Sunteți pe pagina 1din 21

PESCARUL ȘI SUFLETUL SĂU

După OSCAR WILDE

DRAMATIZARE și REGIE : TOMA HOGEA

SCENOGRAFIE: MIHAI PASTRAMAGIU

MUZICA: CARI TIBOR

LIGHTING DESIGN: ADRIAN BULIGA

Gânduri despre spectacol:

Basmul ,,Pescarul și sufletul său”a fost scris în 1981, în colecția de basme ,,Casa
cu rodii”. Este un basm, dedicat lui Alice Heine, prințesă de Monaco și, a fost
scrisă, ca o reacție la basmul lui Hans Christian Andersen ,,Mica sirenă”!

Un pescar, se îndrăgostește de o sirenă dar, ei, nu-și pot trăi povestea de dra-
goste, dintr-un singur motiv: aparțin unor lumi diferite, EL are suflet și EA, nu
are, astfel încât, pescarul are de ales între suflet, și dragoste!

Dacă Faust, își vinde sufletul pentru nemurire, pescarul nu-și vinde sufletul
pentru nemurire, în schimb își pierde nemurirea, pentru iubire! Basmul, are o
mare încărcătură simbolică, propunându-ne o ,,coborâre” în adâncul și filozofia
sa, și în adâncul ființei noastre. Basmul, nu este, doar, o poveste de iubire inter-
zisă ci, mai curând, poate fi o ,,radiografie” asupra inimii, asupra fericirii, asupra
propriilor noastre decizii importante, de viață.

,, CU CÂT COBORI MAI JOS, CU ATÂT POȚI URCA MAI SUS!”


(Un țărm înalt, stâncos, care se prăvale în mare. La picioarele stâncii, o colibă
de pescar, apoi plaja pustie și marea, ocupând locul cel mai întins. Zori de zi...!
Muzică, lumină cețoasă, ireală...marea, parcă, foșnește/,,vorbește”! În depărta-
re,în largul mării, pierdut, se aude un cor, un murmur al unor pescari. Din larg,
apare un pescar, în barca sa. Sare pe țărm și, leagă la mal, barca încărcată din
care se prelinge o plasă. Prin ochiurile plasei, vedem peștișori mici, alge verzi,
meduze violete și, deslușim, clar, o coadă uriașă de pește, cu solzi de sidef. Între
timp, soarele a răsărit iar muzica/corul pescarilor,din largul mării, încă îl auzim).

PESCARUL (A isprăvit cu legatul bărcii, pare obosit dar, beat de fericire, își ridică
brațele spre soare și strigă bucuros):Prietene Soare!Privește, ce noroc a dat
peste mine!(Râde și, se apleacă spre interiorul bărcii). Azi noapte, o vietate
minunată a intrat în năvodul meu.(Trage de plasă, râzând zgomotos).Oho! Ce
greu este, o fi vreun pește uriaș...de acum, am scăpat de nevoi, o să-l vând la
târg pe bani mulți.(Trage de năvod, ochiurile se desfac și, din plasă se rostogo-
lește, pe nisip, o mică sirenă, profund adormită. Uimit, îngenunchează lângă ea,
ezită să o atingă, apoi îi mângăie părul).Ia te uită! Nici nu-mi vine să cred...o
micuță sirenă!

(Din largul mării, muzica/corul pescarilor continuă și, odată cu el, voci mân-
gîietoare, șoptesc): ,,Trezește-te, surioară”!...,,Trezește-te, fiică a Mării!”...,,E
dimineață!”...,,Vino în larg!”

PESCARUL (Parcă vrăjit):Cât e de frumoasă!(O ridică,cu grijă, pe brațele lui


vânjoase și, o sărută. Din larg, vedem cum valurile cresc și, odată cu ele, și,
muzica. Corul pescarilor este, din ce în ce, mai prezent): ,,Surioară!”...Fugi,
surioară!”...,,Fugi!”

SIRENA (Se trezește, se zbate în brațele pescarului, apoi suspină): Unde sunt?
Te rog, lasă-mă să plec, eu sunt singura fiică a Regelui și tatăl meu, e singur și
bătrân...te rog, lasă-mă!

PESCARUL:Dacă asta dorești, te voi lăsa să pleci, mică Sirenă!(Totuși, încă, o


ține pe brațe).

SIRENA (Depărtându-se de pieptul lui): Adevărat?

PESCARUL(Visător): Orice dorință a ta, e lege pentru mine, căci mi-ai vrăjit
inima, din clipa când ai deschis pleoapele și, m-ai privit cu ochii tăi,ca marea.
SIRENA (Se eliberează ușor):Chiar,o să-mi dai drumul? (Pescarul și Sirena, se ri-
dică, el o ține de mână).

PESCARUL: Te poți întoarce în lumea ta albastră dar, numai, dacă îmi făgă-
duiești...

SIRENA (Grăbită): Ce anume?

PESCARUL(Ca, fiind, vrăjit): Să mi te arăți din nou, ori de câte ori te voi chema,
eu.

SIRENA (Râde):Doar, atât îmi ceri?

PESCARUL (Bucuros): Te voi striga în zori, te voi chema în amurg și, din nou, îți
voi șopti ,,să vii”, când Luna se va înălța din Mare...(Visător): Doar, atât îți cer...
să vii...să te mai văd.

SIRENA (Râde): Bine...fie!

(Odată cu, intrarea Sirenei, în apă, începe o temă muzicală, poate fi, tot,corul
pescarilor însă, mult mai amplu,astfel încât să redea fiorul dragostei...! Sirena,
se îndepărtează, întorcând capul, mereu, spre pescar apoi, se îndepărtează în
largul apei. Din valuri, se înalță brațele albe, de sirenă iar, lumina, se stinge
lent).

SCENA 2.

(Același spațiu de joc, după o trecerea muzicală-anterioară- lumina crește ușor,


ușor. Este lună plină.Se aude,de această dată, în depărtare, un cor de sirene,
Pescarul și Sirena stau pe o stâncă. Atmosferă lirică, de visare, scenă de dragos-
te.Pescarul, îi mângăie părul, în timp ce, Sirena își așează capul, pe umărul lui).

