Translated from English to Romanian - www.onlinedoctranslator.

com

Metal

A metal (din greaca μέταλλον metalon, „mină, carieră, metal”) este

un material care, atunci când este proaspăt preparat, lustruit sau
fracturat, prezintă un aspect strălucitor și conduce electricitatea și
căldura relativ bine. Metalele sunt de obicei maleabile (pot fi
ciocănite în foi subțiri) sau ductile (pot fi trase în fire). Un metal
poate fi un element chimic, cum ar fi fierul; un aliaj cum ar fi oțelul
inoxidabil; sau un compus molecular cum ar fi nitrură de sulf
polimerică.
Fier, prezentat aici sub formă de fragmente și
În fizică, un metal este în general privit ca orice substanță capabilă să un 1 cm3 cub, este un exemplu de element
conducă electricitatea la o temperatură de zero absolut.[1] Multe chimic care este un metal.
elemente și compuși care nu sunt clasificați în mod normal ca metale
devin metalice la presiuni ridicate. De exemplu, iodul nemetalic devine
treptat un metal la o presiune cuprinsă între 40 și 170 de mii de ori
presiunea atmosferică. De asemenea, unele materiale considerate
metale pot deveni nemetale. Sodiul, de exemplu, devine un nemetal la
o presiune de puțin sub două milioane de ori presiunea atmosferică.

În chimie, două elemente care altfel s-ar califica (în fizică) drept
metale fragile - arsenul și antimoniul - sunt în schimb
recunoscute ca metaloizi datorită chimiei lor (predominant Un metal sub formă de sos
nemetalice pentru arsen și echilibrate între metalicitate și fabricat din oțel inoxidabil, un aliaj
nemetalicitate pentru antimoniu). Aproximativ 95 din cele 118 compus în mare parte din fier,
elemente din tabelul periodic sunt metale (sau este posibil să fie carbon și crom
astfel). Numărul este inexact, deoarece granițele dintre metale,
nemetale și metaloizi fluctuează ușor din cauza lipsei de definiții
universal acceptate ale categoriilor implicate.

În astrofizică, termenul „metal” este exprimat mai larg pentru a se referi la toate elementele chimice dintr-o stea
care sunt mai grele decât heliul, și nu doar metalele tradiționale. În acest sens, primele patru „metale” colectate în
miezurile stelare prin nucleosinteză sunt carbonul, azotul, oxigenul și neonul, toate fiind strict nemetale în chimie.
O stea fuzionează atomi mai ușori, în principal hidrogen și heliu, în atomi mai grei de-a lungul vieții sale. Folosită
în acest sens, metalicitatea unui obiect astronomic este proporția materiei sale formată din elementele chimice
mai grele.[2][3]

Metalele, ca elemente chimice, cuprind 25% din scoarța terestră și sunt prezente în multe aspecte ale vieții moderne.
Rezistența și rezistența unor metale au condus la utilizarea lor frecventă, de exemplu, în construcțiile de clădiri înalte și
de poduri, precum și în majoritatea vehiculelor, în multe aparate electrocasnice, unelte, țevi și șine de cale ferată.
Metalele prețioase au fost folosite istoric ca monedă, dar în epoca modernă, metalele de monedă s-au extins la cel puțin
23 dintre elementele chimice.[4]

Se crede că istoria metalelor rafinate începe cu utilizarea cuprului în urmă cu aproximativ 11.000 de ani. Aurul,
argintul, fierul (ca fier meteoric), plumbul și alama au fost de asemenea folosite înainte de prima apariție
cunoscută a bronzului în mileniul al V-lea î.Hr. Evoluțiile ulterioare includ producția de forme timpurii de
oţel; descoperirea sodiului — primul metal ușor — în 1809; ascensiunea oțelurilor aliate moderne; și, de la sfârșitul celui
de-al Doilea Război Mondial, dezvoltarea unor aliaje mai sofisticate.

Cuprins
Proprietăți
Forma si structura
Electrice și termice
Chimic
Distribuția tabelului periodic
Aliaje
Categorii
Metale feroase și neferoase
Metal fragil
Metal refractar
Metal alb
Metale grele și ușoare Metale de
bază, nobile și prețioase Metale
supape

Ciclu de viață

Formare
Abundență și apariție
Extracție
Utilizări

Reciclare
Interacțiuni biologice
Istorie
Preistorie
Antichitate
Evul Mediu
Renasterea
Metale ușoare
Epoca oțelului
Ultimele elemente metalice stabile
Evoluții de după cel de-al Doilea Război Mondial

Superaliaje
Metale transcuriu
Ochelari metalici în vrac
Aliaje cu memorie de formă
Aliaje cvasirstaline Aliaje
metalice complexe Aliaje
cu entropie mare
Aliaje de fază MAX
 Vezi si
Note
Referințe
Lectură în continuare

linkuri externe

Proprietăți

Forma si structura

Metalele sunt strălucitoare și strălucitoare, cel puțin atunci când sunt

proaspăt preparate, lustruite sau fracturate. Foile de metal mai groase de
câțiva micrometri par opace, dar foița de aur transmite lumină verde.

Starea solidă sau lichidă a metalelor își are originea în mare parte din
capacitatea atomilor de metal implicați de a-și pierde cu ușurință electronii
din învelișul exterior. În linii mari, forțele care mențin electronii învelișului
exterior ai unui atom individual sunt mai slabe decât forțele atractive
asupra acelorași electroni care decurg din interacțiunile dintre atomi din
metalul solid sau lichid. Electronii implicați devin delocalizați, iar structura Cristale de galiu

atomică a unui metal poate fi vizualizată în mod eficient ca o colecție de

atomi încorporați într-un nor relativ mobil.
electroni. Acest tip de interacțiune se numește legătură metalică.[5] Forța legăturilor metalice pentru diferite
metale elementare atinge un maxim în jurul centrului seriei metalelor de tranziție, deoarece aceste elemente au
un număr mare de electroni delocalizați.[n 1]

Deși majoritatea metalelor elementare au densități mai mari decât majoritatea nemetalelor,[5] există o mare
variație în densitățile acestora, litiul fiind cel mai puțin dens (0,534 g/cm3) și osmiu (22,59 g/cm3) cel mai dens.
Magneziul, aluminiul și titanul sunt metale ușoare de importanță comercială semnificativă. Densitățile lor
respective de 1,7, 2,7 și 4,5 g/cm3 pot fi comparate cu cele ale metalelor structurale mai vechi, cum ar fi fierul la 7,9
și cuprul la 8,9 g/cm3. Astfel, o minge de fier ar cântări aproximativ trei bile de aluminiu de volum egal.

Metalele sunt de obicei maleabile și ductile, deformându-se sub stres

O tijă de metal cu un ochi prelucrat la cald.
Prelucrarea la cald exploatează capacitatea
metalului de a fi deformat plastic.
fără a se scinda.[5] Se crede că natura nedirecțională a legăturilor
metalice contribuie în mod semnificativ la ductilitatea majorității
solidelor metalice. În schimb, într-un compus ionic cum ar fi sarea de
masă, atunci când planurile unei legături ionice alunecă unul pe lângă
celălalt, schimbarea rezultată a locației schimbă ionii cu aceeași sarcină
în imediata apropiere, ducând la scindarea cristalului. O astfel de
schimbare nu este observată într-un cristal legat covalent, cum ar fi un
diamant, unde are loc fractura și fragmentarea cristalului.[6]
Deformarea elastică reversibilă a metalelor poate fi descrisă prin Legea lui
Hooke pentru forțele de restabilire, unde solicitarea este liniar
proporțională cu deformarea.

Căldura sau forțele mai mari decât limita elastică a unui metal pot provoca a
deformare permanentă (ireversibilă), cunoscută sub numele de deformare plastică sau plasticitate. O forță aplicată poate fi o forță de
tracțiune (de tragere), o forță de compresiune (împingere) sau o forță de forfecare, încovoiere sau torsiune (răsucire). A
schimbarea temperaturii poate afecta mișcarea sau deplasarea defectelor structurale ale metalului, cum ar fi limitele
granulelor, punctele libere, dislocarea liniilor și șuruburilor, defecte de stivuire și gemeni atât în metale cristaline cât și
necristaline. Pot apărea alunecare internă, fluaj și oboseală metalică.

Atomii substanțelor metalice sunt aranjați în mod obișnuit într-una dintre cele trei structuri cristaline
comune, și anume cubic centrat pe corp (bcc), cubic centrat pe față (fcc) și compactat hexagonal (hcp). În bcc,
fiecare atom este poziționat în centrul unui cub de alți opt. În fcc și hcp, fiecare atom este înconjurat de alți
doisprezece, dar stivuirea straturilor diferă. Unele metale adoptă structuri diferite în funcție de temperatură.
[7]

Cubic centrat pe corp Cubic centrat pe față Hexagonal strâns

structură cristalină, cu o celulă structură cristalină, cu o celulă structură cristalină, cu o celulă
unitară cu 2 atomi, așa cum se unitară cu 4 atomi, așa cum se unitară cu 6 atomi, așa cum se
găsește, de exemplu, în crom, găsește, de exemplu, în găsește, de exemplu, în titan,
fier și wolfram aluminiu, cupru și aur cobalt și zinc

Celula unitară pentru fiecare structură cristalină este cel mai mic grup de atomi care are simetria generală a
cristalului și din care întreaga rețea cristalină poate fi construită prin repetare în trei dimensiuni. În cazul structurii
cristaline cubice centrate pe corp prezentată mai sus, celula unitară este formată din atomul central plus unu-opt
din fiecare dintre cei opt atomi de colț.

Electrice și termice

Structura electronică a metalelor înseamnă că acestea sunt relativ bune conductoare de electricitate. Electronii din
materie pot avea doar niveluri de energie fixe, mai degrabă decât variabile, iar într-un metal nivelurile de energie ale
electronilor din norul său de electroni, cel puțin într-o oarecare măsură, corespund nivelurilor de energie la care poate
avea loc conducția electrică. Într-un semiconductor precum siliciul sau un nemetalic precum sulful există un decalaj de
energie între electronii din substanță și nivelul de energie la care poate avea loc conducția electrică. În consecință,
semiconductorii și nemetalele sunt conductoare relativ slabe.

