12.

UNITATEA DE INFRACŢIUNE

12.1. Noțiuni introductive

Unitatea de infracţiune poate fi definită ca fiind acea activitate infracţională formată dintr-
o singură acţiune / inacţiune ori din mai multe acţiuni / inacţiuni, decurgând din însăşi natura
faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi hotărâri
(rezoluţii) infracţionale şi care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni. Unitatea
infracţională poate fi unitate naturală (care rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii) şi
unitate legală (care rezultă din voinţa legiuitorului, prin reunirea, de regulă, în conţinutul unei
singure infracţiuni, a mai multor acţiuni / inacţiuni, datorită unor legături obiective sau
subiective existente între acestea).
Fac parte din unitatea naturală infracţiunile simple şi cele continue, prezentându-se în
doctrină, în acest context – în mod tradiţional – şi situaţia infracţiunii deviate, integrându-se în
unitatea legală infracţiunile continuate, complexe, de obicei şi progresive.

12.2. Unitatea infracţională naturală

Aspectele comune infracţiunilor cu apartenenţă la unitatea naturală infracţională rezidă în
unicitatea acţiunii / inacţiunii, ce produce un rezultat periculos, în temeiul unei singure forme de
vinovăţie dintre formele vinovăţiei penale.

12.2.1. Infracţiunea simplă

Infracţiunea simplă se caracterizează, din punct de vedere obiectiv, al materialităţii faptei,
printr-o singură acţiune / inacţiune, care nu durează în timp şi care produce un singur rezultat
periculos – infracţiunea momentană, instantanee – care, sub aspect subiectiv, pune în evidenţă o
singură formă de vinovăţie penală.
În mod constant, în doctrina penală se menţionează faptul că uneori infracţiunea
simplă se poate realiza şi printr-o pluralitate de acte materiale, acte de executare ce dau conţinut
acţiunii unice, spre ex.: uciderea victimei se poate realiza printr-un singur act de executare (de
pildă, uciderea victimei prin aplicarea unei singure lovituri de cuţit în regiunea toracică),
unicitatea acţiunii menţinându-se şi atunci când prin acte succesive, comise în aceeaşi
împrejurare, se aplică mai multe lovituri de cuţit în zone ce adăpostesc organe vitale. Această
ultimă ipoteză a primit în doctrină denumirea de unitate naturală colectivă79, sau unitate
naturală de infracţiune cu pluralitate de acte contextuale80, sau infracţiune omogenă81.

79
F. Streteanu, op.cit., p. 219.
80
G. Antoniu (coord.), op.cit., p.347.
81
V. Păvăleanu, op.cit., p. 285.
Indiferent de denumirea atribuită acestei ipoteze, ceea ce ţine de esenţa unicităţii faptei care
ilustrează o singură infracţiune, ca unitate infracţională naturală, constă în existenţa unei
pluralităţi de acte materiale aflate într-o succesiune imediată, neîntreruptă în timp, acte ce se
comit cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare, subsumate aceleiaşi încadrări juridice, care se
caracterizează, deci, prin omogenitate juridică (fiecare act trebuie să întrunească conţinutul
aceleiaşi infracţiuni).
Problema dacă unitatea naturală simplă subzistă în condiţiile unei pluralităţi de subiecţi
pasivi îşi găseşte în teoria şi practica penală rezolvări distincte, în principal după apartenenţa
infracţiunilor la categoria infracţiunilor contra persoanei sau a celor contra patrimoniului. Astfel,
în materia infracţiunilor contra persoanei, opinia majoritară promovează soluţia pluralităţii de
infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atunci când există mai muţi subiecţi pasivi.
Excepţiile: omor calificat, ucidere din culpă forma agravată, vătămare corporală din culpă forma
agravată. Dimpotrivă, doctrina majoritară susţine existenţa unei singure infracţiuni, ca unitate
naturală simplă, în materia infracţiunilor contra patrimoniului, în aceeaşi ipoteză, de pluralitate
de subiecţi pasivi.
Menţionăm şi poziţia unor autori82, care apreciază că, indiferent de categoria infracţională
de referinţă, unitatea de infracţiune este exclusă în condiţiile existenţei unei pluralităţi de
subiecţi pasivi, unitatea subiectului pasiv impunându-se ca o condiţie de existenţă a unităţii
naturale de infracţiune.

12.2.2. Infracţiunea continuă

Fără o definiţie expresă în cuprinsul părţii generale a noului Cod penal, infracţiunea
continuă este definită în doctrină ca fiind acea formă a unităţii naturale care constă într-o acţiune
/ inacţiune ce se prelungeşte în timp prin natura sa, până la intervenirea unei forţe contrare,
dependentă sau independentă de voinţa făptuitorului, care îi pune capăt. „Semnul distinctiv al
infracţiunii continue constă în aceea că acţiunea infracţională, prin natura ei, continuă, durează
în timp, în sensul că nu se cere o hotărâre pentru a prelungi această durată”83.
Printre infracţiunile continue se pot menţiona, printre altele: lipsirea de libertate în
mod ilegal (art. 205 noul Cod penal); furtul de curent electric (art. 228 alin. 3 noul Cod penal);
furtul în scop de folosinţă (art. 230 noul Cod penal); abandonul de familie (art. 378 alin. 1 lit. b,
c noul Cod penal); deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (314 noul Cod
penal); uzurparea de calităţi oficiale în forma portului pe nedrept de uniforme sau semne
distinctive ale unei autorităţi publice (art. 258 alin. 3 noul Cod penal) etc.