PESCARUL: De șapte ori, te-am strigat în zori apoi, de șapte ori, în amurg și, tot
de atâtea ori, ai venit. Așadar, mă iubești, mică Sirenă?

SIRENA (Nedumerită):De ce, mă mai întrebi?

PESCARUL(Cu tristețe, în glas): Dacă mă iubești, precum spui, atunci ia-mă cu


tine, în lumea ta albastră.(Rugător):Ia-mă cu tine, în lumea viețuitoarelor Mării,
să fim laolaltă de-a pururi!
SIRENA (Tristă): Nu...nu se poate!

PESCARUL: Dacă ne iubim, de ce nu se poate? Vreau să-ți fiu mire și, te voi iubi
toată viața.

SIRENA: Ne iubim, e adevărat dar, tu ești OM, iar eu, sunt fiică a Mării. Nu
putem rămâne, de-a pururi căci, NU suntem făpturi asemenea.

PESCARUL:De ce? Vreau să fiu, și eu, o ființă ca tine, a Mării albastre. Ce ne


desparte, spune-mi?

SIRENA (Aproape, în șoaptă): Nu știu...între noi, e ceva nesfârșit...o prăpas-


tie...un ocean de gânduri, o taină și...

PESCARUL: Și, cine ar putea rupe, această taină dintre noi?

SIRENA (Amintindu-și): Cred că, Marele Triton poate să aibă un răspuns.

PESCARUL (Grăbit): Strigă-l! Voi face, tot ce îmi va cere, el!

SIRENA (Uimită): Vrei, cu adevărat, să fii ca noi?(Suspină): Oooo, și noi, cei din
adâncuri, cât am da să fim, ca voi...OAMENII!

PESCARUL (Grăbit):Te rog, cheamă-l pe Marele Triton.(Sirena, ia de pe plajă o


scoică mare, răsucită și, suflă în ea. Dintr-o dată, zgomotul valurilor se
amplifică și,se aude un vuiet;un alt vuiet,îi răspunde din larg.Valurile cresc, se
agită, mâini verzi-vânjoase se înalță și dispar; mâini albe de sirene, se
balansează deasupra apei, pe urmă, din valuri, se ivește un cap de Neptun,
bărbos, încoronat cu alge până la brâu,apare Marele Triton).

MARELE TRITON (Cu un glas adânc/profund, hohotind, cu ecou și, în fundal


zgo-motul furtunii): Te-am auzit și, am venit fiică a Mării!Ohoooo! Te-am auzit
și, pe tine, Pescarule.

PESCARUL: Atunci, știi de ce te-am chemat.(Rugător): Spune-mi, ce să fac, să


devin asemeni, vouă? Grăbește-te!

MARELE TRITON: Hehehe! Auzi, să mă grăbesc.(Tunet): Ho, ho, ho! (Alt tunet):
Și, zici că, nu știi ce taină te desparte de noi?

PESCARUL: Nu.
MARELE TRITON (Întinzând brațul drept, furtuna se intensifică): Auzi, Marea?

PESCARUL (În șoaptă): Aud, tunetul furtunii...!

MARELE TRITON (Întinde brațul stâng,furtuna se domolește și,se aude o melo-


die lirică,un cor de sirene, pe un fundal de respirații ritmice/e cântecul Mării)
O auzi, din nou?

PESCARUL (La fel de șoptit): Aud cântecul undelor...!

MARELE TRITON: Ei bine, ceea ce voi oamenii, numiți tunetul Furtunii și cânte-
cul Undelor, e unul și același glas!

SIRENA: E cântecul Mării!

MARELE TRITON (Gest larg): Iar, Marea e sufletul nostru unic, e sufletul înge-
mănat a tuturor viețuitoarelor din valurile albastre.Noi, fiecare în parte, NU
avem suflet, trăim neștiutori,rostogoliți în cântec și-n valuri.

SIRENA (Aproape, în șoaptă): Și, când murim, murim pentru vecie...!

MARELE TRITON: Pe când tu, Pescarule ești OM și, ai SUFLET! Al tău...!

SIRENA (Visătoare): Un suflet al tău, pentru tine singur,nemuritor.

PESCARUL (Nerăbdător):Da, am un suflet al meu. Însă, NU am cum să-l ating,


NU îl văd, NU îl aud și, NU îl cunosc! (Râde): La ce-mi folosește?

MARELE TRITON (Cu reproș): Ooooo! Ești prea tânăr, acum, ca să știi dar, vine o
clipă, anume, când o să-l auzi și o să-l simți.

SIRENA: Pentru asta, sunteți voi OAMENII pe lume, pentru SUFLETUL vostru!

PESCARUL (O întrerupe, brusc, pe Sirenă, mângîind-o pe creștet): Dacă sufletul


meu, e cel care mă desparte de tine, mică sirenă, atunci nu-mi trebuie suflet.
(Râde): O să-l alung. (Se pornește furtuna).

MARELE TRITON (Cu reproș):Ia seama ce rostești, pecarule!(Furtuna crește).

PESCARUL (Cu încăpățînare):Nu-mi trebuie! O să-l alung.

SIRENA (Agitată): Taci. Nu știi ce-ți dorești. Noi, suntem, doar, năluci și frânturi
din Sufletul Mării! (Visătoare): Ce minunat ar fi însă, dacă am avea, fiecare, în
parte, un suflet...cât de micuț, în care să fie închis un ocean de gânduri și de
sentimente.

PESCARUL (Către Triton, rîzând): Ce atâta vorbă! Nu-mi trebuie acest suflet, pe
care nu-l aud și, nu-l simt. Ajută-mă, tu, să mă despart de el!(Furtuna crește, iar
pescarul face un pas, spre Mare).

SIRENA (Speriată, către Triton): Nu, nu...mare Triton, nu-l despărți de sufletul
lui. Nu știe ce spune.