Metalele elementare au valori de conductivitate electrică de la 6,9 × 103 S/cm pentru mangan la 6,3 × 105 S/cm pentru
argint. În schimb, un metaloid semiconductor, cum ar fi borul, are o conductivitate electrică de 1,5 × 10−6 S/cm. Cu o
singură excepție, elementele metalice își reduc conductivitatea electrică atunci când sunt încălzite. Plutoniul își crește
conductivitatea electrică atunci când este încălzit în intervalul de temperatură de aproximativ -175 to
+ 125 °C.

Metalele sunt relativ bune conductoare de căldură. Electronii din norul de electroni al unui metal sunt foarte mobili și pot
transmite cu ușurință energia vibrațională indusă de căldură.

Contribuția electronilor unui metal la capacitatea sa de căldură și conductivitatea termică, precum și conductivitatea
electrică a metalului însuși pot fi calculate din modelul cu electroni liberi. Cu toate acestea, acest lucru nu ia în
considerare structura detaliată a rețelei ionice a metalului. Luarea în considerare a potențialului pozitiv cauzat de
aranjarea nucleelor ionice permite luarea în considerare a structurii benzii electronice și a legării
energia unui metal. Sunt aplicabile diverse modele
matematice, cel mai simplu fiind modelul cu electroni
aproape liberi.

Chimic

Metalele sunt de obicei înclinate să formeze cationi prin

pierderea de electroni.[5] Majoritatea vor reacționa cu
Stările de energie disponibile pentru electroni
oxigenul din aer pentru a forma oxizi pe diferite intervale
în diferite tipuri de solide la echilibru
de timp (potasiul arde în câteva secunde, în timp ce fierul
termodinamic.
ruginește de-a lungul anilor). Alții, cum ar fi paladiul,
Aici, înălțimea este energie, în timp ce lățimea este densitatea
platina și aurul, nu reacționează deloc cu atmosfera. Oxizii
stărilor disponibile pentru o anumită energie din materialul
metalelor sunt în general bazici, spre deosebire de cei ai
enumerat. Umbrirea urmează distribuția Fermi-Dirac (negru =
nemetalelor, care sunt acizi sau neutri. Excepție fac în
toate statele umplute, alb = nicio stare umplută).
mare parte oxizii cu stări de oxidare foarte mari, cum ar fi
CrO3, Mn2O7, și OsO4, care au reactii strict acide.
Nivelul Fermi EF este nivelul de energie la care electronii
sunt în măsură să interacționeze cu nivelurile de
energie de deasupra lor. În metale și semimetale
Vopsirea, anodizarea sau placarea metalelor sunt
nivelul FermiEF se află în cel puțin o bandă de stări
modalități bune de a preveni coroziunea lor. Cu toate
energetice.
acestea, pentru acoperire trebuie ales un metal mai
În izolatoare și semiconductori, nivelul Fermi este în
reactiv din seria electrochimică, mai ales atunci când se
interiorul unei benzi interzise; totuși, în semiconductori
așteaptă ciobirea acoperirii. Apa și cele două metale
benzile sunt suficient de aproape de nivelul Fermi pentru a
formează o celulă electrochimică, iar dacă învelișul este
fi populate termic cu electroni sau găuri.
mai puțin reactiv decât metalul subiacent, acoperirea de
faptpromovează coroziune.

Distribuția tabelului periodic

În chimie, elementele care sunt de obicei considerate a fi metale în condiții obișnuite sunt afișate cu galben
în tabelul periodic de mai jos. Elementele rămase sunt fie metaloizi (B, Si, Ge, As, Sb și Te fiind recunoscute în
mod obișnuit ca atare) sau nemetale. Astatin (At) este de obicei clasificat fie ca nemetal, fie ca metaloid, dar
unele predicții se așteaptă ca acesta să fie un metal; ca atare, a fost lăsat necompletat din cauza stării
neconcludente a cunoștințelor experimentale. Celelalte elemente arătate ca având proprietăți necunoscute
sunt probabil metale, dar există unele îndoieli pentru coperniciu (Cn) și oganesson (Og).

Metale – metaloide – nemetale din tabelul periodic

12 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
Grup →
↓ Perioada

1H El
2 Li Be BCNOF Ne
3 NaMg Al Si PS Cl Ar
4 K Ca Sc Ti V Cr MnFeCoNi CuZnGaGeAsSeBr Kr Y Zr
5 RbSr T
NbMo c RuRhPdAgCdIn SnSbTe I Xe
6 CsBaLaCePr Nd P mSmEuGdTbDyHoEr TmYbLuHf Ta W ReOs Ir Pt AuHgTl PbBi onP La R
F cTh
7 ra R AaU P NpPuAmCmBkCf EsFmMdNoLr Rf DbSgBhHsMt DsRgCnNhFl McLv Ts Og
 Metal Metaloid Nemetal Proprietăți necunoscute
Culoare de fundal arată tendința metal-metaloid-nemetal în tabelul periodic

Aliaje
Un aliaj este o substanță cu proprietăți metalice și care este compusă
din două sau mai multe elemente dintre care cel puțin unul este un
metal. Un aliaj poate avea o compoziție variabilă sau fixă. De exemplu,
aurul și argintul formează un aliaj în care proporțiile de aur sau argint
pot fi ajustate liber; titanul și siliciul formează un aliaj Ti2Si în care
raportul dintre cele două componente este fix (de asemenea
cunoscut ca un compus intermetalic).

Majoritatea metalelor pure sunt fie prea

Probe de metal babbitt, un aliaj de staniu,
antimoniu și cupru, utilizate în rulmenți moi, fragile, fie reactive chimic pentru
pentru a reduce frecarea utilizare practică. Combinarea diferitelor
rapoarte de metale ca aliaje modifică
proprietățile metalelor pure de a produce
caracteristici de dorit. Scopul fabricării aliajelor este, în general, de a le face mai
puțin fragile, mai dure, rezistente la coroziune sau să aibă o culoare și un luciu mai
dorite. Dintre toate aliajele metalice utilizate în prezent, aliajele de fier (oțel, oțel
inoxidabil, fontă, oțel pentru scule, oțel aliat) reprezintă cea mai mare proporție
atât ca cantitate, cât și ca valoare comercială. Fierul aliat cu diferite proporții de
carbon dă oțeluri cu carbon scăzut, mediu și ridicat, cu niveluri crescute de carbon O sculptură turnată în
reducând ductilitatea și duritatea. Adăugarea de siliciu va produce fonte, în timp ce nichel-argint - un aliaj de
adăugarea de crom, nichel și molibden la oțelurile carbon (mai mult de 10%) are ca cupru, nichel și zinc care
rezultat oțeluri inoxidabile. arată ca argintul

Alte aliaje metalice semnificative sunt cele de aluminiu, titan, cupru și

magneziu. Aliajele de cupru sunt cunoscute încă din preistorie – bronzul a dat numele epocii bronzului și au multe
aplicații astăzi, cel mai important în cablarea electrică. Aliajele celorlalte trei metale au fost dezvoltate relativ
recent; datorită reactivității lor chimice necesită procese de extracție electrolitică. Aliajele de aluminiu, titan și
magneziu sunt apreciate pentru raporturile lor ridicate rezistență-greutate; magneziul poate oferi, de asemenea,
ecranare electromagnetică. Aceste materiale sunt ideale pentru situațiile în care raportul mare rezistență-greutate
este mai important decât costul materialului, cum ar fi în industria aerospațială și în unele aplicații auto.

Aliajele special concepute pentru aplicații foarte solicitante, cum ar fi motoarele cu reacție, pot conține mai mult de zece
elemente.

Categorii
Metalele pot fi clasificate în funcție de proprietățile lor fizice sau chimice. Categoriile descrise în subsecțiunile
de mai jos includ metale feroase și neferoase; metale casante și metale refractare; metale albe; metale grele
și ușoare; și metale comune, nobile și prețioase. TheElemente metalice tabelul din această secțiune clasifică
metalele elementare pe baza proprietăților lor chimice în metale alcaline și alcalino-pământoase; metale de
tranziție și post-tranziție; și lantanide și actinide. Sunt posibile și alte categorii, în funcție de criteriile de
includere. De exemplu, metalele feromagnetice - acele metale care sunt magnetice la temperatura camerei -
sunt fierul, cobaltul și nichelul.
Metale feroase și neferoase

Termenul „feros” este derivat din cuvântul latin care înseamnă „care conține fier”. Acesta poate include fier pur, cum ar fi
fierul forjat, sau un aliaj, cum ar fi oțelul. Metalele feroase sunt adesea magnetice, dar nu exclusiv. Metalele neferoase —
aliajele — nu au cantități apreciabile de fier.

Metal fragil

În timp ce aproape toate metalele sunt maleabile sau ductile, câteva - beriliu, crom, mangan, galiu și bismut - sunt
fragile.[8] Arsenicul și antimoniul, dacă sunt admise ca metale, sunt casante. Valorile scăzute ale raportului dintre
modulul elastic în vrac și modulul de forfecare (criteriul lui Pugh) indică fragilitatea intrinsecă.

Metal refractar

În știința materialelor, metalurgie și inginerie, un metal refractar este un metal care este extraordinar
de rezistent la căldură și uzură. Ce metale aparțin acestei categorii variază; cea mai comună definiție
include niobiu, molibden, tantal, wolfram și reniu. Toate au puncte de topire peste 2000 °C și o duritate
ridicată la temperatura camerei.

Cristale de niobiu și a Cristale de molibden și a Tantal monocristal, unele

1 cm3 cub de niobiu 1 cm3 cub de molibden pentru fragmente cristaline,
anodizat pentru comparație comparație si un 1 cm3 cub de tantal
pentru comparație

Tije de wolfram cu Reniu un singur cristal, a

cristale evaporate, parțial bara retopita, si un 1 cm3
oxidate cu pată colorată, cub de reniu pentru comparație
si un 1 cm3 cub de wolfram
pentru comparație
Metal alb

Un metal alb este oricare din gama de metale de culoare albă (sau aliajele acestora) cu puncte de topire relativ scăzute.
Astfel de metale includ zinc, cadmiu, staniu, antimoniu (considerat aici ca un metal), plumb și bismut, dintre care unele
sunt destul de toxice. În Marea Britanie, comerțul cu arte plastice folosește termenul „metal alb” în cataloagele de
licitație pentru a descrie articolele din argint străine care nu poartă mărcile British Assay Office, dar care sunt totuși
înțelese ca fiind argint și au prețul corespunzător.