82
F. Streteanu, op.cit., p. 221.
83
V. Paşca, op.cit., p. 244.
 În literatura de specialitate se realizează o clasificare a infracţiunilor continue, reţinând,
spre ex.: comisive – omisive, în funcţie de verbum regens; continue permanente – continue
succesive, având în vedere modul în care se realizează activitatea materială; de rezultat – de
pericol, potrivit tipului de urmare imediată produsă; etc.
Infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă care curge
neîntrerupt în mod natural, nu cunoaşte sincope în execuţie (ex.: art. 205 noul Cod penal), spre
deosebire de care infracţiunile continue succesive se caracterizează prin întreruperi, pauze
fireşti, naturale, apărute pe parcursul procesului de execuţie, fără ca acestea să afecteze
unitatea naturală a faptei (ex.: art. 258 alin. 3 noul Cod penal). Împărţirea infracţiunilor continue
în permanente şi succesive este importantă întrucât orice întrerupere, în cazul celor permanente,
are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă comiterea
unei noi infracţiuni continue84, cu posibilitatea reţinerii, după caz, a unei infracţiuni continue
săvârşite în mod continuat, în condiţiile art. 35 noul Cod penal, sau a pluralităţii de infracţiuni
(concurs de infracţiuni), în lipsa rezoluţiei infracţionale unice.
Infracţiunea continuă, fiind o formă a unităţii naturale infracţionale, atrage un rezultat unic
caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin intenţie sau praeterintenţie. În principiu, nu
excludem posibilitatea existenţei unei infracţiuni continue culpoase, deoarece nu sesizăm
existenţa niciunei incompatibilităţi de factură teoretică între instituţia infracţiunii continue şi
forma de vinovăţie a culpei.
Ca infracţiune de durată, infracţiunea continuă cunoaşte două momente distincte,
respectiv momentul consumării faptei (când se întrunesc toate elementele cerute de norma de
incriminare a faptei), dincolo de care are loc prelungirea acţiunii / inacţiunii prin voinţa
făptuitorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când încetează definitiv acţiunea /
inacţiunea). Încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei unui organ abilitat al
statului (spre ex., prin descoperirea faptei), fie propriei voinţe a făptuitorului, care curmă
comiterea activităţii infracţionale (spre ex., în cazul unui furt de curent electric, infractorul se
debranşează de bună-voie de la circuitul reţelei electrice la care se cablase ilegal). Din
prevederile art. 154 alin. 2 noul Cod penal reiese că infracţiunea continuă se consideră săvârşită
la data încetării acţiunii / inacţiunii, aşadar la data epuizării, moment ce interesează în raport
de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în timp;
incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc. Însă,
alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun trecerea
unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la stabilirea
stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori a liberării
condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce de la data
84
V. Păvăleanu, op.cit., p. 199.
întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor continue, sens în care se pronunţă şi
doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.
În cazul infracţiunilor continue comisive intenţionate se discută în doctrină despre
posibilitatea rămânerii faptei în stadiul de tentativă, apreciind alături de alţi autori85, că tentativa
este posibilă în unele dintre aceste cazuri, ba chiar mai mult, în cazul anumitor infracţiuni de
acest tip, este chiar incriminată (ex.: art. 205 alin. 5 noul Cod penal).

12.2.3. Infracţiunea deviată

În cadrul unităţii infracţionale naturale doctrina majoritară prezintă şi cazul aşa- numitei
infracţiuni deviate în două dintre modalităţile sub care se poate înfăţişa, reţinându-se că ceea ce
o particularizează este împrejurarea că infracţiunea este săvârşită fie prin devierea acţiunii din
cauza greşelii făptuitorului de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată la un
alt obiect sau la o altă persoană, fie prin îndreptarea acţiunii, din cauza erorii făptuitorului,
asupra altei persoane sau asupra altui obiect decât acela decât pe care făptuitorul vroia să-l
vatăme sau să îl pună în pericol86.
În general sunt prezentate două modalităţi, încetăţenite sub denumirile aberatio ictus,
respectiv error in persona / in re, ambele ridicând problema dacă ansamblul faptic infracţional
determină existenţa unei singure infracţiuni, sau dimpotrivă, a unei pluralităţi infracţionale, sub
forma concursului de infracţiuni. Cele două modalităţi asupra cărora se opreşte constant doctrina
majoritară sunt reprezentate de:
- devierea acţiunii spre un alt obiect / persoană, ceea ce înseamnă aberatio ictus, spre
exemplu: o persoană vrea să lovească, înarmată fiind cu un cuţit, o anumită persoană, însă,
din greşeală în executare, loveşte o altă persoană;
- săvârşirea faptei asupra altei persoane / altui obiect, din cauza erorii asupra identităţii,
ceea ce înseamnă error in persona / in re, spre exemplu: o persoană vrea să ucidă o anume altă
persoană, însă, fiind noapte, o confundă cu o altă persoană, sau o persoană, intenţionând să
sustragă un anumit bun, aparţinând unei persoane, sustrage un bun asemănător, aparţinând
altei persoane.
Opinia dominantă în literatura de specialitate autohtonă, reflectată în numeroase soluţii
jurisprudenţiale, apreciază că în cazul infracţiunii deviate, în ambele modalităţi indicate, există o
singură infracţiune, „aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial, deoarece rezoluţia
infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de exemplu, a ucis ori a
lovit o altă persoană, pe care a confundat-o cu aceea pe care urmărea să o lovească, ori pe care
a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este fără importanţă pentru existenţa

85
Paşca, op.cit., p. 256.
86
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 351.
unei infracţiuni unice, deoarece legea nu ocroteşte viaţa sau bunurile unei anumite persoane, ci
ale oricărei persoane. Hotărârea de a ucide, de a lovi sau a fura etc., fiind realizată integral,
tentativa de săvârşire a infracţiunii asupra persoanei vizate de făptuitor se absoarbe, ca orice
tentativă, în chip natural, în infracţiunea fapt consumat”87.
Într-o altă opinie se susţine că, în cazul devierii acţiunii (aberatio ictus), ori de câte ori se
constată că pe lângă infracţiunea consumată sunt întrunite şi elementele constitutive ale unei
tentative pedepsibile, trebuie promovată soluţia concursului de infracţiuni, „întrucât au fost puse
în pericol două valori ocrotite de legea penală, iar fenomenul absorbirii tentativei pedepsibile
într-o infracţiune consumată în dauna altei persoane, nu numai că nu este prevăzut de lege, dar
apare şi ca artificial şi contrar legii penale, întrucât ar lăsa nepedepsită o tentativă pedepsibilă”88.
Semnalăm şi aici opinii divergente, privind infracţiunile reunite în structura concursului,
respectiv: tentativă de omor şi omor consumat, sau tentativă de omor şi ucidere din culpă.
În lipsa unei soluţii legislative exprese în legislaţia penală din România, problema
calificării ansamblului faptic infracţional drept unitate infracţională sau pluralitate de infracţiuni
(concurs), rămâne una controversată, apreciind că niciuna dintre opiniile exprimate nu este la
adăpost de unele critici, respectiv că fiecare prezintă (şi) argumente puternice în susţinere.
După cum am menţionat deja, modalităţile de manifestare ale infracţiunii deviate nu se
reduc doar la cele prezentate, menţionând şi:
- aberatio delicti, existentă atunci când se realizează o infracţiune de altă natură decât
aceea aflată în reprezentarea infractorului, din cauza devierii, spre exemplu atunci când o
persoană, dorind să o lovească pe alta cu o piatră pentru a-i cauza o vătămare integrităţii
corporale, nimereşte, din greşeală, într-o vitrină a unui magazin, pe care o distruge;
- aberatio causae, existentă atunci când se realizează exact infracţiunea propusă de către
făptuitor, chiar asupra persoanei / obiectului vizat, dar printr-o deviere petrecută la nivelul
legăturii de cauzalitate (rezultatul se produce în urma acţiunii făptuitorului altfel decât şi-a
imaginat acesta); spre exemplu, o persoană doreşte să o ucidă pe alta prin înecare, aşa încât o
aruncă în apă de la înălţime, de pe un pod, dar victima decedează înainte de a ajunge în apă,
lovindu-se la cap de stâlpul de susţinere a podului.

87
V. Păvăleanu, op.cit., p. 202.
88
V. Păvăleanu, op.cit., p. 207.
 12.3. Unitatea infracţională legală

12.3.1. Infracţiunea continuată

Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar
în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 35 alin. 1 noul Cod penal).
Din definiţia legală se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii continuate,
unicâtatea conţinutului fiind configurată de: unitatea pe latură obiectivă; unitatea pe latură
subiectivă; unitatea subiecţilor infracţiunii – subiect activ şi subiect pasiv. Aceste condiţii
privesc:
1) Săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi care se comit la diferite intervale de timp (unitate pe latură
obiectivă). Această primă condiţie ţine de materialitatea activităţii infracţionale, implicând
săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două), în accepţiunea mai largă, de
faptă relevantă penal, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, atunci când vatămă acelaşi obiect juridic, ca valoare socială ocrotită de legea penală.
Astfel, unitatea infracţiunii există (nu este afectată), dacă unele dintre acţiunile / inacţiunile
săvârşite au ajuns în faza consumării, iar alte acţiuni s-au oprit în faza tentativei (întreaga
activitatea fiind calificată ca infracţiune consumată), sau unele acţiuni / inacţiuni corespund
conţinutului de bază, iar altele conţinutului calificat (agravat) sau atenuat (răspunderea penală
pentru întreaga infracţiune continuată fiind angajată la nivelul formei mai grave, dintre cele
astfel comise), ori, în cazul infracţiunilor care prezintă conţinut alternativ, săvârşirea în mod
continuat poate consta în realizarea unor activităţi distincte (dar echivalente juridic) din cele
prevăzute de lege.
Fiecare acţiune / inacţiune componentă a infracţiunii continuate produce un rezultat, astfel
încât, pe ansamblul faptic se distinge un rezultat unic, global, „sumă” a rezultatelor atrase în
urma săvârşirii pluralităţii de acţiuni / inacţiuni. Raportul de cauzalitate se stabileşte între
pluralitatea de acţiuni / inacţiuni şi rezultatul global atras.
Condiţia unităţii pe latură obiectivă se întregeşte prin cerinţa săvârşirii acţiunilor /
inacţiunilor la diferite intervale de timp, legea neprecizând, însă, întinderea acestora. Sub
acest aspect, în mod constant se subliniază în doctrină faptul că acţiunile / inacţiunile trebuie
săvârşite la diferite intervale de timp, însă acestea nu trebuie să fie nici prea scurte (deoarece ne-
am afla în situaţia aşa-numitei „unităţi naturale colective”), nici prea lungi (caz în care s-ar face
loc unei pluralităţi de fapte penale sub forma concursului – real, omogen, succesiv – de
infracţiuni).
 Astfel, dacă inculpatul, după ce a pătruns prin efracţie în locuinţa persoanei vătămate, a
ridicat în două rânduri bunurile sustrase, transportându-le la locuinţa sa, a săvârşit o infracţiune
unică de furt calificat şi nu o infracţiune continuată, faptele fiind săvârşite neîntrerupt şi cu
aceeaşi ocazie. De asemenea, nu constituie o infracţiune continuată furtul săvârşit în locuri şi
prin mijloace diferite, la perioade de timp relativ mari (lunile mai, octombrie, decembrie, în
acelaşi an), profitându-se de anumite condiţii prielnice, situaţie în care vor fi aplicabile regulile
concursului de infracţiuni89.
2) Săvârşirea ansamblului faptic în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (unitate pe
latură subiectivă).
Reunirea tuturor acţiunilor / inacţiunilor în conţinutul infracţiunii continuate rezidă în
elementul subiectiv (anume intenţia), ce funcţionează ca liant al acestora. Unitatea pe latură
subiectivă se referă, deci, la săvârşirea acţiunilor / inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, rezoluţia care trebuie să cuprindă reprezentarea în linii generale a activităţii
infracţionale, de săvârşire repetată a unui număr plural de acţiuni / inacţiuni, unicitatea
acesteia însemnând că trebuie să fie anterioară, să premeargă tuturor acţiunilor / inacţiunilor,
totodată să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei comise.
În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de
unitate, ce privesc: existenţa aceluiaşi obiect juridic sau obiect material; existenţa aceluiaşi mod
de operare (modus operandi); existenţa unor condiţii similare de loc sau timp; unitatea
mobilului ori a scopului, etc. Dimpotrivă, nu există o rezoluţie unică, în sensul art. 35 alin. 1
noul Cod penal, atunci când făptuitorul a luat hotărârea: de a săvârşi furturi în mod obişnuit, ca
un mijloc de trai; de a înşela ori de câte ori împrejurările îi vor fi prielnice; de a trafica
influenţa sa de câte ori se va ivi prilejul90. În considerarea condiţiilor privitoare la unitate pe
latură obiectivă / subiectivă, menţionăm că, în principiu, sunt susceptibile de comitere în mod
continuat infracţiunile contra patrimoniului (ex.: furt, înşelăciune, distrugere ş.a), infracţiunile de
fals, infracţiuni de corupţie (ex.: luarea de mită), de serviciu (ex.: delapidarea, abuzul în
serviciu), unele infracţiuni contra persoanei (ex.: violul, lovirea, vătămarea corporală). În
principiu, orice infracţiune intenţionată poate fi comisă în mod continuat, majoritatea autorilor
apreciind că infracţiunea în formă continuată nu este posibilă în cazul infracţiunilor din
culpă, a celor praeterintenţionate, a celor care nu prezintă un obiect care nu este susceptibil
de divizare, a celor de obicei.

89
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 355.
90
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 358.
 3) Unitatea de subiecţi.
A) Unitatea de subiect activ.
Unitatea de subiect activ este o condiţie esenţială pentru orice infracţiune, deci şi
pentru existenţa unei infracţiuni săvârşită în mod continuat, aceasta putând fi comisă de o
singură persoană fizică – infractor major sau minor (persoană aflată în stare de minoritate
corespunzătoare existenţei capacităţii penale, la momentul săvârşirii faptei) – în calitate de
autor, după cum infracţiunea în formă continuată este susceptibilă şi de comitere în participaţie
penală (coautor, instigator, complice); după caz, participaţia poate fi parţială (doar la unele
dintre acţiunile / inacţiunile componente), sau totală (când se cooperează la toate acţiunile /
inacţiunile), cu diferenţieri pe planul răspunderii penale [a se vedea materia participaţiei penale].
B) Unitatea subiectului pasiv.
Condiţia este prevăzută expres în art. 35 alin. 1 noul Cod penal, întregindu-se prin
prevederile art. 238 din Legea nr. 187/2012, în vederea unei interpretări unitare cu privire la
condiţia unităţii subiectului pasiv. Art. 238 din legea de punere în aplicare a noul Cod penal
dispune: „În aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Codul penal, condiţia unităţii subiectului
pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se
află în coproprietatea mai multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor subiecţi
pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic”.
Astfel, în doctrina penală se consideră că va fi existentă condiţia unităţii subiectului pasiv
în cazul săvârşirii mai multor acţiuni de furt, la intervale diferite de timp, a unor bunuri comune,
coproprietatea mai multor persoane vătămate (art. 238 lit. a din L. 187/2012), după cum va fi
îndeplinită condiţia subiectului pasiv unic şi în cazul inculpatului care, în exercitarea atribuţiilor
de serviciu, îndeplineşte defectuos mai multe acte, la diferite intervale de timp, în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care cauzează vătămarea drepturilor mai multor persoane (art.
238 lit. b din L. 187/2012)91.
Potrivit art. 36 alin. 1 noul Cod penal ,,infracţiunea continuată se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel
mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.
Prin instituirea acestui tratament penal, infracţiunea continuată reprezintă o cauză (stare)
generală, reală, de agravare facultativă a pedepsei. Constituind formă a unităţii legale
infracţionale, infracţiunea continuată se va sancţiona cu o singură pedeapsă, care se va aplica
într-un singur timp, în sensul că, instanţa, în funcţie de împrejurările cauzei, va individualiza o
pedeapsă în limitele prevăzute de norma de incriminare, stabilind un cuantum între aceste limite,