MARELE TRITON (Rîzând, cu hohot amar): Fii liniștită! Nu este hărăzit să-l des-
part eu, de ceea ce, nu eu, i-am dat.

PESCARUL(Grăbit): Dar, cine? Cine, mă poate ajuta?

MARELE TRITON: Hohoho, o să-ți spun, nesocotitule! (Tunet puternic):Numai o


vrăjitoare, din acelea care vin acolo, sus(Gest larg, spre stâncă) să dănțuiască în
noaptea de Stihii, ți-ar putea împlini nesăbuita ta, dorință.

PESCARUL (Decis): O voi căuta, în Noaptea de Stihii și, o voi sili să mă ajute.

MARELE TRITON: Gândește-te bine, înainte de toate.

SIRENA: Te rog, nu te duce.

PESCARUL (O mângîie): Înțelege-mă, vreau să rămân cu tine, te voi iubi mereu.


(Tunet): Jur! (Tunet, mult mai puternic).

SIRENA: Noi, nu suntem făpturi asemenea ție...nu uita...!

PESCARUL (Râde): Ba da...jur! (Tunete dezlănțuite).

MARELE TRITON (În șoaptă): Ooooo...neștiutorule, în van te amăgești. Ești OM


și OAMENII ÎȘI UITĂ JURĂMINTELE! (Pescarul, râde).

SIRENA (Îngrijorată): Ce ai de gând?

MARELE TRITON (Gest, autoritar): Hai, vino, fiică a Mării! (Intră, amândoi, în
apă. Odată cu intrarea lor, în apă, începe o temă,nouă, muzicală, necesară
schimbării spațiului de joc și, care va pregăti scena următoare – Stânca
Vrăjitoarelor).
SCENA 3.

(Spațiul de joc, reprezintă un platou stâncos, abrupt, înconjurat de Mare. E vije-


lie și fulgeră. Pescarul, a urcat cu greu, Stânca Vrăjitoarelor. Stă ascuns într-o
firidă și așteaptă. Coloana sonoră, va completa atmosfera stranie, tărâmul
,,fantastic” a vrăjitoarelor, cu o muzică, gen ,,Noaptea Walkirilor!”. Nori negri,
au pus stăpânire pe întreg ținutul iar printre nori, pe fond de strigăte și hohote
demonice, vedem mâini, plete, rochii care flutură, toate sugerând dansul celor
șapte vrăjitoare în zbor, un moment de pantomimă, de animație. Pescarul, se
repede și înșfacă o trenă de rochie, prinzând o vrăjitoare tânără, frumoasă, cu
părul în flăcări).

PESCARUL (Luptându-se, cu furiile vrăjitoarei): Stai aici, blestemato! Stai!

VRĂJITOAREA:Dă-mi drumul, dă-mi drumul (Muzica, se oprește brusc.Hohote


de râs, nebun, a vrăjitoarei și, fulgere).

PESCARUL:Te-am prins și, n-o să-ți dau drumul decât, dacă îmi vei îndeplini
voia.

VRĂJITOAREA (Se luptă cu pescarul): Ce voiești de la mine, pescarule?(Furtună


și râsete).

PESCARUL: Aș vrea să mă despart de sufletul meu.(Dintr-o dată, brusc, se face


o liniște sinistră, apoi auzim un freamăt, gemete, plâns,furtună, vaiete, șoapte,
ca un preambul a ritualului/descântecului vrăjitoresc).

VRĂJITOAREA (Luminată de un fulger, vrăjitoarea devine străvezie, se cutremu-


ră și-și ascunde fața, în mantia-i albastră): Pescarule, frumosule, ceea ce voiești
e un lucru teribil...!(Îl ademenește pe pescar, într-o ,,horă” nebună a vuietelor,
a gemetelor și a șoaptelor,totul ca într-un ritual/descântec vrăjitoresc, ,,tribal”
iar la un semn al vrăjitoarei,totul se oprește brusc, iar pescarul se prăbușește la
pă-mânt).

PESCARUL (De jos, de la pământ, cu buclele-i castanii, pe spate, rîzând): Îmi spui
ce să fac? Pentru mine, SUFLETUL, nu valorează nimic.(Se aud, în continuare,
vuiete, o muzică ciudată,cu inflexiuni ,,electronice”,totul, undeva, în planul se-
cund.Pauză de câteva secunde și, răsare luna).
VRĂJITOAREA: Vrei, cu adevărat? Și, ce-o să-mi dai dacă o să-ți spun?(Se învâr-
tește în jurul lui, privindu-l disprețuitor, cu ochii ei, teribili de frumoși).
PESCARUL(Se zbate la pământ ca,fiind,legat):Cinci bani de aur, plasele mele,
casa, din împletitur, în care locuiesc și barca, cu care ies pe mare, asta e tot ce
am.

VRĂJITOAREA (Încet, în șoaptă, făcând tot felul de semne, nepământești, îi


mângîie păru, cu mâna ei albă și subțire):Trebuie să dansezi cu mine frumosule,
acum, pentru că e lună plină.(Pe tema muzicală, anterioară, completată cu di-
verse sunete noi, începe dansul celor doi, ,,acompaniați” fiind de alte mici vră-
jitoare).

PESCARUL(Se oprește,brusc, din dans):Hai, spune-mi unde e sufletul meu?

VRĂJITOAREA: Privește, înaintea ta...Ce vezi? (Lună plină. Pe jos sau, pe stâncă,
se va ivi o UMBRĂ, la fel cu pescarul).

PESCARUL (Dezamăgit): Văd...o umbră...cred că...e umbra trupului meu...!?

VRĂJITOAREA (Dansând, lent, în jurul pescarului): Ceea ce tu, pescarule, vezi


aici, în lumina lunii și, ceea ce numești UMBRĂ a trupului tău, este TRUP a
SUFLETULUI tău!Privește, nu recunoști nimic?(Umbra, devine mult mai vizibilă,
cenușie și-i, la fel, cu pescarul, același chip dar, lipsit de trăsături...nedefinit!”).

PESCARUL(Râde, ușor uimit):Da...parcă seamănă...mda, leit cu mine.(Imediat,


spre Vrăjitoare):Și, cum pot să scap de această UMBRĂ?

VRĂJITOAREA (Trăgându-l deoparte):Mergi la malul Mării nesfârșite...

PESCARUL(Repetă, ca, fiind, în transă):...la malul Mării...!

VRĂJITOAREA: Și, stai cu spatele la Lună apoi, taie-ți Umbra de la picioare, și


roagă SUFLETUL să plece...!

PESCARUL (Face câțiva pași și, repetă ca-n vis):...și, o să plece!

VRĂJITOAREA (Îi aruncă un pumnal): Să o retezi, cu acest pumnal vrăjit.(Furtu-


na reîncepe, mult mai puternică. Vrăjitoarele, de asemeni, strigă și dansează, în
timp ce vrăjitoarea tânără dispare iar, pescarul rămâne singur,sub fulgerele
fur-tunii și sunetele asurzitoare care, încet, încet dispar).
PESCARUL (Se apleacă, ia cuțitul și, odată cu ridicarea brațului, scade lumina și
începe trecerea muzicală pentru următoarea scenă): O voi reteza!

SCENA 4.

(Revenim la spațiul de joc din prima scenă.Este lună plină.Pescarul stă pe nisip,
cu spatele spre Lună.În fața lui, pe peretele stâncii, va apărea, mai vizibilă,
Umbra sa; culoarea cenușie, chipul nedefinit, ca o mască inexpresivă. Pescarul
are în mână pumnalul și, e gata să se aplece și, să o reteze, exact la picioarele
lui...).

UMBRA (Animându-se brusc): Stai! Ce vrei să faci?(Punându-i mâna pe umăr):


De ce vrei să mă alungi? Nu ți-am făcut nici un rău!

PESCARUL (Râzând):Nu mi-ai făcut nici un rău dar,nu am nevoie de tine. Lumea
e mare, du-te unde vrei.

UMBRA (Speriată):Te rog, nu te grăbi.(Începe tema muzicală lirică/tristă a


Umbrei)

PESCARUL (Iritat): Pleacă! Nu-mi ești de nici un folos. Ești, doar, o umbră.

UMBRA: Eu, nu sunt UMBRĂ a TRUPULUI tău, ci TRUP a SUFLETULUI tău de


OM! De 20 de ani, suntem legați unul de altul, stai, mai gândește-te!

PESCARUL: Nu-mi folosești la nimic și, până în clipa asta, nu te-am mai văzut și
nu te-am auzit.

UMBRA: Nu m-ai văzut fiindcă nu știai unde să mă cauți. Nu m-ai auzit, fiindcă
nu voiai să-mi auzi șoaptele. Ce vină am eu...? Eu, nu trebuie să iubesc?

PESCARUL (Râde): Vrei inima mea? Cu neputință. Fără inimă cum aș putea-o
iubi pe mica sirenă? Du-te, că nu-mi mai trebuiești.(Se apleacă, retează umbra,
chiar la picioarele sale; de pe stâncă sau de pe nisip, Umbra se va desprinde, va
face cățiva pași, încet, ca un ,,om rănit”, ieșind, și, ca volum în prim plan, mate-
rializându-se din imagine/proiecție, în personaj ,,om”!).

UMBRA: Prea bine dar, va trebui să ne mai întâlnim. (Se îndreaptă cu pași greoi
către pescar).
PESCARUL (Agitat): Du-te, să nu te mai văd niciodată.

UMBRA: O dată pe an, voi veni în acest loc și, te voi chema, poate vei avea ne-
voie de mine.

PESCARUL (Nepăsător.Începe tema muzicală zglobie/alegro- a Mării- care, va


fi, și, trecere muzicală pentru scena următoare):Bun rămas.(Pescarul, se aruncă
în apă, tritonii suflă din corn iar,mica Sirenă apare să-l întâmpine, acompaniată
de alte viețuitoare ale apei).

UMBRA (Sufletul rămâne stingher pe mal, urmărind scena de dragoste și, cu


șoaptă tristă spune): Bun rămas.(Umbra,se depărtează,uitându-se mereu spre
pescar. Coloa-na sonoră trebuie compusă din două teme muzicale: o temă li-
rică, tristă- cea a UMBREI și,o temă alegro, zglobie - cea a MĂRII! Din mare,
răsar brațele albe, se aud râsete, ca un clinchet de clopoței și, se văd sirene. Din
valuri, vedem pe Pescar care ajunge la Sirenă și o îmbrățișează. Între timp,în ce-
lălalt plan,al scenei,Umbra,asistă la scena de dragoste ș,i parcă, se frânge în
două, merge încet, ștergându-și lacrimile și dispare).

SCENA 5.

(Spațiul de joc este cel din prima scenă. Este soare, Sirena și Pescarul sunt pe
plajă îmbrățișați. Râd, intră și ies din apă, par foarte fericiți. Dinspre stâncă,
apare Umbra. Hainele-i sunt zdrențuite, are cu el o plasă, în care se vede ceva
strălucind).

UMBRA (Umbra, se ascunde, privește cu regret spre Pescar apoi, își șterge la-
crimile și...șoptește): Pescarule...pescarule...am venit! (Pescarul aude dar, își
continuă jocul. Umbra, tristă îi șoptește): Pescarule...vino mai aproape, să-ți pot
vorbi.

SIRENA (Îl ademenește pe pescar, în largul mării): Vino...iubitule!

UMBRA (Cu tristețe): Am atâtea să-ți povestesc, am văzut atâtea țări, și am trăit
atâtea întâmplări...!

PESCARUL (Venind spre Umbră): Te-ai, și, întors?

SIRENA (Din mare):Nu vii?


