XII.

Formele de sprijin şi mecanismele de intervenţie în cadrul

Organizărilor Comune de Piaţă din Uniunea Europeană şi impactul lor
asupra agriculturii româneşti
Stabilirea unor norme comune, pentru sistemele de ajutor direct acordat agricultorilor prin
aprobarea Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului în cadrul Politicii Agricole Comune şi de
instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr.
1290/2005; (CE) nr. 247/2006; (CE) nr. 378/2007 şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr.
1782/2003.
Acest regulament este structurat pe titluri după cum urmează:
În Titlul I - Domeniul de aplicare - se precizează faptul ca Regulamentul nr. 73/2009 stabileşte:
normele care reglementează plăţile directe, normele care reglementează plăţile directe; schema de
plată unică pe exploataţie, schema de plată unică pe suprafaţă, scheme de sprijin pentru agricultorii
care produc orez, cartofi pentru amidon, plante proteaginoase, fructe cu coaja tare, seminţe, bumbac,
zahăr, fructe şi legume, carne de oaie, carne de vită şi mânzat; un cadru care să permită noilor state
membre completarea plăţilor directe.
Titlul II - Dispoziţii generale privind plăţile directe conţine reglementări cu privire la:
ecocondiţionalitatea, modularea şi disciplina financiară, sistemul de consultanţă agricolă,.sistemul
integrat de administrare şi control şi alte dispoziţii generale.
De asemenea, statele membre au obligaţia să instituie în favoarea agricultorilor un sistem de
consultanţă agricolă în domeniul administrări terenurilor şi exploataţilor, gestionat de una sau mai
multe autorităţi desemnate sau de organisme private.
Titlul III - Schema de plată unică - Regulile stabilite pentru punerea în aplicare a schemei de
plată unică se referă la drepturile de plată, activarea drepturilor de plată pe hectarul eligibil, declararea
hectarelor eligibile, modificarea drepturilor de plată, solicitările multiple, utilizarea terenurilor în caz
de integrare amânată a sectorului legume fructe, utilizarea sectorului pentru producţia de cânepă,
plafoanele naţionale, rezerva naţională, drepturile de plată nefolosite, transferul drepturilor de plată,
condiţiile pentru drepturile speciale şi reexaminarea drepturilor de plată.
Titlul IV - Alte scheme de ajutor - reglementează schemele comunitare de ajutor (plata
specifică pentru culturile de orez, ajutorul pentru cultivatorii de cartofi de amidon, prima pentru
plantele proteaginoase, plata pe suprafaţă pentru fructe cu coaja tare, plăţi specifice culturii de
bumbac, ajutorul pentru seminţe, ajutorul pentru producătorii de sfeclă de zahăr şi trestie de zahăr,
plăţile tranzitorii pentru fructe şi legume, plăţile tranzitorii pentru fructele tip bacă, primele pentru
sectoarele ovinelor şi caprinelor, plăţile pentru carnea di vită şi de mânzat) şi ajutoarele naţionale
(ajutorul naţional pentru fructele cu coaja tare: migdale, alune, nuci, fistic şi roşcove).
Titlul V - Punerea în aplicare a plăţilor directe în noile state membre instituie regulile cu
privire la introducerea plăţilor directe în noile state membre
Pentru România şi Bulgaria, schema de plată unică pe suprafaţă (SAPS) poate fi aplicată până Ia
31 decembrie 2012. De asemenea, noile state membre pot acorda plăţi separate (pentru zahăr, legume
şi fructe şi pentru fructe tip bacă) şi ajutoare specifice.
Noile state membre au posibilitatea să acorde plăţi naţionale complementare directe în limita
unor plafoane stabilite.
Titlul VI - Transferuri financiare reglementează transferurile financiare pentru restructurarea
regiunilor producătoare de bumbac, de tutun precum şi transferurile către FEADR.
Titlul VII - Norme de punere în aplicare şi dispoziţii finale cuprinde prevederi cu privire la
punerea în aplicare, conformarea drepturilor de plată, cererile pentru regiunile ultraperiferice, ajutorul
de stat, transmiterea informaţiilor către Comisie, Comitetul de gestionare a plăţilor directe şi dispoziţii
finale şi tranzitorii..
România, ca stat membru al Uniunii Europene are obligaţia să aplice aceste scheme şi
mecanisme de intervenţie pe piaţă în cadrul Organizărilor Comune ale Pieţelor agricole. Începând cu
anul 2007, în România se aplică următoarele forme de sprijin:
A) Plăţile directe sub forma schemei de plată unică pe suprafaţă (SAPS) şi a ajutoarelor
suplimentare pentru sfecla de zahăr şi culturi energetice.
B) Măsurile de piaţă care constau în:
1. Măsuri de intervenţie
 2. Depozitare - stocuri de intervenţie (intervenţie de stat)
Intervenţia este o măsură adoptată de Comisia Europeană pentru a stabiliza piaţa şi a asigura un
nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole care lucrează în sectorul respectiv.
3. Măsurile de piaţă operabile în anul 2007, altele decât intervenţia au fost: ajutorul
comunitar pentru furnizarea laptelui în instituţiile şcolare, sprijinul pentru restructurarea şi reconversia
plantaţiilor viticole, ajutorul pentru procesarea primară a inului şi cânepei pentru fibre.
- Sprijinul pentru restructurarea şi reconversia plantaţiilor viticole este o măsură de administrare a
potenţialului productiv viticol constituită pentru întărirea echilibrului pieţei vitivinicole.
- Ajutorul pentru procesarea primară a inului şi cânepei
- Programul naţional de dezvoltare a apiculturii din România
4. Alte măsuri de piaţă (export): Restituţii Ia export; Taxe de import
5. Alte măsuri de sprijin: Depozitarea brânzeturilor cu perioadă de maturare îndelungată;
Sprijin prin alocarea unor cantităţi de unt destinate persoanelor defavorizate
6. Produse notificate pentru 2007: cereale; lapte praf; unt; orez; zahăr; alcool.
C) Măsurile de dezvoltare rurală cuprinse în Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (2007-
2013)
D) Măsurile cuprinse în programul Naţional pentru Pescuit şi Acva-cultură
Pentru finanţarea acestor forme de sprijin se utilizează fonduri comunitare, fonduri de la bugetul
naţional şi fonduri de cofinanţare din partea beneficiarilor.
Toate acestea trebuie să aibă ca scop formarea şi consolidarea filierelor agroalimentare care au un
rol hotărâtor în funcţionarea pieţei agricole naţionale.

XIV. Obiectivele şi principiile politicilor comunitare în domeniul

mediului
Integrarea preocupărilor de mediu în PAC este recentă; ca şi pentru multe alte politici este vorba
mai întâi de o punere a problemei şi apoi extinderea în toate ţările a măsurilor deja puse în practică în
forme diferite în majoritatea ţărilor.
Principiile politicilor de mediu trebuie integrate în toate celelalte politici comunitare. Aceste principii
reţinute pentru politicile de protecţia mediului înconjurător sunt:
- precauţia
- prevenirea
- corectarea la sursă
- principiul “cel care poluează este şi cel care plăteşte”
Obiectivele politicilor comunitare din domeniul protecţiei mediului înconjurător sunt:
- Prezervarea, protecţia şi ameliorarea calităţii mediului înconjurător;
- Protecţia sănătăţii umane;
- Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
- Încurajarea măsurilor din acest domeniu la nivel internaţional.
Tendinţa Uniunii Europene de reîntărire a protecţiei mediului s-a pus cu ocazia revizuirii
Tratatului de la Maastricht prilejuită de Conferinţa Interguvernamentală a celor 15 (Consiliul Europei,
reuniunea de la Amsterdam iunie 1997).
Totodată s-a constatat că agricultura europeană se găseşte prinsă într-un “context contradictoriu”:
- Uniunea Europeană dezvoltă (pune în practică) constrângeri legate de mediu (prezervarea mediului
natural, apărarea animalelor) care duc la creşterea costurilor de producţie agricole. Or, această tendinţă este
mai puţin dezvoltată în alte ţări caracterizate prin vaste spaţii agricole şi printr-o scăzută densitate demografică
(SUA, Argentina, Australia).
- Pe de altă parte ţările exportatoare şi Organizaţia Mondială a Comerţului exercită o presiune din
ce în ce mai puternică în favoarea liberalizării schimburilor agricole (liberalizarea comerţului agricol)
care implică căutarea celor mai mici costuri în agricultură.
Uniunea Europeană trebuie deci:
- să valorifice funcţiile pozitive ale agriculturii în ceea ce priveşte mediul (gestiunea spaţiului, a
peisajului, biodiversitatea) evitând reportarea problemelor unui sector asupra altuia (cazul deşeurilor
urbane de exemplu);
- să ţină cont de realitatea mediului înconjurător comunitar în toate negocierile internaţionale;
 - să prevadă, în cadrul discuţiilor asupra evoluţiei viitoare a PAC (vezi Agenda 2000) susţinerea
financiară a măsurilor specifice de protecţie a mediului în mod distinct faţă de ajutoarele economice
acordate producţiilor vegetale şi animale.
XVI. Măsurile naţionale, regionale şi locale de protecţie a mediului
Este în vigoare al cincilea Program de acţiune asupra mediului 1993-2000 “Spre o dezvoltare
durabilă”, adoptat de către Consiliul de Miniştri al U.E. care, plecând de la situaţia dificilă a stării
mediului comunitar, estimează necesitatea unei schimbări radicale a sistemului de măsuri şi mijloace
avute în vedere. Cinci sectoare economice au fost identificate cu prioritate: industria, energia,
transporturile, turismul şi agricultura.
Orientările generale ale Uniunii Europene în favoarea mediului au dat naştere la nenumărate
directive sau reglementări comunitare în ceea ce priveşte agricultura, printre care:
- reglementarea agro-mediu care a însoţit reforma PAC (1992): încurajarea practicării
extensificării, reconversiei la agricultura biologică, protecţia speciilor de animale ameninţate.
- lupta contra poluării prin nitraţi.
- interdicţia de descărcare a deşeurilor
Conţinutul politicii de protecţia mediului comunitar (Regulamentul 2078/92) cuprinde o serie
întreagă de măsuri care se iau la nivel naţional, regional sau local. Prezentăm în continuare măsurile
respective cu aplicabilitate în Franţa:
Măsuri naţionale (se aplică pe tot teritoriul francez în aceleaşi condiţii).
 Prima de înierbare a terenurilor arabile
Măsuri regionale (pentru anumite zone delimitate):
 Conversia la agricultura biologică;
 Salvarea raselor locale în pericol;
 Extensificarea furajării (diminuarea încărcăturii în animale la unitatea de suprafaţă);
 Reconversia terenurilor arabile în păşuni;
 Reducerea nitranţilor;
 Retragerea pe termen lung a terenurilor din circuitul agricol (pentru protecţia apelor sau
prezervarea faunei şi florei).
Măsuri locale (pentru anumite zone delimitate)
Obiective:
 prezervarea biotipurilor;
 întreţinerea peisajelor;
 prevenirea riscurilor (incendierea pădurilor, eroziune etc.);
 lupta contra poluării.
Depărtându-se de abordările paleative iniţiale a problemelor de mediu, actuala politică
comunitară vizează promovarea unei dezvoltări durabile integrând politicile de mediu în diferitele
politici sectoriale, modificarea comportamentelor economice şi sociale cu ajutorul unui mare evantai
de instrumente şi prin promovarea principiului responsabilităţii împărţite. Pentru trecerea de la o
politică de “reducere a poluării” la o politică de “gestiune a poluării” este important de dezvoltat
cercetarea şi cooperarea între politici.

