentei neloiale.
2. Legea nr. 21/1996 – legea concurentei.
- Infracţiunile la legea circulatiei pe drumurile publice.
1. Ordonanta 195/2002 (privind circulatia pe drumurile publice)
2. Contestarea proceselor verbale de constatare a contraventiilor circulatia pe drumurile publice (depasirea vitezei
regulamentare, depasirea pe linie continua, neacordarea de prioritate, trecerea pe culoarea rosie a semaforului, etc).
-asistenţa şi reprezentare în faţa organelor de cercetare penală (Poliţie, Parchet) şi în faţa instanţei.

124