DOCUMENT PRINCIPAL, CE REDĂ NEVINOVĂȚIA LUI VICTOR PETRINI

Omul – elementul central al operei lui Marin Preda

În creionarea noului destin, Marin Preda este nevoit să înfrunte valurile istoriei, de multe ori să se supună unor
legi absurde şi să se integreze într-un sistem în care valorile umane erau „sugrumate”. Dar, în ciuda greşelilor
istorice comise în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, de către cei care au permis instalarea
regimului comunist şi pe care apoi l-au slujit, distrugând democraţia şi libertăţile fundamental umane, Marin
Preda a crezut mereu în frumuseţea morală a omului, pe care-l va considera elementul principal al creaţiei sale,
afirmând că „oricare i-ar fi condiţia şi oricare situaţia cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar
dacă omul, sătul de propriile fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul. Nu
totdeauna e plăcut să te vezi aşa cum eşti. Dar nu poţi urca niciun fel de culmi morale şi ale conştiinţei, dacă nu
ştii cum arăţi”.

La Marin Preda, istoria îndeplineşte un rol major în existenţa şi în destinul omului, fapt care reiese din
mărturisirile literare ale autorului, dar şi din întreaga operă artistică a acestuia. Istoria afectează atât viaţa
individuală (familia, profesia, cercul de prieteni, cuplul), cât  şi cea colectivă (relaţiile socioprofesionale,
activitatea politică, performanţele cultural-artistice ş.a.). Marin Preda consideră că în afara unor noţiuni ca
istorie, adevăr, realitate, proza n-ar avea niciun sens („fără istorie, literatura se asfixiază”). Datoria prozatorului
este aceea de a alege „un erou al cărui destin individual să-l reprezinte sau să se confunde cu cel istoric şi
social.” Tensiunea lăuntrică a operei lui Marin Preda este o ilustrare a acestei pendulări între timpul
individual şi cel  istoric, uneori cu efecte tragice pentru individ, drama lui fiind, cum se relevă
în Imposibila întoarcere, una eternă, aceea că nu are „decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este
înceată şi nepăsătoare.”  

Perspectiva lui Marin Preda asupra contemporaneității

Marin Preda  realizează, de la prima la ultima sa carte,  o perspectivă sintetică asupra epocii stalinist-
comuniste,  dar prezintă, de asemenea, reflecţiile sale despre om şi relaţia sa tensionată cu istoria, cu morala,
iubirea şi cu moartea. „Scriitorul a fost întotdeauna interesat de relaţiile sociale, de destinul individului, de
felul cum istoria şi individul se atrag sau se resping.” (5)
Nuvelele şi romanele sale, mărturisirile, dialogurile, interviurile, eseurile recompun o filosofie de existenţă, în
care a trăi se armonizează cu a gândi şi a scrie, iar labilitatea morală a individului începe atunci când cele trei
acţiuni se despart, făcând posibile minciuna, laşitatea, delaţiunea care conduc spre decăderea omului.  Marin
Preda şi-a exprimat credinţa în adevăr şi în autenticitatea faptelor, un mijloc esenţial de a pătrunde în conştiinţa
publicului, considerând că „scriitorii sunt conştiinţe ale colectivităţii naţionale, şi nu sfinţi. Şi conştiinţa
colectivităţii naţionale e suma virtuţilor şi a decăderilor noastre, şi nu suma unor concepte frumoase, dar
moarte.” (Imposibila întoarcere).

