UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT

Tema:
PRINCIPIUL APLICARII LEGII PENALE
MAI FAVORABILE

Posdarie Adrian Florin

- grupa a IX-a -

TIMIŞOARA
 2003

PRICIPIUL MITIOR LEX ÎN DREPTUL POZITIV

În dreptul pozitiv contemporan principiul extraactivităţii legii penale mai

favorabile este dominant în aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii. Cu toate
acestea în doctrina penală au existat diferite puncte de vedere cu privire la sfera de
aplicare a acestui principiu. Astfel, s-a susţinut de unii autori că aplicarea legii mai
blânde nu trebuie să privească decât faptele care nu au fost definitiv judecate sub
legea veche, nu şi pe cele cu privire la care a fost pronunţată o hotărâre definitivă de
condamnare în baza legii vechi. Pedepsele definitiv aplicate, s-a susţinut, nu trebuie
să fie modificate pe baza legii penale noi, fiindcă astfel s-ar aduce atingere autorităţii
lucrului judecat, justiţiei şi ordinii de drept restabilite pe baza legii care era în
vigoare atât la momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi la momentul judecăţii.1
Alţi penalişti au fost de părerea că legea penală nouă, care este mai
favorabilă trebuie să se aplice şi la faptele definitiv judecate sub legea veche fiindcă
legea nouă trebuie să guverneze raporturile juridice penale până la stingerea acestora
prin executarea sancţiunilor aplicate şi să reglementeze cu efect retroactiv
consecinţele lor juridice. Această opinie, care a devenit dominantă, a fost însuşită şi
de legiuitorul Codului penal de la 1968, care prevede prin dispoziţiile articolelor 13,
14 şi 15, pe de o parte aplicarea legii mai blânde în raport cu faptele care nu au fost
definitiv judecate sub legea veche, adică în situaţiile tranzitorii propriu-zise (art.13
Cod penal), iar, pe de altă parte aplicarea legii noi, mai favorabile, în raport cu
faptele definitiv judecate şi cu pedepsele definitiv aplicate (art.14-15 Cod penal).

1
Costică Bulai – Manual de drept penal - partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 135.

2
 Ca factori decisivi în rezolvarea acestor situaţii tranzitorii şi-au disputat
preeminenţa2 trei teorii:
Teoria ultraactivităţii legii penale.
Potrivit acestei teorii, în cazul situaţiilor tranzitorii determinate de
succesiunea legilor penale, întotdeauna este aplicabilă legea sub imperiul căreia s-a
săvârşit infracţiunea.
Ulterior, a avut circulaţie teoria retroactivităţii care susţinea că în cazul
situaţiilor tranzitorii trebuie să se aplice întotdeauna legea nouă.
Teoria care a devenit dominantă şi a fost consacrată în toate legislaţiile
moderne este extraactivitatea legii mai favorabile (principiul mitior lex). Potrivit
acestei teorii, în cazul situaţiilor tranzitorii determinate de succesiunea legilor
penale, se aplică legea mai favorabilă..
Principiul mitior lex este consacrat în art.13 din Codul penal care prevede că
“în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se plică legea cea mai favorabilă.”
Pentru ca acest articol să-şi găsească aplicarea este necesară împlinirea
următoarelor condiţii cumulativ:
- fapta să fie prevăzută ca infracţiune de legea sub incidenţa căreia s-a consumat;
- după săvârşirea infracţiunii şi înainte de judecarea definitivă a cauzei să se fi
succedat una sau mai multe legi penale care prevăd şi pedepsesc aceeaşi faptă;
- dintre legile penale menţionate mai sus una să conţină dispoziţiuni mai
favorabile.3
Dacă sunt întrunite toate aceste condiţii se aplică legea mai favorabilă
infractorului. Prin urmare, în cazul situaţiilor tranzitorii, dacă legea mai favorabilă
este legea veche, ea ultraactivează aplicându-se chiar şi după ieşirea sa din vigoare,

2
V. Paşca, R. Mancaş – Drept penal - parte generală, Editura Universitas Timisiensis, Timişoara 2002, p.172.
3
V. Dongoroz, S. Kahne, I. Oance, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului penal
român partea generală vol.I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1969,p.78.