XI. Prezentarea generală a GATT (28-32)

Scurt istoric al apariţiei G.A.T.T.
Noua ordine ar trebui să fie fondată pe trei piloni: FMI (Fondul Monetar Internaţional) tratând
probleme de monedă, Banca Mondială cu finanţarea marilor proiecte şi Organizaţia Internaţională
de comerţ, producţie şi schimburi. Această ultimă organizaţie nu va vedea lumina zilei, numai un
acord tranzitoriu va fi aplicat sub forma GATT (General Agreement on Tariffs and Trade), limitat
strâns numai la relaţiile comerciale internaţionale.
- GATT este prezentat în general ca o mare organizaţie de liber schimb, controlând regulile
care regizează marea majoritate a schimburilor comerciale internaţionale
- GATT s-a perenizat deci ca o organizaţie cu rol esenţial în reglementarea comerţului
internaţional.
 - GATT reprezintă un liber schimb doctrinar, inspirat din tradiţia ricardiană, incapabil de a
sesiza constrângerile şi specificitatea unei lumi complexe, imperfecte şi instabile.
- Liberalismul “instrumental” mai mult decât doctrinal al GATT se explică prin respingerea
vechilor politici.”.
- Lumea ideală a GATT ar trebui să fie cea a suprimării barierelor comerciale destinate să
stimuleze comerţul internaţional şi, printr-un efect multiplicator, creşterea economică şi a folosirii
forţei de muncă.
- GATT-ul a fost prevăzut să funcţioneze ca o “maşină de cooperare”, deci negociere. Dacă
prioritatea a fost acordată tarifelor vamale, este pentru că ele constituie un instrument transparent
supus negocierii.
Acordul general este dominat de trei mari principii:
- nediscriminarea între partenerii economici care se traduce în special prin extensia “clauzei
naţiunii cele mai favorizate” la ansamblul partenerilor contractanţi;
- eliminarea restricţiilor cantitative în ceea ce priveşte schimburile şi a celei mai mari părţi a
subvenţiilor la export, reglementând practicile neloiale (dumping, subvenţii);
- reducerea progresivă şi negociată la nivel multilateral (Round) a barierelor vamale pe baza
avantajelor reciproce consimţite şi nu pe baza egalizării nivelurilor de protecţie.
Este inexact să afirmăm că acordurile GATT nu acoperă comerţul agricol
Criza profundă a GATT este legată de obiectivele sale: încadrarea negocierilor şi aprecierea
respectării acordurilor trecute.
Instituţie cu finalitate economică prin excelenţă, singura doctrină veritabilă a GATT este
juridică. Concluziile grupurilor speciale ale GATT nu se bazează deci pe criterii de eficacitate sau
echitate economică, ci numai pe respectul formal al Acordului general sau al textelor anexe (derogări,
protocoale de accedere, concesii mutuale negociate în Round-urile precedente, codurile Round-ei
Tokyo etc…). Organizarea de cicluri de “negocieri comerciale multilaterale” – Rounds – la
iniţiativa părţilor contractante, constituie una din misiunile GATT-ului.
Aceste runde au cunoscut o serie de evoluţii istorice:
- prelungirea duratei de negociere, de la câteva luni la 2 ani, 4 ani, 6 ani şi apoi 7 ani pentru runda
Uruguay;
- lărgirea sferei de negocieri la probleme nontarifare, ca cele legate de codul “anti dumping”
(Runda Kennedy) şi multiplicarea diferitelor coduri şi aranjamente ale Rundei Tokyo;
- o concentrare de concesii privind produsele neagricole. Astfel, Runda Dillon, axată asupra
consecinţelor comerciale ale creerii CEE nu a repus în discuţie protecţia agricolă globală. Negocierile
ulterioare nu au marcat nici o mişcare semnificativă a liberalizării în agricultură.
Redeschiderea unei noi runde de negocieri multilaterale răspunde la o problemă reală: criza
multilateralismului. ..
Dar SUA ca şi CEE îşi urmăresc obiectivele lor proprii în continuare, nu se împiedică de efectele
lor asupra marilor pieţe agricole de export. Comunitatea Europeană a reuşit până în prezent să
armonizeze interesele divergente ale ţărilor membre referitoare la baza politicilor de susţinere ridicate,
favorabile ţărilor unde agricultura este mai puţin competitivă, dar şi susţinerea exporturilor, dând astfel
satisfacţie ţărilor cu agricultură excedentară, în special Franţei. Reformele PAC-ului au deplasat acest
echilibru, susţinerea veniturilor compensând scăderea preţurilor, iar practicarea sistemului de pârloagă
a pământurilor exploatabile vizând stăpânirea excedentelor.
Ca urmare a faptului ca cel de-al doilea Război Mondial a afectat profund întreaga economie
mondiala şi relaţiile economice internaţionale, ONU a iniţiat încă din primii ani de activitate, o amplă
acţiune menită să ducă în final la crearea unei organizaţii Mondiale a comerţului care să-şi aducă
contribuţia la eliminarea treptată a barierelor şi restricţiilor din calea comerţului internaţional.
În acest scop, din însărcinarea ECOSOS, o comisie pregătitoare formată din reprezentanţii a
23 de state, a trecut încă din 1945 la elaborarea unei carte a viitoarei organizaţii Mondiale a
comerţului, aceasta fiind prima încercare de codificare a unor reguli fundamentale care să guverneze
relaţiile economice internaţionale. Comisia pregătitoare a hotărât că, paralel cu activitatea de elaborare
a Cartei pentru viitoarea OMC şi până la ratificarea ei, să iniţieze şi primele negocieri cu privire la
reducerea taxelor vamale şi a altor restricţii din calea comerţului internaţional. Aceste negocieri au
avut loc în perioada aprilie - octombrie 1947 şi rezultatele lor au fost incorporate intr-un tratat
multilateral, denumit Acordul General pentru Tarife şi comerţ, care constituie baza oficiala, juridică a
concesiilor tarifare convenite. Totodată în acest tratat, care urma să fie o anexa la Carta pentru OMC,
au fost înscrise şi o serie de reguli, principii şi discipline după care să se călăuzească statele semnatare
în desfăşurarea schimburilor comerciale reciproce. Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.
A fost elaborata şi Carta proiectata pentru OMC, cunoscuta sub denumirea de Carta de la Havana
(1948), dar, nefiind ratificata de statele semnatare, n-au putut să fie puse bazele OMC, rămânând în
vigoare GATT care nu a avut statut juridic de organizaţie internaţională, dar a întreţinut legături cu
organizaţii specializate ale ONU.

Obiectivele şi structura Acordului General pentru Tarife şi comerţ

Acordul General pentru Tarife şi comerţ a fost un tratat multilateral - interguvernamental,
ce reglementa cele mai importante aspecte ale cooperării economice şi comerciale intre statele
semnatare.
Principalul obiectiv al GATT este crearea şi implementarea unui sistem comercial liberalizat şi
deschis în cadrul căruia întreprinderile comerciale din ţările membre pot face comerţ unele cu altele în
condiţiile de competiţie imparţiala. Din textul Acordului mai pot fi deduse următoarele obiective:
liberalizarea comerţului; aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, fapt ce presupune
nediscriminarea; respectarea obligaţiilor asumate; micşorarea tarifelor; un regim comun pentru statele
în curs de dezvoltare; politica antidumping etc. Aceste obiective îşi păstrează valabilitatea şi în
prezent. În ultimii 15-20 de ani, ca urmare a faptului ca a crescut numărul ţărilor membre şi, în special,
al ţărilor în curs de dezvoltare, atribuţiile şi obiectivele GATT s-au lărgit.
Structurile organizatorice ale GATT sunt următoarele:
1. Sesiunea părţilor contractante - (membrii cu drepturi depline), este alcătuită din delegaţiile
tuturor ţărilor membre şi este forul suprem al GATT. Se întruneşte, de obicei, o data pe an (sesiune
ordinara) sau de mai multe ori pe an, la cererea părţilor contractante (sesiuni extraordinare).
Atribuţiile sale de bază:
- dreptul şi obligaţia de a veghea la respectarea prevederilor GATT;
- aproba modificările şi completările aduse textului GATT;
- aproba prin vot primirea de noi membri;
- aproba crearea de noi organe în structura organizatorica a GATT şi le direcţionează
activitatea.
2. Consiliul reprezentanţilor - alcătuit din reprezentanţii tarilor membre cu drepturi depline,
începe să funcţioneze în 1960 şi îşi exercită atribuţiile între sesiunile părţilor contractante, îndeplinind
rolul de organ executiv. Are următoarele atribuţii:
- îndrumă activitatea organelor din subordine ( comitete, comisii);
- organizează negocierile pentru primirea de noi membri în GATT;
- organizează consultări cu părţile contractante asupra diverselor aspecte ale evoluţiei
schimburilor comerciale reciproce;
3.Comitetele şi grupurile de lucru specializate pe probleme - asigura activitatea permanenta a
Acordului General, studiind problemele ce le-au fost încredinţate.
Dintre comitetele specializate pe probleme permanente, se remarca îndeosebi activitatea următoarelor
opt:
a. Comitetul pentru comerţ ul cu produsele industriale;
b. Comitetul pentru agricultura şi comerţ ul cu produsele agricole;
c. Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare;
d. Comitetul balanţelor de plăti;
e. Comitetul pentru practicile antidumping;
f. Comitetul pentru textile;
g. Comitetul pentru buget, finanţe şi administraţie.
Din 1964, mai face parte din structura organizatorica a GATT şi Centrul de comerţ Internaţional,
care din 1968 a devenit Centrul comun de comerţ internaţional GATT-UNCTAD.
4.Secretariatul
Principalele prevederi ale GATT-ului.
Textul Acordului a suferit pe parcursul existentei sale o serie de revizuiri şi completări impuse de
condiţiile internaţionale postbelice. Începând din 1995 când a fost actualizat, Acordul General pentru
Tarife Vamale şi comerţ a devenit principalul Acord al OMC pentru comerţul cu mărfuri. Principiile
ce stau la baza GATT au fost preluate de sistemul OMC.
Întregul sistem GATT se bazează pe patru reguli de baza:
1. Protejarea industriei naţionale prin taxe vamale. Utilizarea restricţiilor cantitative este
interzisă, cu excepţia unui număr limitat de situaţii.
2. Plafonarea tarifelor. Ţărilor li se cere ca, ori de câte ori este posibil, să reducă sau să elimine
protecţia producţiei interne, prin reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte bariere din calea
comerţului, în cadrul negocierilor comerciale multilaterale.
3. Clauza naţiunii celei mai favorizate. Aceasta regulă importantă a GATT prevede principiul
nediscriminării. Astfel, daca o ţară membră acordă altei ţări orice tarif sau orice beneficiu pentru
anumite produse, ea trebuie imediat şi necondiţionat să îl extindă asupra produselor asemănătoare ale
altor ţări. Aceasta obligaţie se aplică atât importurilor, cât şi exporturilor.
4. Tratamentul naţional. Conform acestui principiu, un produs importat care a trecut graniţa
după plata taxelor vamale şi a altor taxe trebuie să beneficieze de un tratament egal cu cel aplicat
produselor autohtone.
GATT mai conţine un şir de anexe care vizează agricultura, textilele, comerţul de stat, produsele
standard, subvenţiile şi acţiunile împotriva practicilor de dumping. Ţările îşi iau angajamente pe
categorii de mărfuri. Acestea includ angajamente de a reduce şi limita tarifele vamale la importarea
mărfurilor. În unele cazuri tarifele sunt reduse la zero, în altele ele sunt limitate. Deci sunt luate
angajamente faţă de OMC ca unui produs i se va aplica o anumita rata care nu va fi mărit.

XX. Runda Uruguay

Istoria negocierilor agricole din cadrul Rundei Uruguay se prezintă astfel:
1986: deschiderea oficială a Rundei Uruguay;
Iulie 1987: prezentarea planului american care prevede eliminarea progresivă pe o perioadă de 10
ani a tuturor subvenţiilor agricole, aici intrând şi subvenţiile la export; eliminarea progresivă a
obstacolelor referitoare la importuri, angajând unele acţiuni şi în ceea ce priveşte normele sanitare.
Octombrie 1987: se prezintă proiectul grupului Cairns şi al Canadei.
Decembrie 1988: reuniunea de la Montreal constată persistenţa dezacordurilor profunde în
agricultură, în special referitoare la obiectivul eliminării tuturor subvenţiilor care au efecte de
distorsiune;
Octombrie-decembrie 1989: sunt formulate noi propuneri americane având ca obiectiv
transformarea tuturor barierelor la importuri în tarife de vamă consolidate (“tarificarea”), reduse sau
chiar nule, ceea ce implică dispariţia sistemului de prelevări – restituţii al CEE.
Decembrie 1991: în faţa impasului negocierilor, directorul general al GATT, Arthur Dunkel,
prezintă un proiect de act final care reprezintă situaţia concesiilor realizate şi tranşate asupra cazurilor
în suspensie.
Noiembrie 1992: urmare a dorinţelor părţilor contractante, SUA şi Comisia comunităţii europene
finalizează la 20 noiembrie acordul zis şi Acordul de la Casa Albă, deblocând negocierile agricole şi
prezentând şi starea discuţiilor referitoare la celelalte domenii.
14-15 decembrie 1993: acordul final de închidere a negocierilor Rundei Uruguay. Acordul de la
Blair House este amendat şi precizat. Accesul minimal pe pieţele interne va fi calculat pe grupe de
produse. Clauza de pace trece de la 6 la 9 ani.
După 1995 Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a succedat GATT-ului, urmând ca în
2000 să înceapă o nouă rundă de negocieri pentru care cei doi parteneri (lideri în domeniul agriculturii
dar nu numai) SUA şi UE şi-au pregătit “temele”, abordând astfel din timp mai mult problematica
complexă a agriculturii (vezi Agenda 2000 şi Legea agricolă americană din aprilie 1996).
Runda Uruguay (La Punta del Este-1986-1993)
.Prin Actul Final s-a convenit:
a) Acordul privind crearea Organizaţiei Mondiale a comerţului. OMC este conceputa ca o
organizaţie independentă, în afara ONU.
b) OMC înlocuieşte structura juridică şi instituţională a GATT.
c) Acordul General pentru comerţul cu Servicii;
d) Acordul referitor la Aspectele Drepturilor de Proprietate Intelectuala legate de comerţ.
Printre rezultatele vizând liberalizarea, incluse în Actul Final, sunt de menţionat:
 a) Reducerea cu 40 a taxelor vamale de import pentru produsele industriale şi agricole;
b) Reducerea progresiva, pe o perioada de şase ani, a sprijinului intern acordat agriculturii, în
medie cu 20% în ţările industrializate, şi cu 13,3% în ţările în curs de dezvoltare;
c) Liberalizarea pe parcursul unei perioade de 10 ani a exporturilor de produse textile prin
creşterea progresiva a nivelului cotelor de acces, precum şi reducerea, în paralel, a taxelor vamale la
importul acestor produse;
d) Liberalizarea comerţului cu servicii, prin convenirea acordării multilaterale a regimului clauzei
naţiunii celei mai favorizate şi a regimului naţional;
e) Consolidarea regulilor de acţiune împotriva practicilor de concurenta neloiala în comerţul
internaţional;
f) Extinderea principiului tratamentului diferenţiat şi mai favorabil pentru ţările în curs de
dezvoltare.
Principalele date referitoare la Runda Uruguay
Septembrie 1986 Punta del Este Lansarea
Decembrie 1988 Montreal Revizuirea la jumătate de termen de către miniştri
Aprilie 1989 Geneva Finalizarea la jumătate de termen
Decembrie 1990 Bruxells „Finalizarea conferinţei ministeriale cu un impas
Decembrie 1991 Geneva Finalizarea primului proiect al Actului Final
Iulie 1993 Tokio Soluţionarea impasului privind accesul pe piaţa de către Quad la Sumitul G7
Decembrie 1991 Geneva Încheierea majorităţii negocierilor (mai continuă unele negocieri cu
privire la accesul pe piaţă)
Aprilie 1994 Marrakesh Semnarea Acordurilor
Ianuarie 1995 Geneva Constituirea OMC, intrarea în vigoare a Acordurilor
XXII. O.M.C. – Baza noului sistem comercial multilateral (35-38)
Tendinţa către sistemul comercial multilateral este determinată de evoluţia adâncirii proceselor
economice internaţionale, a interdependente lor în producţia şi circulaţia mărfurilor, în cadrul
diviziunii internaţionale a muncii, sub incidenta şi impactul progresului tehno-ştiinţific. În aceste
condiţii, politicile comerciale promovate de diverse state dobândesc forme, dimensiuni şi valenţe noi.
Primul mare efort de adoptare a regulilor care să guverneze relaţiile comerciale internaţionale a
fost făcut de unele tari imediat după cel de-al doilea război mondial, când a apărut necesitatea creării
unui organism care să vegheze, să controleze şi să se implice direct în desfăşurarea comerţului
internaţional. Aceste eforturi au condus la adoptarea în 1948 a Acordului General pentru Tarife şi
Comerţ (GATT), regulile sale aplicându-se comerţului internaţional cu bunuri. În decursul timpului,
textul GATT a fost modificat pentru a include noi prevederi, în special pentru a trata problemele
comerciale ale tarilor în curs de dezvoltare. în plus, a fost adoptat un număr de Acorduri conexe care
detaliază câteva din prevederile principale ale GATT. Regulile GATT şi Acordurile conexe au fost în
continuare revizuite şi îmbunătăţite în timpul mai multor runde de negocieri, cea mai importantă fiind
Runda de la Uruguay care a durat din 1986 până în 1994.
Unul dintre rezultatele Rundei Uruguay a fost crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului la 1
ianuarie 1995. GATT, sub auspiciile căruia au fost lansate aceste negocieri, a fost inclus în cadrul
OMC. Organizaţia Mondiala a Comerţului (OMC) este responsabila pentru supravegherea sistemului
comercial multilateral, care a evaluat treptat în ultimii 50 de ani. De asemenea, OMC constituie un
forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerţului cu bunuri şi servicii, prin
desfiinţarea barierelor şi elaborarea de noi reguli în domeniile legate de comerţ. Acordurile OMC
prevăd un mecanism comun de reglementare a diferendelor, prin care membri îşi apără drepturile şi
reglementează divergentele care apar intre ei.
La ora actuala în afara sistemului OMC au rămas doar unele tari care în trecut aveau economii
planificate şi o parte din tarile în curs de dezvoltare. Tarile cu economiile în tranziţie privesc la OMC
ca la o structura ce oferă o posibilitate importanta de integrare în economia mondiala şi de
perfecţionare a bazei legislative naţionale în domeniile economic şi comercial.
 Rundele comerciale
Negocierile comerciale iniţiate de către GATT se desfăşoară în cadrul unor conferinţe, denumite
şi runde de tratative. Practica acestor conferinţe a consacrat respectarea câtorva principii în
desfăşurarea negocierilor tarifare şi netarifare, şi anume:
a. Fiecare parte contractantă are dreptul de a decide dacă participă sau nu la negocierile iniţiate în
cadrul GATT;
b. Nici uneia dintre părţile contractante nu i se poate cere să facă concesii unilaterale, între părţi
contractante trebuind să se acorde concesii de egala valoare. Fac excepţie ţările în curs de dezvoltare
care beneficiază de principiul nereciprocităţii concesiilor în raporturile cu ţările dezvoltate.
c. Toate părţile contractante beneficiază de rezultatele negocierilor tarifare, în virtutea aplicării
reciproce a MFN, indiferent daca participa sau nu la negocieri.
1. Runda de la Geneva (aprilie-octombrie 1947).Aceasta runda s-a soldat cu crearea Acordului
GATT şi cu 45 000 concesii tarifare vizând peste 50% din valoarea comerţului mondial din acea
perioada. S-au pus bazele unei noi tehnici de negocieri cunoscuta sub denumirea de „ţară cu ţară şi
produs cu produs”. Prin protocolul de la Geneva se stabileşte reducerea taxelor vamale la importul în
tarile dezvoltate cu 35% în medie pentru produse industriale şi cu 15% pentru produse agricole, iar la
importul în unele ţări în curs de dezvoltare, cu până la 40% pentru unele produse industriale.
2. Runda de la Annecy (Franta-1949).Această rundă de negocieri comerciale a condus, pe lângă
aderarea a 11 noi ţări la GATT.
3. Runda de la Torguay (Anglia-1950-1951) Această rundă a fost organizată cu prilejul aderării
R.F.G la GATT.
4. Runda de la Geneva (Elvetia-1955-1956).Această rundă s-a soldat cu rezultatele cele mai
modeste.
5. Runda Dillon-Geneva (1960-1962).A fost numita aşa după numele subsecretarului de stat
American care a propus-o. A fost un pas înainte faţă de rundele precedente prin faptul ca s-a folosit
tehnica reducerii lineare şi reciproce a taxelor vamale cu un anumit procent convenit.
6. Runda Kennedy-Geneva (1964-1967).Runda a fost lansată din iniţiativa SUA şi CEE. Pentru
prima oara au fost abordate la aceasta runda şi alte trei probleme: obstacolele netarifare, liberalizarea
comerţului cu produse agricole şi luarea în considerare a situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. În
domeniul obstacolelor netarifare s-a elaborat şi adoptat un Cod antidumping.
7. Runda Tokyo (1973-1979).A fost organizată din iniţiativa SUA, CEE şi a Japoniei. Pe
parcursul acesteia au continuat eforturile GATT de a reduce în mod treptat tarifele. Rezultatele s-au
soldat cu o reducere de 1/3 din plăţile vamale în cele 9 mari ţări industrializate, ceea ce a făcut ca
tariful mediu la produsele industriale să se reducă cu 4.7%. Micşorarea tarifelor, eşalonată pe
parcursul unei perioade de peste opt ani, a implicat şi un element de „armonizare”, şi anume cu cât mai
mare era tariful, cu atât mai mare era diminuarea acestuia, în mod proporţional.