PESCARUL: Mai târziu, așteaptă-mă, o să viu.(Sirena dispare.Umbra ajunge spre
centrul spațiului de joc, odată cu Pescarul):Bun venit.(Pescarul, îi întinde mâna).

UMBRA: Bun găsit...(Râde, oarecum ciudat. Pescarul, se așează pe nisip sau pe


stâncă, în așa fel încât Umbra, să fie mai înaltă ca el, să-l domine).

PESCARUL (Cu nepăsare): Cât a trecut de când ne-am despărțit? Trei luni?

UMBRA: Trei ani. Când te-am părăsit, mi-am întors fața spre sud, de acolo vin
toate lucrurile prețioase.

PESCARUL (Mirat): Daaaa? (Își schimbă tonul): Hai, povestește-mi, ce minunății


ai văzut, sunt grăbit...îți las timp până la asfințit, hai...grăbește-te.

UMBRA: Să mă grăbesc?(Un râs straniu): Ce să-ți spun mai întâi?

PESCARUL (Nepăsător): Ce poftești dar...mai iute.

UMBRA (Scoate din plasă, o oglindă de argint, mare): Ca să-ți aduc ție, această
oglindă vrăjită,mi-am însângerat tălpile mergând prin spinii unei împărății haine
și, mi-am sfâșiat veșmintele, urcând pe niște stânci colțuroase.

PESCARUL (Nepăsător):Povestește-mi mai repede.

UMBRA:Am umblat cu caravanele prin deșert,am cerșit, am furat,am fost sclav,


ostaș, ca să-ți aduc ție, această oglindă...!

PESCARUL: Și, ce să văd, în ea?

UMBRA: Tot ceea ce există, în luciul ei. Privește.

PESCARUL (Pescarul se ridică în picioare; în oglindă zărim un Templu hindus sau


tibetan,niște piramide,cărți,instrumente de astronomie și medicale,etc...lucruri
și obiecte care pot sugera științele exacte, la alegerea scenografului): Ce sunt
toate astea din oglindă?

UMBRA: Sunt lucrurile și înfățișările pe care le îmbracă Știința și înțelepciunea


lumii. De vrei să mergi cu mine, în Cetatea aceasta (Vedem imagini/frânturi de
cetate) vei ajunge unul dintre cei mai înțelepți oameni de pe pământ. Vrei?

PESACARUL (Râzând): Ce să fac cu înțelepciunea? O voi iubi,oare, mai mult pe


mica Sirenă, dacă voi fi înțeleptul, înțelepților?
UMBRA: Nu știu dar, înțelpciunea este unul dintre cele mai de seamă bunuri
de pe pămînt.

PESCARUL (Râzând):Nu-i mai presus, însă, decât iubirea!

(Pentru câteva clipe, ecranul oglinzii va fi alb. Umbra, întinde mâna spre
oglindă și,în timp ce povestește,vor apărea noi imagini:o altă cetate, cufere,
grămezi de bani, bijuterii, etc).

UMBRA: Vezi, toate aceste comori?

PESCARUL: Da. (Pe ecranul oglinzii, vedem imagini ale unui palat/cetăți).

UMBRA: Dacă vrei să fie ale tale, vor fi. E de ajuns să vii cu mine și vei ajunge
unul dintre cei mai bogați oameni de pe pământ. Vrei?

PESCARUL:Nu-i mai presus, însă, decât iubirea.(Pentru câteva clipe ecranul


oglinzii, devine alb. Umbra, întinde, din nou, mâna spre ecran și, va apărea in-
teriorul unui han, marinari, mese cu băuturi etc. Se aude o muzică, gen lăută-
rească, cu inflexiuni orientale, și vedem o dansatoare,în văluri, care dansează în
picioarele goale): Aici, ce mai e?

UMBRA: E un han și, noapte de noapte, un lăutar cântă la vioară și fata dănțu-
iește.(Vedem fata cum dănțuiește și, brusc, muzica se oprește și fata dispare.
Apar alte imagini, cu exteriorul cetății).

PESCARUL: Și aici?

UMBRA: Aceasta este Cetatea unde se află hanul, e numai la un ceas depărtare
de aici. Dacă vrei, putem merge și, în zori, te poți întoarce...!

PESCARUL (Râzând): Și...zici că fata dansează chiar atât de bine...?

UMBRA: Nu dansează ci, plutește, zboară...!

PESCARUL (Aparte):Mica mea Sirenă, nu poate dansa ca ea...!(Sare,brusc,în pi-


cioare și,pare foarte grăbit.Ecranul oglinzii, se stinge).Hai,trup a sufletului meu,
să mergem și, mâine la răsăritul soarelui, mă voi întorce.
SCENA 6.

(Spațiul de joc poate fi compus din panouri glisante, cu un culisaj, uneori, rapid
și alteori ușor/lent sau, apelăm la alte soluții scenografice mult mai ingenioase,
moderne și flexibile. Pentru început, avem un peisaj arid, de pustietate. Pescarul
și Umbra, străbat această pustietate, ajungând la marginea cetății).

PESCARUL: Aceasta este cetatea unde este fata care dănțuiește?

UMBRA: Nu-mi amintesc prea bine.(Pescarul,vrea să plece dar,Umbra îl reține)


Poate că aici,într-adevăr, vei găsi ceea ce cauți.(Cei doi intră în cetate unde,
des-coperim o uliță cu prăvălii/ca un bazar oriental. Este ulița Bijutierilor.La o
tara-bă, vedem niște amfore de argint și talgere sculptate,etc. Umbra, se
oprește): Privește!

PESCARUL (Uimit):Câte minunății! Cât e de frumos...totul!(Ia o amforă, de pe


tarabă, și o privește cu mare drag...).

UMBRA: Îți place aici? (Umbra, se apropie de pescar, așezându-se în spatele lui,
ca și cum, s-ar ,,suprapune”, pe el). E prăvălia unei văduve, și ea, nu-i aici.

PESCARUL (Pune la loc amfora dar,rămâne cu mâna întinsă,un gest netermi-


nat/nehotărât): Îmi place nespus...!