3
faptelor infracţionale; dimpotrivă, dacă legea mai favorabilă este legea nouă, ea
retroactivează, aplicându-se şi faptelor ilicite săvârşite sub imperiul legii vechi.
Aplicarea legii penale mai favorabile în temeiul art. 13 Cod penal presupune
ca faptele să nu fi fost definitiv judecate până la apariţia legii noi. Cu toate acestea în
practica judiciară s-a statuat că aplicarea legii mai favorabile în temeiul art. 13 Cod
penal are loc şi în situaţiile în care judecata este reluată în urma admiterii unei căi
extraordinare de atac, cum este recursul în anulare chiar dacă legea nouă, mai
favorabilă, a fost adoptată după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dar
înainte de soluţionarea căii extraordinare de atac 4.

Criterii de determinare a legii penale mai favorabile

A. Atât în practică, cât şi în teorie, s-a pus problema: Ce se înţelege prin
legea mai favorabilă ? Numeroase sunt situaţiile care trebuie să-şi găsească
rezolvarea iar Codul penal nu cuprinde nici o dispoziţie care să prevadă vre-un
criteriu de determinare a legii mai favorabile. Trebuie să se ţină seama nu numai de
cuantumul şi conţinutul pedepsei, ci şi de toate normele penale care îşi pot găsi
aplicarea în cazul respectiv, cum ar fi: pedepsele accesorii şi complementare,
influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante, normele privitoare la participare,
recidivă, tentativă, condiţiile de responsabilitate ş.a.
În cele ce urmează, examinăm situaţiile mai frecvent întâlnite în caz de
succesiune a două sau mai multe legi:
a) Dacă dintre legile succesive numai una incriminează fapta, răspunsul
la problema sus enunţată este uşor de dat: legea mai favorabilă este
aceea care nu incriminează fapta. Cu alte cuvinte, dacă legea sub
imperiul căreia a fost săvârşită fapta nu o incriminează, incriminarea

4
V. Paşca, V. Mancaş – op. cit., p.175

4
 apărând pentru prima dată în legea nouă (incriminare ex novo) 5, legea
nouă nu retroactivează.6
Dacă, dimpotrivă, legea veche sub imperiul căreia a fost săvârşită fapta
cuprindea incriminarea, iar legea nouă nu o mai incriminează (abolitio criminis)7,
legea nouă retroactivează iar fapta nu mai poate fi sancţionată; o dată cu intrarea în
vigoare a legii noi încetează executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă pronunţate în baza legii vechi, şi încetează de asemenea toate
consecinţele penale ce decurg din hotărârile pronunţate în baza legii vechi.
B. Când însă legile succesive incriminează ambele, fapta, a decide care este
legea mai favorabilă nu este întotdeauna la fel de simplu.
a) Într-o asemenea situaţie se va examina mai întâi, dacă dispoziţiile
vreuneia dintre legile penale succesive sunt de natură ca în raport cu cazul concret să
ducă fie la împiedicarea însăşi a urmăririi penale sau a judecăţii, fie la înlăturarea
aplicării pedepsei.
De exemplu, dacă - cu privire la o anumită faptă infracţională – una dintre
legile penale succesive prevede că împăcarea părţilor duce la încetarea procesului
penal, în timp ce cealaltă lege nu cuprinde o asemenea dispoziţie iar în speţă s-a
produs împăcarea părţilor, legea mai favorabilă este legea care prevede că într-o
astfel de situaţie încetează procesul penal.
b) Dacă dintre legile penale succesive, una subordonează existenţa
infracţiunii de îndeplinire a unei condiţii pe care cealaltă lege nu o prevede, legea
mai favorabilă este legea care prevede acea condiţie.
C. Dacă în legile penale succesive nu există vreo dispoziţie care – în raport
cu cazul concret – să fie de natură a duce fie la împiedicarea urmăririi penale sau a

5
V. Dongoroz, S. Kahne, I. Oance, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului penal
român partea generală vol.I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1969,p.78.
6
Codul penal art.11 - ”Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute ca
infracţiuni”.
7
De exemplu fapta de refuz repetat şi cu rea-credinţă a plăţii în termen legal, a impozitelor incriminată de Codul penal din
1936 (art.268) nu mai este incriminată prin noul Cod penal.

5
judecăţii fie la înlăturarea aplicării pedepsei, atunci pentru a decide care lege este
mai favorabilă trebuie să se ia în considerare criteriul sancţiunii prevăzute de lege;
legea mai favorabilă este aceea care prevede o sancţiune mai uşoară. În principiu,
pedepsele pecuniare sunt mai uşoare decât cele privative de libertate, iar atunci când
pedepsele privative de libertate sunt de mai multe feluri, pedepsele corecţionale sunt
mai uşoare decât pedepsele criminale.
a) Dar pentru a stabili care lege – dintre cele succesive – prevede o sancţiune
mai uşoară de pedeapsa care în raport cu toate agravările şi atenuările prevăzute de
lege poate fi aplicată potrivit fiecăreia din legile penale succesive. Aşadar nu
cuantumul abstract prevăzut de lege este hotărâtor, ci pedeapsa concretă care poate
fi aplicată în urma individualizării.
Se poate întâmpla ca legile penale succesive să cuprindă în acelaşi timp unele
dispoziţiuni mai favorabile şi altele mai severe. De exemplu, una dintre legile
succesive prevede o pedeapsă mai mică, dar cu interzicerea aplicării unei reduceri
prin recunoaşterea de circumstanţe atenuante. Există păreri că într-un asemenea caz
trebuie să se cumuleze dispoziţiile favorabile din cele două legi, adică în exemplul
dat să fie avută în vedere pedeapsa cuprinsă în legea care prevede limitele mai
reduse dar, cu aplicarea circumstanţelor atenuante (dacă există) prevăzute de cealaltă
lege. O asemenea combinare a dispoziţiilor favorabile din ambele legi este însă
hibridă şi duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex terţia); acest
fapt este inadmisibil deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut
care nu le revine lor. De astfel, împotriva părerii că s-ar putea – în ţara noastră –
combina dispoziţiile favorabile din legile succesive pledează şi un argument de text:
art. 13 Cod penal prevede că dacă „au intervenit una sau mai multe legi penale se
aplică legea cea mai favorabilă”, iar nu dispoziţiile cele mai favorabile din legile
succesive.
Prin urmare, în situaţia analizată, dintre legile succesive urmează să se aplice
numai una dintre ele, cu exclusivitate. Pentru aceasta se va ţine cont care dintre
legile succesive – în cazul concret dat – permite aplicarea unei pedepse mai mici.

6
 b) O problemă şi o soluţie asemănătoare este şi în cazul în care legea penală
nouă modifică concomitent maximul şi minimul pedepsei prin aceea că, coboară
maximul (ceea ce îi conferă un caracter mai blând) şi totodată ridică minimul
(atribuindu-i un caracter mai sever). Unii autori au fost de părere că într-o asemenea
situaţie inculpatul ar avea dreptul să aleagă el care lege să-i fie aplicată; soluţia este
evident inadmisibilă deoarece ne aflăm într-un domeniu prin excelenţă de ordine
publică. Alţi autori au susţinut că în cazul de mai sus se va aplica o pedeapsă situată
între maximul cel mai coborât prevăzut de o lege şi minimul cel mai coborât
prevăzut de cealaltă lege; nici această combinare a dispoziţiilor mai favorabile din
ambele legi nu este admisă, deoarece ar duce la crearea unei a treia legi. Într-o altă
opinie se susţine că trebuie să se aplice numai legea care prevede maximul de
pedeapsă cel mai coborât, iar în ce priveşte minimul, el poate fi redus prin jocul
circumstanţelor atenuante; nici această soluţie nu a fost admisă deoarece duce, în
practică, la obligarea judecătorilor de a recunoaşte în favoarea inculpatului
circumstanţe atenuante chiar şi atunci când nu este cazul.
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii săi, precum şi o serie de alţi eminenţi
jurişti, consideră justă soluţia potrivită căreia legea mai favorabilă va fi aceea care,
în concret, faţă de modul în care judecătorii ar înţelege să facă individualizarea
pedepsei, conduce la un rezultat mai favorabil pentru inculpat. Cu alte cuvinte, legea
mai favorabilă nu poate fi stabilită a priori ci numai după calcularea pedepsei în
raport cu fiecare lege în parte şi ţinând seama de toate împrejurările cauzei.

Situaţia pedepselor complimentare în caz de aplicare a legii mai

favorabile faptelor în curs de judecare. La stabilirea legii mai favorabile trebuie
avute în vedere şi pedepsele complimentare. În contradicţie cu denumirea marginală
a art. 13 Cod penal „aplicarea legii mai favorabile faptelor în curs de judecată”
legiuitorul a instituit un regim derogator în materia pedepselor complimentare
prevăzând că dacă legea mai veche este mai favorabilă pedepselor complimentare

7
care au corespondent în legea nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de
aceasta, iar cele care nu sunt prevăzute în legea nouă nu se mai aplică.
În prezent aceste dispoziţii sunt neconstituţionale deoarece ele consacră
retroactivitatea legii penale noi în materia pedepselor complimentare, deşi
Constituţia din 1991 a prevăzut o excepţie de la principiul legii penale active doar
retroactivitatea legii penale mai blânde, ori legea nouă care prevede pedepse
complimentare nu este neapărat şi o lege mai blândă.8

Retroactivitatea legii care prevede măsuri de

siguranţă sau măsuri educative.

De la principiul aplicării legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii

legea noastră penală prevede o excepţie constând în retroactivitatea legii care
prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative. Într-adevăr, potrivit dispoziţiei
din art.12 alin.(2) Cod penal, dacă de la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
şi până la judecarea definitivă a acesteia a intervenit o lege nouă care prevede, cu
privire la aceeaşi faptă măsuri de siguranţă sau măsuri educative, pe care legea
veche nu le prevedea, aceste măsuri urmează să fie luate faţă de făptuitor, deşi ele nu
erau prevăzute de lege la data săvârşirii faptei. Această excepţie de la principiul
legalităţii sancţiunilor de drept penal este justificată prin caracterul eminamente
preventiv al măsurilor de siguranţă şi prin caracterul pur educativ al măsurilor
educative luate faţă de infractorii minori. Toate ceste măsuri nefiind pedepse şi
având drept scop prevenirea săvârşirii de infracţiuni, unele prin înlăturarea unor stări
de pericol, celelalte prin reeducarea minorilor infractori sunt luate pe considerentul
că sunt atât în interesul societăţii, şi al făptuitorului însuşi.
Retroactivitatea legii care prevede măsuri de siguranţă sau educative este
limitată aşadar la situaţia specială în care fapta săvârşită este prevăzută ca

8
V. Paşca, V. Mancaş – op. cit.,p.180.

8
infracţiune atât în legea veche, cât şi în cea nouă, iar cu privire la ceastă faptă nu a
fost pronunţată încă o hotărâre judecătorească definitivă.
Deşi redusă la situaţiile tranzitorii propriu-zise, retroactivitatea legii penale
care prevede măsuri de siguranţă sau educative rămâne totuşi o excepţie de la
principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal şi trebuie aplicată cu cea mai mare
atenţie.

Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive

În legislaţia noastră aplicarea legii penale în raport cu pedepsele definitive

este reglementată în două modalităţi: prima modalitate constă în aplicarea
obligatorie a legii noi mai favorabile iar a doua în aplicarea facultativă a legii noi.

Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive este reglementată prin dispoziţiile din art. 14 Cod penal. Alin. 1 al acestui
articol prevede că dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până
la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară, pedeapsa aplicată, dacă depăşeşte maximul special
al pedepsei prevăzute în legea nouă pentru infracţiunea respectivă, se reduce la acest
maxim.
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile necesită următoarele condiţii:
a) să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, închisoare sau amendă;
b) după rămânere definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de
executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii să intervină o lege
penală nouă;
c) să intervină o lege penală nouă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, dar înainte de executarea completă a pedepsei închisorii sau
amenzii;

9
 d) legea penală nouă să fie mai favorabilă, adică să prevadă o pedeapsă mai
uşoară decât cea prevăzută în legea veche; caracterul mai favorabil al legii
noi se verifică prin compararea maximului special al pedepsei prevăzute
în cele două legi şi a dispoziţiilor privitoare la cauzele care agravează sau
atenuează răspunderea penală, modificând limitele legale ale pedepsei
e) pedeapsa definitiv aplicată să depăşească maximul special al pedepsei
prevăzute în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită
În cazul în care pe baza legii vechi inculpatul a fost condamnat la detenţiunea
pe viaţă ca unică pedeapsă, iar, legea nouă prevede ca pedeapsa detenţiunii pe viaţă
şi închisoarea, ca pedepse alternative, este evident că legea nouă este mai favorabilă
deoarece prevede un regim alternativ de sancţionare, care, dacă ar fi existat la
momentul judecării cauzei putea fi avut în vedere de judecător, acesta având
posibilitatea să se îndrepte în aplicarea pedepsei înspre pedeapsa alternativă a
închisorii.9