Acordurile conexe
Pe lângă Acordurile ce cuprind principiile de baza (GATT, TRIPS, GATS), au fost negociate şi o
serie de Acorduri adăugătoare care se referă la clauze speciale cu privire la sectoare specifice, şi
anume:
1.Acordul privind evaluarea bunurilor în vamă (art. VII al GATT)
a) conţine reguli de evaluare care concentrează şi, simultan, extind clauzele privind evaluarea în
vama stabilite în textul original al GATT.
b) Sistemul de evaluare a Acordului este bazat pe criterii simple şi echitabile, urmărind asigurarea
uniformităţii în aplicarea regulilor, astfel incit importatorii să poată evalua în avans cu certitudine
suma taxelor de plătit la importuri.
c) Principala regula a acestui Acord este acea ca valoarea pentru scopuri vamale trebuie să se
bazeze pe preţul real plătit sau plătibil pentru bunul de export, destinat unei tari importatoare (adică
preţul de factură), ajustat, daca este cazul, pentru a include unele plăţi suportate de cumpărători, cum
ar fi costul ambalării, taxele pentru obţinerea licenţei, etc.
d) Articolul enumeră taxele sau costurile care nu trebuie adăugate la valoarea în vamă, daca nu
pot fi evidenţiate separat din preţul real sau plătibil, şi anume: cheltuielile de transport, după importul
 în teritoriul vamal al ţării importatoare; costul construcţiei, asamblării, întreţinerii după efectuarea
importului.
Acordul mai conţine alte cinci reguli care limitează discreţia autorităţilor vamale şi stabilesc o
consecutivitate stricta a etapelor evaluării.
a) Valoarea de tranzacţie a mărfurilor identice
b) Valoarea de tranzacţie a mărfurilor similare
c) Valoarea deductivă
d) Valoarea calculata
e) Metoda continuării
2. Acordul privind Inspecţia Înainte de Expediţie (PSI)
- PSI consta în angajarea unor companii private specializate din străinătate pentru a verifica detaliile
expediţiei - preţul, cantitatea şi calitatea bunurilor, etc.
Acordul privind Inspecţia Înainte de Expediţie recunoaşte ca principiile şi obligaţiile GATT se aplică
activităţilor agenţilor de inspecţie înainte de expediţie împuterniciţi de către guverne. - În prezent, 5
companii de PSI oferă servicii de inspecţie înainte de expediţie: cea mai mare dintre ele este Société
Generale du Surveillance (SGS) din Geneva, ea are peste 130 de filiale în peste 140 de ţări (inclusiv şi în
Republica Moldova); altele sunt BIVAC internaţional din Paris; COTECNA din Geneva, Inchape Testing
Services Internaţional (ITSI) din Londra şi Inspectoratele din SUA.
Scopul PSI este salvgardarea intereselor naţionale financiare prin prevenirea ieşirilor de capital,
fraudelor comerciale şi eschivării de la plata taxelor vamale, compensarea insuficienţilor din
infrastructurile administrative.
Obligaţiile pe care Acordul le impune ţărilor care folosesc sistemul PSI vizează:
a) Nediscriminarea
b) Tratamentul naţional
c) Locul inspecţiei
d) Standardele
e) Transparenta
f) Protecţia informaţiilor confidenţiale -
g) Întârzierile
h) Verificarea preţurilor
3. Acordul privind Barierele Tehnice în Calea comerţului (TBT).
Scopul fundamental al Acordului este de a asigura ca regulamentele şi standardele tehnice, ce
includ cerinţe pentru împachetare, marcare şi etichetare şi proceduri utilizate pentru evaluarea
conformităţii cu aceste regulamente, cerinţe şi standarde să nu fie formulate şi aplicate astfel incit să
creeze obstacole inutile în calea comerţului.
Evaluarea conformităţii cu standardele, prin intermediul utilizării unei terţe părţi neutre, la
următoarele forme:
1. Testarea produselor;
2. Certificarea produselor, în urma inspecţiei;
3. Evaluarea sistemelor de management al calităţii;
4. Proceduri de acreditare.
Acordul stabileşte anumite principii şi reguli care cer ca agenţiile cu rol de reglementare
corespund cerinţelor (Acordul privind TBT, art.2.1-2.2). Principalele organizaţii care redactează
standardele internaţionale sunt: organizaţia Internaţională pentru standardizare(ISO); Comisia
Electrotehnica Internaţională(CEI); Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (ITU); şi Comisia
Codex Alimentarius.
4. Acordul privind aplicarea masurilor sanitare şi fitosanitare (SPS).
Acordul SPS încurajează ţările membre să utilizeze standarde stabilite de organizaţii
internaţionale, dar mai permite tarilor să stabilească propriile standarde care pot fi doar mai înalte
decât cele internaţionale.
Conform Acordului SPS se considera masuri sanitare şi fitosanitare toate masurile ce pot fi
aplicate:
a. pentru protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor împotriva riscurilor cauzate de alimentele care
conţin aditivi, substanţe contaminante, toxine sau organisme ce provoacă boli;
 b. pentru protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor împotriva plantelor sau animalelor purtătoare de
boli;
c. pentru protecţia vieţii şi sănătăţii animalelor şi plantelor împotriva paraziţilor, bolilor sau
organismelor ce provoacă boli; s.a.
Acordul SPS cere ţărilor ca, la adoptarea măsurilor sanitare şi fitosanitare, să se călăuzească de
standardele, directivele sau recomandările elaborate de: Comisia Codex Alimentarius; Biroul
internaţional al Epizootiilor; organizaţii internaţionale şi regionale competente care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul Convenţiei Internaţionale privind protecţia Plantelor; şi orice alta organizaţie care
poate fi desemnata de Biroul OMC privind SPS:
Măsurile SPS reduc riscurile consumatorilor, animalelor sau plantelor până la niveluri
acceptabile..
Membrii OMC sunt încurajaţi să acorde asistenţă tehnică şi financiară pentru ţările cel mai puţin
dezvoltate pentru ca ele să fie în stare să facă faţă problemelor specifice.
2.5. Efectele reformelor PAC asupra pieţei şi zonelor rurale
Consumul pe locuitor şi realizarea autosuficienţei alimentare

Reforma PAC din 1992 şi Agenda 2000 au introdus schimbări radicale în cursul
agriculturii comunitare. Aceste schimbări vizează noi obiective de securitate alimentară
impuse de evoluţiile pieţei, realizarea unor noi echilibre în funcţionarea pieţelor bazate pe
schimbarea mecanismelor de preţuri şi subvenţii, începutul reconstrucţiei zonelor rurale şi a
mediului înconjurător afectate de folosirea neraţională a resurselor naturale şi de urbanizarea
excesivă. Creşterea costurilor bugetare pentru susţinerea producţiei agricole care depăşeşte
necesităţile de consum ale populaţiei la unele categorii de produse şi mai ales obţinerea
acestora cu ajutorul unor metode şi tehnologii care distrug, poluează grav mediul şi afectează
sănătatea oamenilor şi animalelor au impus măsuri de reorientare a cheltuielilor publice.
Dezechilibrele pieţei se menţin, cu toate măsurile limitare a producţiilor excedentare.
Legăturile agricultorilor cu piaţa nu s-au consolidat pe măsura aşteptărilor, fiind dependente
de subvenţii, iar depopularea zonelor rurale continuă.
Uniunea Europeană a atins un nivel calitativ ridicat de asigurare a securităţii
alimentare pentru populaţiile tuturor statelor membre (UE15). Obiectivele iniţiale ale PAC
privind asigurarea securităţii alimentare au fost de multă vreme realizate. În prezent şi în
viitor însă, exigenţele consumatorilor se schimbă rapid, deplasându-se către siguranţa
alimentelor, către produse ecologice şi alimente de înaltă calitate.
Vechile state membre (UE15) asigură un consum uman echilibrat, în timp ce noile
state membre şi candidate prezintă mari decalaje, în special România (tabel 2.6).

Obiectivele PAC de asigurare a aprovizionărilor cu produse agroalimentare şi

creşterea gradului de autosuficienţă alimentară din deceniul ’60 s-au realizat încă din
deceniul ’70. Dar, explozia productivităţii agricole din deceniul ’80 şi începutul deceniului
’90 a determinat creşterea excedentelor agricole peste necesarul intern şi exportul
nesubvenţionat. Deşi prin măsurile de limitare a producţiei şi reducerea preţurilor de
intervenţie s-a temporizat creşterea excedentelor, după reforma din 1992, gradul de
autosufucienţă alimentar depăşeşte şi în prezent cererea internă şi posibilităţile de export la o
serie de produse (secară, grâu, ulei de măsline, vin, etc.). În schimb, nu se asigură
autosuficienţa la oleaginoase, unt, carne de bovine şi caprine, ca şi necesarul de soia pentru
zootehnie (tabel 2.7.).
Creşterea exporturilor de produse agroalimentare
Pe măsura dezvoltării agriculturii şi a creşterii producţiei peste necesităţile interne de
consum, Comunitatea a sporit exporturile către terţe ţări. Susţinerea produselor exportate şi
creşterea competitivităţii, ca urmare a politicii de modernizare structurală, tehnică şi
tehnologică, a sporit volumul exporturilor şi s-a redus soldul negativ al balanţei comerciale.
Totuşi, volumul exporturilor stagnează, este tot mai dificilă menţinerea pe pieţele externe, iar
preţurile produselor agricole sunt în scădere. Uniunea Europeană şi-a îmbunătăţit soldul
balanţei comerciale pe seama produselor procesate, la cereale şi alte materii prime agricole
soldul negativ este în creştere. Viitorul exporturilor agricole europene este pus sub semnul
întrebării fără schimbări fundamentale privind competitivitatea produselor.
În condiţiile eliminării subvenţiilor la export şi a reducerii taxelor vamale, creşterea
exporturilor poate avea loc numai prin sporirea calităţii şi a competitivităţii produselor (tabel
2.8.).
Evoluţia numărului de agricultori
Performanţa agriculturii comunitare, bazată în mare măsură pe un sistem de susţinere
ridicată pe piaţa internă şi la export ridicată, cu eforturi bugetare mari, nu va putea să se
menţină. Întărirea legăturilor fermierilor cu piaţa, fără subvenţii care îi direcţionează ce să
producă, permite diversificarea activităţilor economice în zonele rurale şi creşterea
standardelor de viaţă ale acestora şi familiilor lor, în scopul stabilizării populaţiei în aceste
zone.
Unul dintre efectele negative, care s-a accentuat pe măsura modernizării agriculturii şi
a urbanizării accelerate şi care se manifestă şi în prezent, este reducerea accelerată a
numărului de agricultori, în primul rând şefii de exploataţii. Deşi acest proces este mai
moderat, după anul 2000, reducerea anuală rămâne sensibilă. Extinderea Uniunii cu încă zece
state, plus România şi Bulgaria, creează dificultăţi legate atât de decalajele de productivitatea,
cât şi de finanţarea comunitară. Una din măsurile care s-a impus este dezvoltarea complexă a
zonelor rurale în vederea asigurării de noi locuri de muncă şi creşterea veniturilor alternative
(tabel 2.9.).

