Acumulator cu plumb

Acumulatorul cu plumb (sau acumulatorul acid) reprezintă cel mai vechi și cel mai
simplu tip de acumulator. Deși are greutate și volumul ridicate, prezintă avantajul furnizării unui
curent puternic la conectare, ceea ce este necesar pornirii motoarelor termice folosite pe larg la
functionarea automobilelor. Prezintă față de alte tehnologii de acumulator un raport
energie/preț favorabil. A fost luat inițial în vedere ca sursă de energie pentru autovehicule
electrice, dar din cauza greutății mari a lăsat locul altor tehnologii, el fiind folosit mai ales în
alimentarea stivuitoarelor electrice unde servește și ca balast echilibrant de masă pe axa roților
din spate. De asemenea este folosit ca baterie de start la autocamioane. A fost inventată în
1859 de fizicianul francez Gaston Planté.
Din punct de vedere tehnic, acumulatorii cu plumb se caracterizează prin:

 tensiunea: determinată de numărul de elemente în serie;

 capacitatea acumulatorului: arată perioada de descărcare și se măsoară în Amperi oră

(Ah);

 curentul de lucru maxim admisibil: nu trebuie depășit căci se produce distrugerea

acumulatorului;

 randamentul energetic: dat de raportul ηW= Wdesc/Winc, care este de ordinul 70-80% din
cauza pierderilor de energie prin reacții chimice secundare (care determină și diferența
dintre tensiunea medie de încărcare și tensiunea medie de descărcare) și prin efect
electrocaloric în rezistența lui interioară;

 randamentul în cantitate de electricitate în sarcină (Q= Qdesc/Qinc) de ordinul a 85-90%;

 tipul constructiv: adecvat condițiilor de utilizare și durabilității necesare (acumulatoarele

de dimensiuni mici pentru autovehicule, cele de dimensiuni mari pentru instalații
staționare).
Structura elementară a acumulatorului acid este celula, o baterie de 12 V având 6 celule.
Celula este constituită dintr-un vas, un element și electrolit. Vasul unei celule este practic un
compartiment al întregului vas al bateriei obținut prin divizarea acestuia cu ajutorul pereților
despărțitori. Este realizat, în general, din polipropilenă.
 La baza vasului, în interior sunt prevăzute nervurile pe care se așează electrozii (sub
formă de placă) distanțându-se astfel de fundul vasului. Se creează un spațiu în care se poate
depune substanța activă desprinsă de pe plăci, evitându-se scurtcircuitarea plăcilor. La partea
exterioară, vasul se închide cu un capac prevăzut cu bușoane de umplere prin care trec bornele
exterioare ale bateriei.
Electrozii au forma unor plăci, deosebindu-se electrozi negativi și electrozi pozitivi. O
placă este alcătuită dintr-un suport sub formă de grătar și materia activă. Grătarul este executat
din plumb la care se adaugă materiale pentru a facilita procesul de turnare. Acestea pot fi stibiu
sau calciu pentru baterii cu întreținere redusă. Grătarul asigură forma plăcii și rezistența
mecanică a plăcii, este suport pentru materia activă și calea de curent spre și de la materia
activă a plăcii.
Materia activă este substanța care întreține fenomenele electrochimice la încărcare și la
descărcare. Ea poate rezulta direct din metalul suportului, sau se prepară sub formă de pastă și
se aplică pe suport. În cazul acumulatoarelor auto, plăcile electrod sunt de tipul pastat.
Reacțiile care au loc la electrozi în timpul descărcării sunt:
la anod: (-)

la catod: (+)
Reacția globală: