11.

FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE EI

DE DESFĂŞURARE

11.1. Considerații generale

În abordarea materiei corespunzătoare formelor infracţiunii intenţionate, doctrina penală
este constantă în prezentarea celor două perioade în care se desfăşoară activitatea infracţională,
anume: perioada internă (subiectivă, internă) şi perioada externă (fizică).
În perioada internă, de formare a hotărârii infracţionale, se disting trei momente: naşterea
ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Perioada internă
precedă întotdeauna perioada externă, ulterior luării hotărârii infracţionale trecându-se la
realizarea acesteia.
În perioada externă (care cuprinde întreaga realizare exterioară, prin activităţi efectuate în
vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea), procesul infracţional (poate) parcurge mai
multe faze, ca etape succesive, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a hotărârii
infracţionale, distingându-se următoarele:
- Faza actelor de pregătire: se caracterizează prin desfăşurarea unor activităţi menite să
pregătească executarea infracţiunii.
- Faza actelor de executare: se caracterizează prin trecerea la executarea hotărârii
infracţionale, prin îndeplinirea de activităţi prin care se realizează actul de conduită interzis de
legea penală. La nivelul acestei faze e posibil ca executarea să fie întreruptă, sau, deşi este
dusă până la capăt nu se produce rezultatul periculos (tentativa). Dacă a avut loc săvârşirea în
întregime a faptei şi s-a produs rezultatul acesteia, se trece în faza următoare, faza urmărilor, a
rezultatului.
- Faza urmărilor: se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente periculos, a
urmării imediate, care – în majoritatea cazurilor – se produce în momentul înfăptuirii integrale a
faptei, care marchează, de regulă, momentul final al infracţiunii. Se întâlnesc însă şi situaţii în
care faptă, sau doar urmările acesteia, se prelungesc în timp, fie prin amplificarea urmării
iniţiale, fie prin continuarea activităţii de executare a infracţiunii, până la epuizarea procesului
infracţional, dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel de urmări imediate – momentul
epuizării.
În raport de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale din cadrul perioadei externe se
ridică problema determinării formelor infracţiunii intenţionate, înţelegând prin forme ale
infracţiunii, feluri sau variante ale aceleiaşi infracţiuni, care se deosebesc între ele după
stadiul în care se află (la care s-a oprit) activitatea infracţională, şi totodată problema
incriminării şi a sancţionării acestora. Doctrina noastră penală admite că pot exista atâtea forme
de infracţiune câte faze are activitatea infracţională şi anume: forma actelor de pregătire; forma
faptului tentat; forma faptului consumat; forma faptului epuizat62.
Orice fapt incriminat este o infracţiune. Legea penală incriminează, în general, faptele
ajunse în faza urmărilor, respectiv: faptă consumată şi epuizată. În unanimitate, doctrina penală
apreciază faptă consumată drept formă tipică (perfectă) a infracţiunii, în raport cu fazele de
desfăşurare a activităţii infracţionale, infracţiunea consumată atrăgând întotdeauna răspunderea
penală. Codul penal, deşi nu se ocupă în partea generală (Cap. IV din Titlul II, rezervat instituţiei
infracţiunii), de infracţiunea consumată, lipsind prevederea unei reglementări în acest sens, prin
normele speciale, ca norme de incriminare, consacră tipuri de infracţiuni care reprezintă fapte în
forma consumată (reprezintă majoritatea cazurilor).
Momentul consumativ al fiecărei infracţiuni diferă, de la o categorie infracţională la alta, o
principală distincţie operând în ceea ce priveşte infracţiunile de rezultat şi cele de pericol,
doctrina indicând momentul consumării şi cu privire la alte categorii de infracţiuni (ex.: omisive,
complexe etc.), sens în care recomandăm parcurgerea literaturii de specialitate.
După cum s-a menţionat, sunt cazuri când infracţiunea se prelungeşte în timp după
momentul consumării, fie datorită amplificării urmării iniţiale, fie datorită continuării activităţii
după ce infracţiunea se consideră consumată, distingându-se astfel un moment al epuizării,
deosebit şi ulterior de cel al consumării. Infracţiunile susceptibile de forma faptului epuizat sunt
cunoscute sub denumirea generică de infracţiuni de durată, fiind: infracţiunile continue, cele
continuate, de obicei, respectiv progresive. Sub acest aspect, unii autori apreciază că infracţiunea
- fapt epuizat este o formă atipică a infracţiunii, o formă mai mult decât perfectă63, semnalându-
se şi opinia contrară, potrivit căreia epuizarea reprezintă doar momentul final al consumării,
conform aprecierii „dacă o infracţiune se consumă atunci când sunt întrunite toate elementele
cerute de norma de incriminare, ea se epuizează în momentul în care şi-a dobândit fizionomia
definitivă, prin producerea ultimei urmări”64.
Codul penal nu se ocupă în partea generală (Cap. IV din Titlul II, rezervat instituţiei
infracţiunii), de infracţiunea consumată, lipsind prevederea unei reglementări în acest sens
(cu excepţia art. 154 alin. 2 şi 3, unde doctrina identifică referirea la încetarea acţiunii/inacţiunii
– în cazul infracţiunii continue – sau comiterea ultimei acţiuni/inacţiuni – în cazul infracţiunii
continuate – ori săvârşirea ultimului act de executare – în cazul infracţiunii de obicei – ca
vizând momentul epuizării), însă (şi) incriminarea unor forme ale acestor infracţiuni se
regăseşte, totuşi, în unele norme penale speciale (norme de incriminare); spre ex.: infracţiunile
continue sau cele de obicei.