UMBRA(Lipindu-se de pescar și, șoptindu-i): Atunci,ia-o și, ascunde-o sub haină.

(Pescarul șovăie, Umbra îl împinge/îl încurajează, el se supune și, fură amfora.


Umbra, depășește pescarul, râzând ciudat și, pornind înainte.Pescarul,îl urmea-
ză ca, fiind, hipnotizat. Din când în când, Umbra întoare capul).

PESCARUL: Cum am putut să iau amfora...?

UMBRA (Râs ciudat): Nu te mai întreba, în zadar, urmează-mă.

(Spațiul de joc se schimbă rapid, susținut de trecera muzicală, și,descoperim


alte prăvălii, de această dată, o uliță a pantofarilor.În fața unei prăvălii, vedem
un lustrangiu).

LUSTRANGIUL(Bătând în cutia cu perii):Trecătorule,oprește-te o clipă și,lasă-mă


să-ți șterg praful, de pe sandale.(Pescarul, se oprește în fața lustrangiului care,
îi șterge praful de pe încălțări). Dacă ești mulțumit, dă-mi o para, măcar una!
PESCARUL (Reușește, doar, să bage mâna în buzunar...)

UMBRA (Umbra, s-a lipit, din nou, de Pescar, îl trage de mânecă și-i șoptește cu
un ton, ușor, șuierat):Dă-i o palmă, lustrangiului!(Pescarul șovăie,Umbra îl îm-
brâncește înainte,Pescarul dă o palmă Lustrangiului care, se dezechilibrează de
pe scaun și, cade.Din acel moment,Umbra, devine, și, mai întunecată și, trece
înaintea pescarului râzând ciudat.La un moment dat, Pescarul se oprește iar
Umbra, brusc, întoarce capul spre el.Vedem chipul Umbrei modificat, vedem o
expresie mult mai agresivă, iar trupul și hainele, mult mai întunecate).

PESCARUL: De ce m-ai îndemnat să dau Lustrangiului o palmă, așa din senin?

UMBRA (Rânjește, ciudat): Nu mai întreba, urmează-mă.

(Cei doi merg, în timp ce spațiul de joc se metamorfozează, susținut muzical și,
îi descoperim, în fața unei case cu terasă și cu trepte).

PESCARUL (Obosit):Să ne odihnim puțin.(Pescarul se așează pe trepte,Umbra


se reazămă de un stâlp al casei,ascunzându-se după Pescar.Din cealaltă parte,
apare un bătrân, îmbrăcat în haine albe, de in).

BATRÂNUL: De ce stai pe trepte, călătorule? Pari obosit, hai vino înăuntru.


(Bătrânul, îl ia de mână pe Pescar și urcă câteva trepte, până ajung pe pragul
casei). Asta e casa mea. Fii benevenit, într-însa, drumețule.

PESCARUL: Îți mulțumesc, om bun.

BĂTRÂNUL: Am să te ospătez cu ceea ce am, prin cămările mele.Pe urmă,te


poți odihni în patul meu. Eu, voi dormi afară, aici.

PESCARUL(Mirat): De ce vrei să mă găzduiești, și să mă ospătezi? Eu, sunt străin


de cetate.

BĂTRÂNUL: Deși, nu te cunosc, pentru mine, nu ești un străin. Pentru mine, toți
oamenii suntem frați, același soare ne încălzește, și aceeași țărână ne va odihni
oasele.

PESCARUL: Îți mulțumesc, om bun.(Pescarul intră în casă, bătrânul rămâne pe


trepte, între timp s-a înserat și a apărut luna.Bătrânul, privește,cu nesaț stelele,
trage un oftat și, imediat, cade răpus de oboseală. La un moment dat, în plină
noapte, Pescarul iese din casă, căscând, întinzându-și bra-țele și, se apropie de
Umbră): Cred că, cel mai bine, ar fi să plecăm.

UMBRA(Persuasiv, șoptit): Caută în casă...acolo, într-o ladă sunt nouă pungi cu


aur. Ia-le!

PESCARUL(Pescarul ezită, în timp ce Umbra îl împinge să intre în casă): Cum aș


putea, să fac așa ceva?

UMBRA:Am spus, grăbește-te.(Amândoi intră în casă și, după câteva clipe, ies
cu cele nouă pungi cu aur):Acum, trebuie să mă urmezi.(Pescarul, ca un ,,robot”
face totul întocmai,însă, reușește să mai arunce o privire spre bătrânul care
doarme. Umbra aleargă, urmată de Pescar. O schimbare rapidă, a spațiului de
joc, susținută muzical, ne duce într-o uliță pustie. Pescarul, se oprește iar
Umbra se întoarce brusc, spre el. De această dată, chipul Umbrei e fioros iar,
trupul e complet negru).

PESCARUL (Distrus de cele întâmplate, prinde Umbra de haină și o zgâlție,


aproape, plângând): De ce m-ai îndemnat să-i iau aurul bătrânului? De ce? De
ce?

UMBRA (Râzând și având un chip hidos/fioros):Nu mai întreba, în zadar, urmea-


ză-mă. Să ne grăbim.

PESCARUL:Vreau să mă întorc la mica Sirenă dar, singur, fără tine.(Se luptă cu


Umbra și, o împinge):Du-te, să nu te mai văd. Mă înspăimânți.(Umbra, râde, în
hohote, cinic. Pescarul, o zgâlție încercând să o alunge):Pleacă!Tu, ești întruchi-
parea răului, tot ceea ce m-ai îndemnat să fac, a fost foarte rău.

UMBRA:Eu, doar, te-am îndemnat, tu, însă, cu mâna ta, ai înfăptuit răul.

