LITERATURA-ARTA FRUMOSULUI

Prof. Ciobanu Valentina

Școala Gimnazială ”Nicolae Bălcescu”-Drăgășani

„Opera literară este o expresie a autorului ei, o exteriorizare a eului”- H. Plett

Umberto Eco susține că "Arta scrisului de mână ne stimulează controlul asupra mâinii,
ne ajută să ne coordonăm privirea cu mișcarea degetelor. Scrisul de mână exprimă sufletul
nostru, stilul sau personalitatea".
Din Antichitate până în prezent se încearcă definirea specificului literar, stabilirea unor
criterii precise de disociere a literaturii de "nonliteratură" sau "pseudoliteratură". Estetica
clasicistă a propus conceptul de ”belles letres” ("scrieri frumoase"), care deosebește literatura de
celelalte manifestări verbale scrise prin calitatea limbajului folosit, adică prin scrisul "frumos",
"ornat", "calofil" cu artificii retorice improprii exprimării obișnuite. Literatura, așadar, a fost și
mai este considerată artă a cuvântului, un limbaj deviat de la norma vorbirii comune. Roman
Jackobson introduce noțiunea de literaritate (literaturnost). Într-o definiție din 1921 el spunea că
"Obiectul științei literare nu este literatura, ci literaritatea, adică ceea ce face dintr-o opera
data o operă literară". Jackobson e de părerea că literatura nu trebuie căutată în
subiectul/tema/motivele unui text, ci în stilul/ structura acestuia. Cu alte cuvinte, textul artistic se
diferențiază de celelalte tipuri de texte nu atât prin ce descrie, dar cum descrie. În opinia lui
Jackobson, comunicarea verbala se transforma în una literară atunci când ea conține un limbaj
figurat (conotativ).
Mesajul se autooglindește, atrăgându-i atenția receptorului că se află în fața unei
comunicări neobișnuite. Literatura apare, astfel, ca o abatere de la norma vorbirii obișnuite,
abatere ce declanșează efecte emoționale, estetice. Teoria lui Jackobson nu poate fi, însă,
acceptată astăzi. În primul rînd, literatura nu mai poate fi confundata cu limbajul
figurat/conotația. Poezia actuală utilizează deseori un limbaj tranzitiv, lipsit de figuri, apropiat de
cel al prozei. Arta cuvântului înseamnă, pentru unii, capacitatea de a oferi cât mai multe idei în
cât mai puține cuvinte, ceea ce nu presupune neapărat existenta limbajului figurat. În al doilea
rînd, definiția literaturii ca limbaj figurat nu se potiveste nici prozei. Or, pe noi ne interesează un
criteriu comun tuturor textelor literare. În al treilea rând, metaforele, metonimiile și alte figuri de
stil pot fi întâlnite și în limbajul uzual. Și, în sfirsit, literatura nu poate fi definită odată pentru
totdeauna și fară a se tine seama de preferințele publicului. Principiile, convențiile care acordă
sau nu calitatea de literaritate unui text se modifică o dată cu trecerea timpului, ceea ce e fapt
literar pentru o epocă, va fi un fenomen lingvistic de viață sociala pentru alta. În Evul Mediu
conceptul de literatură se confunda cu cel de literatură sacră. Criteriul de apreciere era moral și
nu estetic. Astăzi, pentru noi, și textele profane sunt literatură. Pe de alta parte, fiecare dintre noi
judeca textele în funcție de niște norme cunoscute din scoală, din experiență lecturii, din sursele
critice, astfel incit unii cercetători ajung să suștină că literatura este ceea ce fiecare cititor crede
că este literatura.