62
V. Păvăleanu, op.cit., p. 192.
63
V. Paşca; V. Păvăleanu, op.cit., p. 217.
64
F. Streteanu, op.cit., p. 278.
 Tentativa, privită în desfăşurarea activităţii infracţionale, constituie o fază a desfăşurării
activităţii materiale, iar în raport cu aprecierea legii penale, cu incriminarea, constituie o formă
a infracţiunii, o formă atipică, imperfectă. Întrucât răspunderea penală începe, potrivit legislaţiei
penale române, din faza de executare a faptei, legiuitorul a consacrat o definiţie a acesteia în
partea generală a Codului penal (Cap. IV din Titlul II – art. 32 alin. 1: „Tentativa constă în
punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă
sau nu şi-a produs efectul”), şi a prevăzut dispoziţii generale privind incriminarea şi sancţionarea
acesteia.
Dacă în cazul infracţiunii consumate există o concordanţă deplină între latura obiectivă şi
latura subiectivă a infracţiunii, în cazul tentativei există o neconcordanţă între cele două laturi,
care rezidă în aceea că prin neproducerea rezultatului tipic, elementul subiectiv rămâne parţial
descoperit. În cazul în care este incriminată, tentativa constituie infracţiune, formă atipică, sens
în care dispune şi art. 174 noul cod penal: „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei
infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă...”.
Actele de pregătire. În cadrul perioadei externe a săvârşirii infracţiunii intenţionate actele
preparatorii reprezintă o fază distinctă, în care pot avea loc acte de pregătire morală sau
materială a săvârşirii infracţiunii (...) legătura lor cu infracţiunea rezidă în faptul că sunt
efectuate în vederea săvârşirii infracţiunii şi că exprimă şi ele intenţia autorului de a săvârşi
infracţiunea proiectată. Fără această legătură cu săvârşirea infracţiunii, actele preparatorii ar fi
lipsite de semnificaţie juridică. Dar chiar atunci când se dovedeşte că au fost săvârşite în
pregătirea unei infracţiuni, incriminarea actelor preparatorii este discutabilă.65
Legea penală naţională nu incriminează actele preparatorii; avem în vedere dispoziţiile
înscrise în partea generală a Codului penal (titlul rezervat infracţiunii). Codul penal adoptă
principial (în principiu) teza neincriminării acestora, lipsa lor de relevanţă penală explicând,
astfel, inexistenţa unei definiţii generale a acestui tip de activităţi în partea generală a codului.
După cum s-a arătat, în succesiunea fazelor de desfăşurare a activităţii infracţionale, legea
intervine, în general, din faza executării (tentativa); însă, pe calea unor dispoziţii speciale, legea
apreciază drept infracţiuni, acordându-le relevanţă penală, fapte constând în producerea sau
procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
unor infracţiuni de gravitate sporită. Dacă, în aceste cazuri, actele (de pregătire) astfel descrise
prin lege, trebuie apreciate ca fiind incriminate pe cale de excepţie, ca fază distinctă, propriu-zis
a actelor preparatorii (acestea menţinându-şi natura juridică proprie şi fiind doar asimilate
tentativei exclusiv sub aspectul regimului sancţionator) – tocmai datorită tehnicii legislative

65
G. Antoniu, op.cit., p. 318.
adoptate – sau trebuie considerate că îşi schimbă natura juridică, devenind propriu-zis acte de
executare (tentativă), constituie o problemă ce se dezbate în doctrină.
Având în vedere complexitatea acestor probleme, în continuare ne propunem să prezentăm
principalele aspecte de ordin teoretic şi practic legate de infracţiunea fapt - tentat, fără a neglija
delimitările ce se impun însă între această formă a infracţiunii şi infracţiunea fapt - consumat,
respectiv între faza tentativei şi aceea a actelor preparatorii.

11.2. Tentativa
Tentativa este prevăzută în Codul penal, partea generală, Titlul II, Capitol IV, art. 32- 34.
În concepţia legii, „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”. Formularea din art. 32 noul Cod
penal – dispoziţie de debut în materia afectată tentativei – redă definiţia, deopotrivă şi conţinutul
tentativei (totalitatea condiţiilor obiective şi subiective ce o caracterizează drept infracţiune –
formă atipică), după cum rezultă şi formele sub care se prezintă (cele relevante penal,
pedepsibile).
Concepţia codului în vigoare privind incriminarea (limitată) a tentativei şi sistemul de
sancţionare (diversificarea de pedeapsă – regula), rezultă din dispoziţiile art. 33 noul Cod penal.
În articolul imediat următor se consacră cele două cauze generale de nepedepsire a tentativei:
desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 34 noul Cod penal).
În lumina definiţiei legale, tentativa este acea formă (atipică, imperfectă) a infracţiunii,
care constă în punerea în executare a hotărârii infracţionale intenţionate, care a fost însă
întreruptă sau, deşi actul de executare a fost realizat integral, acesta nu şi-a produs efectul,
nefiind astfel atrasă consumarea infracţiunii. Fiind o formă a infracţiunii, la nivelul elementelor
analitice (obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă) sunt de sesizat următoarele
particularităţi:
- Obiectul şi subiecţii – Obiectul tentativei este acelaşi cu al faptei consumate, cu
deosebirea că, în situaţia tentativei se creează un pericol direct pentru existenţa sa. Cât
priveşte subiecţii tentativei, există identitate cu situaţia infracţiunii fapt consumat.
- Latura obiectivă – cuprinde şi în cazul tentativei aceleaşi (trei) componente obligatorii,
însă cu diferenţe notabile faţă de faptul consumat, atât în ceea ce priveşte elementul material, cât
şi urmarea imediată. Astfel, elementul material (actul de executare) se realizează exclusiv prin
acţiunea care – potrivit gradaţiilor indicate în art. 32 alin. 1 noul Cod penal – după caz, se
întrerupe sau se realizează integral, fără însă a se produce urmarea (rezultatul) faptei tipice; spre
ex.: o persoană vizează să lovească cu un corp tăios – de pildă, cu un topor – asupra capului
victimei, însă este întreruptă acţiunea de ucidere prin intervenţia unui terţ, sau, deşi chiar s-a
aplicat lovitura respectivă înspre capul victimei, aceasta nu a fost însă nimerită, astfel încât nu a
mai decedat (sau, deşi lovită chiar, victima a reuşit totuşi să supravieţuiască). În primul caz se
ilustrează o tentativă – de omor – întreruptă (imperfectă), iar în al doilea caz o tentativă – de
omor – terminată (perfectă). Întreruperea executării sau executarea integrală fără efectul faptei
tipice se poate datora unor cauze variate, acestea putând fi: survenite sau preexistente;
neînsufleţite sau animate (umane sau non-umane); independente sau dependente de voinţa
făptuitorului. Rezultatul (urmarea) tentativei constă în pericolul direct creat asupra obiectului
juridic al infracţiunii; spre ex.: în cazul tentativei de omor, se creează o stare de pericol asupra
vieţii persoanei. Raportul de cauzalitate se stabileşte între elementul material al tentativei şi
pericolul creat pentru valoarea socială ocrotită de norma de incriminare. Cerinţele suplimentare
ce pot exista uneori pe latura obiectivă (loc, timp, mod, mijloace), interesează şi în cazul
tentativei, dacă reprezintă elemente ale tipicâtăţii respectivei fapte incriminate.
- Latura subiectivă –forma de vinovăţie ce caracterizează tentativa este întotdeauna
intenţia, directă sau indirectă (ceea ce decurge din însăşi definiţia legală). Dacă legea solicită
verificarea unui anumit scop sau mobil în cadrul tipicităţii subiective a respectivei fapte
incriminate, acestea trebuie constate şi în cazul tentativei.
În doctrină, într-o altă modalitate de tratare a materiei, particularităţile mai sus surprinse
sunt prezentate atunci când se analizează condiţiile de existenţă cerute tentativei.66
Pornind de la aceste particularităţi ce ţin de specificul tentativei, doctrina este unanimă în
aprecierea potrivit căreia tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
- Infracţiuni omisive proprii. În cazul infracţiunilor comisiv-omisive tentativa este, însă,
posibilă67; spre ex.: tentativa de omor comisă de mamă asupra copilului de vârstă foarte fragedă,
prin înfometarea acestuia, în condiţiile în care situaţia este descoperită şi copilul este salvat.
- Infracţiuni de obicei.
- Infracţiuni de executare promptă (ex.: ameninţarea comisă prin viu grai).
- Infracţiuni comise din culpă.
- Infracţiuni praeterintenţionate propriu-zise (forma tip).
- Infracţiuni de consumare anticipată (ex.: luarea de mită).
În cazul altor categorii de infracţiuni – spre ex.: infracţiuni continue, continuate, complexe
pe conţinut calificat praeterintenţionate etc. – în literatura juridică se manifestă opinii
contradictorii, în sensul dacă acestea sunt sau nu susceptibile de tentativă.
Cunoaşterea particularităţilor / condiţiilor tentativei şi a categoriilor de infracţiuni la care
nu este posibilă, impune delimitarea acesteia – graţie poziţiei ocupate în desfăşurarea activităţii
infracţionale – atât faţă de actele preparatorii, cât şi de faptul consumat.

66
G. Antoniu, op.cit., p. 320.
67
V. Păvăleanu, op.cit., p. 207.
 În ceea ce priveşte delimitarea tentativei faţă de actele preparatorii, în doctrina penală au
fost formulate mai multe teorii (subiective, obiective, formale şi mixte), promovând diferite
criterii de departajare (sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei). Dintre acestea, s-au
impus teoriile mixte, ajungându-se la următoarele concluzii: se consideră acte de executare toate
actele care se încadrează în acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare, precum şi acele
activităţi care, fără să se încadreze expres în acţiunea indicată în normă, sunt legate nemijlocit de
aceasta, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii.
Sub acest aspect, în teoria şi practica penală se consideră că există tentativă de omor
săvârşită în coautorat, de pildă, în cazul în care o persoană imobilizează victima, iar cealaltă
aplică lovitura tanatogeneratoare într-o regiune vitală a corpului. Imobilizarea e un act ce
excede normei de incriminare a omorului, dar care atunci când, prin modul de înfăptuire şi
poziţia în comiterea faptei, probează caracter necesar, determinant în apariţia pe caz concret a
rezultatului, semnifică act de executare. În alte cazuri, activitatea efectuată, deşi la o distanţă
mai mare de producerea rezultatului în poziţia sa pe drumul săvârşirii faptei (iter criminis) nu
poate fi considerată numai ca un act de pregătire, ci dobândeşte valoare de act de executare. Sub
acest aspect, în teoria şi practica penală s-a apreciat că există tentativă de omor, de pildă, atunci
când inculpatul i-a trimis, prin poştă, victimei, un colet conţinând material exploziv şi un
dispozitiv de declanşare a exploziei, iar atunci când victima a deschis coletul s-a produs o
explozie puternică, aceasta fiind rănită.
În ceea ce priveşte delimitarea tentativei de faptul consumat, semnalăm problemele de
delimitare care se ridică în cazul unor infracţiuni, cum ar fi, spre ex.:
- delimitarea tentativei de omor de vătămarea corporală – sub acest aspect, în teoria şi
practica penală s-a considerat că există tentativă de omor, iar nu vătămare corporală, de pildă,
dacă victima a fost lovită cu intensitate, cu un corp apt să producă decesul, într-o regiune
considerată a fi zonă vitală a corpului – de ex.: lovitură cu parul în cap, provocând o fractură de
boltă, punându-se viaţa în pericol.
- delimitarea tentativei de furt de infracţiunea consumată; în acest caz, în doctrina penală
s-au emis mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al fortului, legiuitorul român
adoptând teoria apropriaţiunii, conform căreia infracţiunea de furt se consumă în momentul în
care bunul, odată sustras (deposedare) a trecut în stăpânirea, ilegitimă, de fapt, a făptuitorului
(imposedare) – spre ex.: făptuitorul este surprins, într-un mijloc de transport în comun, cu mâna
în poşeta victimei, de unde nu apucase încă să extragă niciun bun mobil (căci, în măsura în
care ar fi preluat deja bunul, chiar dacă ar fi fost descoperită imediat faptă, furtul ar trebui
considerat drept consumat).
 11.2.1. Formele tentativei
Din reglementarea cuprinsă în art. 32 alin. 1 noul Cod penal rezultă că tentativa se poate
manifesta sub următoarele forme:
- Tentativă imperfectă – tentativă perfectă (o primă clasificare având în vedere gradul de
realizare a executării, criteriu relevat de lege).
- Tentativa proprie – tentativa improprie (criteriu de clasificare indicat de doctrină).
- Tentativa idonee – tentativa neidonee (criteriu de clasificare indicat de doctrină în
considerarea dispoziţiilor legale).
Tentativa imperfectă, întreruptă sau neterminată, prevăzută în art. 32 alin. 1 teza I
noul Cod penal, constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care a fost însă întreruptă, astfel încât nu a mai avut loc consumarea.
Tentativa perfectă, terminată sau fără efect, prevăzută în art. 32 alin. 2 teza a II-a noul Cod
penal, constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care nu şi-a
produs însă efectul, caracterizată prin executarea integrală a activităţii infracţionale, fără a se
produce însă urmarea faptei tipice, ceea ce înseamnă lipsa consumării.
Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile de pericol, cât şi la cele de rezultat,
spre deosebire de tentativa perfectă, care este posibilă, de regulă, doar la infracţiunile de rezultat
(spre ex.: tentativă perfectă de omor; furt, viol, infracţiuni de rezultat care suportă însă numai
tentativa imperfectă). În cazul infracţiunilor de pericol tentativa perfectă nu este posibilă,
deoarece odată cu executarea în întregime a faptei (acţiune), faptă se consumă.
În literatura penală sunt prezentate şi alte forme ale tentativei, reţinându-se: tentativa
proprie – tentativa improprie. „Atunci când, din punct de vedere al mijloacelor folosite şi al
existenţei obiectului material al infracţiunii, activitatea făptuitorului are toate şansele de a se
realiza consumarea infracţiunii, ne aflăm în prezenţa tentativei proprii, respectiv tentativa este
improprie atunci când fie datorită unor condiţii obiective care nu depind de făptuitor, ţinând de
insuficienţa sau defectuozitatea mijloacelor folosite sau lipsa obiectului material din locul în
care credea făptuitorul că este, sau dimpotrivă, datorită unor condiţii subiective, ţinând de modul
în care a fost concepută acţiunea, rezultatul nu s-a produs”68.
În raport de aceste forme se impun unele precizări:
- Când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectul aptitudinii de a produce rezultatul
(spre ex.: intenţie de ucidere a victimei, căreia i se administrează o cantitate suficientă de otravă,
dar căreia viaţa îi este totuşi salvată), sau obiectul material se află la locul unde şi l-a reprezentat