PESCARUL (Îngrozit de tot ceea ce a făcut, cu lacrimi în ochi, cu nodul în gât,


abia reușește să-și rostească cuvintele...!Începe o temă muzicală, dramatică, -
poate fi susținută de un singur instrument/ violoncelul-, vis a vis de toate lucru-
rile rele făptuite de om, de lipsa sufletului, de omul lipsit de inimă): Am furat
de la o văduvă, am lovit, pe nedrept, lustrangiul, am jefuit un bătrân care, mi-a
vrut numai binele.(Către Umbră):De ce, de ce te porți astfel cu mine?

UMBRA(Ridică, doar, din umeri și râde...zgomotos): Așa...!


PESCARUL:Ție, nu-ți pasă de ce ai făcut? N-ai inimă?

UMBRA(Sarcastic): Știi bine că, NU am inimă!Tu, însuți, m-ai gonit, în lume,


fără inimă.

PESCARUL( Abia, rostindu-și vorbele, cu ultimele puteri): Pleacă! Să nu te mai


văd, niciodată.Pleacă!

UMBRA(Râzând): Cu neputință. Nu te mai pot părăsi, de acum, înainte.


(Muzica, se înterupe brusc, ca un ,,pumnal”, ca un ,,fulger”, înfipt în pieptul
pescarului).

PESCARUL(În șoaptă, pe o liniște totală): Vrei să zici că, mă vei urma, oriunde?

UMBRA (Rânjind):Exact. Și, nici tu, NU mă mai poți alunga. OMUL, numai o
dată în viață, își poate lepăda sufletul.

PESCARUL (Fuge, dezorientat...):Nu...nu mai vreau.

UMBRA(Râzând, aleargă după Pescar): Stai, nu mai vrei să mergem la han, să


cunoști dansatoarea...?

PESCARUL (Reluăm tema muzicală, anterioară, dramatică): Pleacă! Nu vreau să


te mai văd. Vreau să mă întorc la țărmul mării. Piei!(Pescarul, fuge plângând, în
timp ce Umbra îl urmează, râzând zgomotos.Trecere muzicală/tema dramatică,
anterioară, pentru schimbarea spațiului de joc).

SCENA 7.

(Spațiul de joc, este același ca, în prima scenă. Este între zi și noapte. Marea vu-
iește a furtună. Întreg țărmul este pustiu.Pescarul, aleargă între stânci și țărm,
strigând ceva dar, glasul lui nu se aude, se suprapune pe tunetul furtunii și zgo-
motul infernal al mării. Umbra, se ferește de pescar dar, se ține de el, fără a ieși
în prim plan).

PESCARUL (Strigând agitat): Mică sirenă, sunt aici!(Ecou: ,,aici, aici, aici”). M-
am întors!(Ecou:,,întors, întors, întors”).De ce, nu vii?(Ecou: ,,nu vii, nu vii, nu
vii”).
UMBRA (Ieșind, din ascunziș):În zadar strigi, de șapte zile și șapte nopți alergi
încontinuu...!(Râzând):Poate, te-a părăsit.

PESCARUL:Nu, nu...nu-i cu putință.

UMBRA (Cu nepăsare): De ce? Tu, nu ai părăsit-o?

PESCARUL:Taci! Chiar dacă m-am lăsat o clipă amăgit de chipurile din oglinda ta
fermecată, știi bine că, n-am uitat-o, nu, nu...!

UMBRA: Așadar, inima-ți va fi mereu, plină de iubire?

PESCARUL: Da, de o mie de ori, da! (Pescarul, strigă ceva dar, furtuna îi
acoperă vorbele).

UMBRA (Cu părere de rău): Într-adevăr, iubirea îți stăpânește inima și, nu e li-
ber să pot pătrunde, din nou, în inima ta, spre a fi...ca mai înainte...(Suspină).

PESCARUL(Nedumerit):Te bântuie și, pe tine tristețea?

UMBRA: De ce te miri? (Tristă) Orice suflet, oricât de însingurat ar fi, păstrează


în el, speranța luminii și a binelui.

PESCARUL: Dacă ai avut cândva, o lumină în trupul tău de umbră, de ce ai lăsat-


o să moară? N-am știut că iubirea mea pentru mica sirenă, înseamnă pierzanie,
pentru tine. Iartă-mă!

UMBRA (Tristă, suspinând): Dacă mi-ai face loc în inima ta, aș putea să te călă-
uzesc pe căile binelui, crede-mă.(Se aruncă la picioarele pescarului, rugându-l):
Primește să fim, iarăși,împreună. Lasă-mă, să intru în inima ta.

PESCARUL: Îmi pare rău, acolo e locul micii mele sirene. Du-te...!

(Umbra, se retrage,încet,cu umerii zguduiți de plâns.În acest timp,din mare,iese


până la brău,Marele Triton.Tema muzicală,va susține imaginea super drama-
tică... Marele Triton, poartă pe brațe, trupul mort al sirenei.Marea s-a liniștit.
Sirenele, plâng într-un murmur și bocet coral.Corul, se aude din depărtare:
,,Bun rămas, surioară”(Ecou: ,,surioară, surioară, surioară”)...,,Bun rămas, fru-
moasă surioară”(Ecou: ,,surioară, surioară, surioară”)...,,Bun rămas” (Ecou:
,,rămas, rămas, rămas”).
PESCARUL (Întinzându-și brațele spre Marele Triton, strigă): Mică sirenă! Mica
mea sirenă, sunt aici!

MARELE TRITON (Solemn, pe fondul coral al sirenelor, valuri și murmure/ ge-


mete triste ale mării): De aici înainte, mica sirenă, nu mai este nici a ta, nici a
Mării. Pleoapele ei, s-au închis pe veci, inima ei de copilă a Mării, s-a sfărîmat
ca o scoică în furtună.

PESCARUL (Strigând din toate puterile): A murit? Nu...nu...nu. Nu, se poate.

MARELE TRITON: A zăcut șapte zile și șapte nopți, strigând numele tău. Credea
că, ai uitat-o. A murit de durere.(Pescarul, plângând, o așează pe mica sirenă,
pe o stâncă. Marea, începe să se agite, brațe albe și verzi ,,dansează” fluturând
năframe de doliu, albe și cenușii. Corul de sirene, se aude mult mai pregnant).