Efectele aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

neexecutate integral. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile are
ca efect reducerea pedepsei închisorii sau amenzii aplicate, la maximul special al
acestora prevăzut în legea nouă.
De exemplu10 în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, dacă legea nouă prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se
înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzute în legea nouă.11
Dacă legea nouă prevede12 în locul pedepsei închisorii numai amenda,
pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda fără a se depăşi maximul special

9
V. Paşca, V. Mancaş – op. cit,.p.183.
10
C. Bulai – op. cit., p.141.
11
A se vedea art.14 alin.(2) Cod penal.
12
V. Paşca, V. Mancaş – op. cit,.p.182.

10
prevăzut de legea nouă şi ţinându-se seama de partea executată în pedeapsa
închisorii se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.13

Efectele aplicării obligatorii a legii mai favorabile în cazul pedepselor

executate integral. Potrivit ultimului alineat al art.14 Cod penal, atunci când o
dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, în cazul pedepselor
executate până la data intrării în vigoare a legii noi, se ţine seama de pedeapsa
redusă sau înlocuită pe baza dispoziţiilor din alineatele precedente. De aici rezultă că
beneficiază de dispoziţiile legii mai favorabile şi foştii condamnaţi care executaseră
în întregime ori beneficiaseră de graţierea totală sau a restului de pedeapsă, înainte
de intrarea în vigoare a legii noi mai favorabile, acest beneficiu concretizându-se în
consecinţele penale pe care condamnarea suferită le-ar putea avea.

Aplicarea facultativă a legii penal mai favorabile

Această modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul

pedepselor definitive este reglementă prin dispoziţiile ast.15 Cod penal care prevăd
condiţiile şi limitele în care pedeapsa definitivă poate fi redusă în cazul apariţiei unei
legi mai favorabile. Potrivit alin.(1) din art.15 Cod penal dacă după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea
aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, instanţa
judecătorească, ţinând seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului,
de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei,
precum şi de timpul executat din pedeapsă, poate dispune fie menţinerea, fie
reducerea pedepsei.
Pentru aplicarea facultativă a legii penale noi mai favorabile, este absolut
necesar să existe o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, însă numai la
13
A se vedea art.14 alin.(3) Cod penal.

11
pedeapsa închisorii. Aceasta, deoarece în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă o lege
nouă mai favorabilă ar constitui un caz de aplicare obligatorie şi nu facultativă, iar
pedeapsa amenzii nu prezintă nici ea o situaţie avută în vedere de legiuitor.

Efectele aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul

pedepselor neexecutate integral. În acest cazul aplicării facultative a legii penale
mai favorabile constatarea existenţei condiţiilor prevăzute lege nu duce în mod
obligatoriu la reducerea pedepsei, aceasta fiind facultativă, limitată şi condiţionată
de situaţia de fapt. Instanţa sesizată cu examinarea contestaţiei la executare având
acest obiect va analiza situaţia de fapt şi, în raport cu criteriile prevăzute de lege, va
dispune fie menţinerea pedepsei aplicate iniţial, fie reducerea acesteia.
În această din urmă ipoteză legea prevede că pedeapsa aplicată nu poate fi
redusă sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proporţional cu reducerea
maximului special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită (art.15 alin.
(1) teza finală, Cod penal).
De exemplu, dacă pedeapsa aplicată a fost de 2 ani de închisoare pentru o
infracţiune pedepsită de legea veche cu închisoare de la 1 la 6 ani, iar legea nouă
prevede pentru aceeaşi infracţiune pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani, deci maximul
pedepsei a fost redus în legea nouă la jumătate, în acest caz, pedeapsa aplicată va
putea fi redusă şi ea până la jumătate, adică până la 1 an.