1
 Ceea ce este frumosul pentru noi astãzi, elenii numeau Kalón, iar latinii – pulchrum.
Acest ultim termen a dispãrut în latina renascentistã, lãsând locul unui cuvânt nou bellum (de la
„bonum”, diminutivat „bonellum”, abreviat – „bellum”) devenit în italianã „bello”, în francezã
– beau, iar în engleză” beautiful”. În românã s-a pãstrat termenul ”frumos” în care se recunoaște
ușor latinescul ”formosus”. În orice caz, ceea ce este important este faptul cã și în limbile vechi
și în cele actuale sunt și substantive și adjective derivate din acceasi rãdãcinã: Kallós și Kalon,
pulchritudo și pulcher, bellezza și bello, frumusețe și frumos. De asemenea, se știe cã grecii
utilizau adjectivul substantivat tó Kalon pentru frumusețe, iar „Kallós” l-au pãstrat pentru
noțiunea abstractã, pentru frumos.
Putem distinge între o teorie cu privire la frumos și o definiție datã frumosului. Se poate
accepta astfel cã, atunci când se spune cã frumosul e „ceea ce place când este privit”, noi dãm o
definiție frumosului, iar atunci când spunem, de pildã, cã „frumosul constã în alegerea
proporțiilor, în dispunerea adecvatã a pãrților, în fapt, în mărime, calitate și cantitate și-n raportul
lor reciproc”, atunci formulãm o teorie despre frumos. În primul caz, o definiție ne vă spune cum
se recunoaște frumosul, iar în cel de-al doilea, o teorie cere explicit sã spunem cum se explicã
frumosul. O atare teorie pe cât de cuprinzãtoare, pe atât de longevivã cu privire la frumos este
numitã de acest teoretician „Marea teorie”. Cei ce-au inițiat-o au fost pitagoreicii, dar ea a
strãbãtut dupã aceea timpurile, rãmãnând aproape nemodificatã pânã în secolul al XVII-lea
european. Ea are, totodatã, calitatea cã se aplicã plasticii și muzicii, deopotrivã. Elementul
esențial al acestei teorii îl constituie ideea de proporție, cea de simetrie și cea de armonie.
Arta și frumosul ne ajută în traducerea adecvată a dominantelor ,, umanității", cele cu
care omul a fost hărăzit sau cu care a fost înzestrat prin cultură și educație. Însă, ne întrebăm,
poate arta să reprezinte un indicator just al acestei umanități? Iată o chestiune ce pune în lumina
misterul care continuă să învăluie orice creație și pe care nu putem nicidecum să-l ignoram, în
măsura în care cel dintâi (frumosul) ființează ori de cate ori planul fizic recuperează câte ceva
din spațiul non-fizic al existenței (sau chiar din cel al metafizicii). Ca urmare, vom putea înțelege
frumosul ca aparținând doar lumii ideale, imateriale, probând o existență preponderent
sufletească și spirituală? Desigur că omul - înțeles conform maximei sofiste ca ,, măsură a tuturor
lucrurilor" - ne îndeamnă la înțelegerea unei multitudini de aspecte ale vieții, însă, frumosului și
artelor le revine meritul de a contura o schiță concretă și ușor recognoscibila a vieții noastre
interioare, despre care vom putea, în final, spune că reprezintă cel puțin repere ale
(auto)cunoașterii, dacă nu, certe mijloace de înțelegere a adevărului lumii în care trăim.
Cuvântul „caligrafie” vine din limba greacă, de la cuvântul „kalligráphia”, unde „kalli”
înseamnă frumos, iar „gráphia”, scris. Prin urmare, caligrafia reprezintă, pe scurt, scrisul
frumos. Scrisul, una dintre cele mai vechi și importante metode de comunicare umană a
cunoscut diferite forme și dezvoltări de-a lungul timpului. În toate civilizațiile, a pornit ca o
modalitate de înregistrare a sunetelor, silabelor și cuvintelor pe un suport, prin intermediul
anumitor semne sau simboluri. De- a lingul timpului, am înțeles că literatura, ca univers al
ficţiunii apare din două impulsuri contrare: imitaţia (mimesis, realitate) şi imaginaţia (fantezia,
ficţiunea). De la un univers care se doreşte o dublură a lumii reale (ca la scriitorii realişti) la
spaţiile imaginare, care nu mai păstrează niciun contact cu realitatea exterioară (că la
suprarealişti), registrele ficţiunii se desfăşoară multiplu. Natura, dragostea, patriotismul, lupta de
eliberare naţională şi socială, geniul, destinul, războiul sunt teme importante ale literaturii
române şi universale, corespunzând problemelor fundamentale ale omului şi societăţii. Faptul că
temele majore ale literaturii reflectă problemele cele mai profund şi mai general umane
dovedeşte că în centrul creaţiei literare se află omul. Dacă definim conceptul de artă poetică ne