PESCARUL(Strigând): Trezește-te, mică sirenă. Sunt aici. (Ecoul:,,aici, aici, aici”.


Tunet).

MARELE TRITON: Când se va trezi, nu va mai fi Sirenă ci, o liană verde, o plantă
vie, ivită din undele mării. Așa e legea Mării, pentru SIRENE ca, și, legea Morții
și a Vieții, pentru voi,OAMENII!

PESCARUL(Disperat):Înțeleptule, sunt gata de orice jertfă, de-aș putea să o


învii.

MARELE TRITON: Ar putea învia, luând chip și trup de fată dacă, ai stropi liana,
răsărită din mormântul ei, cu lacrimile iubirii și, i-ai da suflet din sufletul tău
atunci, liana, s-ar preschimba într-o fată vie și frumoasă.

PESCARUL (Muzica crește și crește, odată cu ultima replică a pescarului): Îți


mulțumesc că mi-ai spus, mă voi strădui să o aduc, din nou, la viață.(Muzica
corului, va fi trecere muzicală pentru următoarea scenă).

SCENA 8.

(Același spațiu de joc, cu o singură excepție: într-un colț de stâncă,între timp, a


crescut o plantă mlădioasă. Este mult soare. Pescarul, stă lângă plantă, cu fața
în mâni și, își șterge, lacrimile. Intră în coliba lui și, apoi iese cu o plasă, o
aruncă în apă, apoi se întoarce lângă liană și, plânge).
PESCARUL (Distrus de durere):Totul, e în zadar. De săptămâni și luni, în șir, stro-
pesc cu lacrimile iubirii acest trunchi plăpând, răsărit din mormântul micii mele
sirene.

UMBRA (Apare, cu glas timid): Pescarule...hei, pescarule. De mine, nu vrei să-ți


amintești?

PESCARUL: Vino, să stăm de vorbă.(Umbra se apropie și,îi înlănțuie gleznele, iar


el,o mângâie):Te-ai schimbat,Umbră a trupului meu,nu mă mai înspăimânți atât
de tare.

UMBRA: Și, tu te-ai schimbat...durerea, te-a făcut mai blând, cu mine.

PESCARUL (Gânditor): Oare, ce-aș putea să mai fac, pentru a învia, mica mea
Sirenă?

UMBRA (Rugându-se de Pescar): Oooo, dacă am fi, iarăși, ca odinioară...!

PESCARUL: Dacă aș avea sufletul curat, ca odinioară, atunci aș putea să-i dau
micii mele sirene, jumătate din el...numai așa, cred că, aș reuși să o învii!

UMBRA: Pescarule, totul e să fim, iarăși, împreună, să am,și eu, o inimă...!


Atunci, voi redeveni, trup al sufletului tău...! Te rog, să mă crezi.

PESCARUL: Fie.(Vine, lângă Umbră, stau, amândoi, unul în fața celuilalt): Crezi
că se poate?

UMBRA: Da, îți jur. Lasă-mă să intru, din nou, în inima ta și, hai să pornim în lu-
me, să ne spălăm vechile chipuri, înegrite de rele.

PESCARUL (Bucuros):Vino, suflete al meu.(Pescarul deschide brațele,Umbra se


repede și-l îmbrățișează, ea dispare,în spațiul de joc rămâne, doar,pescarul, în-
să, cu chipul umbrei, întunecat și aspru. Pescarul, mângâie liana). Am să mă în-
torc din cetate, când voi avea iar sufletul curat, așa ca în copilărie, și-ți voi da
atunci, viață din inima mea...!(Trecere muzicală- trecerea timpului și, revenirea
Pescarului acasă, în ultima scenă).
SCENA 9.

(Același decor dar, între timp, liana a crescut, devenind un pomișor. Pescarul, se
îndreaptă spre stâncă.Este foarte îmbătânit dar,cu chipul senin blând și fru-
mos).

PESCARUL (Șovăind): Tu...tu, ești aceeași liană? (Zâmbind): Cât ai crescut, de


când am plecat, și eu...(Își pipăie chipul și, își trece mâinile pe față)mă simt
altfel, îmi simt sufletul curat, liniștit. (Se duce spre țărm și strigă): Bun găsit,
Mare! Bun găsit, vouă tuturor, făpturi ale mării.(La stigătul său, apar sirenele,
apoi Marele Triton). M-am întors, să-mi țin făgăduiala. Am să o învii pe mica
Sirenă de odinioară. Acum, pot să-i dau suflet, din sufletul meu.(Pescarul, mer-
ge la pomișor, îl îmbrățișează și plânge.O temă muzicală/specială/deosebită/
asemeni unui ,,Cor al Îngerilor” – ca instrument poate fi, eventual orga- , un val
uriaș, alb, îi acoperă. Muzica crește, valul alb se retrage luând, odată cu el, pes-
carul și pomișorul. Scena, rămâne goală iar marea, se liniștește complet. Câteva
secunde, o liniște ,,suspectă” apoi, din mare, apar doi copii, 6-7 ani, care se joa-
că, aleargă și râd.Băiatul,se oprește în fața mării și,o prinde de mână, pe fetiță).

BĂIATUL (Râzâznd): Stai aici și, jură-mi, așa cum mi-ai făgăduit.

FETIȚA (Alintându-se): Aici? Acum?...poate că...

BĂIATUL: Aici, acum. Te rog, jură-mi. N-ai spus tu, că ești mica mea sirenă?

FETIȚA (Râzând): Ba da. Sunt mica ta, sirenă.(Foarte serioasă): Uite, jur: Când
vei ajunge tu, un pescar mare și vrednic, jur să te iubesc, să te iubesc numai, și
numai, pe tine!

(Muzica, pentru finalul spectacolului, crește și crește, în timp ce băiatul,o prin-


de de mână pe fetiță, aleargă, jucându-se și râzând, umplând întreg spațiul de
joc, cu clinchetele glasurilor...).