91
A. Vlăsceanu, A. Barbu, op.cit., p. 278.
sau unul care să echivaleze maximului special, care, dacă nu va fi apreciat ca satisfăcător, va
putea fi depăşit în limita maximă prevăzută de lege.
Prevederile legii, potrivit denumirii marginale a art. 36 noul Cod penal – „Pedeapsa
pentru infracţiunea continuată” – stabilesc modul de sancţionare în cazul infracţiunii
continuate, având în vedere infractorul persoană fizică, ca infractor major. În cazul infractorului
minor la data săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 128 noul Cod penal, forma continuată – ca
formă de agravare a răspunderii penale – va fi avută în vedere la alegerea măsurii educative,
producând efecte între limitele prevăzute de lege pentru aceasta (pentru cea care va fi aleasă).
Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru
alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de
infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi
mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 37 noul Cod penal).
Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, care cunoaşte momentul consumării şi
– ulterior acestuia, ca moment final al activităţii infracţionale – momentul epuizării. Consumarea
formei continuate de săvârşire a infracţiunii are loc odată cu trecerea la comiterea celei de-a doua
acţiuni / inacţiuni, în condiţiile legii (art. 35 alin. 1 noul Cod penal), iar epuizarea intervine la
data comiterii ultimei acţiuni / inacţiuni.
Deşi legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei,
acesta rezultă implicit din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a,
ipoteza nr. 2) noul Cod penal, privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale,
respectiv data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Acest moment, al epuizării, interesează în
raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în
timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc.
Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun
trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la
stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori a
liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce de
la data întrunirii elementelor constitutive, sens în care se pronunţă şi doctrina, corespunzător unei
poziţii constante a practicii instanţei supreme.