2
referim la ansamblul de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre
venirea lui în Univers și despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care-l particularizează.
Tudor Vianu, în studiul intitulat “Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului “, care
deschide “Arta prozatorilor români”- “Cine vorbeşte, «comunică» şi «se comunică». O face
pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se
organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic
este în aceeaşi vreme «reflexiv» şi «tranzitiv» . Intenţia reflexivă se referă la caracterul afectiv,
emoţional al limbajului, la ceea ce stilisticienii numesc conotaţie. Intenţia tranzitivă are în vedere
caracterul instrumental, pragmatic, raţional al limbajului, adică dimensiunea să denotativă. O altă
observaţie pe care o putem face este aceea că limbajul are o dublă orientare: spre individualitatea
ireductibilă, spre “eu” şi lumea lui interioară şi spre generalitatea obiectivă, spre “noi” şi ceea ce
oamenii au în comun”. Chiar şi în lirica subiectivă «eul» poetului este un «eu» fictiv, dramatic.
Un personaj de roman se deosebeşte de o persoană din viaţa reală. El este făcut numai din
propoziţiile care îl descriu, sau i-au fost puse în gură de către autor. El n-are trecut, n-are viitor şi
uneori n-are nici o continuitate în viaţă”. Wellek şi Warren în ”Teoria literaturii”, cap. “Natura
literaturii”(pag. 50- 27) Cap. III-susțineau că “ există o diferenţă esenţială şi importantă între o
relatare făcută într-un roman, fie chiar roman istoric sau într-un roman de Balzac, care pare să
ne dea «informaţii» despre întâmplări reale şi aceleaşi informaţii conţinute într-o carte de
istorie sau sociologie”.
George Călinescu referindu-se la întrepătrunderea artelor și la necesitatea păstrării
comunicării între artiști afirma: “ Noi, scriitorii, vrem să știm ce probleme artistice preocupa pe
arhitecți, sunt încredințat că artiștii vor să afle ce gândește scriitorul, poetul, estetul despre
punctele commune tuturor artelor (perspectiva, culoarea, omul, muzicalitatea, etc ) […] Trebuie
păstrată totuși acea unitate între oamenii de creație “. Nu se pot disocia artele, ele se
completează și se întrepătrund. Sinestezia valorilor își găsește expresia cea mai profunda pe
tărâmul artelor.
Literatura, ca obiect al trăirii estetice, al contemplaţiei dezinteresate şi al plăcerii, îi oferă
celui ce o parcurge, pe lângă satisfacţiile pe care le aduce orice fapt de lectură, prilejuri unice de
reflexie şi de trăiri spirituale. Ea îndeamnă la introspecţie, contribuie substanţial la formarea şi
modelarea personalităţii, chiar a comportamentului cititorului. Poate, de aceea, scrisul este
prezent în viaţa omului modern.

BIBLIOGRAFIE

1. Brown, Edward J. "The Formalist Contribution" The Russian Review 33:3 (1974):
243-58
2. Călinescu, George, Istoria Literaturii Române, Editura Fundațiilor Regale,
București,1941
3. Jackobson, Roman, ”Marea Enciclopedie Sovietică” (1969–1978)
4. Sasbados, Sabin, „Estetica și misterul frumosului" , Editura EIKON, București, 2019
5. Vianu, Tudor, “Arta prozatorilor români”, Editura POLIROM, București, 2009
6. Wellek, Rene, Warren, Austin, ”Teoria literaturii”, Editura pentru literatura
universală, București, 1967