După reforma din 1992 şi Agenda 2000, indicele veniturilor reale în agricultură a
cunoscut creşteri moderate. Totuşi, numărul de agricultori a scăzut continuu, datorită unui
commplex de factori care ţin de creşterea de performanţă scăzută în fermele mici, care au
legăuri mai slabe cu piaţa şi obţin sprijin inferior fermelor mari (tabelul 2.10.).
De la 10.381 agricultori, câţi erau la crearea CEE cu şase state membre, s-a ajuns la
6.537 mii în 2002 şi 6.487 mii agricultori, în anul 2003, în UE15. Statele membre care au cea
mai mare scădere sunt cele cu economie dezvoltată (Belgia, Germania, Franţa, Italia, etc.) şi
care nu au promovat politici de dezvoltare rurală complexă, aşa cum au procedat Olanda,
Marea Britanie, Danemarca.
România are o populaţie agricolă de peste 3,3 mil. persoane, reprezentând peste 56%
din populaţia agricolă a UE15 şi 85% din populaţia agricolă a UE10. Reducerea populaţiei
agricole în noile state membre şi candidate este sprijinită prin finanţarea programelor
comunitare de preaderare şi alte forme de sprijin. Şocul aderării ar putea fi foarte puternic în
condiţiile date ale României şi în perspectiva deschiderii pieţelor. Lipsa locurilor de muncă în
sectoarele neagricole, performanţa slabă a agriculturii şi a economiei în general, va creşte
exodul tinerilor spre statele vest europene. Măsurile de susţinere a diversificării economiei
rurale şi a stabilizării tinerilor sunt de mare importanţă în prezent şi în viitor.
Evoluţia stocurilor publice
Reforma mecanismelor PAC în deceniul 90 de trecere de la măsuri de intervenţie prin
preţuri, de reducere a stocurilor, a subvenţiilor la export, la susţinerea directă a agricultorilor
şi la crearea de facilităţi fermelor mici, a avut efecte pozitive asupra echilibrului pieţei.
Intervenţiile pentru stocarea producţiei s-au restrâns şi ca urmare stocurie s-au redus
sau la unele produse au fost eleminate (tabelul 2.11.).
 S-au menţinut şi în 2002/2003 stocuri publice mari la cereale, în special la secară,
reducerea şi eliminarea preţurilor de intervenţie la secară va reduce stocurile în viitor. La
carnea de bovine, stocurile publice s-au redus accentuat, iar la celelalte specii s-au eliminat.
Deplasarea susţinerii de la producţie la producători, prin introducerea mecanismului
plăţilor directe pe hectar şi pe animal creează condiţii pentru menţinerea micilor fermieri în
activitate. În anul agricol 2003/2004, în UE15, dintr-o suprafaţă de bază pentru care se asigură
plăţi directe, de 53,56 milioane hectare, fermele mici deţineau 11,95 milioane hectare, iar
fermele comerciale mari şi mijlocii 39,75 milioane hectare (74,2%). Fermele mari beneficiază
de cea mai mare parte din sumele alocate pentru plăţile directe. În anul 2001, circa un milion
de ferme (tabel 2.12), reprezentând 22,2% din numărul total al celor care au beneficiat de
aceste plăţi, au obţinut circa 84% din sumele totale. Fermele mici, 3,42 milioane, au primit
doar 4 miliarde Euro sub forma plăţilor directe (16% din suma totală).
Noul mecanism de reducere a susţinerii prin modulare pentru fermele mari va stimula
fermele care nu au venituri de până la 5000 Euro/an, începând cu anul 2007.
Până în prezent, menţinerea stabilităţii rurale în spaţiul comunitar se face cu dificultăţi
şi costuri bugetare ridicate. Noile măsuri de reformă care redirecţionează susţinerea
comunitară spre dezvoltarea rurală durabilă prin diversificare producţiei şi asigurarea unor
venituri alternative pentru fermele mici este o necesitate a stabilităţii rurale. Aceste măsuri pot
avantaja zonele rurale din România, cu condiţia impulsionării selectării fermelor viabile din
numărul mare de gospodării ţărăneşti de semisubzistenţă, existente în prezent, modernizarea
filierelor agroalimentare, dezvoltarea unor activităţi economice complexe şi stabilizarea
tinerilor în zonele rurale.
XXII. Baza noului sistem comercial multilateral

Tendinţa către sistemul comercial multilateral este determinată de evoluţia adâncirii

proceselor economice internaţionale, a interdependente lor în producţia şi circulaţia
mărfurilor, în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, sub incidenta şi impactul progresului
tehno-ştiinţific. În aceste condiţii, politicile comerciale promovate de diverse state dobândesc
forme, dimensiuni şi valenţe noi.
Primul mare efort de adoptare a regulilor care să guverneze relaţiile comerciale
internaţionale a fost făcut de unele tari imediat după cel de-al doilea război mondial, când a
apărut necesitatea creării unui organism care să vegheze, să controleze şi să se implice direct
în desfăşurarea comerţului internaţional. Aceste eforturi au condus la adoptarea în 1948 a
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), regulile sale aplicându-se comerţului
internaţional cu bunuri. În decursul timpului, textul GATT a fost modificat pentru a include
noi prevederi, în special pentru a trata problemele comerciale ale tarilor în curs de dezvoltare.
în plus, a fost adoptat un număr de Acorduri conexe care detaliază câteva din prevederile
principale ale GATT. Regulile GATT şi Acordurile conexe au fost în continuare revizuite şi
îmbunătăţite în timpul mai multor runde de negocieri, cea mai importantă fiind Runda de la
Uruguay care a durat din 1986 până în 1994.
Unul dintre rezultatele Rundei Uruguay a fost crearea Organizaţiei Mondiale a
Comerţului la 1 ianuarie 1995. GATT, sub auspiciile căruia au fost lansate aceste negocieri, a
fost inclus în cadrul OMC. Organizaţia Mondiala a Comerţului (OMC) este responsabila
pentru supravegherea sistemului comercial multilateral, care a evaluat treptat în ultimii 50 de
ani. De asemenea, OMC constituie un forum pentru continuarea negocierilor privind
liberalizarea comerţului cu bunuri şi servicii, prin desfiinţarea barierelor şi elaborarea de noi
reguli în domeniile legate de comerţ . Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de
reglementare a diferendelor, prin care membri îşi apără drepturile şi reglementează
divergentele care apar intre ei.
 La ora actuala în afara sistemului OMC au rămas doar unele tari care în trecut aveau
economii planificate şi o parte din tarile în curs de dezvoltare. Tarile cu economiile în
tranziţie privesc la OMC ca la o structura ce oferă o posibilitate importanta de integrare în
economia mondiala şi de perfecţionare a bazei legislative naţionale în domeniile economic şi
comercial.

XXII. Obiectivele şi conţinutul noii reforme a Politicii Agricole

Comune 2007-2013
În noul context al accelerării procesului de globalizare şi extinderea Uniunii Europene
de la 25 şi la 27 state membre, aceasta se confruntă cu exigenţe şi oportunităţi noi, care au
impus continuarea reformei Politicii Agricole Comune printr-o abordare noua a dezvoltării
sectorului agricol şi a zonelor rurale.
Uniunea Europeană parcurge un proces de reformă fundamentală a Politicii Agricole
Comune, concepută în anii 2003 – 2004, primele măsuri fiind aplicate în vechile state membre
(UE 15), din anul 2005, şi urmând ca din anul 2007 să fie implementat ansamblul reformei
privind piaţa şi dezvoltarea rurală. Vor fi însă unele măsuri de tranziţie în aplicarea acestor
reglementări comunitare şi după 1 ianuarie 2007, unele dintre acestea valabile o perioadă mai
lungă de timp.
Noua reformă a Politicii Agricole Comune va fi o reformă fundamentală în sensul
deplasării măsurilor de sprijin de la produse la producători, de la reglementări de piaţă
către dezvoltarea rurală şi protecţia mediului. Vor rămâne îngheţate şi treptat se vor elimina
preţurile de intervenţie şi unele intervenţii publice. În condiţiile unor preţuri aliniate la
preţurile mondiale, agricultorii se vor orienta numai după preţurile pieţei de care va depinde
nivelul veniturilor.
Decuplarea totală a preţurilor de intervenţie de producţie, prin introducerea schemei de
plată unică pe exploataţie va stabili relaţii directe între fermieri şi piaţă, sprijinul comunitar
nemaifiind necesar pentru controlul ofertei, ci va fi direcţionat spre aplicarea unor metode
sănătoase de producţie agricolă, protecţia mediului şi programe de dezvoltare rurală durabilă.
Veniturile agricultorilor nu vor depinde de subvenţii fiindcă acestea nu se vor aloca pentru un
nivel al producţiei, ci independent de aceasta, pentru condiţii de mediu şi calitate, de sănătate
publică şi sănătatea animalelor.
Noua reformă a PAC se aplică în condiţii diferite şi cu măsuri flexibile, atât pentru
vechile state membre, cât şi pentru noile state membre. În noile state membre aceste măsuri
vor fi introduse treptat, în conformitate cu reglementările tratatelor de aderare.
Reglementarea Consiliului (CE) nr.1782 din 29 septembrie 2003 privind stabilirea
normelor comune pentru regimul de susţinere directă în cadrul PAC şi stabilirea altor regimuri
de susţinere a agriculturii, intrată în vigoare în anul 2005, stabileşte noile măsuri de reformă a
PAC privind piaţa şi modifică cea mai mare parte din reglementările anterioare. După
extinderea la 27 state, aceste măsuri sunt valabile pentru toate statele membre, inclusiv pentru
România şi Bulgaria. Pentru noile state membre s-au stabilit perioade de tranziţie, dacă în
tratatele de aderare sunt prevăzute alte prevederi.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782 / 2003 stabileşte normele comune pentru
plăţile directe în regimul de susţinere a veniturilor agricultorilor, finanţate din FEOGA-
garantare, cu excepţia plăţilor prevăzute de Reglementarea (CE) nr. 1257 / 99, privind ajutorul
pentru zonele defavorizate şi cu restricţii de mediu. De asemenea, introduce un nou mecanism
de sprijinire a veniturilor, agricultorilor denumit „plată unică pe exploataţie”. Aceasta a
început să se introducă în vechile state membre, din 2005. Totuşi, vor rămâne unele produse şi
activităţi în sistemul plăţilor directe pe hectar şi pe animal, până la definitivarea măsurilor de
reformă în toate sectoarele. Noile state membre vor introduce sistemul plăţii unice după 2007,
până în anul 2010 sau şi mai devreme, dacă sunt pregătite condiţiile.
Beneficiarii plăţilor (din ambele sisteme de sprijin) sunt toţi agricultorii care respectă
cerinţele prevăzute în legislaţie, aplicabile la datele stabilite:
- de la 1 ianuarie 2005 – mediul, identificarea şi înregistrarea animalelor;
- de la 1 ianuarie 2006 – sănătatea publică, sănătatea plantelor şi animalelor
şi notificarea bolilor;
- de la 1 ianuarie 2007 – bunăstarea animalelor.
Noua reformă a PAC continuă direcţiile generale stabilite de Agenda 2000, revăzute şi
îmbunătăţite de către Comisie prin Mid Term Review, în anul 2000, dar urmăreşte şi
realizarea unui cadru mai stabil al politicii pentru agricultură europeană în condiţiile în care
Uniunea s-a lărgit cu încă 10 state şi în perspectivă vor adera încă două state (trei state) 1.
Acordul de la Luxemburg, din 2003, reînnoieşte spiritul trăsăturilor fundamentale PAC şi
stabileşte direcţiile de dezvoltare până în 2013. Acest acord a decis noul cadru al PAC privind
inovarea şi pieţele, sistemul de susţinere a agricultorilor, formele de realizare a preferinţei
comunitare, finanţarea fermelor şi dezvoltarea rurală. La acestea se adaugă problemele
principale ale ultimilor ani care privesc obiectivele de mediu, peisajele rurale, viabilitatea
economiei rurale, moştenirea culturală, calitatea alimentelor, sănătatea animalelor şi
standardele de bunăstare.
Agenda 2000 a elaborat cadrul de aplicare a Politicii Agricole Comune, care se
implementează până în anii 2005-2007. Noua reformă, începută în anul 2003, va schimba
fundamental sistemul de susţinere a fermelor şi a zonelor rurale, pentru perioada 2007 - 2013.
În noua etapă a reformei s-a stabilit o singură politică agricolă, într-o corelare strânsă
cu politica de dezvoltare rurală, de mediu şi privind comerţul internaţional2.
Unificarea formelor de sprijin stabilit de PAC asigură simplificarea mecanismelor de
politică agricolă, dezvoltă responsabilitatea şi promovează descentralizarea. Se poate asigura
astfel un nou echilibru între managementul la nivelul Comunităţii şi creşterea gradului de
percepţie şi control la nivel local.
La începutul noului mileniu, Uniunea Europeană are nevoie de o nouă politică agricolă
care să facă faţă schimbărilor care se produc în competiţia de pe piaţă, exigenţelor de calitate
a produselor, de protecţie a mediului şi încurajarea de practici rurale durabile.
Noua reformă PAC este o alegere politică a Uniunii Europene în contextul
globalizării şi al celei mai mari extinderi din istoria sa. În promovarea noului model european
de agricultură vor câştiga fermierii şi consumatorii, dar şi statele membre pe ansamblul lor.
Principalele caracteristici ale noii reforme sunt3:
 Orientarea PAC către interesele consumatorilor, dar continuând să sprijine
fermierii.
 Protejarea economiei rurale şi a mediului.
 Menţinerea costurilor bugetare la un nivel stabil.
 Sprijinirea negocierilor în cadrul OMC în vederea încheierii unui acord privind
agricultura care să satisfacă nevoile agriculturii fiecărei ţări şi pe ansamblul
Uniunii.
Reforma va continua procesul de implementare a mecanismelor PAC, de integrare a
agriculturii noilor state membre în PAC şi de asigurare a exigenţelor securităţii alimentare.
1
J. Malone – The Common Agricultural Policy and Enlargement, Conference PAC, Sofia 14-15 March 2004
2
Dirk Ahher – The Future of European Agriculture Policy, Sofia, 2004
3
 Politica Agricolă Comună întotdeauna a evoluat pentru a răspunde nevoilor de
schimbare în societate. PAC nu este o politică a trecutului, ci este o politică modernă, diferită
de cea a anilor ‘60 şi ’80. Agricultura de azi are funcţii multiple, care le conferă fermierilor
rolul de a produce alimente şi fibre naturale, de a asigura gestiunea zonelor rurale şi
conservarea mediului natural.
Revizuirea radicală a PAC care se realizează începând cu anii 2003-2004 însemnă nu
numai transformarea sectorului fermelor într-o activitate economică competitivă şi
sustenabilă, ci şi supravieţuirea pe termen lung a spaţiului european ca urmare a măsurilor de
creştere a viabilităţii comunităţilor rurale.
Scopul reformei este realizarea unei economii europene mai dinamice şi competitive.
Principalele măsuri de politică agricolă urmăresc:
 Creşterea potenţialului agriculturii comunitare pentru a îmbunătăţi nivelul
calitativ al autosuficienţei alimentare, fără de care nu poate exista o autonomie
politică veritabilă, nu se poate menţine echilibrul teritorial
 Promovarea normelor de calitate privind produsele alimentare şi mediul
înconjurător.
 Scăderea preţurilor instituţionale ale produselor agricole şi reducerea costurilor
de producţie în exploataţiile agricole din Comunitate.
 Diversificarea activităţii economice în diferite regiuni ale UE pentru a se
obţine o valoare adăugată ridicată care să sporească veniturile fermierilor şi ale
locuitorilor rurali.
Elementele cheie ale noii reforme a PAC vizează:
 Piaţa şi politica de preţuri.
 Schema de plată unică pe exploataţie.
 Cross compliance (reguli de condiţionalitate sau de eco-condiţionalitate).
 Modularea şi disciplina financiară.
 Dezvoltarea rurală durabilă.