68
V. Paşca, op.cit., p. 170.
făptuitorul (spre ex.: punere în executare a intenţiei de a sustrage un bun asupra căruia
făptuitorul se îndreaptă, dar care este surprins înainte de a şi-l însuşi), există tentativă, fiind
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa acesteia (art. 32 alin. 1 noul Cod penal). S-a
încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă proprie.
- Când mijloacele folosite sunt insuficiente sau defectuoase, dar, prin natura lor sunt
apte, idonee a produce rezultatul, însă, au devenit, în anumite condiţii, în cazul dat, insuficiente
sau defectuoase (spre ex.: folosirea unei cantităţi insuficiente de otravă, sau a unei arme de foc cu
mecanismul defect), ori atunci când obiectul există în materialitatea sa însă făptuitorul este în
eroare asupra locului în care se află în acel moment (spre ex.: se trage un foc de armă într-o
încăpere în care făptuitorul crede că se afla o persoană care, în acel moment, se afla în altă
parte), există tentativa, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa acesteia
(art. 32 alin. 1 noul Cod penal), existând o imposibilitate relativă de consumare a infracţiunii S-
a încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă relativ improprie.
„Faptul că, în mod accidental, rezultatul infracţiunii nu s-a putut produce, nu înseamnă că
prin faptă astfel săvârşită nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoarea socială vizată şi că
nu s-a săvârşit tentativa infracţiunii respective. Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea constituie tentativă oricare ar fi cauzele din cauza cărora nu s-a ajuns, în concret, la
consumarea infracţiunii, adică la producerea rezultatului, cu excepţia cazului când aceasta s-a
datorat caracterului absurd, vădit neraţional, al modului cum a fost concepută executarea”69.
Din cele ce preced şi în acord cu actuala reglementare, doctrina impune o nouă clasificare,
care distinge între tentativă idonee şi tentativă neidonee. „Tentativa idonee presupune acte ce
creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii
lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor”. Tentativa neidonee (art. 32
alin. 2 noul Cod penal), există atunci când „datorită modului cum a fost concepută executarea,
nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, fiind
evident pentru orice observator de factură medie că acţiunea comisă nu are nicio şansă să
producă rezultatul”70.
Potrivit art. 32 alin. 2 noul Cod penal, „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea”. „Modul
iraţional în care este concepută executarea unor infracţiuni se referă la mijloacele care sunt
absolut inapte să producă rezultatul urmărit, la inexistenţa în realitate a obiectului material
asupra căruia ar urma să se îndrepte acţiunea, la modul absurd în care este concepută executarea.
Nu poate exista tentativă atunci când se încearcă uciderea unei persoane prin farmece, vrăji sau
blesteme, ori dându-i să bea un pahar cu apă ... Faptele astfel săvârşite nu pot ameninţa sau

69
G. Antoniu (coord.) ş.a., op.cit., p. 321.
70
F. Streteanu, op.cit., p. 204.
vătăma valori sociale şi deci sunt irelevante din punct de vedere juridic71. S-a încetăţenit în
doctrină denumirea de tentativă absolut improprie sau tentativă absurdă.
Pe drept cuvânt, în doctrina penală se nuanţează aspectele semnalate în rândurile de mai
sus, considerându-se că, un act în principiu neidoneu, poate să îşi schimbe valenţele în anumite
situaţii concrete, date fiind circumstanţele speciale în care se comite, spre ex.: administrarea
unei substanţe de regulă inofensive, precum zahărul, unei persoane suferind de diabet, sau
cauzarea unei răni superficiale unei persoane care suferă de hemofilie, sau uciderea patului prin
împuşcare etc.

11.2.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale sunt
consacrate două sisteme, respectiv cel al incriminării limitate (potrivit căruia tentativa trebuie
incriminată la toate infracţiunile indiferent de gravitatea acestora) şi cel al incriminării limitate
(sistem dominant, care implică o incriminare limitată, respectiv incriminarea tentativei numai în
cazuri grave). Acest din urmă sistem, al incriminării limitate, este consacrat şi de legiuitorul
penal român şi rezultă din prevederile art. 33 noul Cod penal, potrivit căruia: „Tentativa se
pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”.
Ca tehnică legislativă, se folosesc două modalităţi de incriminare: fie incriminarea (şi
pedepsirea) în chiar textul care consacră faptă-tip (spre ex.: art. 188, 189, 205, 218 noul Cod
penal ş.a.); fie prevederea unui articol comun la sfârşitul unui titlu sau capitol din partea specială
a noul Cod penal, care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele
infracţiuni, anume şi expres indicate, dintr-o anumită grupă de infracţiuni (spre ex.: art. 412, 393
noul Cod penal sau art. 232, 237 noul Cod penal ş.a.).
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale se
remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv: cel al parificării de pedeapsă (care presupune
sancţionarea tentativei cu pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat - pedeapsă de
aceeaşi specie şi cu aceleaşi limite); cel al diversificării de pedeapsă (presupune pentru tentativă
o pedeapsă diferită de aceea incidentă pentru infracţiunea fapt-consumat – pedeapsă de altă
specie sau de aceeaşi specie, dar situată între limite reduse).
Noul Cod penal român consacră sistemul diversificării de pedeapsă potrivit art. 33 alin. 2,
care prevede: „Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate” (teza I); diversificarea are loc, în sistemul
nostru penal, prin înjumătăţirea limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau amenzii, plecându-
se de la limitele pedepsei prevăzute pentru infracţiunea consumată. În continuare, potrivit tezei a
II-a din art. 33 alin. 2 noul Cod penal, se dispune: „Când pentru infracţiunea consumată legea