Metale grele și ușoare

Un metal greu este orice metal sau metaloid relativ dens.[9] Au fost propuse definiții mai specifice, dar niciuna nu a
obținut o acceptare pe scară largă. Unele metale grele au utilizări de nișă sau sunt deosebit de toxice; unele sunt
esențiale în urme. Toate celelalte metale sunt metale ușoare.

Metale de bază, nobile și prețioase

În chimie, termenul Metal de baza este folosit informal pentru a se referi la un metal care este ușor oxidat sau
corodat, cum ar fi reacția ușoară cu acidul clorhidric diluat (HCl) pentru a forma o clorură de metal și hidrogen.
Exemplele includ fier, nichel, plumb și zinc. Cuprul este considerat un metal de bază deoarece se oxidează relativ
ușor, deși nu reacționează cu HCI.

Termenul de metal nobil este folosit în mod obișnuit în opoziție cu Metal de

baza. Metalele nobile sunt rezistente la coroziune sau oxidare,[10]
spre deosebire de majoritatea metalelor comune. Tind să fie metale
prețioase, adesea din cauza rarității percepute. Exemplele includ aur,
platină, argint, rodiu, iridiu și paladiu.

În alchimie și numismatică, termenul de metal de bază este pus în contrast

cu metalul prețios, adică cele de mare valoare economică.[11] Un obiectiv de Rodiul, un metal nobil, prezentat aici ca

lungă durată al alchimiștilor a fost transmutarea metalelor de bază în 1 g de pulbere, un cilindru presat de 1 g
și o pelete de 1 g
metale prețioase, inclusiv metale monede precum argintul și aurul.
Majoritatea monedelor de astăzi sunt fabricate din metale comune fără
valoare intrinsecă, în trecut, monedele își obțineau frecvent valoarea în
principal din conținutul lor de metale prețioase.

Din punct de vedere chimic, metalele prețioase (precum metalele nobile) sunt mai puțin reactive decât majoritatea
elementelor, au un luciu ridicat și o conductivitate electrică ridicată. Din punct de vedere istoric, metalele prețioase au
fost importante ca monedă, dar acum sunt privite în principal ca investiții și mărfuri industriale. Aurul, argintul, platina și
paladiu au fiecare un cod de monedă ISO 4217. Cele mai cunoscute metale prețioase sunt aurul și argintul. Deși ambele
au utilizări industriale, sunt mai bine cunoscute pentru utilizările lor în artă, bijuterii și monedă. Alte metale prețioase
includ metalele din grupul platinei: ruteniu, rodiu, paladiu, osmiu, iridiu și platină, dintre care platina este cea mai
comercializată.

Cererea de metale prețioase este determinată nu numai de utilizarea lor practică, ci și de rolul lor ca investiții și depozit
de valoare.[12] Paladiul și platina, din toamna anului 2018, erau evaluate la aproximativ trei sferturi din prețul aurului.
Argintul este substanțial mai puțin costisitor decât aceste metale, dar este adesea considerat în mod tradițional un metal
prețios în lumina rolului său în monedă și bijuterii.

Metalele supapelor
În electrochimie, un metal de supapă este un metal care trece curentul într-o singură direcție.

Ciclu de viață

Formare
Metalele din scoarța terestră:
Această subsecțiune
abundența și apariția sau sursa principală, în greutate[n 2]
se ocupă cu 12 3456789 10 11 12 13 14 15 16 17 18
formație de 1 H El
tabelul periodic
2 Li Fi B CNOF Ne
metale elementare
întrucât acestea formează
3 Na Mg Al Si PS Cl Ar
baza 4 K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga GE As Se Br Kr
materiale metalice, 5 Rb Sr Y Zr Nb Lu Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te I Xe
așa cum este definit în 6 Cs Ba Lu Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi
acest articol. 7

Metalele până în vecinătatea La Ce Pr Nd Sm Eu Gd Tb Dy Ho Er Tm Yb

fierului (în tabelul periodic) sunt Th U
produse în mare parte prin
Cel mai abundent (până la 82 000 ppm)
nucleosinteză stelară. In acest
Abundent (100–999 ppm)
proces, mai usor elemente
de la hidrogen la siliciu suferă Mai puțin frecvente (1–99 ppm)

reacții de fuziune succesive în Rare (0,01–0,99 ppm)

interiorul stelelor, eliberând
lumină și căldură și formând
elemente mai grele cu atomul
superior.
numere.[13]
Foarte rare (0,0001–0,0099 ppm)
Metalele rămase din linia de separare apar (sau sunt obținute) în principal ca litofile;
cei din dreapta, ca calcofili, cu excepția aurului (un siderofil) și a staniului
(un litofil).

Metalele mai grele nu se formează de obicei în acest fel, deoarece reacțiile de fuziune care implică astfel de nuclee ar consuma
mai degrabă decât elibera energie.[14] Mai degrabă, ele sunt sintetizate în mare măsură (din elemente cu un număr atomic mai
mic) prin captarea neutronilor, cele două moduri principale ale acestei capturi repetitive fiind procesul s și procesul r. În
procesul s ("s" înseamnă "lent"), capturile singulare sunt separate de ani sau decenii, permițând nucleelor mai puțin stabile să
se descompună beta,[15] în timp ce în procesul r ("rapid"), capturile au loc mai repede decât se pot degrada nucleele. Prin
urmare, procesul s ia o cale mai mult sau mai puțin clară: de exemplu, nucleele stabile de cadmiu-110 sunt bombardate
succesiv de neutroni liberi în interiorul unei stele până când formează nuclee de cadmiu-115 care sunt instabile și se
descompun pentru a forma indiu-115 (care este aproape stabil, cu un timp de înjumătățire de 30 000 de ori mai mare decât
vârsta universului). Aceste nuclee captează neutroni și formează indiu-116, care este instabil, și se descompune pentru a forma
staniu-116 și așa mai departe.[13][16][n 3] În schimb, nu există o astfel de cale în procesul r. Procesul se oprește la bismut din
cauza timpilor scurti de înjumătățire ale următoarelor două elemente, poloniu și astatin, care se degradează în bismut sau
plumb. Procesul r este atât de rapid încât poate sări peste această zonă de instabilitate și poate continua să creeze elemente
mai grele, cum ar fi toriu și uraniu.[18]

Metalele se condensează în planete ca urmare a evoluției stelare și a proceselor de distrugere. Stelele își pierd o
mare parte din masă atunci când sunt ejectate la sfârșitul vieții lor și, uneori, ulterior, ca urmare a fuziunii stelelor
neutronice,[19][n 4] crescând astfel abundența elementelor mai grele decât heliul în mediul interstelar. Când
atracția gravitațională face ca această materie să se unească și să se prăbușească, se formează noi stele și planete.
[21]
Abundență și apariție

Scoarța terestră este formată din aproximativ 25% din metale din
greutate, dintre care 80% sunt metale ușoare, cum ar fi sodiul,
magneziul și aluminiul. Nemetalele (~75%) alcătuiesc restul crustei.
În ciuda deficitului general a unor metale mai grele, cum ar fi
cuprul, ele pot deveni concentrate în cantități extractibile din punct
de vedere economic ca urmare a construcției de munți, eroziune
sau alte procese geologice.

Metalele se găsesc în principal ca litofile (iubitoare de roci) sau calcofile

O probă de diasporă, un mineral hidroxid
de oxid de aluminiu, α-AlO(OH)
(iubitoare de minereu). Metalele litofile sunt în principal elementele
bloc s, cu atât mai reactive dintre elementele blocului d. și elementele
fblock. Au o afinitate puternică pentru oxigen și mai ales
există ca minerale silicate de densitate relativ scăzută. Metalele calcofile sunt în principal elementele blocului d
mai puțin reactive și metalele blocului p din perioada 4-6. Se găsesc de obicei în mineralele sulfurate (insolubile).
Fiind mai densi decât litofilii, prin urmare scufundându-se mai jos în crustă în momentul solidificării sale,
calcofilele tind să fie mai puțin abundente decât litofilele.

Pe de altă parte, aurul este un element siderofil sau iubitor de fier. Nu formează ușor compuși cu oxigen sau
sulf. În momentul formării Pământului și ca fiind cel mai nobil (inert) dintre metale, aurul s-a scufundat în
miez datorită tendinței sale de a forma aliaje metalice de înaltă densitate. În consecință, este un metal relativ
rar. Alte metale (mai puțin) nobile - molibden, reniu, metalele din grupa platinei (ruteniu, rodiu, paladiu,
osmiu, iridiu și platină), germaniu și staniu - pot fi considerate siderofile, dar numai în ceea ce privește
apariția lor primară în Pământul (miez, manta și crustă), mai degrabă scoarța. Aceste metale apar altfel în
crustă, în cantități mici, în principal ca calcofile (mai puțin în forma lor nativă).[n 5]

Miezul exterior fluid rotativ al interiorului Pământului, care este compus în mare parte din fier, este considerat a fi sursa
câmpului magnetic protector al Pământului.[n 6] Miezul se află deasupra nucleului interior solid al Pământului și sub
mantaua acestuia. Dacă ar putea fi rearanjat într-o coloană având o lungime de 5 m2 (54 sq ft) amprenta la sol ar avea o
înălțime de aproape 700 de ani lumină. Câmpul magnetic protejează Pământul de particulele încărcate ale vântului solar
și de razele cosmice care altfel ar îndepărta atmosfera superioară (inclusiv stratul de ozon care limitează transmiterea
radiației ultraviolete).

Extracţie

Metalele sunt adesea extrase din Pământ prin minereuri care sunt surse bogate de elemente necesare, cum ar fi
bauxita. Minereul este localizat prin tehnici de prospectare, urmate de explorarea și examinarea zăcămintelor. Sursele
minerale sunt, în general, împărțite în mine de suprafață, care sunt exploatate prin excavare folosind echipamente grele,
și mine subterane. În unele cazuri, prețul de vânzare al metalului/ metalelor implicate face posibilă din punct de vedere
economic extragerea surselor de concentrație mai mică.

Odată ce minereul este extras, metalele trebuie extrase, de obicei prin reducere chimică sau electrolitică. Pirometalurgia
folosește temperaturi ridicate pentru a transforma minereul în metale brute, în timp ce hidrometalurgia folosește chimia
apoasă în același scop. Metodele folosite depind de metal și de contaminanții acestora.