Piaţa şi politica de preţuri

Noua reformă PAC urmăreşte îmbunătăţirea mecanismelor de piaţă în vederea creşterii

competitivităţii agriculturii şi a liberalizării treptate a pieţelor agricole. Evoluţia agriculturii
europene spre un nou model economic viabil este legată de liberalizarea pieţei. În acest sens
negocierile care au loc în cadrul OMC sunt privite diferit. După unii experţi, liberalizarea
totală a pieţei agricole este o greşeală şi ar fi suficient să existe o stabilitate a preţurilor pentru
ca agricultura să se menţină viabilă. Alţii consideră necesară eliminarea subvenţiilor la export
(măsură aflată în proces de finalizare în cadrul negocierilor OMC) şi retragerea progresivă a
ajutoarelor directe pentru eliminarea excedentelor. Aceasta din urmă se regăseşte între
măsurile noii reforme a PAC, dar se va produce treptat, iar fondurile vor fi redirecţionate spre
mediu şi dezvoltarea rurală. Fermierii nu vor fi însă abandonaţi, întrucât prezenţa lor în
mediul rural este vitală, iar agricultura este „coloana vertebrală” a acestuia.
Prin particularităţile şi rolul său esenţial pentru viaţă şi securitatea popoarelor,
agricultura nu poate să desfăşoare activităţi durabile fără sprijinul contribuabililor. Noua
reformă are în vedere o deplasare a acestui sprijin de la producţie spre dezvoltarea rurală
complexă şi agricultura multifuncţională. O astfel de dezvoltare poate spori autonomia
financiară a locuitorilor din zonele rurale şi asigurarea capacităţii de a investi şi concepe
proiecte în acest scop.
Susţinerea pieţei a avut loc, până la noua reformă, prin următoarele mecanisme:
 Preţuri de intervenţie şi stocuri de intervenţie (publice şi private).
  Restituiri la export.
 Prime de orientare.
 Ajutoare de transformare şi comercializare.
 Ajutoare de consum.
 Retrageri şi operaţii asimilate.
 Alte măsuri care generează cheltuieli pentru piaţă.
Mecanismele de politică agricolă care se utilizează în cadrul reformelor din deceniul
‘90 sunt:
 Plăţile directe.
 Prime de calitate.
 Alocaţii pentru extensificarea şi pentru producţia ecologică
 Sprijin pentru dezvoltarea rurală şi protecţia mediului etc.
Ajutoarele pentru reformă au devenit cele mai importante forme de sprijin în agricultură,
în baza măsurilor stabilite de reforma PAC din 1992 şi de Agenda 2000. aceste ajutoare se vor
redirecţiona spre creşterea competitivităţii agricole, a dezvoltării durabile a zonelor rurale.
Intervenţiile pe piaţă prin susţinerea preţurilor au influenţat creşterea producţiei şi
productivităţii, în primele etape, dar au avut ulterior efecte negative asupra echilibrului
pieţelor agricole. Au crescut excedentele greu vandabile, precum şi costurile stocării de
intervenţie şi ale susţinerii exporturilor. Totodată s-au produs distorsiuni ale pieţelor pe plan
mondial, ceea ce a determinat măsuri noi în cadrul OMC. În etapele precedente ale noii
reformei PAC s-au stabilit măsuri de reducere treptată a preţurilor de intervenţie. Această
reducere a fost resimţită abia după punerea în aplicare a măsurilor de reformă prevăzute de
Agenda 2000. Sistemul preţurilor de intervenţie s-a simplificat şi în prezent preţurile sunt
îngheţate sau supuse unei noi reduceri, s-a redus numărul de produse la care se aplică
intervenţii prin preţuri şi stocarea producţiei, s-a eliminat stocarea publică etc.
Plăţile directe au devenit principalul mecanism prin care agricultorii primesc sprijin pe
hectar şi animal pentru stabilizarea veniturilor, inclusiv ca urmare a reducerii preţurilor de
intervenţie la produsele la care se menţin.
Plăţile directe la hectar şi pe animal introduse în vederea susţinerii veniturilor sunt
formate din subvenţii pentru producţie, întrucât decuplarea este doar parţială şi plăţi
compensatorii care acoperă reducerile de venituri datorate reducerii şi eliminării unor preţuri
de intervenţie.
Preţurile de intervenţie sunt îngheţate şi apropiate de preţurile pieţei şi ca urmare
pierderile de venituri se acoperă mai ales prin sprijin direct acordat pentru produsele de bază
în alimentaţie şi suprafeţele retrase din cultură.
Esenţa noii reforme a pieţei agricole constă în:
 Facilitarea accesului la pieţe prin măsuri interne de diversificare a activităţii şi
creşterea competitivităţii produselor şi reducerea taxelor vamale.
 Reducerea susţinerii interne în vederea eliminării surplusurilor greu vandabile
şi creşterea competitivităţii, în condiţiile concurenţei dure de pe pieţele
internaţionale.
 Reducerea exporturilor subvenţionate şi a altor forme mascate de susţinere care
distorsionează comerţul internaţionale (credite de export, ajutor alimentar etc.).
 Reducerea şi eliminarea subvenţiilor la export.
Uniunea Europeană susţine actualizarea regulilor de bază ale OMC şi întărirea
comerţului internaţional ca instrument important al dezvoltării. Totodată, UE asigură o
integrare complexă a statelor membre în Piaţa Unică pe baza Tarifului Vamal Comun.
Finanţarea politicii de piaţă se va face, din anul 2007, din Fondul Agricol European de
Garantare, rezultat din FEOGA – garantare.
 Schema de plată unică pe exploataţie