12.3.2. Infracţiunea complexă

Infracţiunea complexă este reglementată în art. 35 alin. 2 noul Cod penal ca fiind
infracţiunea în al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial
agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală. Construcţie a legiuitorului penal, infracţiunea complexă poartă denumirea de
„infracţiune absorbantă”, în timp ce faptă incriminată de sine-stătător inclusă în conţinutul
acesteia poartă denumirea de „infracţiune absorbită”.
Din textul legal se desprind cele două modalităţi normative sub care se poate înfăţişa o
infracţiune complexă:
- Infracţiunea complexă forma de bază, tip, a faptei incriminate, care există atunci când în
conţinutul infracţiunii complexe intră, ca element constitutiv, o acţiune / inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (art. 35 alin. 2 teza I noul Cod
penal) Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se realizează
fie prin reunirea a două sau mai multor fapte incriminate de sine-stătător, în considerarea unei
anumite legături expres indicate, etiologică sau consecvenţională (spre exemplu, tâlhăria – art.
233 noul Cod penal), fie prin absorbţie – când infracţiunea este creată cu ajutorul unei alte
infracţiuni, căreia i se adaugă anumite condiţii speciale, elemente lipsite de valoare infracţională
proprie (precum o anumită calitate a unui subiect), desemnând astfel un conţinut complex (spre
exemplu, ultrajul – art. 257 noul Cod penal).
- Infracţiunea complexă formă calificată (agravată) a faptei incriminate, care există când
în conţinutul infracţiunii complexe absorbante intră ca element circumstanţial agravant o acţiune
sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2)
teza a II-a noul Cod penal]. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate
normativă se realizează prin absorbţie, infracţiunea absorbantă putând fi, după caz, o infracţiune
care nu este complexă pe conţinutul ei de bază, care, prin absorbţia unei alte fapte relevante
penal prin ea însăşi, dobândeşte astfel un conţinut calificat şi în acelaşi timp complex [spre
exemplu, furtul calificat prin efracţie – art. 229 alin. (1) lit. d) teza I noul Cod penal sau o
infracţiune deja complexă pe conţinutul ei de bază, al cărei conţinut se agravează prin faptă
relevantă penal prin ea însăşi, care este absorbită pe conţinutul calificat (spre exemplu, tâlhăria
urmată de moartea victimei – art. 236 noul Cod penal). De asemenea, ilustrăm şi incriminări
complexe în condiţiile unei pluralităţi de subiecţi pasivi, în cazul unor fapte penale, cum ar fi, de
exemplu: omorul calificat (art. 189 alin. 1 lit. f noul Cod penal), uciderea din culpă agravată (art.
192 alin. 3 noul Cod penal), vătămarea corporală din culpă (art. 196 alin. 4 noul Cod penal).
Operă a legiuitorului penal, prin modul în care formulează acest conţinut unic infracţional,
infracţiunea complexă are o fizionomie proprie, a cărei recunoaştere prin identificare corectă,
potrivit unui anumit tipar legal, se realizează fără dificultate şi în afara oricăror confuzii atunci
când activitatea infracţională care figurează ca element constitutiv sau ca element circumstanţial
agravant apare prin indicarea, de către legiuitor, a faptei absorbite, fie sub denumirea adoptată
în legea penală sau prin expresii care nu lasă dubiu asupra sensului lor, iar gravitatea
acestei activităţi, ţinând seama de pedeapsa ce îi corespunde când este incriminată separat, este
inferioară în raport de pedeapsa abstractă prevăzută pentru infracţiunea absorbantă. În doctrina
penală, în mod constant şi pe drept cuvânt, s-a subliniat că infracţiunea complexă prezintă un
număr de trăsături specifice care o particularizează în peisajul unităţii infracţionale, insistându-
se asupra caracterului necesar al absorbţiei, caracterului determinat sau determinabil al
infracţiunii absorbite, precum şi asupra diferenţei de periculozitate între infracţiunea absorbită
şi infracţiunea absorbantă.92
Fiind expresia unei necesităţi de politică penală în combaterea eficientă a infracţionalităţii,
dar şi a unor raţiuni de tehnică legislativă, infracţiunea complexă răspunde cerinţelor
principiului legalităţii incriminării, fiind inadmisibilă complexitatea judiciară. Numai legiuitorul
poate construi o infracţiune complexă, după cum acest ansamblu unic infracţional poate, la un
moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor, astfel încât faptele să îşi recapete autonomia
infracţională, iar în ipoteza comiterii lor, să conducă la promovarea soluţiei concursului de
infracţiuni.
Analiza infracţiunii complexe în cele două modalităţi ale sale permite unele observaţii
privitoare la obiect, subiecţi, latură obiectivă şi subiectivă, punctând următoarele aspecte:
- infracţiunea prezintă obiect juridic complex, date fiind valorile sociale protejate prin
incriminarea complexă, valori sociale de natură diferită sau de aceeaşi natură, spre ex.:
infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă eterogenă, potrivit obiectului juridic
principal găsindu-şi apartenenţa în categoria infracţiunilor contra patrimoniului; infracţiunea de
omor calificat pe motivul pluralităţii victimelor (art. 189 alin. 1 lit. f noul Cod penal) este o
infracţiune complexă omogenă.
- subiectul activ poate fi orice persoană fizică (major sau minor răspunzător penal la data
săvârşirii faptei) – cu excepţia cazurilor în care legea solicită o anumită calitate specială
subiectului activ; infracţiunea complexă se poate comite în participaţie penală sub toate
formele.
- subiectul pasiv al infracţiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o pluralitate de
persoane.
- la nivelul laturii obiective, construcţia juridică a unei infracţiuni complexe poate
presupune, după caz, două activităţi cu valoare infracţională proprie, deosebite ca natură (ex.:
tâlhăria) sau similare (ex.: omorul calificat comis asupra a două sau mai multor persoane, cu
aceeaşi ocazie şi în aceeaşi împrejurare), ori o singură acţiune sau inacţiune incriminată în mod
de sine-stătător, unică (ex.: lovirea superiorului sau a inferiorului, art. 420 noul Cod penal), sau
prevăzută alternativ altei/altor acţiuni sau inacţiuni cu valoare infracţională proprie (ex.:
ultrajul, art. 257 noul Cod penal).
- din punct de vedere subiectiv, după caz, infracţiunea complexă se poate comite cu
oricare formă posibilă de vinovăţie, în funcţie de reglementare (ex.: cu intenţie – furtul calificat
92
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 367.
prin violare de domiciliu sau sediu profesional, art. 229 alin. 2 lit. b noul Cod penal; din culpă –
vătămarea corporală din culpă, forma agravată din alin. 4 al art. 196 noul Cod penal; cu intenţie
depăşită – violul care a cauzat vătămarea corporală a victimei, art. 218 alin. 3 lit. e noul Cod
penal, ori violul care a dus la moartea victimei, art. 218 alin. 4 noul Cod penal).
- infracţiunea complexă se consumă când s-a înfăptuit elementul material, producându-se
urmarea imediată caracteristică faptei incriminate; infracţiunea complexă este susceptibilă de
rămânere la stadiul tentativei, în funcţie de tipul de infracţiune şi de particularităţile obiective şi
subiective ale acesteia (spre ex.: dacă acţiunea principală s-a întrerupt într-un moment anterior
consumării, se va realiza tentativa la infracţiunea complexă, cum ar fi în cazul tâlhărie,
dacă s-a realizat actul de violenţă fizică sau psihică, dar nu s-a reuşit sustragerea bunului mobil).
Potrivit prevederilor legale (art. 36 alin. 2 noul Cod penal), infracţiunea complexă se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, dispoziţie care este în acord
cu principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (principiul legalităţii pedepselor), normele
speciale care cuprind incriminări complexe prevăzând şi pedepsele corespunzătoare gravităţii
ansamblului unic infracţional. Spre deosebire de infracţiunea continuată, în acest caz nu se
ridică problema unei cauze generale de agravare a pedepsei, gravitatea sporită fiind valorificată
oricum de legiuitor (în mod firesc) prin instituirea unor limite de pedeapsă superioare prin
comparaţie cu cele instituite pentru faptele incriminate absorbite în structura infracţiunii
complexe absorbante. Însă, ca şi în cazul infracţiunii continuate, dacă se descoperă, după o
condamnare definitivă, alte acţiuni / inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni
complexe, pedeapsa se recalculează (potrivit dispoziţiilor art. 37 noul Cod penal).
Potrivit art. 36 alin. 3 noul Cod penal, „infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie
depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată”. „În privinţa pedepsei în
cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula că, «dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică numai pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată». Această soluţie legislativă vine să confirme ceea ce practica judiciară şi
doctrina penală au promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor
astfel de fapte”; spre exemplu, în cazul unei fapte praeterintenţionate de tâlhărie sau de viol,
când acţiunile violente ale infractorului au condus la vătămarea corporală sau moartea victimei,
dar nu s-a reuşit deposedarea sau întreţinerea raportului / actului sexual, în condiţiile legii.
Pe drept cuvânt, în doctrina penală93 se apreciază că rezolvarea propusă de noul Cod penal
este una parţială şi inconsecventă, observându-se că legea menţine incriminarea tentativei la
astfel de infracţiuni praeterintenţionate numai în cazul în care violenţele exercitate pentru
realizarea laturii obiective a infracţiunii au avut ca urmare doar vătămarea corporală, spre
93
V. Paşca, op.cit., p. 361.
exemplu: art. 234 alin. 3 noul Cod penal; art. 218 alin. 3 lit. e noul Cod penal (nefăcându-se
referire la tentativa acestor infracţiuni praeterintenţionate atunci când au cauzat moartea
victimei, deşi structura acestor infracţiuni este identică). Sub acest aspect, în doctrină se
identifică mai multe soluţii posibile, promovându-se – după caz – soluţia unităţii infracţionale
(se disting două situaţii, antrenând discuţii referitoare la încadrarea juridică a ansamblului faptic,
fie ca tentativă, fie ca fapt consumat, urmând însă – în oricare variantă – regimul de sancţionare
prin parificare de pedeapsă, în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată) sau aceea a pluralităţii de infracţiuni, sub forma unui concurs de infracţiuni (în
sensul ruperii unităţii legale de infracţiune şi al promovării soluţiei concursului de infracţiuni, de
exemplu, între o tentativă de viol sau tâlhărie - pe de o parte – şi o lovire sau vătămare
cauzatoare de moarte, pe de altă parte).94