Când un minereu metalic este un compus ionic al acelui metal și al unui nemetal, minereul trebuie, de obicei, să fie topit,
încălzit cu un agent reducător - pentru a extrage metalul pur. Multe metale comune, cum ar fi fierul, sunt topite folosind
carbonul ca agent reducător. Unele metale, cum ar fi aluminiul și sodiul, nu au un agent reducător practic din punct de
vedere comercial și sunt extrase prin electroliză.[22][23]
Minereurile sulfurate nu sunt reduse direct la metal, ci sunt prăjite în aer pentru a le transforma în oxizi.

Utilizări

Metalele sunt prezente în aproape toate aspectele vieții moderne. Fierul,

un metal greu, poate fi cel mai comun, deoarece reprezintă 90% din toate
metalele rafinate; aluminiul, un metal ușor, este următorul metal cel mai
frecvent rafinat. Fierul pur poate fi cel mai ieftin element metalic dintre
toate, la un cost de aproximativ 0,07 USD per gram. Minereurile sale sunt
răspândite; este ușor de rafinat; iar tehnologia implicată a fost dezvoltată
Un magnet din aliaj compus din neodim cu
de-a lungul sutelor de ani. Fonta este și mai ieftină, cu o fracțiune de 0,01
compoziția Nd2Fe14B pe un suport de
USD pe gram, deoarece nu este nevoie de purificare ulterioară. Platina, la
nichel-fier de pe hard diskul unui computer
un cost de aproximativ 27 de dolari pe gram, poate fi cea mai răspândită,
având în vedere punctul de topire foarte ridicat, rezistența la coroziune,
conductivitatea electrică și durabilitatea. Este
se spune că se găsește în, sau este folosit pentru a produce, 20% din toate bunurile de consum. Poloniul este probabil cel mai
scump metal, la un cost noțional de aproximativ 100.000.000 de dolari pe gram, din cauza deficitului și a producției la micro
scară.

Unele metale și aliaje metalice posedă rezistență structurală ridicată pe unitate de masă, ceea ce le face materiale utile pentru a suporta
sarcini mari sau pentru a rezista la deteriorarea impactului. Aliajele metalice pot fi proiectate pentru a avea o rezistență ridicată la
forfecare, cuplu și deformare. Cu toate acestea, același metal poate fi, de asemenea, vulnerabil la deteriorarea cauzată de oboseală prin
utilizarea repetată sau de la defecțiunea bruscă la stres atunci când capacitatea de încărcare este depășită. Rezistența și rezistența
metalelor au condus la utilizarea lor frecventă în clădirile înalte și în construcțiile de poduri, precum și în majoritatea vehiculelor, multe
aparate, unelte, țevi și șine de cale ferată.

Metalele sunt bune conductoare, ceea ce le face valoroase în aparatele electrice și pentru a transporta un curent electric pe o
distanță cu puțină pierdere de energie. Rețelele electrice se bazează pe cabluri metalice pentru a distribui electricitatea.
Sistemele electrice de acasă, în cea mai mare parte, sunt conectate cu fire de cupru pentru proprietățile sale bune de conducție.

Conductivitatea termică a metalelor este utilă pentru containere pentru a încălzi materialele peste o flacără. Metalele sunt, de asemenea, folosite
pentru radiatoare pentru a proteja echipamentele sensibile de supraîncălzire.

Reflexivitatea ridicată a unor metale permite utilizarea lor în oglinzi, inclusiv în instrumentele astronomice de
precizie, și adaugă la estetica bijuteriilor metalice.

Unele metale au utilizări specializate; mercurul este un lichid la temperatura camerei și este folosit în întrerupătoare pentru a
finaliza un circuit atunci când curge peste contactele comutatorului. Metalele radioactive precum uraniul și plutoniul sunt
folosite în centralele nucleare pentru a produce energie prin fisiune nucleară. Aliajele cu memorie de formă sunt utilizate
pentru aplicații precum țevi, elemente de fixare și stenturi vasculare.

Metalele pot fi dopate cu molecule străine - organice, anorganice, biologice și polimeri. Acest dopaj
implică metalul cu noi proprietăți care sunt induse de moleculele invitate. Au fost dezvoltate aplicații în
cataliză, medicină, celule electrochimice, coroziune și multe altele.[24]

Reciclare

Cererea de metale este strâns legată de creșterea economică, având în vedere utilizarea acestora în infrastructură,
construcții, producție și bunuri de larg consum. Pe parcursul secolului al XX-lea, varietatea metalelor folosite în societate
a crescut rapid. Astăzi, dezvoltarea națiunilor majore, cum ar fi China și India, și progresele tehnologice, alimentează din
ce în ce mai multă cerere. Rezultatul este că activitățile miniere se extind și din ce în ce mai mult
 stocurile mondiale de metale sunt în uz deasupra solului, mai degrabă
decât sub pământ ca rezerve neutilizate. Un exemplu este stocul de
cupru în uz. Între 1932 și 1999, cuprul utilizat în SUA a crescut de la 73
g la 238 g per persoană.[25]

Metalele sunt în mod inerent reciclabile, astfel încât, în principiu, pot fi folosite din
nou și din nou, minimizând aceste impacturi negative asupra mediului și
economisind energie. De exemplu, 95% din energia folosită pentru a face aluminiu
din minereu de bauxită este economisită prin utilizarea materialului reciclat.[26]

Un morman de resturi de oțel compactate,

La nivel global, reciclarea metalelor este în general scăzută. În 2010,
gata pentru reciclare
International Resource Panel, găzduit de Programul Națiunilor
Unite pentru Mediu, a publicat rapoarte privind stocurile de metale
care există în societate.[27] și ratele lor de reciclare.[25] Autorii lui
raportul a observat că stocurile de metal din societate pot servi drept mine uriașe deasupra solului. Ei au avertizat că ratele de
reciclare a unor metale rare utilizate în aplicații precum telefoanele mobile, bateriile pentru mașini hibride și celulele de
combustie sunt atât de scăzute încât, dacă în viitor ratele de reciclare la sfârșitul vieții nu vor crește dramatic, aceste metale
critice vor deveni indisponibile pentru utilizarea în tehnologia modernă.

Interacțiuni biologice

Rolul elementelor metalice în evoluția biochimiei celulare a fost revizuit, incluzând o secțiune detaliată
despre rolul calciului în enzimele redox. [28]

Unul sau mai multe dintre elementele fier, cobalt, nichel, cupru și zinc sunt esențiale pentru toate formele superioare de
viață. Molibdenul este o componentă esențială a vitaminei B12. Compușii tuturor celorlalte elemente de tranziție și
elemente de post-tranziție sunt toxici într-o măsură mai mare sau mai mică, cu puține excepții, cum ar fi anumiți
compuși ai antimoniului și staniului. Sursele potențiale de otrăvire cu metale includ mineritul, sterilul, deșeurile
industriale, scurgerile agricole, expunerea profesională, vopselele și cheresteaua tratată.

Istorie

Preistorie

Cuprul, care apare sub formă nativă, poate fi primul metal descoperit, având în vedere aspectul său distinctiv,
greutatea și maleabilitatea în comparație cu alte pietre sau pietricele. Aurul, argintul și fierul (ca fier meteoric) și
plumbul au fost de asemenea descoperite în preistorie. Formele de alamă, un aliaj de cupru și zinc realizat prin
topirea concomitentă a minereurilor acestor metale, provin din această perioadă (deși zincul pur nu a fost izolat
până în secolul al XIII-lea). Maleabilitatea metalelor solide a condus la primele încercări de a crea ornamente
metalice, unelte și arme. Fierul meteoric care conținea nichel a fost descoperit din când în când și, în unele
privințe, acesta a fost superior oricărui oțel industrial fabricat până în anii 1880, când oțelurile aliate devin
proeminente.
 Cupru nativ Cristale de aur Argint cristalin

O felie de fier meteoric Plumb oxidat O greutate de alamă (35 g)

noduli si 1 cm3 cub

Antichitate

Descoperirea bronzului (un aliaj de cupru cu arsen sau staniu) a permis

oamenilor să creeze obiecte metalice care erau mai dure și mai durabile
decât era posibil anterior. Uneltele, armele, armurile și materialele de
construcție din bronz, cum ar fi plăcile decorative, erau mai dure și mai
durabile decât predecesorii lor din piatră și cupru ("Calcolitic"). Inițial,
bronzul era făcut din cupru și arsen (formând bronzul arsenic) prin topirea
minereurilor amestecate în mod natural sau artificial de cupru și arsen.[29]
Cele mai vechi artefacte cunoscute până acum provin de pe platoul iranian
în mileniul al V-lea î.Hr.[30] Abia mai târziu a fost folosit staniul, devenind
principalul ingredient al bronzului, care nu este cupr, la sfârșitul mileniului
al III-lea î.Hr.[31] Staniul pur în sine a fost izolat pentru prima dată în anul
1800 î.Hr. de lucrătorii metalurgici chinezi și japonezi.

Mercur era cunoscut de vechii chinezi și indieni înainte de 2000

î.Hr. și găsit în mormintele egiptene datând din 1500 î.Hr. Bronzul Artemision[n 7] arătând fie
Poseidon, fie Zeus,
Cea mai veche producție cunoscută de oțel, un aliaj fier-carbon, este c. 460 î.Hr., Muzeul Național de
văzută în bucăți de feronerie excavate dintr-un sit arheologic din Arheologie, Atena. Cifra are mai
mult de 2 m înălțime.
Anatolia (Kaman-Kalehöyük) și au o vechime de aproape 4.000 de ani,
datând din 1800 î.Hr.[32][33]
Din aproximativ 500 î.Hr., producătorii de săbii din Toledo, Spania au făcut forme timpurii de oțel aliat prin
adăugarea unui mineral numit wolframit, care conținea wolfram și mangan, la minereul de fier (și carbon).
Oțelul Toledo rezultat a intrat în atenția Romei când a fost folosit de Hannibal în războaiele punice. Curând a
devenit baza pentru armamentul legiunilor romane; s-a spus că săbiile lor erau „atât de ascuțite încât nu
există coif care să nu poată fi tăiat de ei”.[n 8]

În America precolumbiană, obiectele din tumbaga, un aliaj de cupru și aur, au început să fie produse în
Panama și Costa Rica între anii 300 și 500 d.Hr. Sculpturile mici din metal erau obișnuite și o gamă extinsă de
ornamente de tumbaga (și de aur) cuprindeau regaliile obișnuite ale persoanelor cu statut înalt.