În noua etapă a reformei PAC, mecanismul plăţilor directe la hectar şi pe animal folosit
în prezent se va înlocui treptat cu “schema de plată unică pe exploataţie”. Acest mecanism s-
a introdus parţial, începând cu anul 2005, în majoritatea vechilor state membre.
Noile şi viitoarele state membre (UE10, România şi Bulgaria) vor introduce plata unică
pe exploataţie treptat, previzibil până în anul 2010. Până atunci se va aplica mecanismul
plăţilor directe la hectar şi pe animal, în variante adaptate la situaţia agricolă din fiecare ţară în
ceea ce priveşte decuplarea acestui sprijin de producţie. Nivelul plăţilor va fi acelaşi, stabilit
de Comunitate, indiferent dacă se utilizează plata directă la hectar şi pe animal sau plata unică
pe exploataţie.
Plata unică pe exploataţie, ca mecanism de sprijinire a veniturilor agricole, reuneşte
toate tipurile de ajutorare directe acordate în prezent şi va simplifica gestiunea acestora. Se
urmăreşte ca, treptat, sprijinul alocat să fie decuplat de producţie la nivelul întregii
Comunităţi.
Decuplarea completă a plăţii unice de producţie va deveni operaţională la 1 ianuarie
2007, în vechile state membre. Totuşi, statele membre pot menţine, limitat, unele elemente de
cuplare a plăţilor directe de producţie, pentru a evita dezechilibrele majore ale pieţei şi
abandonarea terenurilor.
Decuplarea parţială se va menţine, în forma existentă, la anumite culturi şi în proporţii
limitate în perioada de tranziţie la produsele sensibile şi după 2007, în UE15.
Sunt admise şi plăţile suplimentare cuplate pentru sprijinirea unor activităţi agricole
importante în scopul protecţiei mediului sau a creşterii şi îmbunătăţirii marketingului
produselor agricole. Aceste plăţi trebuie să se încadreze în limitele generale stabilite pentru
activităţile respective.
În noul sistem de plăţi, calculul sumelor se face având ca bază de referinţă istorică
suprafeţele şi nivelurile de producţie, pentru toate statele membre, media anilor 2000, 2001 şi
2002. Se stabileşte o singură plată pe exploataţie, iar sprijinul se acordă în funcţie de
suprafaţă (numărul de hectare eligibile ale unei exploataţii). Pot fi convertite în hectare
eligibile şi efectivele de animale (bovine, ovine, caprine) pentru care se alocă sprijin, ca şi
cantităţile maxime garantate pentru unele produse (lapte, carne etc.).
Se stabilesc condiţii comune pentru aplicarea plăţilor unice prin includerea diferitelor
tipuri de sprijin. Aceste condiţii vizează integrarea în sistemul Organizărilor Comune de Piaţă
a unor norme fundamentale privind mediul înconjurător, siguranţa alimentelor, bunăstarea şi
sănătatea animalelor.
Pentru evitarea abandonării terenurilor şi menţinerea în bune condiţii agricole şi de
mediu a acestora se instituie, de asemenea, un cadru comunitar, dar care va permite să se ţină
cont de caracteristicile zonale, în special de condiţiile pedoclimatice, de sistemul de cultură al
plantelor şi de structura de producţie din exploataţie.
Sunt prevăzute măsuri pentru menţinerea păşunilor permanente existente şi evitarea
transformării lor în terenuri arabile, întrucât acestea au efecte pozitive asupra mediului.
În perioada 2005-2012, măsurile care vizează agricultura durabilă şi dezvoltarea
rurală cuprind şi un sistem de reducere progresivă a plăţilor directe (plăţi unice). Sumele
rezultate vor fi utilizate pentru dezvoltarea rurală şi vor fi repartizate între statele membre,
pe baza unor criterii definite. Un procent din aceste sume vor rămâne însă statului membru
care le-a generat.
Pentru ca agricultorii să respecte normele de practicare a agriculturii moderne şi de
calitate, statele membre vor organiza un sistem de consultanţă pentru exploataţiile agricole
comerciale. Pentru a introduce acest sistem, bazat pe voluntariat, vor avea prioritate
agricultorii care primesc plăţi directe peste o anumită sumă anuală. Începând cu 1 ianuarie
2007, statele membre pot înfiinţa acest sistem de consultanţă în vederea mai bunei
administrări a terenurilor exploataţiilor, pentru respectarea unui număr de condiţii obligatorii
privind bunele practici agricole şi de mediu. Sistemul de consultanţă menţionat va fi
obligatoriu, din anul 2010.
Pentru întărirea eficacităţii mecanismelor de gestiune şi control s-a creat Sistemul
Integrat de Administrare şi Control, pe baza Reglementării Consiliului (CEE) nr.
3508/1992. Fiecare stat membru a înfiinţat un asemenea organism.
Sistemul Integrat de Administrare şi Control asigură:
- o bază de date informatizată;
- un sistem de identificare a parcelelor agricole;
- un sistem de identificare şi înregistrare a drepturilor de plată;
- gestionarea cererilor de plată;
- un sistem unic de identificare a fiecărui agricultor care a depus cererea de plată.
Comisia Europeană este periodic informată cu privire la funcţionarea Sistemului Integrat
de Administrare şi Control. Statele membre aplică reglementările comunitare şi controlează în
teren aplicarea acestora. Identificarea parcelelor agricole este un element cheie pentru
aplicarea corectă a plăţii unice. Sistemul de identificare a parcelelor se bazează pe tehnici de
teledetecţie.
Mecanismele promovate prin PAC prevăd un sprijin direct al veniturilor în scopul
asigurării unui mod de viaţă echitabil agricultorilor. Acest obiectiv este legat strict de
conservarea zonelor rurale şi de aceea plăţile trebuie atribuite cu respectarea condiţiilor
stabilite. În care scop este necesară monitorizarea realizării obligaţiilor asumate.
Sistemul de sprijin va regrupa într-o “schemă de plată unică” diferitele forme de sprijin
introduse de Agenda 2000 şi ţine seama de modificările plafoanelor de ajutor stabilite prin
noile reglementări.
Plata unică nu trebuie să fie condiţionată de realizarea unei anumite producţii.
Agricultorii sunt liberi să-ai aleagă produsele care doresc să le producă, inclusiv produsele
care sunt încă susţinute în sistem de sprijin cuplat de producţie. Se aşteaptă ca acest mecanism
să apropie agricultorii de cerinţele consumatorilor şi să evite excedentele produse ca urmare a
sprijinului direcţionat.
Pentru asigurarea sprijinului în noul sistem de susţinere, sumele se acordă ţinând seama
de perioada de referinţă aleasă (2000-2002). Totodată, se va constitui o rezervă naţională
pentru situaţii specifice, care poate fi utilizată şi pentru sprijinirea noilor agricultori.
Plata unică va fi fixată la nivelul exploataţiei, în funcţie de numărul hectarelor eligibile.
Prin hectarul eligibil pentru sprijin se înţelege suprafaţa agricolă a exploataţiei, formată
din teren arabil sau pajişti permanente. Nu sunt incluse suprafeţele ocupate cu culturi
permanente (culturi horticole), păduri, terenuri destinate unor activităţi neagricole.
Dreptul de plată unică pe suprafaţă
Calculul dreptului de plată unică (DPU) se bazează pe nivelul “sumelor de referinţă”
atribuite fiecărui stat membru.
Toţi agricultorii beneficiază de drept de plată pe hectar eligibil. Numărul total de
drepturi de plată este egal cu numărul de hectare admise (eligibile), în care se includ şi
ajutoarele pentru: amidon din cartof, furaje uscate, seminţe, toate suprafeţele furajere
destinate creşterii animalelor în perioada de referinţă. Nu se includ în numărul de hectare
eligibile suprafeţele utilizate pentru producerea furajelor uscate, care intră în alt regim de
sprijin, precum şi suprafeţele supuse unui program naţional sau comunitar anterior, de
retragere din cultură (sit-aside).
 Sumele globale pe exploataţie sunt divizate în “drepturi de plată” Prin includerea în
acest sistem a hectarelor eligibile, a animalelor şi cantităţilor garantate, numărul „drepturilor
de plată unică” este mai mare ca numărul hectarelor deţinute de către un fermier.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003 privind regimul de susţinere directă în
cadrul PAC stabileşte normele şi cadrul de acordare a sprijinului comunitar din anul 2005,
pentru UE15. Aplicarea treptată a noului mecanism de susţinere directă a agriculturii denumit
„plata unică pe exploataţie”, se face cu perioade de tranziţie, decuplarea extinsă a sprijinului
de producţie urmând a se realiza până în anul 2007, dar se pot menţine şi forme de sprijin
nedecuplat, la anumite produse, până în anul 2010.
Mecanismul decuplării se aplică pentru vechile state membre , noile state membre îl pot
introduce treptat şi flexibil. Plăţile directe pentru noile state membre (UE10) se vor acorda
etapizat, într-o perioadă de 10 ani de la aderare. Sumele acordate în procente anuale,
prevăzute în Tratatul de Aderare, se calculează în funcţie de suprafeţele şi producţiile referinţă
(media anilor 2000 – 2002). Aceeaşi metodologie se aplică şi în cazul României şi Bulgariei,
începând cu anul 2007.
După cum rezultă din tabelul 4.1, sistemul de sprijin rămâne complicat în vechile state
membre şi după generalizarea regimului de plată unică, din 2007. Se păstrează numeroase alte
forme de sprijin în perioada de tranziţie de la plăţile directe pe hectar şi animal la plata unică
pe exploataţie. Se păstrează diferite forme de sprijin şi după 2010. Faptul că noile state
membre şi candidate vor avea perioade diferite de introducere a plaţii unice şi că impactul nu
este previzibil ridică semne de întrebare, în special cu privire la abandonarea producţiei, mai
ales în sectorul zootehnic.
La nivelul comunitar, naţional, regional (dacă este cazul) se fixează plafoane maximale
ale ajutoarelor, calculate prin însumarea fondurilor care revin fiecărui stat membru în cadrul
mecanismului de sprijin pe durata perioadei de referinţă şi în funcţie de ajustările ulterioare.
Dacă se depăşesc plafoanele maximale, se aplică reduceri proporţionale ale sprijinului.
Utilizarea mecanismului “plăţii unice pe exploataţie” presupune flexibilitatea plăţilor
pentru a se menţine un echilibru între plăţile directe actuale care se menţin în anumite situaţii
şi perioada de tranziţie şi plata unică. Există şi o interdicţie de includere a legumelor, fructelor
şi cartofului de consum în sistemul, plăţii unice întrucât, din cauza regionalizării acestor
culturi, s-ar putea produce distorsiuni ale pieţei acestor produse.
Statele membre pot prevedea, de asemenea, o perioadă de tranziţie pentru aplicarea
plăţilor unice în cazul unor grave distorsiuni pe piaţă sau dacă se impune respectarea unor
obligaţii internaţionale ale Comunităţii.
În cazul aplicării facultative sau tranzitorii a mecanismului plăţii unice trebuie fixată din
timp perioada şi respectate condiţiile de atribuire a drepturilor de plată. Stabilirea
modalităţilor de aplicare acestui mecanism revine Comisiei. Plăţile sunt administrate de către
un Comitet care asistă Comisia Europeană, compus din reprezentanţii statelor membre şi
prezidat de un reprezentant al Comisiei.
Pentru facilitarea tranziţiei între actualele regimuri de plăţi directe pentru culturile în
arabil şi prime pentru animale, pe de o parte, şi noul mecanism de plăţi unice pe exploataţie,
pe de altă parte, sunt necesare ajustări ale sistemului actual de plăţi directe pe hectar şi pe
animal în aceste sectoare.
Agricultorul declară parcelele de teren ca suprafaţă eligibilă pentru un drept de plată
pe o perioadă de 10 ani, începând de la o dată stabilită de statul membru. Cu un an înainte de
obţinerea acestui drept, agricultorul introduce o cerere de participare la regimul de plăţi
unice.
Toate drepturile de plată neutilizate timp de trei ani se atribuie pentru rezerva
naţională. Sunt atribuite drepturile de plată pentru rezerva naţională şi în caz de forţă majoră
sau circumstanţe excepţionale (decesul agricultorului, incapacitate profesională, epizootie,
etc.).
Transferul dreptului de plată nu se poate face decât unui agricultor din acelaşi stat
membru, în caz de moştenire sau moştenire anticipată. În caz de moştenire sau moştenire
anticipată, drepturile de plată nu pot fi utilizate decât în statul membru unde au fost stabilite.
Transferul drepturilor de plată, cu sau fără teren, se poate face prin vânzare sau
cesiune definitivă. Arendarea sau alte tranzacţii similare sunt autorizate în condiţia în care
transferul drepturilor de plată este însoţit de transferul unui număr echivalent de hectare
eligibile care beneficiază de sprijin. Un agricultor nu poate transfera drepturile sale de plată
fără teren (cu excepţia cazurilor de forţă majoră), după ce au fost utilizate în proporţie de
80%, în cursul unui an sau după ce a cedat terenul la rezerva naţională.
Atunci când un agricultor beneficiază de sprijin suplimentar, valoarea fiecărui drept de
plată unică în posesia sa în anul 2007 creşte cu aceste sume suplimentare.
Utilizarea terenurilor în cadrul regimului de plată unică
Agricultorii pot utiliza parcele declarate pentru întreaga activitate agricolă, cu
excepţiile menţionate.
Pentru suprafaţa retrasă din cultură, agricultorul primeşte “drept de teren lăsat necultivat”,
care se calculează ca o medie a suprafeţelor necultivate timp de trei ani. Pentru terenul lăsat
necultivat, agricultorul beneficiază de sprijin sub forma unei sume fixe. În această categorie de
terenuri poate intra: suprafeţe arabile lăsate necultivate, suprafeţe împădurite, alte suprafeţe care nu
sunt utilizate în scop lucrativ. Suprafeţele lăsate necultivate nu pot fi mai mici de 0,1 hectare şi de o
lăţime mai mică de 10 metri. Obligaţia de lăsare a terenurilor necultivate se va aplica şi pentru
drepturile care sunt transferate.
În cazul unei ferme biologice, agricultorul este scutit de obligaţia de a lăsa teren
necultivat.
Un stat membru din UE15 poate decide ca sumele provenind de la produsele lactate şi
plăţile suplimentare să fie incluse, total sau parţial, în regimul de plăţi unice, începând din
2005. Suma de referinţă pentru aceste plăţi se calculează pe baza „cantităţii individuale de
referinţă” pentru lapte de care dispune exploataţia la 31 martie a anului în care aceste plăţi vor
fi incluse, total sau parţial, în regimul de plăţi unice.
Toţi agricultorii unei regiuni beneficiază de dreptul de a lăsa teren necultivat.
Suprafaţa lăsată necultivată se stabileşte pe baza unui procent decis la nivel comunitar (de
10% în prezent).
Nu beneficiază de dreptul de a lăsa terenuri necultivate agricultorii care produc sub 92
tone cereale, care sunt scutiţi de această obligaţie.
Regionalizarea plăţilor
Terenurile lăsate necultivate trebuie să fie menţinute în bune condiţii agricole şi de
mediu. Ele pot fi utilizate pentru producţia de biomasă în care scop se poate acorda un sprijin
naţional de circa 50% din costul de înfiinţare a culturilor.
Statele membre pot decide împărţirea terenurilor în regiuni, conform unor criterii
obiective şi ca urmare sprijinul se poate regionaliza. Statele membre cu mai puţin de 3
milioane hectare eligibile pot fi considerate o singură regiune.
Numărul mediu de hectare la nivel naţional şi numărul de hectare la nivel regional se
fixează de Comisia Europeană, pe baza datelor stabilite de statele membre
Schema de plată unică poate fi regionalizată. În acest cadru, statele membre pot face
opţiuni cu privire la redistribuirea sumelor pentru fermieri, astfel:
- pot aloca în mod uniform dreptul de plată unică (DPU) în cadrul unei regiuni, în
limita plicului financiar regional (sumele pe regiuni);
- pot să stabilească nivelul plăţilor diferit pentru terenuri arabile şi fâneţe, fără a aduce
prejudicii formei actuale de utilizare a pământului;
 - pot să aloce unele sume sau părţi din plicul financiar regional pentru diferite sectoare
(produse) pe baza nivelurilor de referinţă individuală;
- pot să redistribuie fondurile între regiuni după ce va fi stabilit plicul financiar
regional.
Rezerva naţională
Statele membre aplică un procentaj de reducere liniară a sumelor de referinţă, cu
respectarea planului stabilit, pentru constituirea unei rezerve naţionale. Această reducere nu
poate fi mai mare de 3%.
Rezerva naţională cuprinde diferenţa între plafonul stabilit şi totalul sumelor de
referinţă acordate agricultorilor cu titlu de regim de plată unică înainte de aplicarea reducerii
liniare.
Rezerva naţională poate fi utilizată de statele membre pentru a acorda cu prioritate
sumele de referinţă agricultorilor care încep să exercite o activitate agricolă după 31
decembrie 2002 sau 2003, care au o situaţie specială: pentru a fi evitate distorsiunile de piaţă
şi de concurenţă, pentru agricultorii din zonele supuse programelor de restructurare sau
dezvoltare, pentru intervenţii publice în vederea evitării abandonării terenurilor agricole, etc.

Cross-compliance (reguli de condiţionalitate sau ecocondiţionalitate)