12.3.3. Infracţiunea de obicei

Fără o definiţie expresă cuprinsă în partea generală a noului Cod penal, infracţiunea de
obicei este definită în doctrina penală ca desemnând acea formă a unităţii legale care constă în
repetarea unei fapte de un număr de ori, până se relevă obişnuinţa, o îndeletnicire, o practică
sancţionată de legea penală, repetarea atribuind ansamblului de acţiuni plurale gravitatea
specifică unei infracţiuni. Legea penală consacră, ca infracţiuni de obicei, spre exemplu:
hărţuirea (art. 208 noul Cod penal); folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215 noul
Cod penal); hărţuirea sexuală (art. 223 noul Cod penal). Din conţinutul normei de incriminare
rezultă cerinţa săvârşirii în mod repetat a faptei (care este, aşadar, un element al tipicităţii).
Analiza infracţiunii de obicei permite unele observaţii referitoare la particularităţile ce
disting această formă de unitate infracţională de alte tipuri de infracţiuni. Astfel, după cum se
observă din definiţia acordată, infracţiunea de obicei se compune din mai multe acţiuni care,
apreciate separat, nu cad sub incidenţa legii penale, dar care devin pedepsibile deîndată ce
sunt reluate la un nivel suficient pentru a se aprecia că evidenţiază o deprindere, un obicei,
repetarea faptei reprezentând, deci, o trăsătură constitutivă a conţinutului juridic al unei
asemenea infracţiuni.
Deşi legea nu stabileşte numărul de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracter de
îndeletnicire, de obişnuinţă, unii autori consideră necesară săvârşirea a minim trei acte,
avansându-se însă şi opinia (pe care o considerăm întemeiată) potrivit căreia nu se poate adopta
un criteriu numeric abstract, aprecierea urmând să fie făcută pe caz concret, în raport de natura
infracţiunii, conţinutul acesteia, natura activităţii pe care o presupune, important fiind ca în

94
V. Paşca, op.cit., p. 363.
urma analizei de speţă să poată fi dedus caracterul de obicei, de îndeletnicire, caracter care
trebuie să se imprime şi asupra persoanei făptuitorului95.
Infracţiunile de obicei nu sunt susceptibile de tentativă, ridicând unele probleme în
materia participaţiei penale [a se vedea materia pluralităţii de făptuitori].
Infracţiunea de obicei este o infracţiune de durată, cunoscând atât un moment al
consumării (momentul în care faptă s-a repetat de un număr suficient de ori pentru a se stabili
obişnuinţa), cât şi un moment al epuizării, data comiterii ultimului act de executare. Deşi
legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei, acesta
rezultă implicât din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a, ipoteza nr. 2)
C.P, privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Acest moment, al epuizării,
interesează în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii
penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis
faptă etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care
presupun trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele
referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei ori a liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează
a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive, sens în care se pronunţă şi doctrina,
corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.
Infracţiunea de obicei ridică probleme de delimitare în raport de alte infracţiuni,
precum infracţiunea continuată sau aşa-numita „infracţiune de simplă repetare”. Propunem ca
temă de reflecţie identificarea asemănărilor / deosebirilor între infracţiunea de obicei şi
infracţiunea continuată, oprindu-ne asupra infracţiunii de simplă repetare, pe care o pun în
discuţie unii autori, apreciind-o ca fiind infracţiunea ce se caracterizează prin comiterea unei
pluralităţi de acte care, analizate separat nu au caracter infracţional, numărul actelor necesare
pentru consumare fiind stabilit prin conţinutul normei de incriminare (de regulă, două acte),
nefiind necesară probarea obişnuinţei pentru angajarea răspunderii penale [F. Streteanu, R.
Moroşanu]. Se ilustrează ipoteza prin faptă incriminată în art. 108 alin. 1 lit. b din Legea nr.
46/2008, privind Codul silvic.
Infracţiunea de obicei se sancţionează cu pedeapsa prevăzută conform normei de
incriminare, fiind posibilă şi în cazul acestei infracţiuni (chiar dacă nu există prevederi
exprese) recalcularea pedepsei.