Aproximativ în aceeași perioadă, indigenii ecuadoriani combinau aurul cu un aliaj de platină natural care
conținea cantități mici de paladiu, rodiu și iridiu, pentru a produce miniaturi și măști compuse dintr-un aliaj
de aur alb-platină. Lucrătorii din metal au implicat aur încălzit cu granule ale aliajului de platină până când
aurul s-a topit, moment în care metalele din grupul platinei au devenit legate în aur. După răcire,
conglomeratul rezultat a fost ciocănit și reîncălzit în mod repetat, până când a devenit la fel de omogen, ca și
cum toate metalele în cauză ar fi fost topite împreună (atingerea punctelor de topire ale metalelor din grupa
platinei în cauză era dincolo de tehnologia actuală).[34][n 9]

O picătură de staniu topit Mercur fiind Electrul, un aliaj natural de argint

solidificat turnat într-o cutie Petri și aur, a fost adesea folosit pentru
fabricarea monedelor. Este
prezentat zeul roman Apollo, iar
pe avers, un trepied Delphi (circa
310–305 î.Hr.).

O placă din cositor, un aliaj de 85– Un pectoral (ornamental

99% staniu și (de obicei) cupru. pieptar) din
Cotonul a fost folosit pentru prima tumbaga, un aliaj de aur și
dată în jurul anului cupru
începutul epocii bronzului în
Orientul Apropiat.
Evul Mediu

Alchimiștii arabi și medievali credeau că toate Aurul este pentru stăpână — argintul pentru servitoare
metalele și materia erau compuse din principiul — Arama pentru meșterul viclean în meseria lui. "Bun!"
sulfului, părintele tuturor metalelor și purtând spuse Baronul, aşezându-se în holul său, „Dar Fierul —
proprietățile combustibile, și principiul Fierul Rece — este stăpân pe toate.
mercurului, mama tuturor metalelor.[n 10] și
purtătorul proprietăților de lichiditate, fuzibilitate
și volatilitate. Aceste principii nu erau neapărat din Cold Iron de Rudyard Kipling[35]
substanțele comune sulf și mercur găsite în
majoritatea laboratoarelor. Acest
teoria a întărit credința că toate metalele au fost destinate să devină aur în intestinele pământului prin
combinațiile adecvate de căldură, digestie, timp și eliminarea contaminanților, toate acestea putând fi
dezvoltate și grăbite prin cunoștințele și metodele alchimiei.[n 11]

Au devenit cunoscute arsenul, zincul, antimoniul și bismutul, deși acestea au fost numite la început semimetale sau
metale bastard din cauza imaleabilității lor. Este posibil ca toate cele patru să fi fost folosite întâmplător în vremuri mai
vechi, fără a le recunoaște natura. Se crede că Albertus Magnus a fost primul care a izolat arsenicul dintr-un compus în
1250, prin încălzirea săpunului împreună cu trisulfura de arsen. Zincul metalic, care este fragil dacă este impur, a fost
izolat în India până în anul 1300 d.Hr. Prima descriere a unei proceduri de izolare a antimoniului se află în cartea din
1540De la pirotechnia de Vannoccio Biringuccio. Bismutul a fost descris de Agricola înDe Natura Fossilium (c. 1546);
fusese confundat la început cu staniul și plumbul din cauza asemănării sale cu acele elemente.

Arsenic, sigilat într-un recipient pentru Fragmente de zinc și un 1 cm3 Antimoniul, arătându-și strălucirea
a preveni deteriorarea cub strălucitoare

Bismut sub formă cristalină,

cu o oxidare foarte subțire
strat, și un 1 cm3 cub de
bismut
Renasterea

Primul text sistematic despre artele mineritului și metalurgiei a fost De

la Pirotechnia (1540) de Vannoccio Biringuccio, care tratează
examinarea, fuziunea și prelucrarea metalelor.

Șaisprezece ani mai târziu, Georgius Agricola a publicat De Re

Metallica în 1556, o relatare clară și completă a profesiei de minerit,
metalurgie și arte și științe accesorii, precum și calificarea drept cel
mai mare tratat despre industria chimică prin secolul al XVI-lea.

El a dat următoarea descriere a unui metal din a lui De Natura

Fossilium (1546):

Metalul este un corp mineral, prin natura sa fie lichid, fie

oarecum dur. Acesta din urmă poate fi topit de căldura
De re metallica, 1555 focului, dar când s-a răcit din nou și și-a pierdut toată
căldura, devine din nou tare și își reia forma potrivită. Din
acest punct de vedere, ea diferă de piatra care se topește în
foc, căci, deși aceasta din urmă își recapătă duritatea, totuși
își pierde forma și proprietățile curate.

În mod tradițional, există șase tipuri diferite de metale, și anume

aur, argint, cupru, fier, staniu și plumb. Există cu adevărat și
altele, pentru că argintul mișcare este un metal, deși alchimiștii
nu sunt de acord cu noi pe acest subiect, iar bismutul este, de
asemenea. Scriitorii greci antici par să fi fost ignoranți despre
Cristale de platină
bismutul, de aceea Ammonius afirmă pe bună dreptate că există
multe specii de metale, animale și plante care ne sunt
necunoscute. Stibiul, atunci când este topit în creuzet și rafinat,
are tot atâtea drepturi de a fi privit ca un metal propriu-zis, așa
cum este acordat plumbului de către scriitori. Dacă la topire, o
anumită porție se adaugă la cositor, se produce un aliaj de
librărie din care se face tipul care este folosit de cei care tipăresc
cărți pe hârtie.

Fiecare metal are propria sa formă pe care o păstrează atunci

când este separat de acele metale care au fost amestecate cu el.
Prin urmare, nici electrum, nici Stannum [nu înseamnă staniul
Un disc de uraniu foarte îmbogățit
nostru] nu sunt în sine un metal real, ci mai degrabă un aliaj de
care a fost recuperat din resturi
două metale. Electrum este un aliaj de aur și argint, Stannum de
prelucrate la Complexul de
plumb și argint. Și totuși dacă argintul este despărțit de electru,
securitate națională Y-12, din Oak
atunci rămâne aurul și nu electrul; dacă argintul este luat de la
Ridge, Tennessee
Stannum, atunci rămâne plumb și nu Stannum.

Cu toate acestea, dacă alama se găsește ca metal nativ

sau nu, nu poate fi stabilit cu nicio garanție. Cunoaștem
doar alama artificială, care constă din cupru
 nuanțat cu culoarea calaminei minerale. Și totuși, dacă
vreunul ar trebui să fie dezgropat, ar fi un metal potrivit.
Cuprul alb și negru pare să fie diferit de cel roșu.

Prin urmare, metalul este prin natură fie solid, după cum am
spus, fie fluid, ca în cazul unic al argintului viu.

Dar destule acum referitor la tipurile simple.[36]

Ceriu ultrapur sub argon, 1,5 g

Platina, al treilea metal prețios după aur și argint, a fost descoperit
în Ecuador în perioada 1736-1744, de către astronomul spaniol
Antonio de Ulloa și colegul său, matematicianul.
Jorge Juan și Santacilia. Ulloa a fost prima persoană care a scris o descriere științifică a metalului, în 1748.

În 1789, chimistul german Martin Heinrich Klaproth a reușit să izoleze un oxid de uraniu, despre care
credea că este metalul însuși. Klaproth a fost ulterior creditat drept descoperitorul uraniului. Abia în
1841, chimistul francez Eugène-Melchior Péligot a reușit să pregătească prima probă de uraniu metalic.
Henri Becquerel a descoperit ulterior radioactivitatea în 1896 folosind uraniu.

În anii 1790, Joseph Priestley și chimistul olandez Martinus van Marum au observat acțiunea transformatoare a
suprafețelor metalice asupra dehidrogenării alcoolului, o dezvoltare care a condus ulterior, în 1831, la sinteza la
scară industrială a acidului sulfuric folosind un catalizator de platină.

În 1803, ceriul a fost primul dintre metalele lantanide descoperite, în Bastnäs, Suedia, de Jöns Jakob
Berzelius și Wilhelm Hisinger, și independent de Martin Heinrich Klaproth în Germania. Metalele lantanide
au fost considerate în mare parte ca ciudate până în anii 1960, când au fost dezvoltate metode pentru a le
separa mai eficient unele de altele. Ulterior, au găsit utilizări în telefoane mobile, magneți, lasere, iluminat,
baterii, convertoare catalitice și în alte aplicații care permit tehnologiile moderne.

Alte metale descoperite și preparate în această perioadă au fost cobaltul, nichelul, manganul, molibdenul,
wolframul și cromul; și unele dintre metalele din grupa platinei, paladiu, osmiu, iridiu și rodiu.

Metale ușoare

Toate metalele descoperite până în 1809 aveau densități relativ mari; greutatea lor era privită ca un criteriu
distinctiv singular. Din 1809 încoace, au fost izolate metale ușoare precum sodiul, potasiul și stronțiul. Densitățile
lor scăzute au provocat înțelepciunea convențională cu privire la natura metalelor. Cu toate acestea, s-au
comportat chimic ca metale și au fost ulterior recunoscuți ca atare.

Aluminiul a fost descoperit în 1824, dar abia în 1886 a fost dezvoltată o metodă de producție industrială la scară largă.
Prețurile aluminiului au scăzut, iar aluminiul a devenit utilizat pe scară largă în bijuterii, articole de zi cu zi, rame de
ochelari, instrumente optice, vesela și folie în anii 1890 și începutul secolului XX. Capacitatea aluminiului de a forma aliaje
dure, dar ușoare cu alte metale, a oferit metalului multe utilizări la acea vreme. În timpul Primului Război Mondial, marile
guverne au cerut transporturi mari de aluminiu pentru corpurile de avioane ușoare și puternice. Cel mai obișnuit metal
utilizat pentru transportul energiei electrice astăzi este un conductor de aluminiu armat cu oțel. De asemenea, este
foarte utilizat conductorul din aliaj de aluminiu. Aluminiul este utilizat deoarece are aproximativ jumătate din greutatea
unui cablu de cupru cu rezistență comparabilă (deși diametrul mai mare datorită conductibilității specifice mai scăzute),
precum si mai ieftin. Cuprul a fost mai popular în trecut și este încă utilizat, în special la tensiuni mai mici și pentru
împământare.
În timp ce titanul metalic pur (99,9%) a fost preparat pentru prima dată în 1910, nu a fost folosit în afara
laboratorului până în 1932. În anii 1950 și 1960, Uniunea Sovietică a fost pionier în utilizarea titanului în aplicații
militare și submarine, ca parte a programelor legate de frig. Război. Începând cu începutul anilor 1950, titanul a
fost utilizat pe scară largă în aviația militară, în special în avioanele de înaltă performanță, începând cu avioane
precum F-100 Super Sabre și Lockheed A-12 și SR-71.

Scandiu metalic a fost produs pentru prima dată în 1937. Prima liră de scandiu metal pur 99% a fost produsă
în 1960. Producția de aliaje de aluminiu-scandiu a început în 1971 în urma unui brevet american. Aliajele
aluminiu-scandiu au fost dezvoltate și în URSS.

Sodiu Perle de potasiu sub Cristale de stronțiu

ulei de parafină. Dimensiunea celei mai mari
perle este de 0,5 cm.

bucată de aluminiu, O bară de cristale de titan Scandiu, inclusiv un 1 cm3

2,6 grame, 1 x 2 cm cub

Epoca oțelului

Epoca modernă în fabricarea oțelului a început odată cu introducerea procesului Bessemer al lui Henry Bessemer în
1855, materie primă pentru care era fonta brută. Metoda lui ia permis să producă oțel în cantități mari ieftin, astfel încât
oțelul moale a ajuns să fie folosit pentru majoritatea scopurilor pentru care fierul forjat era folosit anterior. Procesul
Gilchrist-Thomas (sauprocesul de bază Bessemer) a fost o îmbunătățire a procesului Bessemer, realizată prin căptușirea
convertorului cu un material de bază pentru a îndepărta fosforul.

Datorită rezistenței sale ridicate la tracțiune și costului scăzut, oțelul a ajuns să fie o componentă majoră utilizată
în clădiri, infrastructură, unelte, nave, automobile, mașini, aparate și arme.

În 1872, englezii Clark și Woods au brevetat un aliaj care ar fi considerat astăzi un oțel inoxidabil.
Rezistența la coroziune a aliajelor fier-crom a fost recunoscută în 1821 de metalurgistul francez Pierre
Berthier. El a remarcat rezistența lor împotriva atacului unor acizi și a sugerat utilizarea lor
în tacâmuri. Metalurgiștii secolului al XIX-lea nu au fost capabili să
producă combinația de carbon scăzut și crom bogat găsită în
majoritatea oțelurilor inoxidabile moderne, iar aliajele cu conținut
ridicat de crom pe care le puteau produce erau prea fragile pentru a fi
practice. Abia în 1912 a avut loc industrializarea aliajelor de oțel
inoxidabil în Anglia, Germania și Statele Unite.

Ultimele elemente metalice stabile

Până în 1900, trei metale cu numere atomice mai mici decât plumbul (#82), Oțelul încins se toarnă ca apa dintr-un
cel mai greu metal stabil, au rămas de descoperit: elementele 71, 72, 75. cuptor electric de 35 de tone, la
Allegheny Ludlum Steel Corporation, în
Brackenridge, Pennsylvania.
Von Welsbach, în 1906, a demonstrat că vechiul yterbiu
conținea și un element nou (#71), pe care l-a numit casiopeiu.
Urbain a dovedit acest lucru simultan, dar probele sale erau foarte impure și conțineau doar urme de element
nou. În ciuda acestui fapt, numele ales de ellutețiu a fost adoptat.

În 1908, Ogawa a găsit elementul 75 în torianit, dar l-a atribuit elementului 43 în loc de 75 și l-a
numit.nipponium. În 1925, Walter Noddack, Ida Eva Tacke și Otto Berg și-au anunțat separarea de
gadolinit și i-au dat numele actual,reniu.

Georges Urbain a susținut că a găsit elementul 72 în reziduuri de pământuri rare, în timp ce Vladimir Vernadsky l-a găsit în mod
independent în orthite. Niciuna dintre afirmațiile nu a fost confirmată din cauza Primului Război Mondial și nici nu a putut fi
confirmată mai târziu, deoarece chimia raportată de ei nu se potrivește cu cea cunoscută acum pentruhafniu. După război, în
1922, Coster și Hevesy l-au găsit prin analiză spectroscopică cu raze X în zircon norvegian. Hafniul a fost astfel ultimul element
stabil descoperit.

Lutețiu, inclusiv un 1 cm3 Reniu, inclusiv un 1 cm3 Hafniu, sub forma unui bar
cub cub de 1,7 kg

Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, oamenii de știință au sintetizat patru elemente post-uraniu,
toate fiind metale radioactive (instabile): neptuniu (în 1940), plutoniu (1940–41) și curiu și americiu (1944),
reprezentând elementele 93. la 96. Primele două dintre acestea au fost găsite în cele din urmă și în natură.
Curiumul și americiul au fost produse secundare ale proiectului Manhattan, care a produs prima bombă atomică
din lume în 1945. Bomba se baza pe fisiunea nucleară a uraniului, un metal despre care se credea că a fost
descoperit cu aproape 150 de ani mai devreme.

Evoluții de după cel de-al Doilea Război Mondial

Superaliaje

Superaliaje compuse din combinații de Fe, Ni, Co și Cr și cantități mai mici de W, Mo, Ta, Nb, Ti și Al au fost dezvoltate la
scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a fi utilizate în motoare de înaltă performanță, care funcționează
la temperaturi ridicate (peste 650 °C (1.200 °F)). Ei își păstrează cea mai mare parte a rezistenței în aceste condiții, pentru
perioade prelungite, și combină o bună ductilitate la temperaturi scăzute cu rezistența la coroziune sau oxidare.
Superaliajele pot fi găsite acum într-o gamă largă de aplicații, inclusiv turbine terestre, maritime și aerospațiale și fabrici
chimice și petroliere.

Metale transcuriu

Dezvoltarea cu succes a bombei atomice la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a declanșat eforturi
suplimentare pentru a sintetiza noi elemente, care aproape toate sunt sau se așteaptă să fie metale și toate
sunt radioactive. Abia în 1949, elementul 97 (berkeliu), imediat după elementul 96 (curiu), a fost sintetizat
prin tragerea de particule alfa către o țintă de americiu. În 1952, elementul 100 (fermium) a fost găsit în
resturile primei explozii cu hidrogen; hidrogenul, un nemetal, fusese identificat ca element cu aproape 200
de ani mai devreme. Din 1952, elementele 101 (mendelevium) până la 118 (oganesson) au fost sintetizate.

Ochelari metalici în vrac

O sticlă metalică (cunoscută și ca metal amorf sau sticlos) este un material metalic solid, de obicei un aliaj, cu
structură dezordonată la scară atomică. Majoritatea metalelor pure și aliate, în stare solidă, au atomi dispuși într-o
structură cristalină foarte ordonată. Metalele amorfe au o structură asemănătoare sticlei necristalină. Dar, spre
deosebire de ochelarii obișnuiți, cum ar fi geamul ferestrelor, care sunt de obicei izolatori electrici, metalele
amorfe au o conductivitate electrică bună. Metalele amorfe sunt produse în mai multe moduri, inclusiv răcirea
extrem de rapidă, depunerea fizică de vapori, reacția în stare solidă, iradierea ionică și alierea mecanică. Prima
sticlă metalică raportată a fost un aliaj (Au75Si25) produs la Caltech în 1960.
Mai recent, au fost produse loturi de oțel amorf cu rezistență de trei ori mai mare decât aliajele de oțel convenționale. În
prezent, cele mai importante aplicații se bazează pe proprietățile magnetice speciale ale unor geamuri metalice feromagnetice.
Pierderea scăzută de magnetizare este utilizată în transformatoarele de înaltă eficiență. Etichetele de identificare pentru
controlul furtului și alte scheme de supraveghere a articolelor folosesc adesea ochelari metalici din cauza acestor proprietăți
magnetice.

Aliaje cu memorie de formă

Un aliaj cu memorie de formă (SMA) este un aliaj care „își amintește” forma inițială și, atunci când este deformat,
revine la forma sa pre-deformată când este încălzit. În timp ce efectul memoriei formei a fost observat pentru
prima dată în 1932, într-un aliaj Au-Cd, abia în 1962, odată cu descoperirea accidentală a efectului într-un aliaj Ni-
Ti, cercetările au început cu seriozitate și încă zece ani înainte de comercializare. au apărut aplicații. SMA-urile au
aplicații în robotică și industria auto, aerospațială și biomedicală. Există un alt tip de SMA, numit aliaj feromagnetic
cu memorie de formă (FSMA), care își schimbă forma sub câmpuri magnetice puternice. Aceste materiale prezintă
un interes deosebit deoarece răspunsul magnetic tinde să fie mai rapid și mai eficient decât răspunsurile induse
de temperatură.

Aliaje cvasicristaline

În 1984, chimistul israelian Dan Shechtman a găsit un aliaj de aluminiu-mangan cu simetrie de cinci ori,
încălcând convenția cristalografică de la acea vreme care spunea că structurile cristaline ar putea avea doar
o simetrie de două, trei, patru sau șase ori. Din cauza fricii de reacția comunității științifice, i-au luat doi
ani pentru a publica rezultatele pentru care a fost distins cu
Premiul Nobel pentru Chimie în 2011. De atunci, sute de
cvasicristale au fost raportate și confirmate. Ele există în multe
aliaje metalice (și în unele polimeri). Cvasicristalele se găsesc cel
mai adesea în aliajele de aluminiu (Al-Li-Cu, Al-Mn-Si, Al-Ni-Co,
Al-Pd-Mn, Al-Cu-Fe, Al-Cu-V etc.), dar sunt cunoscute şi
numeroase alte compoziţii (Cd-Yb, Ti-Zr-Ni, Zn-Mg-Ho, Zn-Mg-Sc,
In-Ag-Yb, Pd-U-Si etc.). Quasicristalele au efectiv celule unitare
infinit de mari. Icosaedrita Al63Cu24Fe13, primul
cvasicristal găsit în natură, a fost descoperit în 2009. Cele mai multe
cvasicristale au proprietăți asemănătoare ceramicii, inclusiv
Un quasicristal icosaedric Ho-Mg-Zn
conductivitate electrică scăzută (valori apropiate observate în izolatori)
format ca pentagonal
și conductivitate termică scăzută, duritate mare, fragilitate și rezistență dodecaedrul, dualul
la coroziune și proprietăți antiaderente. Quasicristalele au fost folosite icosaedrului
pentru a dezvolta izolarea termică, LED-uri, motoare diesel și noi
materiale care transformă căldura în electricitate. Aplicații noi pot
profitați de coeficientul scăzut de frecare și duritatea unor materiale cvasicristaline, de exemplu încorporarea
particulelor în plastic pentru a realiza angrenaje din plastic rezistente, rezistente la uzură și cu frecare redusă. Alte
aplicații potențiale includ absorbante solare selective pentru conversia puterii, reflectoare cu lungime de undă largă și
aplicații pentru repararea oaselor și protezele în care sunt necesare biocompatibilitate, frecare scăzută și rezistență la
coroziune.