Acest mecanism va deveni obligatoriu în condiţiile noii etape a reformei pentru toţi
beneficiarii de plăţi cuplate şi decuplate.
Cross-compliance este o abordare încrucişată a sistemului de sprijin acordat
fermierilor care se bazează pe încredere şi pe îndeplinirea riguroasă a condiţiilor pentru a
primi ajutoarele solicitate.
Toţi fermierii care beneficiază de plăţi directe trebuie să îndeplinească “o listă de
priorităţi” care cuprinde diferite standarde europene în următoarele domenii:
- protecţia mediului;
- securitatea alimentară;
- sănătatea şi bunăstarea animalelor.
Neîndeplinirea standardelor prevăzute în legătură cu aceste domenii determină aplicarea de
sancţiuni fermierilor, în plus faţă de sancţiunile generale aplicate în cazul neândeplinirii condiţiilor
de acordare a plăţilor directe. Sancţiunile constau în aplicarea de noi reduceri a plăţilor directe.
Controlul cerinţelor privind regulile de condiţionalitate (eco-condiţionalitate) în cazul anumitor
tipuri de ajutoare comunitare se desfăşoară prin intermediul Sistemului Integrat de Administrare şi
Control creat în fiecare stat membru.
Comisia Europeană stabileşte indicatorii pentru fiecare obligaţie legată de aplicarea regulilor
de condiţionalitate, cuprinsă în standardele europene pe domenii.
Dacă fermierii nu îndeplinesc indicatorii cuprinşi în standarde, statele membre pot reţine
25% din sumele colectate ca urmare a nerespectării acestora. Beneficiarii de sprijin sunt obligaţi să
protejeze terenul agricol şi mediul, să nu abandoneze terenurile şi să nu reducă semnificativ
suprafeţele de păşune.
Modalităţile de reducere a sprijinului sau de excludere de la sprijin sunt stabilite de
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003. Aceasta stabileşte măsuri de supraveghere de către
statele membre a tuturor fermelor agricole, în special cele neexploatate şi care trebuie menţinute în
condiţii agricole şi de mediu corespunzătoare.
Introducerea regulilor de condiţionalitate se face din anul 2005 şi până în 2007. Noile state
membre pot introduce aceste reguli din 2005, cu respectarea unor perioade de tranziţie negociate.
Statele candidate la aderare au stabilit deja o serie de reguli de condiţionalitate, pentru altele au
stabilit perioade de tranziţie. Din 2007 noile reguli vor fi aplicate integral sau cu perioade de
tranziţie. România adaptează aceste măsuri, iar Ministerul Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării
Rurale a elaborat deja o listă a condiţiilor de bune practici agricole şi de mediu pentru agricultură, şi
a stabilit priorităţile privind securitatea alimentelor, sănătatea şi bunăstarea animalelor.
Regulile de condiţionalitate legate de ajutoarele cuplate şi decuplate în favoarea
agricultorilor urmăresc să încurajeze aplicarea unor “bune practici agricole”.
În Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003 s-a stabilit cadrul comun privind criteriile
care trebuie respectate pentru a se asigura integral plata unică decuplată şi a plăţilor directe
nedecuplate sau parţial decuplate. Aceste reguli se adaptează de către fiecare stat membru la
condiţiile specifice (figura 3.1).
Modularea sprijinului
Instrumentele şi mecanismele care vizează promovarea agriculturii durabile la nivelul
Uniunii, ca şi ajutoarele pentru agromediu şi pentru zonele defavorizate, vor avea o
importanţă crescândă în noua etapă a reformei PAC.
Prim acest mecanism se urmăreşte o mai bună repartizare a sprijinului comunitar
între politica de piaţă şi politica de dezvoltare rurală, pentru a răspunde cerinţelor
consumatorilor şi preocupărilor privind mediul, securitatea alimentelor, sănătate şi confortului
animalelor. Pentru aceasta s-a decis ca plăţile pentru fermele mari să fie reduse prin
mecanismul “modulării” şi deci sumele respective să se finanţeze suplimentar măsurilor de
finanţare rurală.
Mecanismul modulării a fost stabilit de Agenda 2000 şi s-a îmbunătăţit în urma noilor
decizii privind reforma PAC.
Mecanismul de modulare constă în reducerea sumelor cuvenite unui stat membru,
anual, până la sfârşitul anului 2012, cu următoarele procente (tabelul nr. 3.3).
Aceste reduceri se aplică în cazul fermelor care primesc plăţi directe de peste 5000
Euro/an. Sumele rezultate în urma aplicării reducerilor, după deducerea plafoanelor stabilite
pentru statele membre, vor fi utilizate pentru susţinerea suplimentară a programelor
comunitare de dezvoltare rurală finanţate din FEOGA – garantare (conform R. Nr.
1257/1999).
Un procent din suma disponibilă statelor membre rămâne la dispoziţia statului
membru în cauză, iar sumele în plus se alocă statelor interesate, în funcţie de:
- suprafaţa agricolă;
- forţa de muncă din sectorul agricol;
- PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPC).
Statele membre primesc cel puţin 80% din sumele totale rămase disponibile, în urma
modulării.
Finanţarea PAC din bugetul anului 2007 pentru măsuri de piaţă şi ajutorare directe
trebuie să respecte plafoanele maximale anuale stabilite prin decizia reprezentanţilor fiecărui
Guvern al statului membru.
Ajutorul suplimentar rezultat din modulare se acordă agricultorilor care beneficiază de
plăţi directe pe baza normelor stabilite de Reglementarea nr. 1782/2003. Acesta este egal cu
suma rezultată din aplicarea procentelor de reducere prevăzute anual pentru agricultorii care
primesc plăţi directe de peste 5000 Euro/an.
Suma suplimentară acordată ca sprijin unui stat membru pe parcursul unui an
calendaristic nu poate depăşii însă plafonul fixat şi eventual modificat în funcţie de structurile
exploataţiilor.
Aplicarea modulării şi a condiţionalităţii (Cross-compliance) pentru zonele
defavorizate (Reglementarea nr. 1259/1999 privind zonele defavorizate) are în vedere
situaţiile în care producţia agricolă a fost grav afectată. Astfel, agricultorii pot cere sprijin în
cazul în care în cursul perioadei de referinţă, printr-un caz de forţă majoră sau circumstanţe
excepţionale survenite înainte sau în timpul perioadei de referinţă, pot cere ca sumele de
referinţă să fie calculate pe baza anului (anilor) din perioada de referinţă care nu a fost afectat
de asemenea situaţii. Dacă întreaga perioadă de referinţă a fost afectată de un caz de forţă
majoră sau circumstanţe excepţionale statul membru calculează sumele de referinţă ca o
medie a anilor 1997-1999.
Cazurile de forţă majoră pot fi:
- decesul agricultorului;
- incapacitatea profesională pe termen lung a agricultorului;
- o catastrofă naturală grava care afectează o parte importantă a suprafeţei agricole a
exploataţiei;
- distrugerea accidentală a adăposturilor de animale;
- o epizooţie care afectează total sau parţial şeptelul.
Aceste prevederi se aplică şi agricultorilor care în perioada de referinţă au avut
angajamente de agromediu sau privind zonele defavorizate.
Pentru fiecare stat membru, totalul sumelor de referinţă nu poate fi superior plafonului
naţional stabilit de Comisia Europeană.
Reducerea plăţilor directe pentru fermele mari în cazul ţărilor nou intrate în Uniunea
Europeană nu se va aplica până când acestea nu vor atinge un nivel de dezvoltare apropiat de
cel comunitar.
În urma aplicării mecanismului de modulare a plăţilor directe cuplate şi decuplate de
producţie se estimează ca efecte pozitive:
- îmbunătăţirea echilibrului între cheltuielile destinate pieţei şi dezvoltării rurale;
- creşterea alocaţiilor destinate exploataţiilor mici care primesc ajutoare mai reduse.
În acest fel se stimulează dezvoltarea durabilă a zonelor rurale, întrucât exploataţiile mici au
mai multă forţă de muncă şi practică sisteme de producţie mai extensive faţă de marile
întreprinderi agricole, care practică sisteme intensive şi au economie de scală, cu efecte
negative asupra mediului;
- statele membre pot utiliza sume mai mari pentru dezvoltarea rurală, folosindu-le
pentru cofinanţarea programelor comunitare. De asemenea pot să acorde şi sprijin unui număr
mai mare de beneficiari.
Întărirea politicii de dezvoltare rurală
După măsurile de reformă fundamentală al primului pilon al PAC, din 2003 şi 2004,
Consiliul a adoptat, în septembrie 2005, reforma fundamentală a politicii de dezvoltare rurală
pentru perioada 2007 – 2013. Politica de dezvoltare rurală completează şi acompaniază
politica de piaţă.
Pentru armonizarea politicii de dezvoltare rurală cu priorităţile Comunităţii,
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală prin
Fondul European Agricol pentru Dezvoltarea Rurală (FEADR) a adoptat „Liniile strategice
ale Comunităţii pentru dezvoltarea rurală în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2013”,
care vizează:
- identificarea zonelor unde sprijinul comunitar va asigura obţinerea celei mai mari
valori adăugate;
- coordonarea priorităţilor Uniunii Europene şi transpunerea lor în politici de
dezvoltare rurală;
- asigurarea concordanţei între politica de dezvoltare regională, politica de coeziune
şi mediu;
- abordarea unitară a Politicii Agricole Comune privind piaţa şi dezvoltarea rurală,
atât în vechile cât şi în noile state membre, pe baza concluziilor Consiliului European de la
Goteborg şi Agenda Lisabona.
Politica de piaţă şi politica de dezvoltare rurală pot să asigure îmbunătăţirea
competitivităţii şi dezvoltarea durabilă a spaţiului comunitar. Abordarea unitară a acestor
două politici asigură cadrul pentru continuarea procesului de reformă.
 Noua reformă a PAC asigură aplicarea unei strategii integrate pentru dezvoltarea
rurală, bazată pe patru principii cheie:
 Multifuncţionalitatea agriculturii;
 Integrarea zonelor rurale în economie prin dezvoltarea complexă;
 Flexibilitatea asistenţei pentru zonele rurale;
 Transparenţă în stabilirea şi implementarea programelor de sprijin.
Aceste principii contribuie la întărirea responsabilităţii şi flexibilitatea măsurilor de
sprijin, atât în noile cât şi în vechile state membre. Acestea vor putea decide care sunt cele
mai potrivite măsuri ce pot fi selectate şi zona geografică unde vor fi implementate.
Politica de dezvoltare rurală a Uniunii Europeane a intrat într-o fază superioară în ceea
ce priveşte gradul de extindere şi finanţare, în noua etapă a reformei PAC.
Politica de dezvoltare rurală completează şi acompaniază politica de piaţă şi
promovează caracterul multifuncţional al agriculturii. Totodată, politica de dezvoltare rurală
este şi parte a politicii de integrare regională şi asigură măsuri de armonizare teritorială şi
promovează coeziunea economică şi socială.
Prin aplicarea noilor măsuri de politică de dezvoltare rurală se facilitează procesul de
integrare a noilor state membre şi candidate în economia Uniunii Europeane.
Întrucât PAC are ca direcţie de acţiune liberalizarea pieţelor în contextul globalizării,
pregătirea acestei evoluţii economice necesită un proces de educare a agricultorilor pentru
accesul la pieţe şi creşterea competitivităţii produselor lor. Creşterea preocupărilor pentru
dezvoltarea unei agriculturi multifuncţionale în întregul spaţiu european este relevantă în noua
etapă a reformei.
Dezvoltarea rurală influenţează pozitiv creşterea competitivităţii agriculturii europene
pe pieţele interne şi externe, iar aceasta va depinde tot mai mult de promovarea unei
agriculturi multifuncţionale (figura nr. 3.2).
Măsurile de dezvoltare rurală sunt finanţate din Fondurile structurale ale Uniunii
Europeane (din 2007 din Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală) şi din resursele
proprii ale statelor membre şi candidate la aderare.
Noile state membre şi candidate sunt orientate şi sprijinite financiar să-şi restructureze
sectorul agricole şi să dezvolte activităţi economice şi sociale diversificate în zonele rurale,
astfel încât să se realizeze scopurile şi obiectivele stabilite pe ansamblul Comunităţii.
Reforma Politicii Agricole Comune decisă în iunie 2003 şi aprilie 2004 a introdus
schimbări majore în dezvoltare zonelor rurale europene. Politica de dezvoltare rurală se
stabileşte în consens cu obiectivele generale ale politicii de coeziune economică şi socială
stabilite în Tratat dar integrează şi alte priorităţi majore stabilite de Consiliul Uniunii
Europene, privind competitivitatea şi dezvoltarea durabilă la Goteborg şi la Lisabona.
Consiliul de la Goteborg (2001) a făcut precizări cu privire la necesitatea unei noi
abordării a creşterii performanţei economice în strânsă legătură cu utilizarea durabilă a
resurselor naturale, menţinând biodiversitatea şi păstrând ecosistemele pentru a evita
deşertificarea. De asemenea, Politica Agricolă Comună viitoare are ca obiective realizarea
dezvoltării durabile, bazată pe obţinerea unor produse sănătoase şi de calitate superioară.
Produsele alimentare deţin o pondere covârşitoare în consumul uman şi ca urmare trebuie
obţinute prin aplicarea unor metode viabile din punct de vedere a mediului înconjurător, să se
asigure protejarea biodiversităţii şi obţinerea unor cantităţi sporite de produse organice.
Agenda Lisabona (2000) a stabilit obiective noi pentru tranziţia spre o economie şi
societate bazate pe cunoaşterea şi dezvoltarea durabilă. Liniile directoare ale Agendei
Lisabona direcţionează dezvoltarea economiei Uniunii Europene în perioada 2007 – 2013.
Realizarea acestor obiective majore ale Uniunii Europeane necesită mobilizarea
tuturor resurselor la nivel naţional şi comunitar. Între aceste resurse, un loc deosebit de
important revine resurselor naturale, de forţă de muncă şi economice din zonele rurale. Ca
urmare, folosirea fondurilor destinate dezvoltării rurale, care au valori mari, trebuie să se
utilizeze cu maximă eficienţă.
Dezvoltarea parteneriatelor cu statele membre şi candidate este un obiectiv al
Comunităţii, care are drept scop perfecţionarea modelelor de producţie agricolă, a
managementului terenurilor şi extinderea activităţilor socio-economice în zonele rurale,
participarea partenerilor vest-europeni în diverse programe ale noilor state membre.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare
rurală acordat prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală contribuie la intrarea
noii PAC. Măsurile stabilite ţin seama de particularităţile agriculturii rezultate din structura
socială a agriculturii fiecărui stat membru, din diferenţele structurale şi naturale din diversele
zone rurale.
Comunitatea poate lua măsuri şi aproba programe de dezvoltare rurală în concordanţă
cu “principiul subsidiarităţii”, pe baza căruia se acordă prioritate zonelor cu cele mai bune
condiţii de realizare a unor produse şi servicii în condiţii de performanţă ridicată. La nivelul
Comunităţii, în limitele admise de alocările financiare pentru diferite state membre, pot fi
concentrate sumele alocate şi stabilii mai bine priorităţile şi aplicarea principiului
proporţionalităţii.
Programele de dezvoltare rurală din statele membre sunt coordonate, conform
priorităţilor Comunităţii şi celor naţionale, şi completează politica de piaţă, politica de
coeziune economico-socială şi politica comună privind pescuitul.
Noua reformă asigură o mai strânsă complementaritate a celor doi piloni ai Politicii
Agricole Comune prin transferul fondurilor de la pilonul I (politica de piaţă), la pilonul
II (politica de dezvoltare rurală) prin aplicarea mecanismului de decuplare a sprijinului
direct de producţia agricolă, a măsurilor cross compilance (reguli de condiţionalitate) şi prin
mecanismul modulării.
Primul pilon al PAC vizează asigurarea stabilizării veniturilor de bază pentru fermieri,
ca urmare a unei mari libertăţi de a produce în funcţie de cerinţele pieţei. Al doilea pilon
sprijină agricultura ca furnizor de bunuri publice, prin funcţiile acesteia legate de mediul
natural, precum şi de dezvoltarea zonelor rurale.