12.3.4. Infracţiunea progresivă

Fără o definiţie expresă cuprinsă în partea generală a noului Cod penal, infracţiunea
progresivă este definită în doctrina penală majoritară ca fiind acea formă de manifestare a

95
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 376.
unităţii legale infracţionale care, după atingerea momentului consumativ corespunzător unei
anumite infracţiuni, fără intervenţia ulterioară a făptuitorului şi după trecerea unui anumit
interval de timp, îşi amplifică progresiv rezultatul ori se produc urmări noi, corespunzătoare
unor infracţiuni mai grave96. În acest caz are loc o absorbţie legală a faptei iniţiale şi a urmării
ei specifice, în infracţiunea mai gravă ce se produce, încadrarea juridică făcându-se potrivit
tipului de infracţiune cu rezultat mai grav.
În doctrină s-au formulat şi alte definiţii, potrivit cărora caracterul progresiv este reliefat şi
de amplificarea acţiunii / inacţiunii, însă, indiferent de opiniile exprimate, trebuie reţinută
particularitatea acestei infracţiuni de durată, care rezidă în lipsa intervenţiei făptuitorului pe
traseul activităţii infracţionale, după declanşarea acesteia prin acţiunea sau inacţiunea sa iniţială.
În genere, literatura juridică ilustrează ca infracţiuni cu potenţial progresiv infracţiunea de
loviri sau alte violenţe (art. 193 noul Cod penal), al cărui rezultat iniţial se poate amplifica de la
simple suferinţe fizice (alin. 1), la leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată prin
necesitatea unor zile de îngrijiri medicale pentru recuperare, cel mult 90 de zile (alin. 2), cu
posibilitatea amplificării ce conduce la încadrarea juridică în infracţiunea de vătămare corporală
(art. 194 noul Cod penal), sau chiar în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(art. 195 noul Cod penal – „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca
urmare moartea victimei...”), „ceea ce exprimă aptitudinea fiecăreia dintre
acţiunile/inacţiunile specifice acestei infracţiuni de a produce un rezultat mai grav decât cel
prevăzut de normele legale care le incriminează”97.
Deşi, de regulă, infracţiunea progresivă se comite cu intenţie depăşită (ex.: cazul unei
infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în eventualitatea comiterii acesteia ca
infracţiune progresivă – activitatea infracţională debutează prin faptă iniţială intenţionată de
lovire, care atrage în timp amplificarea urmării materializate în rezultatul letal din culpă),
menţionăm că se poate săvârşi şi exclusiv în baza intenţiei sau a culpei. Ca infracţiuni progresive
se pot manifesta şi alte infracţiuni, precum violul sau tâlhăria care au cauzat moartea victimei
etc.
Fiind o infracţiune de durată şi în cazul infracţiunii progresive se pune problema datei sale
de săvârşire, întrucât şi în acest caz se evidenţiază cele două momente, cel al consumării,
respectiv al epuizării ansamblului faptic infracţional. Momentul consumării este cel al comiterii
acţiunii / inacţiunii iniţiale, ce atrage rezultatul propriu faptei de debut, producerea rezultatului
final, mai grav, marcând momentul epuizării. Potrivit art. 154 alin. 3 noul Cod penal se prevede
că „în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să
curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează cu pedeapsa corespunzătoare

96
V. Paşca op.cit., p. 384.
97
F. Streteanu, R. Moroşanu, op.cit., p. 391.
rezultatului definitiv produs”. În baza dispoziţiei legale, data săvârşirii acţiunii / inacţiunii
marchează momentul consumării, ca dată de săvârşire a infracţiunii progresive, spre deosebire
de celelalte infracţiuni de durată, în cazul cărora momentul epuizării semnifică data de săvârşire
a infracţiunii.
Rezultă, deci, că încadrarea juridică a faptei se realizează, în cele din urmă, potrivit
rezultatului final, configurat la momentul epuizării, dar, infracţiunea astfel reţinută se apreciază
juridic a se fi săvârşit încă de la momentul apariţiei rezultatului iniţial (momentul consumării),
deşi acesta corespundea unei alte încadrări juridice.
Sub aspectul particularităţilor ce o disting în peisajul unităţii infracţionale, numărându-se
în rândul infracţiunilor de durată, propunem ca temă de reflecţie identificarea asemănărilor şi a
deosebirilor dintre infracţiunea progresivă şi infracţiunile continue, continuate şi de obicei.