Efectele aplicării facultative a legii mai favorabile în cazul pedepselor executate

integral. Ca şi în cazul aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile, legea
prevede că beneficiază de reducerea pedepsei şi foştii condamnaţi care au executat
pedeapsa până la data intrării în vigoare a legii noi, mai favorabile. În acest caz,
pedeapsa prevăzută în hotărârea definitivă de condamnare se reduce cu o treime
(art.15 alin.(2) Cod penal) indiferent de durata pedepsei efectiv executate. De
pedeapsa astfel redusă urmează să se ţină seama la aplicarea dispoziţiilor din legea

12
nouă, care se referă la pedeapsa definitiv aplicată, în cazul unor instituţii ca
reabilitarea, recidiva şi altele.

13
 BIBLIOGRAFIE

1) Costică Bulai – Manual de drept penal - partea generală, Editura All, Bucureşti,
1997;

2) V. Paşca, R. Mancaş – Drept penal - parte generală, Editura Universitas

Timisiensis, Timişoara 2002;

3) V. Dongoroz, S. Kahne, I. Oance, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu –

Explicaţii Teoretice ale Codului penal român partea generală vol.I, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1969;

4) Codul Penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2003;

5) Revista Română de Drept nr.3, 1970.

DOMNULE PREŞEDINTE,

14
 cu referire la Dosar nr. 8825/2003 cu termen de judecată 13.11.2003
S.17.C5.

Subsemnata JORZA SOFIA, în calitate de reclamant în dosarul cu

numărul mai sus menţionat, prin avocat cu delegaţie, în apărare formulez:
Răspuns la întâmpinare şi cererea reconvenţională
solicitându-vă admiterea acţiunii noastre aşa cum am formulat-o pentru
următoarele
MOTIVE

Pe cale de excepţie, invoc tardivitatea depunerii întâmpinării de către

pârât (data de 29.10.2003), cauza având termen de judecată 30.10.2003;
întâmpinarea a fost depusă cu nerespectarea termenului imperativ prevăzut de
art. 1141 alin. 2, Cod pr. civ., cu atât mai mult cu cât pârâtul, la termenul din
16.10.2003 a solicitat instanţei o amânare a termenului de judecată pentru a-şi
angaja apărător.
Nerespectarea termenului imperativ, invocat mai sus, atrage sancţiunile
prevăzute de art. 118 alin. 2 C. pr. civ., astfel încât solicităm decăderea
pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi a invoca excepţii, în afara
celor de ordine publică.
Invoc şi prevederile art. 19 pct. 3 C. pr. civ., care prevede că cererea
reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea, sau dacă pârâtul nu este
obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dar pârâtul avea
obligaţia instituită şi comunicată de către instanţă să depună întâmpinarea cel
mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.

15
 Totodată rugăm onorata instanţă să respingă pretenţiile avansate pe cale
de “cerere reconvenţională” ca fiind nejustificate şi să facă aplicarea
prevederilor art. 6735 – 67310 Cod pr. civ., privind “Procedura împărţelii
judiciare”.
În cererea de chemare în judecată am invocat prevederile art. 728 C.
civ., deoarece situaţia de fapt mă determină să solicit ieşirea din indiviziune
pentru a ne putea partaja în scopul stabilirii sultei pe care ne-o datorăm unul
altuia , căci datorită atitudinii ostile a pârâtului faţă de mine este imposibilă o
împărţeală prin învoială, la fel cum este imposibilă convieţuirea în comun.
Arăt faptul că într-adevăr pârâtul a construit un WC în curte (în timp ce
alţii la vârsta lor au construit case) dar l-a construit fără acordul meu şi
împotriva voinţei mele folosind materialele cumpărate de mine pentru alte
trebuinţe, demolându-l pe cel vechi fără a fi necesar.
Aceeaşi iniţiativă a avut-o şi în ce priveşte porumbarul pe care l-a
confecţionat cu materialele cumpărate şi aduse de mine în curte. Susţine că a
construit şi un zid. Recunosc că l-a construit dar tot fără acordul meu din
materialele existente în curte iar acel zid la care el îi spune "edificiu", are
dimensiunea de 1x2 m şi l-a făcut pentru trebuinţa lui personală.
Pentru aceste motive nu sunt de acord să-l despăgubesc, cu atât mai
mult că materialele au fost cumpărate din truda şi banii mei în scopul
întreţinerii şi reparării casei în care locuim.
Arăt instanţei faptul că pârâtul face afirmaţii neadevărate atunci când
susţine că eu mai deţin un imobil. Pe calea art. 1169 “cel ce face o propunere
înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”, astfel că îi propun să facă dovada

16
celor afirmate. Eu am

17