XXIV.Structura instituţională SI Beneficiile sistemului comercial OMC

Organul suprem din cadrul OMC, responsabil pentru luarea deciziilor este Conferinţa
Ministerială, care se reuneşte la fiecare doi ani. Ea va exercita funcţiile OMC şi va lua masuri
necesare în acest scop. Ea va fi abilitata să ia decizii cu privire la toate aspectele ţinând de
orice Acord comercial multilateral daca un Membru solicita aceasta . De la înfiinţarea OMC
au avut loc patru Conferinţe Ministeriale :
1. Singapore (1996) - în cadrul acestei Conferinţe au fost examinate evoluţiile în
cadrul comerţului internaţional precum şi problemele şi aspectele de implementare a
diverselor Acorduri OMC. Miniştrii tarilor participante au decis includerea în programul de
lucru al OMC sase noi subiecte care au impact asupra dezvoltării comerţului internaţional, şi
anume:
- comerţul şi mediul înconjurător;
- comerţul şi politica concurentei;
- facilitarea comerţului ;
- transparenta achiziţiilor guvernamentale;
- comerţ ul electronic;
- comerţ ul şi investiţiile.
Referitor la ultimul domeniu menţionat, investiţiile au fost permanent în atenţia
OMC. Astfel, GATS a stabilit o serie de standarde privind prezenţa unui furnizor de servicii
în alta ţară membră GATS, iar acordul TRIPS abordează aspecte legate de condiţiile ce se pot
impune unui investitor de ţara gazda. Acest ansamblu de măsuri se dovedeşte a fi
nesatisfăcător în ceea ce priveşte realizarea şi protejarea investiţiilor străine. OMC poate
constitui un instrument util în rezolvarea acestor probleme, prin faptul ca este o instituţie cu
vocaţie universala, precum şi prin relaţia indisolubila existenta intre comerţ ul mondial şi
fluxurile de investiţii străine.
2. Geneva (1998) - conferinţa Ministerială de la Geneva a autorizat Consiliul General
al OMC să stabilească un program de activităţi şi negocieri ulterioare în cadrul OMC luând
în consideraţie şi alte câteva aspecte importante:
- problemele apărute în urma implementării Acordurilor OMC;
- prevederile agendei incorporate în diferite Acorduri;
- de a face o retrospectiva a evoluţiei comerţului internaţional.
La Geneva a fost instituit un Grup de Lucru pentru studierea problemei ce tine de
interacţiunea dintre comerţ şi politica concurenţială în cadrul OMC. Grupul de Lucru creat,
începând din anul 1999, examinează în special trei probleme relevante:
- pertinenţa pentru politica concurenţială la principiile fundamentale ale OMC
( tratamentul naţional, transparenta, clauza naţiunii cele mai favorizate );
- cooperarea între ţările membre în domeniul cooperării tehnice;
- contribuţia politicii concurenţiale la realizarea obiectivelor OMC.
3. Seattle (1999) - la Seattle miniştrii si-au propus ca scop lansarea unei noi runde de
negocieri dedicata reducerii de mai departe a barierelor în calea comerţului. Cu toate ca
Consiliul General al OMC a stabilit programul de lucru cu mult înainte de începerea
Conferinţei, din păcate aceasta nu s-a soldat cu succes.
4. Doha (2001) - conferinţa Ministeriala de la Doha poate fi considerată un succes
atât pentru ţările membre cât şi pentru OMC. S-a depus o muncă enormă atât de Secretariatul
OMC, cât şi de ţara gazdă. În acest sens trebuie să reţinem trei evenimente importante care s-
au derulat la Doha:
- au fost obţinute rezultate excelente în cea ce tine de Acordul TRIPS (s-au dus
negocieri în vederea creării unui sistem multilateral de notificări şi înregistrare a indicaţiilor
geografice pentru vin şi băuturi spirtoase, în conf. Cu art. 23.4 al TRIPS etc.);
- s-au obţinut rezultate semnificative în domeniul agriculturii (principalul subiect în
acest domeniu a fost sprijinul producătorilor interni şi promovarea exportului, tot aici au fost
propuse negocieri de extindere a accesului pe piaţa, reducerea tuturor formelor de
subvenţionare a exportului, reducerea sprijinului intern ce afectează negativ comerţul, etc.);
- aderarea Chinei şi a Taiwanului la OMC (China a devenit cea de-a 143 ţară membră
a OMC după 15 ani de negocieri. Pe 12 noiembrie ,2001, cu o zi după semnarea Protocolului
de Aderare a Chinei la OMC, Taiwan-ul, ţară rivală Chinei, a devenit formal cea de-a 144-a
membră a OMC).
La conferinţa Ministeriala de la Doha s-au dus dezbateri şi negocieri şi-n alte domenii
ca: securitatea alimentara şi protecţia sănătăţii; comerţul cu servicii; comerţ ul electronic;
domeniul investiţiilor; problemele cu care se confrunta tarile în curs de dezvoltare în
implementarea acordurilor curente ale OMC, etc.
După sase zile de negocieri, pe 14 noiembrie, miniştrii au aprobat o Declaraţie privind
lansarea noilor negocieri comerciale multilaterale. Programul stabileşte trei ani de negocieri
care vor fi finalizate în 2005, acoperind diferite domenii care vor viza comerţul internaţional,
în special agricultura, serviciile, tarifele industriale, investiţiile, etc.
Declaraţia Ministeriala de la Doha prevede înfiinţarea de către membrii OMC a
Comitetului de Negocieri Comerciale (CNC) până la data de 31 ianuarie 2002. CNC este
condus ex officio de Directorul General al OMC, fiind sub autoritatea şi supravegherea
Consiliului General. Se reuneşte o dată în fiecare 2-3 luni. Prima întrunire a Comitetului a
avut loc în perioada 28 ianuarie - 1 februarie la care s-au luat decizii de ordin organizaţional.
CNC a fost creat cu scopul de a monitoriza toate întâlnirile de negociere a condiţiilor
de aderare la OMC a statelor candidate, precum şi de a decide care Grupuri de Lucru din
cadrul OMC se vor ocupa cu implementarea prevederilor paragrafului 12 al Declaraţiei de la
Doha.
Comitetul de Negocieri Comerciale şi Grupurile de Lucru nu sunt structuri paralele.
Consiliul General rămâne a fi responsabil pentru întregul program negociat în cadrul
Conferinţei Ministeriale de la Doha, precum şi pentru pregătirile pentru Conferinţele
Ministeriale care vor avea loc în viitor. A cincea conferinţă Ministerială se va desfăşura în
2003 în Mexic.
Consiliul General este cel mai înalt organ de luare a deciziilor din cadrul OMC, sediul
său aflându-se la Geneva. El este compus din reprezentanţi ai tuturor guvernelor membre şi
are autoritatea de a acţiona în numele Conferinţei Ministeriale a OMC în perioadele dintre
reuniunile acesteia, trimiţându-le în mod direct rapoarte. Este, de asemenea, responsabil
pentru examinarea politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor pregătite de
Secretariatul OMC. Consiliul General este asistat în activitatea sa de:
1. Consiliul pentru comerţul cu bunuri, care supraveghează implementarea şi
funcţionarea GATT 1994 şi a acordurilor conexe.
2. Consiliul pentru comerţul cu Servicii, care supraveghează implementarea şi
funcţionarea GATS;
3. Consiliul pentru TRIPS, care supraveghează funcţionarea acordului TRIPS.
De asemenea, Consiliul General se întruneşte ca Organ de Reglementare a Diferendelor
(DSB), pentru a exercita funcţiile stabilite în Memorandumul de Acord privind
Reglementarea diferendelor.
Consiliul General se mai poate întruni şi pentru a examina politicile şi practicile
comerciale ale membrilor în calitate de Organ de Examinare a Politicilor Comerciale, aşa
cum este prevăzut în Mecanismele de Revizuire a Politicilor Comerciale. În prezent,
Consiliul General este condus de Stuart Harbinson.
Comitete şi alte organe subsidiare: Prin Acordul OMC au fost constituite: Comitetul
pentru comerţ şi Dezvoltare ; Comitetul pentru restricţii din motive de balanţă de plăti,
Comitetul pentru Buget, Finanţe şi Aderare. Consiliul General al OMC a constituit alte doua
comitete care se raportează la el: Comitetul pentru comerţ şi Mediu şi Comitetul pentru
Acordurile Comerciale Regionale.
OMC dispune de un Secretariat, condus de un director general, care este asistat de trei
directori generali adjuncţi. Conferinţa Ministerială numeşte Directorul General pe o perioada
de 4 ani şi adopta regulile referitoare la puterile, atribuţiile, condiţiile de lucru şi durata
mandatului. Secretariatul OMC are un personal de 500 de angajaţi, de naţionalităţi diferite. În
îndeplinirea sarcinilor lor, atât Directorul General, cât şi personalului OMC li se solicita ”să
nu ceară sau să accepte nici un fel de instrucţiuni de la vre-un Guvern sau de la vre-o
Autoritate din afara OMC”, menţinându-se astfel caracterul internaţional al Secretariatului. În
prezent, Director General este Mike Moore.
Votarea.
Acordul stipulează ca OMC va continua practica GATT a luării deciziilor prin
consens. Se considera ca s-a ajuns la consens, atunci când în momentul luării unei decizii,
nici o ţară membră nu se opune adoptării ei. Când consensul nu este posibil, Acordul prevede
luarea deciziei cu majoritatea de voturi, fiecare stat având un singur vot. Exista, totuşi, câteva
cazuri în care cerinţele speciale de votare sunt prescrise:
a) interpretarea prevederilor oricăruia dintre Acorduri cere o majoritate de ¾ din voturi
(Acordul OMC, Art. 9:2);
 b) amendamentele cer, în general, o majoritate de 2/3, totuşi amendamentele la:
Prevederile din Acordul OMC cu privire la amendamentele şi luarea deciziilor, Prevederile
MFN din GATT 1994, GATS, şi acordul TRIPS - pot fi adoptate numai cu acordul tuturor
membrilor (Acordul OMC, Art. X:1,2);
c) cererile depuse de către o ţară membra pentru a deroga temporar de la obligaţiile
sale de membru OMC; cer o majoritate de ¾ (Acordul OMC,Art.IX:2).
Iniţierea amendamentelor poate fi făcută de orice membru al OMC, sau de Consiliul care
gestionează un acord multilateral, care trebuie apoi înaintate Conferinţei Ministeriale. Aceasta
supune amendamentele respective spre decizie prin consens a membrilor intr-un interval de
90 de zile.
Deciziile în domeniul relaţiilor comerciale sau în stabilirea proiectelor de investiţii
sunt influenţate de o multitudine de factori. În orice caz, stabilitatea, transparenta cadrului
economic, politic, juridic şi instituţional dintr-o ţară pot crea un climat favorabil atragerii
investiţiilor străine directe. Practica a demonstrat ca masurile luate de guverne în domeniul
investiţiilor străine directe sunt adesea influenţate de tradiţii, structuri economice şi
administrative, orientări politice. Dar, diversitatea de masuri politice şi administrative ce
reglementează domeniul investiţiilor străine directe fac, de multe ori, foarte dificilă luarea
unei decizii de către potenţialul investitor străine. Aceste aspecte pot fi reglementate prin
acorduri bilaterale de garantare a investiţiilor .
Uniunea Europeana sprijină activitatea unui grup de lucru al OMC în domeniul
comerţului şi investiţiilor, solicitând şi corelarea cu activităţile care se desfăşoară în cadrul
altor instituţii, în special UNCTAD.
OMC şi sistemul sau comercial oferă multiple beneficii, unele bine cunoscute, altele -
mai puţin evidente. Obiectivul acestui sistem bazat pe reguli este de a asigura ca pieţele rămân
deschise şi de a evita întreruperea acestui acces prin impunerea brusca şi arbitrara a unor
restricţii asupra importurilor.
Într-un număr de tari în curs de dezvoltare, comunităţile de afaceri continuă totuşi să
nu conştientizeze pe deplin avantajele sistemului comercial OMC. Cu toate acestea, acest
sistem juridic nu numai că oferă beneficii producătorilor industriali şi întreprinderilor, dar şi
creează drepturi în favoarea lor . Daca ar fi să sistematizam aceste beneficii, atunci ele ar
putea fi prezentate astfel:
a) Sistemul contribuie la menţinerea păcii internaţionale.
În particular, pacea este un rezultat al aplicării celor mai importante principii ale
sistemului comercial.
b) Sistemul permite soluţionarea constructiva a diferendelor.
Sistemul OMC oferă modalităţi eficiente de rezolvare paşnică şi constructivă a
diferendelor aferente activităţii comerciale. Mai mult comerţ înseamnă mai multe
eventualităţi de apariţie a diferendelor. Faptul ca ţările pot apela la OMC pentru a-şi
reglementa diferendele, contribuie substanţial la diminuarea tensiunilor internaţionale din
sfera comerciala.
c) comerţul stimulează creşterea economică.
Comerţul este potenţialul de a crea locuri de muncă. Practica arata că diminuarea
numărului obstacolelor comerciale influenţează pozitiv asupra numărului locurilor de muncă.
O politică bine gândită înlesneşte soluţionarea problemelor de angajare în câmpul muncii,
rezultatul final fiind mai bun anume în condiţii mai libere de comerţ .
d) comerţul liber reduce cheltuielile de trai.
Există o mulţime de studii cu privire la impactul dintre protecţionism şi comerţul
liber. Protecţionismul este scump, el întotdeauna ridică preţurile. Sistemul OMC are ca scop
reducerea barierelor comerciale prin intermediul regulilor convenite de comun acord şi se
bazează pe principiul nediscriminării. Rezultatul - reducerea costurilor de producere şi
reducerea preţurilor la mărfuri finite şi la servicii.
e) comerţul sporeşte veniturile.
Analizele şi estimările impactului Rundei Uruguay (deci a formarii OMC), sau ale
creării pieţei comune a UE, au demonstrat ca aceste procese s-au soldat cu venituri
suplimentare considerabile, ceea ce a impulsionat serios procesele de dezvoltare economica.
Comerţul comportă provocări şi unele riscuri - producătorii interni trebuie să ofere produse
de aceeaşi calitate cu cele importate, însă nu toţi reuşesc. Dar faptul ca exista venituri
suplimentare, înseamnă ca exista resurse pentru ca guvernele să poată redistribui beneficiile
disponibile, spre exemplu, pentru a ajuta agenţii economici să devina mai competitivi.
f) Sistemul încurajează guvernarea bună.
Deseori guvernele folosesc cadrul OMC în calitate de restricţie internă utilă la
elaborarea politicilor economice, argumentând, ca “nu putem proceda astfel, deoarece acest
fapt vine în contradicţie cu prevederile acordurilor OMC”. Pentru afaceri, asumarea acestor
angajamente înseamnă o mai mare certitudine şi claritate în condiţiile de comerţ; pentru
guverne aceasta înseamnă mai multă disciplină şi corectitudine.

Beneficiile pentru exportatorii de bunuri şi servicii

1. Securitatea accesului. în comerţ ul cu bunuri, aproape toate taxele vamale ale
tarilor dezvoltate şi o proporţie mare a celor în curs de dezvoltare au fost consolidate în
cadrul OMC împotriva creşterilor. Consolidarea asigură faptul că accesul îmbunat atât pe
piaţă, obţinute prin reduceri tarifare incluse în listele de concesii ale fiecărei ţări să nu fie
întrerupt prin creşteri bruşte ale taxelor sau impunerea altor restricţii de către ţările
importatoare. În domeniul serviciilor, ţările şi-au luat angajamente de a nu restricţiona
accesul produselor din domeniul serviciilor peste condiţiile şi limitările specificate în listele
lor naţionale.
2. Stabilitatea accesului. Sistemul asigura, de asemenea, stabilitatea accesului pe
pieţele de export, solicitând tuturor ţărilor să aplice un set de reguli uniform, elaborat în
cadrul diverselor acorduri. Ţările au obligaţia de a asigura conformitatea cu prevederile
acordurilor pertinente a regulilor privind determinarea valorii în vamă, inspectarea produselor
în vederea stabilirii conformităţii cu standardele obligatorii de calitate sau eliberarea
licenţelor de import.
Beneficiile pentru importatorii de materii prime
Adeseori întreprinderile sunt obligate să achiziţioneze din import materii prime,
produse intermediare şi servicii necesare producţiei de export. Regula de baza care cere ca
exporturile să fie permise, fără restricţii suplimentare, după plata taxelor şi obligaţia de a
asigura conformitatea celorlalte reguli naţionale, aplicate la frontiere cu reguli uniforme din
cadrul Acordurilor, facilitează importurile. Ele acordă industriilor exportatoare o anumită
garanţie că îşi procură cele necesare fără întârzieri şi la costuri competitive. În plus,
consolidările tarifare servesc la asigurarea importatorilor ca costurile de import nu vor fi
mărite prin impunerea unor taxe vamale mai mari.