71
G. Antoniu (coord.) ş.a., op.cit., p. 322.
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se
sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”.
„În literatura şi în practica judiciară, s-a opinat cu îndreptăţire că atunci când legea
prevede pentru faptă comisă pedepse alternative (detenţiune pe viaţă şi închisoare sau închisoare
şi amendă) [sic!], instanţa va decide mai întâi asupra speciei de pedeapsă pe care ar fi aplicat-o
(în raport de criteriile de individualizare) dacă faptă era consumată, iar apoi va face aplicarea
dispoziţiilor privind tentativa, în raport de pedeapsa aleasă”72.
Atenuarea răspunderii penale conform dispoziţiilor art. 33 noul Cod penal are în vedere în
mod direct cazul persoanei fizice, infractor major, cu privire la pedeapsa principală aplicabilă. În
cazul infracţiunilor comise în timpul minorităţii, cauzele de atenuare – deci inclusiv tentativa
(care, sub aspectul naturii juridice, este o stare generală de atenuare a răspunderii penale) – sunt
avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege
pentru fiecare măsură educativă (art. 128 noul Cod penal).
Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă apreciem că se impune ca
regulă în materie, sistemul consacrat de lege aplicându-se tuturor formelor tentativei, ca
tentativă idonee, perfectă sau imperfectă. În cazul anumitor fapte penale – infracţiuni complexe
pe conţinut calificat sau forma agravată –prin excepţie de la dispoziţiile cuprinse în art. 33 alin.
2 noul Cod penal, tentativa se pedepseşte potrivit sistemului parificării de pedeapsă, prin
sancţionare între limitele de pedeapsă ale infracţiunii complexe consumate, dacă s-a produs
numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare (corespunzător prevederilor din art. 36 alin. 3
noul Cod penal).

11.2.3. Cauzele de nepedepsire a tentativei

În materia tentativei pedepsibile (relevante penal), legiuitorul penal înscrie două cauze
legale, generale şi personale de nepedepsire a autorului unei fapte tentate, reprezentate de
desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, corespunzător art. 34 alin. 1 noul Cod penal,
precum şi regimul actelor îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii
rezultatului, acte încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificată /
calificate – art. 34 alin. 2 noul Cod penal.
Aspectele comune acestor două cauze au în vedere nepedepsirea persoanei (autor) care
înainte de descoperirea faptei, din motive dependente de voinţa sa (deci, în mod voluntar),
adoptă o anumită atitudine în raport de conduita sa infracţională, anume: fie aflându-se în cursul
executării faptei, renunţă să ducă până la capăt executarea (desistarea), fie realizând în
întregime actul de executare, împiedică el însuşi sau încunoştinţând autorităţile, producerea
rezultatului faptei (împiedicarea producerii rezultatului). „Atunci când vorbim de cauzele de

72
I. Pascu (coord.), op.cit., p. 328.
nepedepsire a tentativei, nu avem în vedere ipotezele în care aceasta nu este incriminată, ci
situaţiile în care, deşi posibilă şi incriminată, ea nu atrage o sancţiune penală. În dreptul
nostru, ca de altfel în majoritatea sistemelor de drept, ele reprezintă cauze de nepedepsire,
ceea ce înseamnă că nu afectează existenţa tentativei”73. []
Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare,
întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atari
atitudini) şi trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei, respectiv înainte ca faptă să fie
cunoscută de autorităţi sau orice altă persoană care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite
excepţii indicate în doctrină. Dincolo de aceste asemănări, implicând şi condiţii comune de
existenţă, cele două cauze prezintă deosebiri, chiar dacă atrag acelaşi efect, al nepedepsirii
autorului tentativei comise.

11.2.3.1. Desistarea
Desistarea implică adoptarea unei anumite atitudini (de regulă, pasivă), de renunţare la
comiterea unei acţiuni în curs, de abandonare a executării, deşi persoana avea posibilitatea să o
continue. De ex., persoana îndreaptă arma spre victimă, dar nu (mai) trage, sau pătrunde într-
un anumit loc cu intenţia de a sustrage un bun, dar se răzgândeşte şi pleacă fără a mai lua
obiectul în cauză. În cazul desistării nu se pune problema unei simple renunţări ex ante la
hotărârea infracţională (care este deja pusă în executare), ci intervine o renunţare doar la
finalizarea actului de executare care a debutat în baza respectivei hotărâri infracţionale, ceea ce
înseamnă că forma de tentativă care se realizează este cea imperfectă (întreruptă), desistarea
fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat cât şi al celor de pericol.