Aliaje metalice complexe

Aliajele metalice complexe (CMA) sunt compuși intermetalici caracterizați prin celule unitare mari cuprinzând
câteva zeci până la mii de atomi; prezența unor grupuri de atomi bine definite (frecvent cu simetrie
icosaedrică); și dezordine parțială în rețelele lor cristaline. Sunt compuse din două sau mai multe elemente
metalice, uneori cu metaloizi sau calcogenuri adăugate. Acestea includ, de exemplu, NaCd2, cu 348 de atomi
de sodiu și 768 de atomi de cadmiu în celula unitară. Linus Pauling a încercat să descrie structura NaCd2 în
1923, dar nu a reușit decât în 1955. La început numită „celulă unitară gigant
cristale”, interesul pentru CMA-uri, așa cum au ajuns să fie denumite, nu a crescut până în 2002, odată cu publicarea
unei lucrări numite „Fazele aliajului structural complexe”, susținută la A 8-a Conferință Internațională despre
Quasicristale. Aplicațiile potențiale ale CMA includ ca izolație termică; încălzire solară; frigidere magnetice; utilizarea
căldurii reziduale pentru a genera energie electrică; și acoperiri pentru palele de turbine în motoarele militare.

Aliaje cu entropie mare

Aliajele cu entropie ridicată (HEA) precum AlLiMgScTi sunt compuse din cantități egale sau aproape egale de cinci
sau mai multe metale. În comparație cu aliajele convenționale cu doar unul sau două metale de bază, HEA au
raporturi rezistență-greutate considerabil mai bune, rezistență la tracțiune mai mare și rezistență mai mare la
fracturare, coroziune și oxidare. Deși HEA au fost descrise încă din 1981, un interes semnificativ nu s-a dezvoltat
până în anii 2010; ele continuă să fie în centrul cercetării în știința și ingineriei materialelor datorită potențialului
lor pentru proprietăți dezirabile.

Aliaje de fază MAX

Într-un aliaj de fază MAX, M este un metal de tranziție timpuriu, A este un element de grup A (în principal grupele
IIIA și IVA sau grupurile 13 și 14) și X este fie carbon sau azot. Exemple sunt Hf2SnC și Ti4AlN3. Astfel de
aliajele au unele dintre cele mai bune proprietăți ale metalelor și ceramicii. Aceste proprietăți includ conductivitate electrică și
termică ridicată, rezistență la șocuri termice, toleranță la deteriorare, prelucrabilitate, rigiditate elastică ridicată și
faza MAX
coeficienți de dilatare termică scăzuti.[37]</ref> Pot fi lustruite până la un exemple de aliaje

luciu metalic datorită conductivităților electrice excelente. În timpul MAX M A X

testării mecanice, s-a constatat că Ti policristalin3Sic2 cilindrii pot
Hf2SnC Hf Sn C
să fie comprimat în mod repetat la temperatura camerei, până la solicitări de 1 GPa și să se
recupereze complet după îndepărtarea sarcinii. Unele faze MAX sunt, de asemenea, foarte Ti4AlN3 Ti Al N
rezistente la atacul chimic (de exemplu Ti3Sic2) și oxidarea la temperatură înaltă în aer Ti3Sic2 Ti Si C
(Ti2AlC, Cr2AlC2, și Ti3AlC2). Aplicații potențiale pentru faza MAX
Ti2AlC Ti Al C
aliajele includ: ca materiale refractare dure, prelucrabile, rezistente la șocuri termice;
elemente de încălzire la temperatură ridicată; Acoperiri pentru contacte electrice; și piese Cr2AlC2 Cr Al C
rezistente la iradierea cu neutroni pentru aplicații nucleare. În timp ce aliajele de fază MAX au
Ti3AlC2 Ti Al C
fost descoperite în anii 1960, prima lucrare pe acest subiect a fost publicată abia în 1996.

Vezi si
Auriu colorat
Ductilitate
Metalurgia feroasă
Furtul de metale

Metalurgie
Prelucrarea metalelor

Proprietăți ale metalelor, metaloizilor și nemetalelor

Oțel de structură
Metal de tranziție

Note
1. Aceasta este o explicație simplificată; alți factori pot includeraza atomică, sarcina nucleara, numărul
obligațiunii orbitali, suprapunerea energiilor orbitale și formă cristalină.[5]
2. Oligoelemente având o abundență egală cu sau mult mai mică de o parte per trilion (și
anume Tc, P.m, Po, La, Ra, Ac, Pa, Np, și Pu) nu sunt afișate.
3. În unele cazuri, de exemplu în prezența lui raze gamma de înaltă energie sau într-o mediu bogat în
hidrogen la temperaturi foarte ridicate, nucleele subiecte pot suferi pierderi de neutroni sau
câștig de protoni rezultând în producerea de (comparativ rar) izotopi cu deficit de neutroni.[17]
4. Ejecția de materie atunci când două stele neutronice se ciocnesc este atribuită interacțiunii lor
fortele mareelor, posibila perturbare a crustei și încălzire prin șoc (ceea ce se întâmplă dacă
pisați accelerația în mașină când motorul este rece).[20]
5. Fierul, cobaltul, nichelul și staniul sunt, de asemenea, siderofile din perspectiva întregului Pământ.
6. Un alt rol vital al fierului este un constituent cheie al hemoglobină, care permite
transportul oxigenului de la plămâni la restul corpului.
7. Bronz este un aliaj format în principal din cupru, de obicei cu aproximativ 12% staniu și
adesea cu adaos de alte metale (cum ar fi aluminiu, mangan, nichel sau zinc) și uneori
nemetale sau metaloizi precum arsen, fosfor sau siliciu.
8. Popoarele Chalybean din Pontul din Asia Mică erau celebrate în același timp pentru că
lucrează în fier și oțel. Fără să știe, fierul lor conținea o cantitate mare de mangan,
permițând producerea unei forme superioare de oțel.
 9. În Damasc, Siria, fierarii cu lame au fost capabili să forjeze cuțite și săbii cu un model de suprafață
distinctiv compus din modele învolburate de regiuni gravate cu lumină pe un fundal aproape
negru. Aceste lame aveau abilități legendare de tăiere.Fierul de călcat pe care îl foloseau fierarii
provenea din India și conținea unul sau mai multe elemente care formează carbură, cum ar fi V,
Mo, Cr, Mn și Nb. Analiza modernă a acestor arme a arătat că aceste elemente au susținut
formarea catalitică a nanotuburilor de carbon, care, la rândul lor, au promovat formarea de
cimentită (Fe3C) nanofire. Maleabilitatea nanotuburilor de carbon a compensat natura fragilă a
cementitului și a dotat oțelul rezultat cu o combinație unică de rezistență și flexibilitate. Cunoștințe
despre cum să faci ceea ce a ajuns la numitOțel Damasc s-a stins în secolul al XVIII-lea posibil din
cauza epuizării surselor de minereu cu combinația corectă de impurități. Tehnicile implicate nu au
fost redescoperite decât în 2009.
10. În antichitate, plumbul era considerat părintele tuturor metalelor.
11. Paracelsus, un mai târziu Renașterea germană scriitor, a adăugat al treilea principiu al sării,
purtând proprietățile nevolatile și incombustibile, în al său tria prima doctrină. Aceste teorii au
păstrat cele patru elemente clasice ca stau la baza compoziției sulfului, mercurului și sării.