Personajele lui Marin Preda în căutarea sensului existenței

Mecanismele constrângătoare ale istoriei şi iluzia libertăţii umane formează supratema prozei marelui scriitor,
în care Ilie Moromete (Moromeţii), Nicolae (Marele singuratic), doctorul Munteanu (Risipitorii), Călin
Surupăceanu (Intrusul), Paul Ştefan (Delirul), dar şi eroul ultimului roman, Victor Petrini (Cel mai iubit dintre
pământeni) vor să afle care le este rostul în lume, în istoria nedreaptă care îi traumatizează şi sfârşeşte prin a-i
instala „chiar în inima tragicului”.
Personajele din opera lui Marin Preda –  fie că este vorba de un ţăran inteligent şi ironic (Ilie Moromete), sau
de un intelectual de formaţie filosofică (Victor Petrini) – încearcă să înţeleagă, folosindu-se de mijloace
specifice mediului în care trăiesc, sensurile existenţei umane, producerea marilor evenimente istorice (al
Doilea Război Mondial), dar şi schimbările socio-politice (instalarea comunismului) ale căror victime sunt şi
care constituie cauza propriilor edecuri.
Ţăranul şi filosoful se ghidează după aceleaşi principii, cred în valorile spiritului şi-şi construiesc universul
având la temelie norma morală. Răbdători, toleranţi şi încrezători în forţele proprii, ei încearcă să reziste
transformărilor existenţiale şi loviturilor istoriei fără      să-şi piardă nicio clipă strălucirea şi speranţa.
Însuşirile fundamentale ale acestor eroi sunt: inteligenţa ironică – cu care judecă realitatea – , simţul
contemplaţiei – „singurul mod de a privi care îţi permite să înţelegi cu adevărat” – şi încrederea în valorile
morale, care le asigură „şansa de a supravieţui, de a nu coborî dincolo de limitele răutăţii, adică în infernul
moral unde se află abjecţia.”
Romanul Cel mai iubit dintre pământeni, apărut în 1980, este considerat de critica literara un roman “total”,
“complet”. Este romanul unei epoci (1940-1960), este o confesiune, eroul fiind martor şi narator, este romanul
unui destin. Este o carte “document”, o mărturie tulburătoare a unor momente grave şi dureroase, despre
erorile, abuzurile şi victimele acelui timp.
“Carte a unei conştiinţe şi a unei epoci”, a „unui destin care asumă o istorie (Eugen Simion), romanul are la
bază mitul fericirii prin iubire, în concepția autorului iubirea reprezentând raţiunea decisivă de a fi. Romanul
începe cu o lungă reflecţie asupra morţii („Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac
înspăimântător”) şi se încheie cu tulburătoarele cuvinte reluate din Apostolul Pavel: “dacă dragoste nu e, nimic
nu e!” exprimând cu hotărâre valoarea supremă a iubirii, încrederea în mitul fericirii prin iubire. („Mitul acesta
al fericiri prin iubire (…) n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască
perpetuu”).
Eroul principal, Victor Petrini, ca şi Ilie Moromete, vrea să găsească un înțeles întâmplărilor trăite. El caută
dedesubtul faptelor imediate, mecanismele declanşatoare şi descoperă cu uimire adevăruri necunoscute: “nu
ştiam că îndată după arestare nu se căutau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar dacă
acesta îşi proba nevinovăţia.”
Toate schimbările de structură care au avut loc în perioada imediat după încheierea războiului sunt trecute prin
filtrul gândirii personajului şi a altor intelectuali – scriitori, istorici, filosofi – despre naţionalizare şi planurile
economice, despre moartea lui Stalin şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul romanesc, inflaţia,
“alungarea” regelui, despre manifestaţiile politice, despre reforma învățământului, despre chemările “la cadre”,
despre dosare trucate, despre îmbunătăţirea “compoziţiei sociale” în facultăți şi cultură; despre scoaterea de la
catedra a marelui poet si filozof, Lucian Blaga, dat afară pentru ca n-a acceptat să deschidă cursurile
universitare cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov; despre exmatricularea unor studenţi din facultăţi
pentru că părinții erau chiaburi, toate acestea constituind “anomalia” acelor ani. Modalitatea principală de
concepere a textului este confesiunea, fapt ce demonstrează că istoria a fost înţeleasă şi înfăţişată din unghiul
unui destin uman.
Personajul  trece prin întâmplări dramatice, absurde, umilitoare: este dat afară din învăţământul superior, pe
temeiul unei acuzaţii neprobate cu dovezi, este închis fără judecată, apoi eliberat şi trimis să lucreze la
deratizare; intră în conflict cu familia şi cu prietenii, femeile pe care le iubeşte îl părăsesc, mor sau îi ascund
trecutul compromiţător, determinându-l să comită un omor prin imprudenţă  pentru care va fi pedepsit. El nu
crede în fatalitatea destinului, nu se supune dogmelor politice şi luptă împotriva absurdului social. Chiar aflat
în postura de victimă a sistemului politic opresiv, îşi păstrează demnitatea şi integritatea morală, suportă şi
depăşeşte situaţiile limită care îl vor ajuta, de fapt, să se cunoască pe sine şi lumea în care trăieşte. În tot ceea
ce vede sau trăieşte, el caută înţelesul, esenţa.  
Mircea Eliade spunea că „o mare operă nu oglindeşte numai societatea contemporană, ci mai ales graniţele
cunoaşterii la care a ajuns insul. ”
Victor Petrini este, deci, eroul care participă „la marea bătălie contemporană care se dă în jurul libertăţii, al
destinului omului, al morţii şi al ratării”, având conştiinţa propriului său destin într-o epocă tragică, fără nimic
sublim, în care bezmeticii sunt direct răspunzători de mistificarea istoriei trecute şi prezente.