11.2.3.2. Împiedicarea producerii rezultatului

Împiedicarea producerii rezultatului constă în atitudinea activă a persoanei care a executat
în întregime actul infracţional de executare, de a împiedica efectiv producerea urmării faptei
tipice, deci, consumarea infracţiunii. „Împiedicarea producerii rezultatului nu trebuie confundată
cu acţiunea de înlăturare a consecinţelor infracţiunii, acţiune ulterioară consumării infracţiunii şi
care poate avea doar semnificaţia unei circumstanţe atenuante. Nu constituie, astfel, împiedicare
a producerii rezultatului, restituirea bunurilor furate”74.
Conform prevederilor legale, autorul care împiedică producerea rezultatului are două
posibilităţi:
- Una dintre posibilităţi constă în acţiunea de a aduce la cunoştinţa autorităţilor acţiunea
comisă până în acel moment, astfel încât acestea să intervină în timp util pentru a împiedica

73
V. Păvăleanu, op.cit., p. 218.
74
V.Paşca, op.cit., p. 230.
apariţia consumării infracţiunii (ex.: duce şi-a lovit soţia pe care o învinuise de infidelitate, iar
aceasta a căzut în stare de inconştienţă, cuprins de remuşcări, a telefonat la 112, anunţând faptă,
astfel încât soţia a fost salvată de la moarte75.
- Cealaltă posibilitate constă în a împiedica nemijlocit, el însuşi, consumarea
infracţiunii (după ce i-a pus concubinei otravă în mâncare, iar aceasta a început să acuze dureri
mari de stomac, i-a administrat o cană de lapte, a urcat-o în maşină şi urgent a dus-o la spital,
unde, personalul medical, prin proceduri specifice, a înlăturat pericolul decesului.
În cazul în care autorităţile anunţate nu vor acţiona la timp pentru împiedicarea producerii
rezultatului, s-au conturat, în doctrină, două soluţii:
- Autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anunţat în timp util autorităţile76.
- Autorul va fi pedepsit – putându-se trage la răspundere penală şi persoana vinovată, din
cadrul autorităţii, pentru infracţiunea de sine-stătătoare comisă de aceasta – legea condiţionând
nepedepsirea autorului de neproducerea rezultatului (însăşi denumirea instituţiei indicând
necesitatea verificării caracterului efectiv al împiedicării producerii rezultatului), iar nu doar de
simpla punere în mişcare a procesului cauzal de împiedicare a producerii rezultatului.
Împiedicarea producerii rezultatului este legată numai de tentativa perfectă şi poate interveni
numai (de aceea) numai în cazul infracţiunilor de rezultat.
Dacă activitatea efectuată până în momentul desistării / împiedicării producerii rezultatului
constituie o altă infracţiune, există acte de executare calificată(e), aplicându-se pedeapsa pentru
acea infracţiune, conform prevederilor din art. 34 alin. 2 noul Cod penal În astfel de situaţii,
ceea ce s-a comis reprezintă o tentativă care, pe caz concret, nu va atrage pedeapsa (tentativă
imperfectă în cazul desistării, respectiv perfectă în caz de împiedicare a producerii rezultatului),
urmând însă să se aplice pedeapsa pentru infracţiunea care s-a săvârşit până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Spre ex.: „În cazul împiedicării producerii
rezultatului la infracţiunea de omor, făptuitorul va fi exonerat de pedeapsă pentru tentativa la
această infracţiune, dar va fi antrenată răspunderea sa penală pentru infracţiunea consumată de
vătămare corporală. În cazul infracţiunii de furt calificat prin efracţie, dacă făptuitorul se desistă,
nu va fi pedepsit pentru tentativă de furt, dar va putea fi pedepsit pentru distrugerea cauzată prin
efracţie”77.

11.3. Actele de pregătire

Actele de pregătire, ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii, nu sunt definite prin
dispoziţiile părţii generale a noului Cod penal, doctrina penală apreciindu-le, în mod unanim, ca