Referințe
1. Yonezawa, F. (2017). Fizica tranzițiilor metal-nemetal. Amsterdam: IOS Press. p. 257.ISBN
978-1-61499-786-3. „DomnuleNevill Mott (1905-1996) a scris o scrisoare unui coleg fizician,prof.
Peter P. Edwards, în care notează... M-am gândit multe despre 'Ce este un metal?' și cred că se
poate răspunde la întrebare doar laT =0 (zero absolut al temperaturii). Acolo un metal conduce
și un nemetal nu.”
2. Martin, John C. „Ceea ce învățăm din conținutul metalic al unei vedete” (https://sites.google.com/a/uis.ed
u/john-c-martin-s-homepage/research/rr-lyrae-kinematics/what-we- invata-de-o-star-s-metalcontent).
Pagina de pornire a lui John C. Martin. Preluat la 25 martie 2021.
3. Martin, John C.; Morrison, Heather L. (18 mai 1998) [1998].„O nouă analiză a cinematicii RR
Lyrae în vecinătatea solară” (https://iopscience.iop.org/article/10.1086/300568/ful ltext/tal-
content). Jurnalul Astronomic. Societatea Americană de Astronomie (publicat la 1 octombrie
1998). 116 (4): 1724–1735. doi:10.1086/300568/fulltext/tal-content (https://doi.org/
10.1086%2F300568%2Ffulltext%2Ftal-content) – prin IOPscience.
4. Roe, J.; Roe, M. (1992). „Monedele lumii folosesc 24 de elemente chimice”.Știrile Monede
Mondiale. 19 (4, 5): 24–25, 18–19.
5. Mortimer, Charles E. (1975). Chimie: O abordare conceptuală (ed. a 3-a). New York: Compania
D. Van Nostrad.
6. „Ductilitate – rezistența (mecanica) materialelor” (https://www.engineersedge.com/material_sci
ence/ductility.htm).
7. Holleman, AF; Wiberg, E. (2001).Chimie anorganică. San Diego: Academic Press.ISBN
0-12-352651-5.
8. Russell, AM; Lee, KL (2005).Relații structură-proprietate în metale neferoase.Relații structură-
proprietate în metale neferoase. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons. pp. passim.Cod biblic:
2005srnm.book.....R (https://ui.adsabs.harvard.edu/abs/2005srnm.boo k.....R). ISBN
978-0-471-64952-6.
9. Contaminare cu metale (https://books.google.com/books?id=GXYT3JKBm9EC&q=%C2%A0%
C2%A0A+heavy+metal+is+any+relatively+dense+metal+or+metalloid&pg=PA3). Edițiile Quae.
2006.ISBN 978-2-7592-0011-5.
10. Tunay, Olcay; Kabdasli, Isik; Arslan-Alaton, Idil; Olmez-Hanci, Tugba (2010).Aplicații de oxidare
chimică pentru ape uzate industriale (https://books.google.com/books?id=Tiv9B
a4dDI4C&q=Noble+metals+are+metals+that+are+resistant+to+corrosion+or+oxidation&pg=
PA267). Editura IWA.ISBN 978-1-84339-307-8.
11. Walther, John V. (2013). Resursele naturale ale Pământului (https://books.google.com/books?
id=dW MqaOTqSqcC&q=A+precious+metal+rare+metal+of+high+economic+value&pg=PA203).
Editura Jones & Bartlett.ISBN 978-1-4496-3234-2.
12. Abdul-Rahman, Yahia (2014). Arta băncilor și finanțelor islamice RF (fără Riba): instrumente și tehnici
pentru serviciile bancare comunitare (https://books.google.com/books?id=q
aBmBgAAQBAJ&q=Cererea+pentru+metale+prețioase+este+condusă+nu+numai+de+utilizarea+prac ică-
lor+%2C+dar+de asemenea+ prin+rolul+lor+de+investiții+și+un+depozit+de+valoare&pg=PA105). John
Wiley & Sons.ISBN 978-1-118-77096-2.
13. Cox 1997, p. 73–89
14. Cox 1997, p. 32, 63, 85
15. Podosek 2011, p. 482
16. Padmanabhan 2001, p. 234
17. Rehder 2010, p. 32, 33
18. Hofmann 2002, p. 23–24
19. Hadhazy 2016
20. Choptuik, Lehner & Pretorias 2015, p. 383
21. Cox 1997, p. 83, 91, 102–103
22. „Laboratorul Național Los Alamos – Sodiu” (http://periodic.lanl.gov/11.shtml). Extras
2007-06-08.
23. „Laboratorul Național Los Alamos – Aluminiu” (http://periodic.lanl.gov/13.shtml). Extras
2007-06-08.
24. Avir, David (2014). „Metale dopate molecular”.Acc. Chim. Res. 47 (2): 579–592.doi:10.1021/
ar4001982 (https://doi.org/10.1021%2Far4001982). PMID 24283194 (https://pu
bmed.ncbi.nlm.nih.gov/24283194).
25. Ratele de reciclare a metalelor: un raport de stare (http://www.unep.org/resourcepanel/Publica
tions/tabid/54044/Default.aspx) Arhivat (https://web.archive.org/web/20160101194304/htt p://
www.unep.org/ resourcepanel/Publications/tabid/54044/Default.aspx) 2016-01-01 laWayback
Machine 2010, Panelul internațional de resurse, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu

26. Calca usor: atac de aluminiu (https://www.theguardian.com/environment/2008/feb/22/pled

ges.waste) Carolyn Fry, Guardian.co.uk, 22 februarie 2008.
27. Stocurile de metal în societate: sinteza științifică (http://www.unep.org/resourcepanel/Publication s/
tabid/54044/Default.aspx) Arhivat (https://web.archive.org/web/20160101194304/http://w
ww.unep.org/ resourcepanel/Publications/tabid/54044/Default.aspx) 2016-01-01 laWayback
Machine 2010, Panelul internațional de resurse, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu

28. Sosa Torres, Martha; Kroneck, Peter MH; „Introducere: de la roci la celulele vii” pp 1-32 în
„Metale, microbi și minerale: partea biogeochimică a vieții” (2021) pp xiv + 341. Walter de
Gruyter, Berlin. Editorii Kroneck, Peter MH și Sosa Torres, Martha.DOI
10.1515/9783110589771-001 (https://www.degruyter.com/document/doi/10.1515/97831105
89771-001)
29. Tylecote, RF (1992). O istorie a metalurgiei, ediția a doua (https://web.archive.org/web/2
0150402174311/http://m.friendfeed-media.com/450c6f3cdc92be9e19ecd285bd7f809a9ae1
d4d5). Londra: Maney Publishing, pentru Institutul de Materiale.ISBN 978-1-902653-79-2.
Arhivat dinoriginalul (http://m.friendfeed-media.com/450c6f3cdc92be9e19ecd285bd7f8
09a9ae1d4d5) pe 2015-04-02.
30. Thornton, C.; Lamberg-Karlovsky, CC; Liezers, M.; Young, SMM (2002). „Despre ace și ace:
urmărirea evoluției aliajelor pe bază de cupru la Tepe Yahya, Iran, prin analiza ICP-MS a
articolelor comune”.Revista de Științe Arheologice. 29 (12): 1451–1460.doi:10.1006/
jasc.2002.0809 (https://doi.org/10.1006%2Fjasc.2002.0809).
31. Kaufman, Brett. „Metalurgie și schimbare arheologică în Orientul Apropiat Antic”.Backdirt:
revizuire anuală. 2011: 86.
32. Akanuma, H. (2005). „Semnificația compoziției fragmentelor de fier excavate luate din
Stratul III la situl Kaman-Kalehöyük, Turcia”.Studii arheologice anatoliene. Tokyo: Institutul
Japonez de Arheologie Anatoliană.14: 147–158.
33. „Piesă de fier dezgropată din Turcia a fost cea mai veche din oțel” (https://web.archive.org/we
b/20090329111924/http://www.hindu.com/thehindu/holnus/001200903261611.htm). Hindusul.
Chennai, India. 26-03-2009. Arhivat dinoriginalul (http://www.hindu.com/thehind u/holnus/
001200903261611.htm) la 29-03-2009. Accesat 2009-03-27.
34. Knauth, P. (1976). The Metalsmiths, ediție revizuită. Londra: Time-Life International. p.
133, 137.
35. Publicat în Delineatorul, septembrie 1909. Retipărit ca introducere la Recompense și Zâne
în 1910.
36. Georgius Agricola, De Re Metallica (http://www.gutenberg.org/files/38015/38015-h/38015-h. htm)
(1556) Tr. Herbert Clark Hoover și Lou Henry Hoover (1912); Citat de note de subsolDe Natura
Fossilium (1546), p. 180
37. Compozite de fază maximă (https://www.researchgate.net/publication/304620073_Compressive
_performance_and_crack_propagation_in_Al_alloy_Ti2AlC_composites) Știința și ingineria
materialelor A

Lectură în continuare

Choptuik MW, Lehner L. & Pretorias F. 2015, „Probing strong-field gravitation through
numerical simulation”, în A. Ashtekar, BK Berger, J. Isenberg & M. MacCallum (eds),
Relativitatea generală și gravitația: o perspectivă centenară, Cambridge University Press,
Cambridge, ISBN 978-1-107-03731-1.
Cox PA 1997, Elementele: originea, abundența și distribuția lor, Oxford University Press,
Oxford, ISBN 978-0-19-855298-7
Crow JM 2016, „Aliaje imposibile: Cum să produci metale nevăzute până acum (https://www.ne
wscientist.com/article/mg23230950-500-a-mixedup-recipe-is-redefining-metals-into-impossi aliaje
ble/)", nou om de știință, 12 octombrie
Hadhazy A. 2016, „„Mina de aur” galactică explică originea celor mai grele elemente ale naturii (htt
p://www.kavlifoundation.org/science-spotlights/cosmic-heavy-metals#.V4MEDleO7OY)”,Repere
științifice, 10 mai 2016, accesat la 11 iulie 2016.
Hofmann S. 2002, Dincolo de uraniu: călătorie la sfârșitul tabelului periodic, Taylor &
Francis, Londra, ISBN 978-0-415-28495-0.
Padmanabhan T. 2001, Astrofizică teoretică, vol. 2, Stars and Stellar Systems,
Cambridge University Press, Cambridge, ISBN 978-0-521-56241-6.
Parohie RV 1977, Elementele metalice, Longman, Londra, ISBN 978-0-582-44278-8
Podosek FA 2011, „Gaze nobile”, în HD Holland și KK Turekian (eds), Geochimia
izotopilor: din tratatul de geochimie, Elsevier, Amsterdam, pp. 467–492, ISBN
978-0-08-096710-3.
Raymond R. 1984, Din cuptorul de foc: impactul metalelor asupra istoriei omenirii,
Macmillan Australia, Melbourne, ISBN 978-0-333-38024-6
Rehder D. 2010, Chimie în spațiu: de la materia interstelară la originea vieții, Wiley-
VCH, Weinheim, ISBN 978-3-527-32689-1.
Russell AM și Lee KL 2005, Relații structură-proprietate în metale neferoase, John
Wiley & Sons, Hoboken, New Jersey, ISBN 978-0-471-64952-6
Strada A. și Alexander W. 1998, Metalele în slujba omului, 11th ed., Penguin Books,
Londra, ISBN 978-0-14-025776-2
 Wilson AJ 1994, Roca vie: Istoria metalelor din cele mai vechi timpuri și impactul lor asupra
civilizației în curs de dezvoltare, Woodhead Publishing, Cambridge, ISBN 978-1-85573-154-7

linkuri externe
ASM International (http://www.asminternational.org) (fostă Societatea Americană pentru
Metale)
Puternic ca titanul, ieftin ca murdăria: noul aliaj de oțel strălucește (https://www.nbcnews.com/tech/i
nnovation/strong-titanium-cheap-dirt-new-steel-alloy-shines-n301226)
Pagina principală a Societății Minerale, Metale și Materiale (http://www.tms.org)

Preluat de la „https://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Metal&oldid=1038217407”

Această pagină a fost editată ultima dată pe 11 august 2021, la 06:35 (UTC).

Textul este disponibil sub licența Creative Commons Attribution-ShareAlike; se pot aplica termeni suplimentari. Prin utilizarea acestui
site, sunteți de acord cu Termenii de utilizare și Politica de confidențialitate. Wikipedia® este o marcă înregistrată a Wikimedia
Foundation, Inc., o organizație non-profit.