75
I. Pascu, op.cit., p. 330.
76
A. Vlăsceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Editura Hamanhiu,
Bucuresti, 2014, p. 256.
77
V. Paşca, op.cit., p. 232.
fiind acele activităţi care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor
de săvârşire a infracţiunii, ori în crearea de condiţii favorabile comiterii acesteia. Faza actelor
preparatorii poate lipsi, atunci când făptuitorul trece direct la comiterea infracţiunii. Pregătirea în
vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată, de acte ce se pot efectua,
constând – după caz – în acte de natură materială sau morală, prin care se facilitează săvârşirea
faptei, care creează condiţii necesare trecerii la executare, spre ex.: culegere de informaţii
privind victima, sau locul / timpul săvârşirii faptei, ori procurarea / confecţionarea
instrumentelor ce vor servi la comiterea acesteia etc.
Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracţiunii, activităţile desfăşurate trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
- să aibă o existenţă obiectivă, să îmbrace o formă concretă, capabilă să creeze
condiţii favorabile trecerii la executarea faptei;
- activităţile efectuate să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate, sau
să nu constituie un început de executare (tentativă);
- să aibă la bază intenţia (directă) în sensul urmăririi producerii rezultatului prevăzut.
Problema dacă actele de pregătire trebuie să fie incriminate ca o formă a infracţiunii, sau
nu, este controversată în literatura juridică şi este soluţionată diferit în legislaţiile penale,
conturându-se două teze, respectiv cea a neincriminării şi cea a incriminării limitate sau
nelimitate a acestora. Reamintim că orice fapt incriminat este o infracţiune, iar pentru orice
infracţiune legea prevede o pedeapsă.
În lumina legislaţiei noastre penale şi având în vedere aprecierile doctrinei, se poate
observa existenţa mai multor ipoteze distincte în cazul cărora se acordă relevanţă penală unor
acte de pregătire, anume:
- asimilarea actelor de pregătire tentativei;
- acte de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome;
- acte de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul.

11.3.1. Acte de pregătire relevante penal prin asimilare cu tentativa

Legea penală română acordă relevanţă penală în cazul unor infracţiuni de gravitate aparte,
asimilându-le tentativei. De ex., în noul Cod penal, art. 412 alin. 2, se dispune: „Se consideră
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri
în vederea comiterii infracţiunilor ...” (urmând enumerarea limitativă a unor infracţiuni contra
securităţii naţionale).
În legătură cu această primă ipoteză legală, în doctrina penală s-au conturat două
puncte de vedere:
 - Incriminarea actelor de pregătire pe cale de excepţie (excepţie de la teza neincriminării,
adoptată de noul Cod penal). Prevăzând că se pedepsesc, legea face o caracterizare a activităţii
ce constituie acte de pregătire, pentru a releva trăsăturile acestora şi a le deosebi de actele de
executare. Altfel spus, prin transpunerea lor în legea penală, legiuitorul acordă relevanţă
penală actelor de pregătire, ca şi tentativei, stabilind acelaşi tratament juridic pentru cele două
etape de desfăşurare a activităţii materiale, fără ca prin acest mod de sancţionare să se lase
impresia unei identificări a lor. Deci, are loc o asimilare doar din punct de vedere sancţionator!
Astfel, dacă o persoană efectuează acte de pregătire sancţionate de lege şi apoi depăşeşte
această fază, ajungând în faza superioară, a executării, respectiv în aceea a consumării
infracţiunii, actele de pregătire se absorb în faptul tentat sau în faptul consumat, urmând a se
angaja răspunderea penală pentru o singură infracţiune.
- Incriminarea limitată a actelor de pregătire, ca fiind acte de executare, prin voinţa legii
actele de pregătire devenind tentative pedepsibile, „altminteri sancţionarea lor ca acte
preparatorii ar contraveni principiului legalităţii incriminării”78. Altfel spus, actele de pregătire
nu sunt incriminate şi sancţionate ca atare, ci sunt transformate în acte de executare, acte tentate
(tentativă), cu regimul corespunzător tentativei, ceea ce ar implica o modificare în natura
juridică a acestor acte preparatorii, care ar deveni, astfel, infracţiune în formă imperfectă –
tentativă.
În opinia noastră, actele de pregătire îşi menţin natura juridică, asimilarea lor cu tentativa
operând exclusiv din punct de vedere al tratamentului penal, sens în care se pronunţă şi alţi
autori [doctrină de Drept penal – partea specială].

11.3.2. Actele de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome

În alte cazuri, actele de pregătire sunt incriminate ca infracţiuni autonome, de sine-
stătătoare; de ex.: deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 noul Cod
penal). În legătură cu această a doua ipoteză legală, există unanimitate de păreri în doctrină în
aprecierea că faptă descrisă în norma de incriminare se prezintă sub formă de infracţiune-tip,
consumată. Dacă scopul comiterii faptei este realizat (săvârşirea faptei pregătită prin comiterea
actului preparator incriminat în mod de sine-stătător), atunci răspunderea penală se angajează
pentru un concurs de infracţiuni!

11.3.3. Actele de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul infracţiunii

În raport de ipoteza legală cuprinsă în art. 48 noul Cod penal. În literatura juridică s-a
exprimat opinia că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât cea care va trece la
săvârşirea faptei, devin acte de participaţie sub forma complicităţii anterioare, atunci când

78
V. Paşca, op.cit., p. 237.
autorul va trece la săvârşirea acesteia, comiţând cel puţin o tentativă pedepsibilă, opinie respinsă
de alţi autori, care consideră că în această ipoteză nu este vorba despre acte de pregătire propriu-
zise, căci persoana care le efectuează nu acţionează pentru punerea în executare a unei hotărâri
proprii, ci pentru punerea în executare a unei hotărâri luată de o altă persoană.